Marius Leontiuc / ICCJ – Sectiile Unite RIL Decizia nr. 17/2011 ,, oportunitatea arestării preventive ”

 RIL admis. Decizia nr. 17/2011

 

In M. Of. nr. 886 din 14 decembrie 2011 a fost publicata Decizia nr. 17/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii.

Din cuprins:

Completul competent sa judece recursul in interesul legii ce formeaza obiectul Dosarului nr. 23/2011 este constituit conform art. 414^4 alin. 3 din Codul de procedura penala, modificat si completat prin Legea nr. 202/2010, raportat la art. 27^2 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.

Sedinta completului este prezidata de doamna judecator Livia Doina Stanciu, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

La sedinta de judecata participa magistratul-asistent din cadrul Sectiilor Unite, doamna Cristina Pascu, desemnat in conformitate cu dispozitiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.

Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii – a luat in examinare recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie in vederea interpretarii si aplicarii unitare a dispozitiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a si alin. 6 teza a II-a din Codul de procedura penala, respectiv daca, cu ocazia examenului de temeinicie efectuat in baza textului indicat, simpla constatare a subzistentei temeiurilor in baza carora s-a dispus arestarea preventiva este suficienta sau, dimpotriva, subzistenta temeiurilor este o conditie prealabila, dupa verificarea careia se impune un examen de oportunitate pentru a determina daca buna desfasurare a procesului penal, ca scop al masurii preventive, se poate realiza si prin liberarea provizorie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul in interesul legii, punand concluzii pentru admiterea acestuia si pronuntarea unei decizii prin care sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii.

INALTA CURTE,

deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitara

Prin recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a aratat ca in practica judiciara nationala nu exista un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a si alin. 6 teza a II-a din Codul de procedura penala, respectiv daca, la realizarea examenului de temeinicie in baza textului indicat, simpla constatare a subzistentei temeiurilor in baza carora s-a dispus arestarea preventiva este suficienta sau, dimpotriva, subzistenta temeiurilor este o conditie prealabila, dupa verificarea careia se impune un examen de oportunitate pentru a determina daca buna desfasurare a procesului penal, ca scop al masurii preventive, se poate realiza si prin liberarea provizorie.

2. Examenul jurisprudential

Prin recursul in interesul legii se arata ca, in urma verificarii jurisprudentei la nivel national, a fost relevata o practica neunitara cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a si alin. 6 teza a II-a din Codul de procedura penala, sub aspectul realizarii examenului de temeinicie in baza textului indicat, respectiv daca simpla constatare a subzistentei temeiurilor in baza carora s-a dispus arestarea preventiva este suficienta sau, dimpotriva, subzistenta temeiurilor este o conditie prealabila, dupa verificarea careia se impune un examen de oportunitate pentru a determina daca buna desfasurare a procesului penal, ca scop al masurii preventive, se poate realiza si prin liberarea provizorie.

3. Solutiile pronuntate de instantele judecatoresti

3.1.a) Unele instante, facand trimitere si la scopul procesului penal, au apreciat ca, din constatarea subzistentei temeiurilor care au determinat arestarea preventiva, se impune concluzia ca liberarea provizorie nu poate fi acordata.

In argumentarea acestei opinii, instantele au apreciat ca simpla indeplinire formala a conditiilor prevazute la art. 160^2 din Codul de procedura penala nu poate duce automat la admiterea cererii, ci trebuie avute in vedere infractiunile pentru care inculpatul este cercetat, amploarea si complexitatea activitatii infractionale, perioada de timp in care aceasta s-a desfasurat, criterii in raport cu care se apreciaza daca mai subzista ori nu temeiurile care au stat la baza luarii masurii arestarii preventive.

3.1.b) La acelasi punct de vedere au aderat si instantele care, desi nu au analizat subzistenta temeiurilor arestarii preventive, au considerat ca atunci cand temeiul arestarii preventive l-a constituit art. 148 lit. f) din Codul de procedura penala, pericolul pentru ordinea publica nu poate fi inlaturat decat prin privare de libertate, liberarea provizorie neputandu-se dispune.

In motivarea acestei solutii, instantele au apreciat ca pentru a putea fi admisa cererea trebuie analizata si conditia ca lasarea in libertate a inculpatului sa nu prezinte pericol concret pentru ordinea publica, iar in cazul in care temeiul luarii masurii arestarii l-a reprezentat art. 148 lit. f) din Codul de procedura penala, este necesar, pentru a se putea dispune liberarea provizorie, ca acest pericol sa nu mai subziste, considerandu-se ca desi in mod formal pentru admiterea cererii de liberare provizorie legea prevede indeplinirea numai a anumitor conditii, din analiza de ansamblu a dispozitiilor legale aplicabile in materie rezulta si o conditie implicita si anume aceea ca lasarea in libertate a unei persoane sa nu prezinte pericol pentru ordinea publica, caz in care pericolul nu poate fi inlaturat decat prin privare de libertate.

3.1.c) Alte instante au apreciat, dimpotriva, ca subzistenta temeiurilor in baza carora a fost dispusa arestarea preventiva este o conditie fara de care institutia liberarii provizorii nu este incidenta, o modificare sau incetare a acestor temeiuri atragand aplicarea altor institutii de drept procesual penal, respectiv inlocuirea ori revocarea arestarii preventive, iar ceea ce se impune a fi examinat in vederea admiterii cererii de liberare provizorie este daca buna desfasurare a procesului penal poate fi asigurata si prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune.

In sustinerea acestui punct de vedere, instantele au apreciat ca acordarea liberarii provizorii are ca premisa tocmai mentinerea temeiurilor care au stat la baza arestarii preventive, liberarea provizorie presupunand existenta masurii arestarii preventive, luata in conditii de legalitate si temeinicie si mentinuta in aceleasi conditii, organul judiciar apreciind ca prelungirea ori mentinerea starii de arest nu mai apare necesara, liberarea devenind posibila sub rezerva respectarii anumitor conditii, instanta urmand sa verifice daca scopul procesului penal ar putea fi alterat prin punerea in libertate a inculpatului, avand in vedere si dispozitiile art. 136 din Codul de procedura penala.

3.1.d) Acelasi punct de vedere a fost exprimat si de instantele care, dupa constatarea expresa a faptului ca se mentin temeiurile arestarii preventive, au admis cererea de liberare provizorie.

Pentru a dispune astfel, instantele au apreciat ca acordarea liberarii provizorii nu este impiedicata de mentinerea temeiurilor care au determinat arestarea preventiva, intrucat daca acestea ar fi incetat ori s-ar fi modificat, respectiva masura ar fi trebuit revocata, respectiv, inlocuita, ceea ce se impune analizat fiind daca scopul masurii preventive poate fi realizat si prin liberare provizorie, cu impunerea unui control judiciar care, prin continutul concret al obligatiilor care il compun, se infatiseaza ca o adevarata alternativa legala la insasi arestarea preventiva.

3.1.e) In opozitie cu acest din urma punct de vedere, alte instante au admis cereri de liberare provizorie pe considerentul ca pericolul pentru ordinea publica s-a diminuat cu trecerea timpului ori ca lasarea in libertate a inculpatului nu mai prezinta un pericol concret pentru ordinea publica, chiar si atunci cand printre temeiurile in baza carora s-a dispus arestarea preventiva, alaturi de cele ale art. 148 lit. f) au fost avute in vedere si dispozitiile art. 148 lit. a) sau d) din Codul de procedura penala.

In motivarea solutiilor dispuse instantele au considerat ca pericolul social concret avut in vedere la luarea masurii arestarii s-a diminuat in timp, iar sustragerea inculpatului de la urmarirea penala nu mai este de actualitate si ca aspectele legate de revolta fata de ignorarea valorilor sociale si perceptia publica fata de necesitatea unei reactii din partea autoritatii judiciare s-au atenuat ori au disparut. Alte instante au considerat ca nu mai exista probe din care sa rezulte ca lasarea in libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publica ori ca temeiurile avute in vedere initial la luarea masurii arestarii nu se mai mentin in totalitate datorita faptului ca cele mai importante probatorii din cauza au fost deja administrate.

3.2. In fine, unele instante au concluzionat in sensul ca liberarea provizorie nu se poate acorda atunci cand arestarea preventiva a fost dispusa in temeiul art. 148 lit. a), b) sau d) din Codul de procedura penala, chiar daca a fost avut in vedere la luarea masurii si cazul prevazut la art. 148 lit. f) din acelasi cod.

Acest punct de vedere a fost argumentat pe dispozitiile art. 160^2 alin. 2 teza I din Codul de procedura penala, potrivit carora liberarea provizorie sub control judiciar nu se acorda in cazul in care exista date din care rezulta necesitatea de a-l impiedica pe inculpat sa savarseasca alte infractiuni, conditie apreciata ca fiind indeplinita in situatia in care temeiul in baza caruia s-a dispus arestarea preventiva a fost art. 148 lit. d) din Codul de procedura penala. S-a argumentat ca liberarea provizorie nu se poate dispune atunci cand sunt indicii ca inculpatul s-ar putea sustrage de la urmarirea penala sau de la judecata, ipoteza avuta in vedere atunci cand arestarea preventiva a fost intemeiata pe dispozitiile art. 148 lit. a) din Codul de procedura penala, si nici in cazul in care din actele dosarului rezulta ca inculpatul ar putea zadarnici aflarea adevarului prin influentarea unui martor, considerent avut in vedere atunci cand mandatul de arestare preventiva a fost dat in temeiul art. 148 lit. b) din Codul de procedura penala.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a opinat in sensul ca instanta de judecata, cu ocazia examenului de temeinicie al cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, daca constata ca mai subzista temeiurile care au impus arestarea preventiva, este obligata sa verifice in ce masura buna desfasurare a procesului penal este ori nu impiedicata de admiterea cererii; daca constata ca nu mai subzista ori s-au schimbat temeiurile care au impus arestarea preventiva, va dispune revocarea, respectiv inlocuirea arestarii preventive.

In ipoteza in care temeiul arestarii preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevazute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) din Codul de procedura penala, exclusiv, cererea de liberare provizorie este inadmisibila.

S-a argumentat ca analiza temeiniciei cererii de liberare presupune verificarea indeplinirii conditiilor prevazute la art. 160^2 alin. 2 din Codul de procedura penala, dar si a aptitudinii pe care aceasta masura o va avea de a asigura efectiv scopul masurilor preventive, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozitiile art. 136 alin. 1 din Codul de procedura penala, in acest sens fiind si dispozitiile art. 160^5 alin. 4 lit. b) si alin. 6 din Codul de procedura penala.

Astfel, s-a concluzionat ca pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca masura arestarii sa fi fost legal luata, prelungita si mentinuta, iar temeiurile arestarii sa subziste la momentul analizei cererii de liberare, dispozitiile legale care reglementeaza liberarea provizorie trebuind corelate cu dispozitiile art. 139 alin. 1 din Codul de procedura penala, care vizeaza inlocuirea masurii arestarii atunci cand s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei masuri, precum si cu cele ale art. 139 alin. 2 din acelasi cod, care prevad revocarea masurii preventive atunci cand, printre altele, nu mai exista vreun temei care sa justifice mentinerea ei, in niciuna dintre cele doua ipoteze anterior enuntate liberarea provizorie nefiind solutia legala.

S-a mentionat, de asemenea, ca desi verificarea mentinerii temeiurilor in baza carora s-a dispus arestarea trebuie efectuata, aceasta nu este suficienta, simpla constatare a subzistentei acestora neconducand automat la respingerea cererii de liberare, judecatorul investit cu solutionarea cererii de liberare provizorie trebuind sa verifice modul in care scopul masurii preventive poate fi atins si prin liberarea provizorie.

Totodata, avand in vedere dispozitiile art. 160^2 alin. 2 din Codul de procedura penala si ale art. 136 alin. 1 si 2 din Codul de procedura penala s-a apreciat ca liberarea provizorie nu poate fi acordata in ipoteza luarii masurii arestarii preventive intemeiate pe dispozitiile art. 148 lit. a) (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, in scopul de a se sustrage de la urmarire sau de la judecata ori exista date ca va incerca sa fuga sau sa se sustraga in orice mod de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei), iar dispozitiile art. 160^2 alin. 2 din Codul de procedura penala fac inadmisibila liberarea provizorie in ipoteza in care arestarea preventiva a fost intemeiata pe dispozitiile art. 148 lit. b) (exista date ca inculpatul incearca sa zadarniceasca in mod direct sau indirect aflarea adevarului prin influentarea unei parti, a unui martor ori expert sau prin distrugerea, alterarea ori sustragerea mijloacelor materiale de proba), art. 148 lit. c) (exista date ca inculpatul pregateste savarsirea unei noi infractiuni) ori art. 148 lit. d) din Codul de procedura penala (inculpatul a savarsit cu intentie o noua infractiune), in cazurile anterior expuse singurele solutii legale care se pot pronunta fiind fie mentinerea starii de arest preventiv, in ipoteza in care subzista temeiurile avute in vedere la luarea acestei masuri, fie inlocuirea/revocarea masurii arestarii, in ipoteza in care aceste temeiuri s-au modificat, respectiv au disparut.

Referitor la situatia in care temeiul luarii masurii arestarii l-a constituit cazul prevazut de art. 148 lit. f) din Codul de procedura penala, instanta investita cu solutionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune trebuie sa verifice daca buna desfasurare a procesului penal este ori nu afectata de liberarea invinuitului sau inculpatului, problema subzistentei pericolului pentru ordinea publica pe care lasarea in libertate a persoanei cercetate il reprezinta facand parte din analiza preliminara a cererii de liberare provizorie; in cazul in care se constata ca acest pericol s-a diminuat ori a disparut, solutia legala este de inlocuire a masurii arestarii preventive cu o alta masura preventiva, respectiv de revocare a masurii arestarii, iar nu de admitere a cererii de liberare provizorie.

5. Raportul asupra recursului in interesul legii

Punctul de vedere exprimat de judecatorul raportor a fost in sensul ca instanta de judecata, cu ocazia examenului de temeinicie al cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, daca constata ca subzista temeiurile care au impus arestarea preventiva ori ca acestea s-au modificat, total sau partial, va verifica in ce masura buna desfasurare a procesului penal este ori nu impiedicata de judecarea inculpatului in stare de liberare provizorie sub control judiciar/cautiune, iar daca se constata ca nu mai subzista temeiurile care au impus arestarea preventiva, se va dispune revocarea arestarii preventive.

In sustinerea acestei opinii s-a argumentat ca ratiunea liberarii provizorii consta in garantarea libertatii individuale in procesul penal si presupune adoptarea unei masuri care, fara a fi privativa de libertate, poate asigura desfasurarea normala a procesului penal, in conditiile in care se apreciaza ca, desi temeiurile pentru luarea masurii arestarii preventive subzista, totusi, datorita unor temeiuri legate de persoana inculpatului si de circumstantele cauzei, nu mai este necesara privarea de libertate, preventia putand fi realizata prin restrangerea unor drepturi, institutia liberarii provizorii avand caracter provizoriu si facultativ. In acest sens au fost invocate prevederile art. 5 paragraful 3 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor si a Libertatilor Fundamentale si dispozitiile art. 136 alin. 1 si 2 din Codul de procedura penala si s-a subliniat, in esenta, ca detentia preventiva trebuie sa aiba un caracter exceptional si nu trebuie sa se prelungeasca dincolo de limitele rezonabile, instantele avand obligatia de a analiza posibilitatea dispunerii unor masuri alternative cum ar fi liberarea provizorie.

Totodata, din analiza normelor interne in materie s-a apreciat ca art. 160^2 si 160^6 din Codul de procedura penala reglementeaza conditiile de forma si de fond ale liberarii provizorii, iar examinarea si admiterea in principiu a cererii de liberare provizorie sunt prevazute in art. 160^8 din Codul de procedura penala, instanta verificand, intr-o prima faza, daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege pentru admisibilitatea in principiu a acesteia, iar apoi, in faza a doua, solutionandu-se cererea, dupa ascultarea invinuitului sau inculpatului, verificandu-se indeplinirea conditiilor prevazute de lege referitoare la temeinicia acesteia.

S-a mentionat ca examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, in primul rand, verificarea prealabila a subzistentei temeiurilor in baza carora s-a dispus arestarea preventiva, intrucat pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca masura arestarii sa fi fost legal luata, prelungita si mentinuta, in caz contrar fiind incidente dispozitiile art. 139 alin. 2 din acelasi cod, care prevad revocarea masurii atunci cand, printre altele, nu mai exista vreun temei care sa justifice mentinerea ei, un argument de text in sprijinul acestui punct de vedere fiind dat de dispozitiile art. 160^5 alin. 4 lit. b) si alin. 6 din Codul de procedura penala.

S-a apreciat, de asemenea, ca in cazul modificarii, totale sau partiale, a temeiurilor care au stat la baza luarii masurii arestarii preventive nu sunt incidente exclusiv dispozitiile art. 139 alin. 1 din Codul de procedura penala referitoare la inlocuirea arestarii preventive, fiind posibila si liberarea provizorie (numai daca sunt indeplinite si conditiile – pozitive si negative – prevazute de art. 160^2 alin. 1 si 2 din Codul de procedura penala, precum si cerinta oportunitatii ce se desprinde din corelarea dispozitiilor art. 160^2 alin. 2 cu cele ale art. 136 alin. 1 din acelasi cod), deoarece atat obligarea de a nu parasi localitatea ori tara (masuri preventive cu care se poate inlocui arestarea preventiva in cazul prevazut la art. 139 alin. 1 din Codul de procedura penala), cat si liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune (masuri alternative care asigura scopul masurilor preventive) au acelasi scop si finalitate, respectiv asigura buna desfasurare a procesului penal cu inculpatul in stare de libertate, permitand in acelasi timp, prin existenta garantiilor stabilite de lege si/sau de instanta, controlul asupra prezentarii inculpatului in fata organului judiciar, impiedicarea acestuia sa zadarniceasca aflarea adevarului prin influentarea unor martori ori experti, alterarea sau distrugerea mijloacelor de proba ori savarsirea altor infractiuni; masurile preventive prevazute de art. 145 si 145^1 din Codul de procedura penala se suprapun practic cu masurile alternative prevazute la art. 160^2 si 160^4 din acelasi cod, cuprinzand obligatii asemanatoare instituite in sarcina inculpatului.

S-a argumentat ca analiza temeiniciei cererii de liberare presupune, in al doilea rand, atat verificarea indeplinirii conditiilor – pozitive si negative – prevazute la art. 160^2 alin. 1 si 2 din Codul de procedura penala, cat si a aptitudinii pe care aceasta masura o va avea de a asigura efectiv scopul masurilor preventive, respectiv oportunitatea acesteia, sens in care instanta trebuie sa se raporteze atat la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cat mai ales la datele care circumstantiaza persoana inculpatului.

S-a concluzionat in sensul ca, analizand temeinicia cererii de liberare provizorie atat prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cat si a jurisprudentei CEDO, judecatorul poate constata ca masura liberarii provizorii este suficienta pentru buna desfasurare a procesului penal, putand fi dispusa indiferent de temeiul care a stat la baza arestarii preventive, dupa constatarea indeplinirii conditiilor formale de admisibilitate, precum si indeplinirea cerintelor de legalitate, temeinicie si oportunitate.

6. Inalta Curte:

Dupa cum rezulta din analiza dispozitiilor art. 136 alin. 1 si 2 din Codul de procedura penala, scopul masurilor preventive il constituie asigurarea bunei desfasurari a procesului penal sau impiedicarea sustragerii invinuitului ori inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata sau de la executarea pedepsei, acesta putand fi atins si prin liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cautiune.

In acelasi sens sunt si dispozitiile art. 5 paragraful 3 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, care prevad ca persoana arestata sau retinuta beneficiaza, printre altele, de dreptul de a putea fi eliberata in cursul procedurii, punerea in libertate putand fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere.

Referitor la reglementarile interne in materie, se constata ca art. 160^6 si art. 160^2 alin. 1 si 2 din Codul de procedura penala prevad conditiile concrete in care aceasta poate fi acordata.

Astfel, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune reprezinta o masura procesuala alternativa la masurile preventive privative de libertate a carei acordare este lasata la latitudinea instantei (art. 160^2 alin. 1 din Codul de procedura penala) si care presupune indeplinirea unor conditii expres reglementate privind cuantumul pedepsei inchisorii pentru infractiunea comisa, forma de vinovatie cu care aceasta a fost savarsita si inexistenta datelor din care sa rezulte necesitatea de a-l impiedica pe invinuit sau inculpat sa savarseasca alte infractiuni ori ca acesta va incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin influentarea unor parti, martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte asemenea fapte.

Totodata, dispozitiile art. 160^6 alin. 2 din Codul de procedura penala reglementeaza conditiile formale de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, conditii care privesc elementele de continut ale cererii (numele, prenumele, domiciliul si calitatea persoanei care formuleaza cererea, precum si mentiunea cunoasterii dispozitiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberarii provizorii).

De asemenea, din interpretarea coroborata a dispozitiilor legale ce reglementeaza institutia juridica a liberarii provizorii se retine ca o conditie esentiala si prealabila formularii unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit din continutul normelor in materie, o constituie preexistenta masurii arestarii preventive legal luata (sau, dupa caz, prelungita ori mentinuta) fata de invinuit sau inculpat.

In ceea ce priveste procedura de examinare a cererilor de liberare provizorie se retine ca prevederile art. 160^8 din Codul de procedura penala reglementeaza examinarea si admiterea in principiu a cererii, respectiv daca sunt indeplinite conditiile de admisibilitate in principiu a acesteia, iar apoi, in faza a doua, se solutioneaza cererea, dupa ascultarea invinuitului sau inculpatului, verificandu-se indeplinirea conditiilor prevazute de lege referitoare la temeinicia acesteia.

Indeplinirea conditiilor de admisibilitate a unei cereri de liberare provizorie determina posibilitatea instantei de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu obligativitatea acordarii acesteia. Pentru a stabili daca se poate acorda liberarea provizorie, instanta trebuie sa verifice, pe langa indeplinirea conditiilor formale, si indeplinirea conditiilor de fond, respectiv temeinicia cererii de liberare provizorie.

Asadar, prevederile legale incidente permit concluzia ca acordarea liberarii provizorii reprezinta o vocatie si nu un drept al invinuitului sau inculpatului, doar instanta fiind in masura sa aprecieze asupra oportunitatii dispunerii acestei masuri, aprecierea in acest sens presupunand un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea invinuitului ori inculpatului, calitatea acestuia, modul de savarsire a faptei, natura acesteia, circumstantele concrete ale cauzei si cele privind persoana invinuitului sau inculpatului. Dispozitiile art. 5 paragraful 3 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale nu instituie o obligatie de acordare a liberarii provizorii in cursul procedurii judiciare, iar luarea masurilor alternative celor privative de libertate se subsumeaza in mod obligatoriu realizarii scopurilor acestora.

Examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, in primul rand, verificarea prealabila a subzistentei temeiurilor in baza carora s-a dispus arestarea preventiva, intrucat pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca masura arestarii sa fi fost legal luata, prelungita si mentinuta. In caz contrar sunt incidente dispozitiile art. 139 alin. 2 din acelasi cod, care prevad revocarea masurii atunci cand, printre altele, nu mai exista vreun temei care sa justifice mentinerea ei.

Analiza temeiniciei cererii de liberare presupune, in al doilea rand, atat verificarea indeplinirii conditiilor prevazute la art. 160^2 din Codul de procedura penala, cat si a aptitudinii pe care aceasta masura o va avea de a asigura realizarea efectiva a scopului masurilor preventive, astfel cum acesta este reglementat de dispozitiile art. 136 alin. 1 cu trimitere la alin. 2 din Codul de procedura penala, respectiv oportunitatea acestei masuri. Desi Codul de procedura penala si Conventia Europeana a Drepturilor Omului garanteaza dreptul persoanei acuzate de a obtine liberarea in cursul procedurii, aprecierea cu privire la oportunitatea unei asemenea cereri apartine instantei de judecata, prin raportare la conditiile de admisibilitate si avand in vedere necesitatea bunei desfasurari a procesului penal.

In absenta unor criterii legale care ar trebui sa stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanta trebuie sa se raporteze atat la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cat si la datele care circumstantiaza persoana inculpatului.

Pentru punerea in libertate provizorie trebuie sa fie retinute nu numai aspecte referitoare la gravitatea faptei de care este acuzat un invinuit sau inculpat, ci trebuie cercetate toate circumstantele apte a conduce la concluzia ca, intr-o cauza concreta, exista ori nu temeiuri care sa justifice o derogare de la regula judecarii in stare de libertate. Aceasta deoarece, desi inclusiv prin jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului se admite ca prin gravitatea deosebita a acuzatiilor si prin reactia publicului la acestea se justifica o detentie provizorie cel putin o perioada de timp, la mentinerea masurii arestarii preventive pe parcursul desfasurarii procesului penal trebuie avute in vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publica, fie prin inducerea unui sentiment de ingrijorare in randul publicului, fie prin crearea, mentinerea sau amplificarea unei stari de tensiune in randul colectivitatii, riscul de recidiva ori necesitatea bunei desfasurari a procesului penal.

Totodata, judecatorul trebuie sa aprecieze in functie de datele concrete din dosar daca temeiurile initiale justifica sau nu in continuare privarea de libertate, avand in vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publica demonstrat prin probe, impactul social al faptei retinute in sarcina inculpatului, limitele de pedeapsa, durata arestului, persoana inculpatului, varsta, antecedente penale si sanatatea acestuia.

Astfel, gravitatea unei acuzatii nu este prin sine insasi un motiv pertinent si suficient pentru a justifica privarea de libertate, decat daca se bazeaza pe date concrete, de natura sa demonstreze ca eliberarea persoanei detinute preventiv ar crea un pericol real pentru ordinea publica, iar dupa trecerea unei perioade de timp de la data luarii masurii respective detentia provizorie nu mai poate fi mentinuta exclusiv in considerarea naturii infractiunilor si a impactului lor asupra ordinii publice.

De asemenea, reactia opiniei publice nu poate sa justifice, in mod singular, privarea de libertate, acceptarea concluziei contrare echivaland cu a considera ca o persoana acuzata de fapte de o anumita gravitate ar trebui mentinuta in stare de arest pana la pronuntarea unei hotarari pe fond de catre instanta de judecata, fara posibilitatea liberarii acesteia in cursul procedurii.

In concluzie, analizand temeinicia cererii de liberare provizorie atat prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cat si a jurisprudentei instantei europene, judecatorul poate constata ca masura liberarii provizorii este suficienta pentru buna desfasurare a procesului penal, fiind o masura restrictiva de drepturi si libertati care, prin seria de obligatii ce pot fi stabilite de instanta in sarcina inculpatului si prin posibilitatea revocarii ei, in cazul savarsirii de noi infractiuni sau incalcarii obligatiilor fixate, asigura garantiile respectarii acestora si a realizarii finalitatii avute in vedere de legiuitor.

Rezulta, asadar, ca liberarea provizorie poate fi dispusa indiferent de temeiul care a stat la baza arestarii preventive, dupa constatarea indeplinirii conditiilor formale de admisibilitate, precum si indeplinirea cerintelor de legalitate, temeinicie si oportunitate, neputand fi acceptata opinia in sensul ca in ipoteza in care temeiul arestarii preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevazute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) din Codul de procedura penala, cererea de liberare provizorie este inadmisibila. Acesta intrucat conditiile formale prevazute de lege pentru admisibilitatea in principiu a cererii de liberare provizorie sunt cele cuprinse in art. 160^6 din Codul de procedura penala, iar o cerere poate fi inadmisibila doar in situatia in care nu este obiectiv incuviintata de lege, cand lipseste legitimitatea subiectiva a celui care o foloseste sau atunci cand din datele cauzei rezulta inutilitatea ei functionala, in sensul ca nu poate produce efectele pe care legea a inteles sa i le atribuie in cazul respectiv.

Pe de alta parte nu se poate sustine ca daca masura arestarii preventive a fost dispusa legal si apoi prelungita/mentinuta in aceleasi conditii, nu se poate formula o cerere de liberare provizorie intrucat ar exista autoritate de lucru judecat, deoarece cererea de liberare provizorie are obiect si finalitate diferita, liberarea provizorie presupunand subzistenta temeiurilor in baza carora a fost luata masura arestarii.

Astfel, dupa constatarea indeplinirii cerintelor de admisibilitate prevazute la art. 160^6 din Codul de procedura penala, a conditiei pozitive prevazute la alin. 1 al art. 160^2 din Codul de procedura penala, precum si a subzistentei temeiurilor care au stat la baza luarii masurii preventive, judecatorul va verifica, in cadrul examenului de temeinicie a cererii, in functie de imprejurarile concrete ale cauzei in discutie, daca exista sau nu date din care sa rezulte necesitatea de a-l impiedica pe inculpat sa savarseasca alte infractiuni ori ca acesta va incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin influentarea unor parti, martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte asemenea fapte, respectiv in ce masura buna desfasurare a procesului penal este ori nu impiedicata de punerea in libertate provizorie sub control judiciar sau pe cautiune a invinuitului ori inculpatului.

Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 414^4 si 414^5 din Codul de procedura penala, astfel cum a fost modificat si completat prin Legea nr. 202/2010,

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

In numele legii

DECIDE:

Admite recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si in consecinta:

In interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a si alin. 6 teza a II-a din Codul de procedura penala stabileste ca:

Instanta de judecata, in cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, in cazul in care constata ca temeiurile care au determinat arestarea preventiva subzista, verifica in ce masura buna desfasurare a procesului penal este ori nu impiedicata de punerea in libertate provizorie sub control judiciar sau pe cautiune a invinuitului ori inculpatului.

Obligatorie, potrivit art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala.

Pronuntata in sedinta publica astazi, 17 octombrie 2011.

#ril

Leontiuc RIL – Decizia nr. 9/2012

Decizie nr. 9/2012

din 14/05/2012
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 390 din 12/06/2012

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 8/2012

Rodica Aida Popa
Lavinia Curelea
Corina Michaela Jîjîie
Ionel Barbă
Adrian Bordea
Cristina Iulia Tarcea
Aurelia Rusu
Mihaela Tăbârcă
Alina Sorinela Macavei
Andreia Liana Constanda
Carmen Georgeta Negrilă
Iulia Manuela Cîrnu
Nela Petrişor
Aurelia Motea
Elena Cârcei
Carmen Trănica Teau
Paulina Lucia Brehar
Liliana Vişan
Elena Canţăr
Carmen Maria Ilie
Gheorghiţa Luţac
Eugenia Marin
Niculae Măniguţiu
Lavinia Valeria Lefterache
Georgeta Barbălată

• vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
• preşedintele Secţiei I civile
• preşedintele Secţiei penale
• preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
• preşedintele Secţiei a II-a civile
• judecător la Secţia I civilă
• judecător la Secţia I civilă, judecător raportor
• judecător la Secţia I civilă
• judecător la Secţia I civilă
• judecător la Secţia I civilă
• judecător la Secţia I civilă
• judecător la Secţia a II-a civilă, judecător raportor
• judecător la Secţia a II-a civilă
• judecător la Secţia a II-a civilă
• judecător la Secţia a II-a civilă
• judecător la Secţia a II-a civilă
• judecător la Secţia a II-a civilă
• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător raportor
• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
• judecător la Secţia penală
• judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursurile în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 8/2012 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 3306 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi Legea nr. 60/2012, precum şi ale art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare Serviciul judiciar civil.
Din partea Curţii de Apel Bucureşti se prezintă doamna judecător Silvia Georgiana Ignat, judecător în cadrul Secţiei a VII-a civile şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, desemnată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, în şedinţa din 15 septembrie 2011, să susţină recursul în interesul legii în faţa completului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, cu referire la modul de stabilire a stagiului complet de cotizare pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 în baza dispoziţiilor Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.
După prezentarea referatului cauzei, Înalta Curte a constatat că nu sunt de examinat chestiuni prealabile sau excepţii şi a pus în dezbatere recursurile în interesul legii.
Doamna judecător Silvia Georgiana Ignat, judecător desemnat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti pentru a susţine recursul în interesul legii în faţa completului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a formulat concluzii de admitere a acestuia, în sensul de a se stabili că stagiul complet de cotizare în cazul angajaţilor nevăzători, ale căror drepturi au fost deschise în baza Legii nr. 3/1977, supuse recalculării în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, este cel determinat pe baza Legii nr. 3/1977.
Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat, de asemenea, admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, stagiul complet de cotizare utilizat la recalcularea drepturilor de pensie pentru persoanele nevăzătoare, ale căror drepturi la pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, este cel reglementat de art. 89 din Legea nr. 3/1977.
Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în vederea pronunţării deciziei.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitară. Obiectul recursului în interesul legii
Din cuprinsul sesizării Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti rezultă că obiectul recursului în interesul legii, astfel cum a fost formulat, vizează interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, sub aspectul înţelesului sintagmei „cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale”, cu privire la stabilirea stagiului complet de cotizare utilizat în cazul recalculării dreptului de pensie al nevăzătorilor.
Analiza cuprinsului sesizării procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că obiectul recursului în interesul legii, astfel cum a fost formulat, priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, cu referire la modul de stabilire a stagiului complet de cotizare pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, în baza dispoziţiilor Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.
Practic, dispoziţiile legale a căror interpretare şi aplicare a determinat pronunţarea unor soluţii diferite sunt cele prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, text potrivit căruia:
„Recalcularea prevăzută la art. 1 se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.”
Înalta Curte constată că atât în sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, cât şi în cea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie problema de drept identificată ca fiind generatoare de practică neunitară este identică. Deşi iniţiatorii sesizărilor nu au utilizat aceeaşi formulare a obiectului recursului în interesul legii, diferenţa este formală, aspectele de fond relevate fiind aceleaşi.
În raport cu aceste constatări, Înalta Curte stabileşte ca obiect al recursului în interesul legii, supus examinării în prezentul dosar, interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, cu referire la modul de stabilire a stagiului complet de cotizare pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 în baza dispoziţiilor Legii nr. 3/1977.
2. Examenul jurisprudenţial
În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări s-a constatat că, în soluţionarea contestaţiilor formulate de persoanele pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977 împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise de casele de pensii judeţene sau a municipiului Bucureşti în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, instanţele nu au un punct de vedere unitar asupra interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată, statuând diferit în privinţa modului de stabilire a stagiului complet de cotizare pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 în baza dispoziţiilor Legii nr. 3/1977.
2.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanţe au stabilit că stagiul complet de cotizare pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare, pensionate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, este cel prevăzut de dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000.
În argumentarea acestui punct de vedere au fost avute în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, potrivit cărora recalcularea pensiilor se efectuează cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare: „Asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare prevăzut de lege”, iar potrivit dispoziţiilor art. 77 alin. (2) din acelaşi act normativ: „În situaţia asiguraţilor prevăzuţi la art. 43 şi 47, la stabilirea punctajului mediu anual conform alin. (1) se iau în considerare stagiile de cotizare prevăzute la aceste articole.”
S-a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare (norme metodologice), aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000, potrivit cărora pentru persoanele ale căror drepturi s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 stagiul de cotizare este cel prevăzut de Legea nr. 3/1977, deoarece alin. (4) al acestui articol derogă de la alineatul anterior şi face referire la pensiile stabilite de acte normative cu caracter special, iar dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 au un caracter special.
S-a mai reţinut în argumentarea acestui prim punct de vedere că, în situaţia în care s-ar da relevanţă în procedura de recalculare a drepturilor de asigurări sociale stagiului complet de cotizare prevăzut de dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 3/1977, superior celui prevăzut de dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu consecinţa finală a stabilirii unei pensii în cuantum mai redus decât cel care ar rezulta din aplicarea stagiului de cotizare prevăzut de legea nouă, s-ar produce efecte patrimoniale ce ar încălca dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, s-a considerat că aplicarea dispoziţiilor art. 89 din Legea nr. 3/1977, act normativ sub imperiul căruia s-a deschis dreptul la pensie, ar conduce la înfrângerea principiului „la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”, inserat chiar în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, pentru că privează persoanele nevăzătoare pensionate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 de beneficiul recalculării pensiei în regim mai favorabil, aşa cum este cel prevăzut de art. 77 alin. (2) raportat la art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000.
Un ultim argument al acestei opinii este acela că recalcularea pensiilor pe baza unor stagii de cotizare diferite, raportat la momentul la care s-au născut drepturile de asigurări sociale, deci faţă de un criteriu temporal, constituie un tratament discriminatoriu, nejustificat, în cadrul aceleiaşi categorii de pensionari nevăzători care au desfăşurat activităţi în condiţii identice.
În consecinţă, s-a dispus recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare prin aplicarea stagiului complet de cotizare stabilit potrivit dispoziţiilor art. 77 alin. (2) raportat la art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, indiferent de momentul la care s-au născut aceste drepturi, considerându-se că în această modalitate se asigură un tratament juridic nediscriminatoriu.
2.2. Într-o altă orientare jurisprudenţială, instanţele, dimpotrivă, au concluzionat în sensul că stagiul complet de cotizare, utilizat în procedura de recalculare, este cel prevăzut de dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 3/1977, act normativ în baza căruia s-a deschis dreptul la pensie.
În acest sens s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001 se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000, precum şi a prevederilor ordonanţei de urgenţă menţionate.
Potrivit art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ:
„Determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.”
Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004: „Stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare”, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că: „Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.”
De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din aceleaşi norme metodologice reglementează situaţia de excepţie de la modul de stabilire a stagiului complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual prevăzut la alin. (3), în sensul că:
„Pentru persoanele beneficiare de pensii stabilite în condiţii prevăzute de acte normative cu caracter special, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului de pensie prevăzută de aceste acte normative.”
Aceste dispoziţii legale sunt clare şi imperative, în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunii de evaluare.
În această situaţie, stagiul complet de cotizare utilizat la recalcularea drepturilor de pensie pentru persoanele nevăzătoare ale căror drepturi s-au deschis anterior datei de 1 aprilie 2001 este cel prevăzut de art. 89 din Legea nr. 3/1977, potrivit cărora vechimea integrală în muncă în situaţia persoanelor nevăzătoare este de 15 ani pentru bărbaţi şi 10 ani pentru femei.
Dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 se aplică numai asiguraţilor nevăzători ale căror drepturi de pensie s-au deschis sub imperiul acestei legi, fără a retroactiva.
Recalcularea pensiei cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000, la care face trimitere art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, nu trebuie interpretată decât în sensul aplicării corespunzătoare a unor reguli stabilite de Legea nr. 19/2000 sub aspectul modului de calcul şi al valorificării unor perioade sau venituri. Recalcularea nu presupune modificarea elementelor ce constituie condiţii pentru deschiderea dreptului de pensie, cum sunt vârsta de pensionare şi stagiul complet de cotizare care, din punct de vedere terminologic, desemnează vechimea în muncă, prevăzută de Legea nr. 3/1977.
Nu se pune nici problema existenţei unei discriminări, în condiţiile în care toate persoanele vizate de procedura de recalculare, ale căror drepturi de pensie s-au deschis în baza legislaţiei anterioare, se află într-o situaţie juridică diferită faţă de persoanele pensionate după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, care a modificat condiţiile pentru deschiderea dreptului la pensie.
În contextul examinat, Înalta Curte consideră că se impun câteva precizări în ceea ce priveşte jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale în materie.
2.3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin Decizia nr. 40 din 22 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara şi a statuat că:
„Dispoziţiile art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială”.
În considerentele acestei decizii (care a analizat situaţia unor categorii diferite de pensionari, respectiv persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în grupe de muncă şi al căror drept la pensie s-a deschis după data intrării în vigoare a Legii nr. 3/1977 şi anterior Legii nr. 19/2000) s-a reţinut, în esenţă, că recalcularea pensiilor în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi al normelor metodologice se face cu luarea în considerare a stagiului complet de cotizare reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977.
S-a considerat că „cele stabilite de unele instanţe, în sensul că acestei categorii de asiguraţi îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 19/2000 şi ale anexei nr. 4 la această lege ca «act normativ special» la care fac trimitere prevederile art. 2 alin. (4) din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, sunt consecinţa unei interpretări greşite a prevederilor legale, întrucât Legea nr. 19/2000 reprezintă o lege generală, actul normativ-cadru în domeniul pensiilor şi al drepturilor de asigurări sociale.
În ceea ce priveşte principiul înscris în expunerea de motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, potrivit căruia «la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie», acesta nu poate fi aplicat în cauză, atât timp cât în lege nu există o prevedere expresă potrivit căreia şi persoanelor care au lucrat în grupele speciale de muncă şi s-au pensionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 li se aplică acest act normativ pentru determinarea stagiului de cotizare şi, în raport cu acesta, a punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare.
Această interpretare decurge şi din dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, potrivit cărora determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensii aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.
Ca atare, aplicabilitatea prevederilor normelor metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004 este întărită şi confirmată de norma de trimitere din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005.
Totodată, potrivit art. 1 din Codul civil şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă.
În aceste condiţii, este evident că legea nouă, respectiv Legea nr. 19/2000, nu se poate aplica decât situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, deci persoanelor ale căror drepturi la pensie s-au deschis după data de 1 aprilie 2001, nu şi persoanelor pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977.”
2.4. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
Prin Decizia nr. 57 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 21 februarie 2006, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005.
Curtea Constituţională a reţinut, în considerentele acestei decizii, că, „potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituţie, condiţiile de exercitare a dreptului la pensie şi la alte forme de asistenţă socială se stabilesc prin lege şi, prin urmare, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a modifica sau completa legislaţia în materie şi de a stabili data de la care operează recalcularea, însă orice prevedere nouă poate fi aplicată numai de la data intrării sale în vigoare, pentru a respecta principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Totodată, Curtea observă că modificările succesive ale legislaţiei fac ca beneficiarii drepturilor de asigurări sociale să obţină valori diferite, în raport cu legislaţia care a fost în vigoare la data stabilirii drepturilor lor. Astfel, data diferită a înscrierii la pensie plasează pensionarii în situaţii deosebite, tratamentul juridic diferenţiat fiind justificat de situaţia diferită a beneficiarilor dreptului la pensie, determinată de data naşterii dreptului, ceea ce nu constituie privilegii sau discriminări.
Recalcularea şi recorelarea pensiilor anterior stabilite sunt prevăzute de lege pentru eliminarea inechităţilor reprezentate de diferenţele existente în cuantumul pensiilor acordate pentru stagii de cotizare identice, iar diferenţele menţinute până la finalizarea operaţiunilor de recalculare şi de recorelare nu contravin principiului universalităţii drepturilor şi obligaţiilor, consacrat constituţional prin art. 15 alin. (1), întrucât toţi cetăţenii beneficiază de drepturile prevăzute de legile în vigoare la data acordării drepturilor respective”.
3. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a susţinut cea de-a doua orientare jurisprudenţială, în sprijinul căreia a adus următoarele argumente:
Scopul declarat al recalculării pensiilor provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale a fost acela de a exista pensii egale la condiţii egale de pensionare. Aceasta înseamnă că pensiile aflate în plată la data de 1 aprilie 2001, deci pensiile stabilite în temeiul Legii nr. 3/1977, trebuie să fie supuse operaţiunilor de evaluare şi recalculare prin raportare la toate veniturile obţinute din muncă, dar şi la stagiul complet de cotizare determinat de legea în vigoare la data ieşirii la pensie.
Stabilirea stagiului complet de cotizare în cazul nevăzătorilor a generat însă dificultăţi în procesul de recalculare a pensiilor, sub aspectul rezolvării conflictului de legi în timp şi al raportului dintre legea generală şi legea specială.
Conform art. 2 din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, act normativ la care trimite chiar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare. Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este cel reglementat de Legea nr. 3/1977.
Prin urmare, regula de determinare în acest caz a stagiului complet de cotizare impune determinarea vechimii în muncă conform Legii nr. 3/1977 pentru fiecare categorie de asiguraţi. În cazul nevăzătorilor, Legea nr. 3/1977 prevedea o vechime în muncă de 10 ani pentru femei şi de 15 ani pentru bărbaţi.
Raţionamentul judiciar care pleacă de la ipoteza aplicării, în situaţia analizată, a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 19/2000 este greşit, întrucât acest act normativ este aplicabil numai drepturilor de pensie deschise după intrarea sa în vigoare, deci ulterior datei de 1 aprilie 2001.
Recalcularea nu înseamnă că se vor schimba acele elemente care constituie chiar condiţii de deschidere a dreptului de pensie, cum sunt vârsta de pensionare şi stagiul complet de cotizare, care, aşa cum s-a arătat în cele ce precedă, reprezintă vechimea în muncă prevăzută de Legea nr. 3/1977.
Prin recunoaşterea posibilităţii recalculării drepturilor de pensie conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 nu se poate aduce atingere principiilor constituţionale.
Nici argumentele potrivit cărora adoptarea unei astfel de soluţii conduce la discriminarea între persoane aflate în situaţii similare, doar pe baza unui criteriu temporal, nu se susţin. Astfel, după cum cei ale căror drepturi de pensie se deschid după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 nu ar putea invoca aplicarea condiţiilor mai avantajoase ale legii anterioare, nici cei ale căror drepturi au fost deschise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 nu pot invoca aplicarea dispoziţiilor acestui act normativ, în afară de cazurile de excepţie prevăzute de lege.
În concluzie, principiul înscris în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, „la condiţii egale, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”, nu poate avea în vedere decât acele condiţii realizate de beneficiarii drepturilor de pensie comparabile în orice perioadă, de exemplu veniturile. Or, nu acesta este cazul stagiului de cotizare, stabilit prin lege.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi aceea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au stabilit în mod constant că, pentru existenţa discriminării, tratamentul diferenţiat trebuie să privească persoane aflate în situaţii similare sau identice.
Or, persoanele ale căror drepturi de asigurări sociale s-au deschis în baza legii anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 nu se află în aceeaşi situaţie cu cele pensionate sub imperiul legii noi, care a modificat condiţiile cerute pentru deschiderea drepturilor de pensie ale nevăzătorilor.
Prin aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 nu se poate ajunge în niciun caz la crearea unei lex tertia, din combinarea dispoziţiilor Legii nr. 3/1977 cu acelea ale Legii nr. 19/2000.
4. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
În mod similar, procurorul general a susţinut cea de-a doua soluţie adoptată în practica instanţelor de judecată, invocând următoarele argumente:
Dispoziţiile art. 2 alin. (3) din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004 sunt imperative, în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual utilizat în procedura de recalculare a pensiilor reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie.
De asemenea, potrivit art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, pensiile din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001 se recalculează în condiţiile prevăzute de ordonanţa de urgenţă.
Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ stabilesc că recalcularea se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000, precum şi a prevederilor ordonanţei de urgenţă menţionate.
Potrivit art. 4 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, potrivit legislaţiei anterioare datei de aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.
Prin urmare, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, stagiul complet de cotizare utilizat la recalcularea drepturilor de pensie pentru persoanele nevăzătoare ale căror drepturi s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 este cel prevăzut de art. 89 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, adică vechimea în muncă prevăzută de acest act normativ pentru deschiderea drepturilor de pensie, respectiv 15 ani pentru bărbaţi şi 10 ani pentru femei.
Dispoziţiile art. 47 alin. (2) şi art. 77 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 sunt aplicabile numai asiguraţilor nevăzători ale căror drepturi de pensie s-au deschis sub imperiul acestei legi, nu şi persoanelor pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977, întrucât, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) teza a doua din noul Cod civil, legea dispune numai pentru viilor, ea nu are putere retroactivă.
Prin urmare, în procedura recalculării pensiilor asiguraţilor nevăzători ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 nu se pot schimba condiţiile de deschidere a dreptului de pensie, respectiv vârsta şi stagiul complet de cotizare, care, din punct de vedere terminologic, desemnează vechimea în muncă prevăzută de Legea nr. 3/1977.
Sintagma „recalcularea pensiei cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000”, la care face trimitere art. 2 alin. (1) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, trebuie interpretată în sensul aplicării corespunzătoare a regulilor stabilite de această lege sub aspectul algoritmului de calcul, al valorificării unor perioade şi venituri, născute sub imperiul acestei legi, pentru a se asigura reechilibrarea acestora şi recorelarea cu noile pensii.
În ceea ce priveşte principiul „la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”, exprimat în preambulul ordonanţei de urgenţă, acesta nu poate fi aplicat în cauză atâta timp când în lege nu există o prevedere expresă potrivit căreia şi persoanelor care beneficiază de pensii pentru limită de vârstă ca nevăzători, stabilite anterior Legii nr. 19/2000, li se aplică acest act normativ pentru determinarea stagiului complet de cotizare.
Din această perspectivă, recalcularea pensiilor stabilite sub imperiul Legii nr. 3/1977 prin utilizarea stagiului de cotizare prevăzut de Legea nr. 19/2000, fără ca în acest act normativ ori în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 să existe o prevedere expresă în acest sens, contravine principiului neretroactivităţii legii.
De asemenea, nu se poate reţine existenţa unei discriminări în cadrul aceleiaşi categorii de persoane care au realizat stagiul de cotizare în condiţii identice, pentru că data diferită a înscrierii la pensie plasează pensionarii în situaţii deosebite, tratamentul juridic diferenţiat fiind justificat de situaţia diferită a beneficiarilor dreptului la pensie, determinată de data naşterii dreptului, ceea ce nu constituie privilegii sau discriminări.
5. Raportul asupra recursului în interesul legii
Ca urmare a analizei dispoziţiilor legale relevante, raportate la argumentele susţinute în cadrul celor două orientări jurisprudenţiale expuse, precum şi la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în raportul întocmit s-a apreciat ca fiind corectă cea de-a doua soluţie adoptată în practică, potrivit căreia stagiul complet de cotizare utilizat pentru recalcularea drepturilor la pensie ale persoanelor nevăzătoare, drepturi care s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, este cel reglementat de art. 89 din Legea nr. 3/1977.
6. Înalta Curte
Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 „Recalcularea prevăzută la art. 1 se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă”.
Textul face trimitere, în ceea ce priveşte modul de determinare a punctajului mediu anual şi a cuantumului recalculat al fiecărei pensii, atât la dispoziţiile Legii nr. 19/2000, legea nouă care introduce principii şi reguli diferite în materia calculului drepturilor de pensie, cât şi la dispoziţiile proprii ale actului normativ prin care se reglementează procedura de recalculare, respectiv dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005.
Or, chiar art. 4 alin. (1) din ordonanţa de urgenţa menţionată prevede că determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004.
Prin hotărârea Guvernului la care face trimitere art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 s-au aprobat Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, norme care la art. 2 alin. (3) prevăd că:
„Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.”
Argumentul invocat în cadrul primei orientări jurisprudenţiale, acela al efectului prevederilor art. 2 alin. (4) din aceleaşi norme metodologice, care ar fi de natură să înlăture aplicarea art. 2 alin. (3), deoarece Legea nr. 19/2000 ar avea caracter special şi prioritate de aplicare, a fost calificat ca fiind greşit în considerentele Deciziei nr. 40 din 22 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, reţinându-se în acest sens că Legea nr. 19/2000 reprezintă o lege generală şi constituie actul normativ-cadru în domeniul pensiilor şi al drepturilor de asigurări sociale.
În ceea ce priveşte principiul înscris în expunerea de motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, potrivit căruia „la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”, prin aceeaşi decizie în interesul legii s-a reţinut că acesta nu poate fi aplicat în cauză, atât timp cât în lege nu există o prevedere expresă potrivit căreia şi persoanelor care au lucrat în grupele speciale de muncă şi s-au pensionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 li se aplică acest act normativ pentru determinarea stagiului de cotizare şi, în raport cu acesta, a punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare.
Acest argument, alături de cel referitor la caracterul general al Legii nr. 19/2000 şi neretroactivitatea acesteia, precum şi aplicabilitatea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 şi a Legii nr. 3/1977 în materia stabilirii stagiului de cotizare, ca element al recalculării pensiilor, sunt valabile, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte pensiile nevăzătorilor.
Înalta Curte constată că nu se poate reţine existenţa unui „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în ceea ce priveşte dreptul la pensia recalculată pe baza regulilor de stabilire a stagiului de cotizare prevăzute de Legea nr. 19/2000, în condiţiile în care nu există o hotărâre definitivă, administrativă sau jurisdicţională, prin care un astfel de drept să fi fost stabilit, litigiile aflate pe rolul instanţelor, soluţionate în mod diferit, având ca obiect tocmai contestaţiile pensionarilor nevăzători împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor.
De asemenea, Înalta Curte reţine că nu poate fi primită nici susţinerea referitoare la tratamentul la care ar fi supuse persoanele nevăzătoare pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977 în raport cu persoane având aceeaşi dizabilitate, dar pensionate după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000.
În acest sens sunt relevante considerentele Deciziei nr. 57/2006 a Curţii Constituţionale, anterior expuse, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 14 acordă protecţie împotriva discriminării în folosinţa drepturilor şi libertăţilor garantate de celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei (a se vedea Hotărârea Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, pct. 43; Hotărârea Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 24 septembrie 1996, pct. 72). În lipsa autonomiei art. 14, încălcarea sa nu poate fi stabilită decât în legătură cu un alt drept prevăzut de Convenţie.
În considerentele unora dintre hotărârile judecătoreşti anexate recursului în interesul legii s-a reţinut că incidenţa art. 14 din Convenţie este dată de încălcarea dreptului de natură patrimonială prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 851 din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, menţionată la pct. 4 din anexa nr. 1). Or, aşa cum s-a arătat anterior, nu se poate reţine existenţa în patrimoniul contestatorilor pensionari a unui drept patrimonial care să constituie un „bun”, în ceea ce priveşte pensia recalculată.
Nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care sancţionează toate formele de discriminare, pentru orice drept prevăzut de lege (nu numai pentru cele consacrate de Convenţie, la a căror aplicare se reduce art. 14), problema pretinsei discriminări nu poate primi o altă rezolvare. Nu orice diferenţă de tratament constituie o încălcare a acestui articol. Trebuie stabilit dacă alte persoane aflate într-o situaţie asemănătoare sau în mod relevant similară beneficiază de tratament preferenţial şi dacă nu există nicio justificare rezonabilă sau obiectivă pentru această distincţie [a se vedea Hotărârea Fredin împotriva Suediei (nr. 1), 18 februarie 1991, pct. 60].
Statele contractante beneficiază de o marjă de apreciere în a evalua dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii altfel similare justifică o diferenţă de tratament în drept (a se vedea Hotărârea Rasmussen împotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1984, pct. 40).
În ceea ce priveşte situaţia pensionarilor nevăzători cărora li s-a deschis dreptul la pensie în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, nu există nicio diferenţă de tratament în raport cu persoanele pensionate după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, deoarece aceeaşi regulă de determinare a stagiului de cotizare este aplicabilă ambelor categorii, respectiv se are în vedere dispoziţia legală incidentă în raport cu data deschiderii dreptului la pensie.
Pensionarii nevăzători nu pot fi consideraţi ca aflându-se în situaţia asemănătoare, în sensul art. 14, indiferent de actul normativ sub imperiul căruia s-a deschis dreptul la pensie. Pensionarea în cadrul celor două acte normative de referinţă (Legea nr. 3/1977 şi Legea nr. 19/2000) s-a realizat în baza unor condiţii şi proceduri diferite. În afară de aceasta, chiar dacă s-ar putea face o comparaţie propriu-zisă între cele două categorii de persoane, diferenţa de tratament poate fi justificată în mod rezonabil şi obiectiv, tot cu referire la caracteristicile lor distinctive. Este rezonabil şi intră în marja de apreciere permisă statului reglementarea unui regim distinct în ceea ce priveşte condiţiile de recalculare a pensiilor stabilite sub imperiul Legii nr. 3/1977.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi Legea nr. 60/2012,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E

Admite recursurile în interesul legii declarate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stagiul complet de cotizare utilizat pentru recalcularea drepturilor de pensie ale persoanelor nevăzătoare, drepturi care s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, este cel reglementat de art. 89 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.
Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2012.

Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Rodica Aida Popa
Magistrat-asistent,
Niculina Vrâncuţ

#decizia-nr-92012, #leontiuc, #ril

Leontiuc RIL – Decizie nr. 8/2012

Decizie nr. 8/2012

din 14/05/2012
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 387 din 11/06/2012

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 5/2012

Rodica Aida Popa
–
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea
–
preşedintele Secţiei I civile
Corina Michaela Jîjîie
–
preşedintele Secţiei penale
Ionel Barbă
–
preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Adrian Bordea
–
preşedintele Secţiei a II a civile
Cristina Iulia Tarcea
–
judecător la Secţia I civilă
Aurelia Rusu
–
judecător la Secţia I civilă
Mihaela Tăbârcă
–
judecător la Secţia I civilă
Alina Sorinela Macavei
–
judecător la Secţia I civilă
Andreia Liana Constanda
–
judecător la Secţia I civilă, judecător raportor
Carmen Georgeta Negrilă
–
judecător la Secţia I civilă
Iulia Manuela Cîrnu
–
judecător la Secţia a II a civilă
Nela Petrişor
–
judecător la Secţia a II a civilă
Aurelia Motea
–
judecător la Secţia a II a civilă
Elena Cârcei
–
judecător la Secţia a II a civilă
Carmen Trănica Teau
–
judecător la Secţia a II a civilă
Paulina Lucia Brehar
–
judecător la Secţia a II a civilă, judecător raportor
Liliana Vişan
–
judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Elena Canţăr
–
judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Maria Ilie
–
judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Gheorghiţa Luţac
–
judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Eugenia Marin
–
judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător raportor
Niculae Măniguţiu
–
judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Lavinia Valeria Lefterache
–
judecător la Secţia penală
Georgeta Barbălată
–
judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursurile în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 5/2012 este legal constituit, conform dispoziţiilor 3306 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi prin Legea nr. 60/2012, precum şi ale art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare, Serviciul judiciar civil.
Se prezintă Avocatul Poporului, domnul prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, precum şi doamna consilier Ecaterina Mirea şi doamna expert Ileana Frimu, din cadrul aceleiaşi autorităţi.
La şedinţa de judecată participă doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e) raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis.
După prezentarea referatului cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că nu sunt de examinat chestiuni prealabile şi a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, ulterior, domnului prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, Avocatul Poporului, pentru susţinerea recursurilor în interesul legii.
Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat, în esenţă, admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se constata că, atunci când măsura strămutării coincide, ca perioadă, cu cea a domiciliului obligatoriu, dislocarea într-o altă localitate include în mod obligatoriu şi restricţia domiciliară şi de a se stabili, pe cale de consecinţă, că nu se poate acorda decât o singură indemnizaţie lunară aferentă pentru fiecare an de strămutare, aceasta constituind măsura abuzivă cea mai grea, care o absoarbe pe cea a domiciliului obligatoriu.
Domnul prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, Avocatul Poporului, a formulat concluzii de admitere a recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în această chestiune de drept, în sensul acordării de indemnizaţii distincte, care să fie cumulate, pentru fiecare dintre măsurile administrative dispuse în aceeaşi perioadă de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.
Avocatul Poporului a susţinut, în esenţă, că strămutarea şi stabilirea domiciliului forţat constituie măsuri represive diferite, care sunt prevăzute în mod distinct în textul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, fără a se menţiona că situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat, se exclud reciproc şi nici că cele două situaţii recunoscute nu pot fi cumulate şi nu ar putea fi acordată o indemnizaţie însumată.
În atare situaţie s-a arătat că, întrucât măsura strămutării nu presupunea în mod obligatoriu şi stabilirea unui domiciliu şi se realiza, de regulă, în locaţii unde nici nu se putea stabili un domiciliu (de exemplu: între localităţi, în câmp, în Bărăgan etc.), aceeaşi persoană se poate încadra în mai multe situaţii şi poate beneficia de mai multe drepturi compensatorii; în speţă, o persoană poate beneficia atât de indemnizaţia pentru strămutare, cât şi de indemnizaţia acordată pentru domiciliul obligatoriu, considerându-se că o interpretare restrictivă ar contraveni scopului reparaţiei integrale şi echitabile, avut în vedere de legiuitor.
Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în vederea soluţionării recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitară
Obiectul recursurilor în interesul legii priveşte, aşa cum rezultă din cuprinsul sesizărilor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Avocatului Poporului, următoarea problemă de drept: interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis.
Interpretarea acestor dispoziţii legale s-a realizat în mod diferit de către instanţele de judecată, ceea ce a condus la aplicarea lor diferită şi la pronunţarea unor soluţii neunitare.
2. Examenul jurisprudenţial
Practica judiciară neunitară ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentele recursuri în interesul legii s-a conturat în soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor emise de direcţiile judeţene de muncă şi protecţie socială (actualmente agenţii judeţene pentru prestaţii sociale) în temeiul art. 10 alin. (3) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, precum şi a cererilor având ca obiect obligarea aceloraşi instituţii la emiterea unor decizii de acordare şi a indemnizaţiilor prevăzute de art. 4 alin. (2), cu referire la art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat.
În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări în aceste litigii, s-a constatat că instanţele nu au un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat, statuând diferit asupra posibilităţii de cumulare a indemnizaţiei pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
3.1. Potrivit primei orientări jurisprudenţiale, persoanele cărora li s-au aplicat concomitent atât măsura strămutării, cât şi cea a domiciliului obligatoriu, pentru acelaşi interval de timp, pot beneficia de o singură indemnizaţie, prevăzută de legiuitor pentru măsura cea mai grea, aceea a strămutării.
În susţinerea acestui punct de vedere s-au reţinut argumente referitoare la finalitatea măsurilor reparatorii acordate, precum şi la semnificaţia noţiunilor de „strămutare” şi „domiciliu obligatoriu”.
Astfel, s-a arătat că intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda în mod unitar o reparaţie materială pentru prejudiciul moral şi material suferit de persoanele supuse măsurilor abuzive de după anul 1945, toate drepturile recunoscute fiind calculate în funcţie de perioada în care acestea au fost supuse măsurilor restrictive. Prin urmare, toate drepturile se acordă o singură dată, indiferent de faptul că în aceeaşi perioadă de timp persoana a fost supusă mai multor măsuri restrictive.
S-a apreciat că indemnizaţia este acordată în considerarea persoanei persecutate politic, iar nu a situaţiilor în care aceasta se poate încadra în aceeaşi perioadă de timp.
Pe de altă parte, faptul că strămutarea şi domiciliul forţat sunt prevăzute distinct în textul legii nu conduce la acordarea cumulată a indemnizaţiilor, deoarece strămutarea reprezintă o măsură care presupune, în mod necesar, şi restricţii imobiliare, fiind de natură a le absorbi forţat. Strămutarea nu reprezintă doar mutarea unei persoane dintr-o regiune în alta, ci şi obligarea acesteia de a rămâne în locul unde a fost strămutată. De fapt, restricţiile imobiliare sunt cele care conferă strămutării forţa şi eficienţa ce justifică plata unei indemnizaţii care, în prezent, este chiar mai mare decât cea prevăzută pentru domiciliul obligatoriu.
În acelaşi sens s-a considerat că, dacă s-ar disjunge restricţiile imobiliare de măsura strămutării, ar însemna ca aceasta din urmă să se consume instantaneu, caz în care ar fi de neînţeles dispoziţia care prevede plata unei indemnizaţii pentru fiecare an de strămutare. O strămutare capătă durată doar prin restricţiile imobiliare care s-au dispus, durând atât timp cât durează restricţiile imobiliare şi încetând în momentul ridicării acestor restricţii, chiar dacă persoana în cauză continua să locuiască în regiunea în care a fost strămutată.
De asemenea, dacă s-ar admite ca cele două indemnizaţii să poată fi cumulate, s-ar ajunge la situaţii inechitabile în care o persoană, supusă în acelaşi timp măsurilor de strămutare şi domiciliu obligatoriu, să primească o indemnizaţie superioară unei persoane care a executat o pedeapsă privativă de libertate.
3.2. Potrivit celei de-a doua orientări a practicii judiciare, indemnizaţiile cuvenite pentru măsura strămutării şi cea a domiciliului obligatoriu trebuie acordate cumulativ, chiar dacă aceste măsuri au fost aplicate unei persoane în aceeaşi perioadă de timp, deoarece legea le reglementează ca măsuri administrative distincte şi stabileşte câte o indemnizaţie pentru fiecare dintre ele.
S-a argumentat că măsura strămutării se realizează dintr-odată şi constă în dislocarea unei persoane dintr-un spaţiu în care trăieşte şi pe care singură l-a ales şi aşezarea ei forţată într-un alt spaţiu, stabilit de către autorităţile comuniste.
Astfel, avem de-a face cu două măsuri abuzive: prima, cea a strămutării, care se finalizează cu mutarea familiei într-un teritoriu impus şi cea de-a doua, măsura domiciliului obligatoriu, care începe să fie aplicată după epuizarea măsurii strămutării şi se finalizează prin ridicarea interdicţiei.
Nu rezultă din dispoziţiile legii că cele două situaţii recunoscute nu pot fi cumulate, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge.
În contextul examinat, Curtea face precizarea că nu există jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, deoarece litigiile cu acest obiect nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei supreme.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale.
4. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Procurorul general a susţinut prima soluţie adoptată în practica instanţelor de judecată, invocând următoarele argumente:
Raţiunea legiuitorului de a reglementa în mod diferit indemnizaţiile pentru cele două măsuri – prin modificarea şi completarea aduse Decretului-lege nr. 118/1990 prin Legea nr. 53/1993 – a fost aceea de a stabili măsuri reparatorii diferite în funcţie de măsura abuzivă suferită, în aprecierea gradului de severitate, a restricţiilor şi consecinţelor încălcării libertăţilor individuale produse, dar în perioade distincte de timp.
Însă, în măsura în care strămutarea coincide, ca perioadă, cu domiciliul obligatoriu, nu se pot cumula indemnizaţiile corespunzătoare celor două situaţii. Măsura strămutării, presupunând trimiterea unei persoane într-o altă locaţie decât propriul domiciliu şi obligarea de a trăi în acea locaţie, pe care nu o putea părăsi, sub sancţiunea legii penale, a inclus atât schimbarea domiciliului iniţial, cât şi imposibilitatea alegerii libere a unui alt domiciliu, până la ridicarea restricţiilor domiciliare, aducând o mai mare atingere libertăţii de circulaţie, ca drept fundamental.
Astfel, s-a considerat că strămutarea absoarbe măsura domiciliului obligatoriu, iar restricţiile domiciliare sunt de esenţa ambelor măsuri analizate.
În atare situaţie, persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii poate beneficia de o singură indemnizaţie ce va fi corespunzătoare celei mai grele măsuri abuzive restrictive, respectiv aceea specifică strămutării.
Dacă s-ar adopta soluţia contrară, în sensul recunoaşterii posibilităţii cumulării celor două indemnizaţii, s-ar ajunge la situaţii paradoxale, în care o persoană strămutată, în privinţa căreia stabilirea domiciliului obligatoriu a funcţionat complementar primei măsuri, să beneficieze de drepturi băneşti superioare în cuantum celor cuvenite, potrivit legii, persoanelor condamnate sau arestate preventiv.
De asemenea, s-a apreciat că s-ar ajunge la situaţii inechitabile din punct de vedere social şi material şi în raport cu acele persoane care au avut de suferit de pe urma celor două măsuri represive analizate, dar care au fost aplicate şi s-au întins pe perioade distincte de timp. Or, reparaţia trebuie să se realizeze proporţional şi unitar cu scopul avut în vedere de legiuitor.
În plus, în opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă s-ar achiesa la teza potrivit căreia, în ipoteza analizată, se pot cumula cele două indemnizaţii, ar trebui să se recunoască şi posibilitatea dublării celorlalte măsuri reparatorii – în primul rând, recunoaşterea unei duble vechimi în muncă pentru aceeaşi perioadă de timp în care au fost aplicate măsurile – ceea ce, din punct de vedere raţional şi juridic, nu poate fi primit.
5. Opinia Avocatului Poporului
Avocatul Poporului a apreciat că primul punct de vedere este în acord cu litera şi spiritul legii.
Prin argumentele expuse s-au susţinut următoarele:
Prin modificarea adusă Decretului-lege nr. 118/1990 în temeiul Legii nr. 53/1993 s-au stabilit cuantumuri diferite ale indemnizaţiei pentru fiecare an de strămutare, respectiv domiciliu obligatoriu, tocmai în considerarea naturii şi gravităţii celor două măsuri, precum şi a consecinţelor diferite ale acestora asupra persoanelor vizate.
Interpretarea subiectivă şi restrictivă a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, în aşa fel încât situaţia de strămutare ar include-o şi pe cea a domiciliului obligatoriu, nu corespunde scopului vizat de legiuitor, care a avut în vedere repararea integrală şi echitabilă a prejudiciului suferit ca urmare a fiecăreia dintre măsurile abuzive luate împotriva sa.
Măsura domiciliului obligatoriu este diferită de cea a strămutării, care nu include, în mod necesar, şi stabilirea unui domiciliu obligatoriu, inclusiv interdicţiile impuse în cazul fiecărei măsuri în parte fiind diferite.
În acest context, în considerarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, conform căruia unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă, prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, nu pot fi interpretate restrictiv.
În opinia Avocatului Poporului, nu se poate admite ca persoanei asupra căreia s-au dispus cele două măsuri represive, în aceeaşi perioadă, să i se acorde doar indemnizaţia de strămutare, pe motiv că are un cuantum mai mare şi ar include-o şi pe cea de domiciliu forţat, întrucât cea de-a doua măsură represivă, prin efectele ei, restrângea libertatea de mişcare a persoanei (caracter specific unei măsuri privative de libertate), în condiţiile în care strămutarea presupunea doar mutarea persoanei, fără alte îngrădiri şi în condiţiile în care o astfel de soluţie ar conduce la o inechitate între persoanele afectate doar de măsura strămutării şi cele care au suferit ambele măsuri represive.
În atare situaţie, s-a apreciat că aceeaşi persoană se poate încadra în mai multe situaţii şi poate beneficia de mai multe drepturi compensatorii; în speţă, o persoană poate beneficia atât de indemnizaţia pentru strămutare, cât şi de indemnizaţia acordată pentru stabilirea domiciliului obligatoriu.
6. Raportul asupra recursului în interesul legii
Prin raportul întocmit s-a considerat ca fiind corecte soluţiile de respingere a acţiunilor formulate de persoanele îndreptăţite, prin care s-a stabilit că, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana în cauză poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare.
În consecinţă, s-a propus să se admită recursul în interesul legii, iar interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, să se realizeze în sensul arătat.
7. Înalta Curte
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, „Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice;
b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;
c) a fost internată în spitale de psihiatrie;
d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;
e) a fost strămutată într-o altă localitate”.
Conform art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ „Persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) şi e) şi alin. (2) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”, iar art. 4 alin. (2) prevede că „Persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) şi d) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”.
Se poate observa că actul normativ a stabilit măsuri reparatorii atât pentru persoanele strămutate, cât şi pentru persoanele împotriva cărora a fost luată măsura stabilirii domiciliului obligatoriu.
Din conţinutul unei note de studiu întocmite de Consiliul Securităţii Statului privind unele măsuri luate de organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, în baza unor decrete şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri, rezultă că măsura administrativă a „dislocării forţate” (strămutarea) era diferită de măsura administrativă a „domiciliului obligatoriu”.
Astfel, măsura „dislocării forţate” presupunea mutarea constrânsă a unei persoane din localitatea de domiciliu liber ales, în diferite localităţi din ţară, unde i se fixa domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat, în timp ce măsura fixării „domiciliului obligatoriu” presupunea obligaţia de a nu părăsi domiciliul, astfel fixat, pe timp nelimitat, fără ca aceasta să fie însoţită de dislocare.
Aceste măsuri au fost reglementate, în principal, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951. Ulterior, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954, a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154/1950 şi s-au stabilit noi criterii, prin care era autorizat Ministerul Afacerilor Interne să fixeze domiciliul obligatoriu. Părăsirea domiciliului obligatoriu se pedepsea cu închisoarea corecţională, potrivit Decretului nr. 77/1954.
Din analiza modului în care aceste măsuri au fost reglementate la momentul la care au fost luate împotriva persoanelor se poate deduce şi modalitatea în care legiuitorul a înţeles să acorde despăgubiri celor împotriva cărora au fost luate aceste măsuri.
Măsura administrativă a dislocării forţate (strămutării) presupunea, mai întâi, mutarea persoanei din localitatea de domiciliu într-o altă localitate, iar apoi obligarea persoanei de a nu părăsi acea localitate unde a fost strămutată. Chiar dacă măsura strămutării era însoţită de măsura domiciliului obligatoriu, aceasta din urmă nu era una distinctă, ci era o măsură care o însoţea pe cea a strămutării, fiind complementară acesteia.
O persoană, atunci când era dislocată, strămutată din localitatea sa de domiciliu într-o altă localitate, nu se putea întoarce la domiciliul iniţial decât cu aprobarea organelor statului, iar fixarea domiciliului obligatoriu era consecinţa strămutării.
În schimb, măsura administrativă a domiciliului obligatoriu s-a putut dispune şi ca măsură administrativă distinctă, fără să fi fost precedată de strămutare, dar presupunea tot o îngrădire a dreptului de alegere în mod liber a domiciliului.
Din prezentarea condiţiilor în care cele două măsuri administrative au putut fi luate se poate desprinde şi raţiunea pentru care legiuitorul a stabilit indemnizaţii diferite pentru persoanele care au suportat consecinţele celor două măsuri, pentru că există diferenţe între persoanele care au fost strămutate din localităţile de domiciliu şi obligate să nu părăsească domiciliile unde au fost strămutate şi cele cărora, deşi nu au fost forţate să-şi părăsească domiciliul, li s-a impus un domiciliu pe care nu l-au mai putut părăsi.
Prin urmare, acordarea a două indemnizaţii diferite se justifică, în concepţia legiuitorului, atunci când cele două măsuri administrative diferite au fost luate în perioade de timp distincte.
În situaţia în care perioada strămutării coincide cu perioada domiciliului obligatoriu, Înalta Curte constată că nu se poate cumula indemnizaţia pentru cele două măsuri, pentru că domiciliul obligatoriu este consecinţa strămutării, fiind absorbit de aceasta din urmă.
În acest caz, persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii va beneficia de o singură indemnizaţie, cea care i se cuvine ca urmare a strămutării.
Dacă s-ar accepta punctul de vedere contrar, potrivit căruia se pot cumula indemnizaţiile pentru perioada strămutării, ce coincide cu perioada domiciliului obligatoriu, s-ar ajunge la situaţii inechitabile, în care o persoană strămutată şi care nu a putut părăsi locul strămutării să poată beneficia de o indemnizaţie mai mare decât persoanele care au executat pedepse privative de libertate sau au fost arestate ori decât persoanele împotriva cărora a fost luată atât măsura strămutării, cât şi cea a domiciliului obligatoriu, însă în perioade diferite de timp.
Or, scopul unei legi de reparaţie nu poate fi acela de a crea noi inechităţi între persoanele vizate de aceeaşi lege.
Pe de altă parte, indemnizaţiile ce se acordă potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, sunt însoţite şi de alte măsuri reparatorii, respectiv recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadelor în care persoanele au fost strămutate sau au avut domiciliu obligatoriu [(art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat)], dar şi alte drepturi reglementate în art. 8 şi 9 din acelaşi act normativ.
Textul de lege nu interzice, cu privire la aceeaşi persoană, ca indemnizaţiile să fie acordate şi să fie recalculată vechimea în muncă în cazul în care cele două măsuri administrative, cea a strămutării şi cea a domiciliului obligatoriu, au fost luate în perioade de timp diferite.
Însă, când perioada strămutării coincide cu cea a domiciliului obligatoriu, dacă s-ar admite cumulul celor două indemnizaţii, ar trebui să se considere că şi celelalte măsuri reparatorii ar putea fi cumulate. S-ar ajunge astfel la dublarea vechimii în muncă, dar şi la dublarea drepturilor prevăzute la art. 8 şi 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, pentru aceeaşi perioadă de timp, ceea ce este inacceptabil.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi Legea nr. 60/2012,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului şi stabileşte că:
în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana îndreptăţită poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare.
Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2012.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
RODICA AIDA POPA
Magistrat-asistent,
Niculina Vrâncuţ

#decizie-nr-82012, #leontiuc, #ril

Leontiuc RIL – Decizia nr. 4/2012

Decizie nr. 4/2012

din 12/03/2012
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 12/04/2012

privind recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1/2012
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 1/2012
Rodica Aida Popa

• vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea

• preşedintele Secţiei I civile

Corina Michaela Jîjîie

• preşedintele Secţiei penale

Ionel Barbă

• preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Adrian Bordea

• preşedintele Secţiei a II-a civile

Florentin Sorin Drăguţ

• judecător la Secţia I civilă

Cristina Luzescu

• judecător la Secţia I civilă, judecător-raportor

Elena Floarea

• judecător la Secţia I civilă

Dănuţ Cornoiu

• judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu

• judecător la Secţia I civilă

Raluca Moglan

• judecător la Secţia I civilă

Adriana Chioseaua

• judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu

• judecător la Secţia a II-a civilă

Tatiana Gabriela Năstase

• judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau

• judecător la Secţia a II-a civilă

Elena Cârcei

• judecător la Secţia a II-a civilă, judecător-raportor

Mirela Poliţeanu

• judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Florica Voicu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Simona Camelia Marcu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Sîrbu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător-raportor

Carmen Maria Ilie

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emanuel Albu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Magdalena Frumuşelu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu

• judecător la Secţia penală

Ionuţ Matei

• judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1/2012 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 3306 alin. 2 din Codul de procedură civilă raportate la dispoziţiile art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare.
La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent desemnat pentru această cauză, doamna Maria-Cristina Petre, din cadrul Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) şi art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 şi Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi care nu a fost anulată, prin care părţile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, precum şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Doamna procuror Antonia Constantin a susţinut punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost formulat în scris, prezentând concluzii asupra recursului în interesul legii, în sensul că, în principal, apreciază că acesta este inadmisibil, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă, susţinând, în esenţă, că soluţiile diferite ale instanţelor decurg din interpretarea şi aplicarea unor clauze contractuale, iar nu a unor dispoziţii legale, şi, în subsidiar, în situaţia în care se va trece peste acest fine de neprimire, apreciază necesar a se avea în considerare faptul că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, drepturile salariale rezultate din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi puteau fi acordate fără o prealabilă anulare a clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă la nivel de unitate, negociate cu încălcarea drepturilor minimale stabilite în favoarea salariaţilor prin contractul colectiv de muncă, încheiat la nivel de grup de unităţi, iar după intrarea în vigoare a acestui act normativ este necesar să existe o cerere expresă a părţii interesate, în condiţiile art. 142 alin. (2) din noua reglementare.
Preşedintele completului, doamna judecător Rodica Aida Popa, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitară
Prin Sesizarea nr. 1.098 din 2 noiembrie 2011 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin prisma dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, examinarea problemei de drept care vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi ale art. 238 alin. (1) şi art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 şi Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi care nu a fost anulată, prin care părţile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, precum şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
2. Examenul jurisprudenţial
Prin actul de sesizare al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara s-a susţinut că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la soluţionarea problemei de drept mai sus enunţate, luându-se în considerare cauze având ca obiect acţiuni prin care organizaţiile sindicale din cadrul Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” – S.A. au solicitat, în numele membrilor de sindicat, obligarea acestui angajator şi a subunităţilor – Regionalele de Transport Feroviar de Călători – la plata primelor de Paşti, Crăciun şi de Ziua Feroviarului pe anii 2009-2010, drepturi salariale prevăzute în art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit pe 48 de luni.
Examenul jurisprudenţial a relevat că, referitor la această problemă de drept sesizată, în practica instanţelor judecătoreşti s-au conturat 3 orientări.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
3.1. Într-o primă orientare, acţiunile au fost admise fiind considerate întemeiate, în raport cu faptul că drepturile salariale sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi şi, conform art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi art. 241 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, produc efecte faţă de toţi salariaţii încadraţi la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În acest context au fost înlăturate apărările pârâtelor Societatea Naţională şi Regionalele, care au invocat clauza cuprinsă în art. 69 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate – Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. – Călători” – S.A. pe anul 2009-2010 înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Bucureşti la nr. 2.572 din 4 iunie 2009 şi în actul adiţional la acesta, înregistrat la Agenţia pentru Prestaţii Sociale Bucureşti la nr. 1.708 din 21 aprilie 2010, şi prin care părţile au convenit ca aceste drepturi să nu se acorde în anii 2009 şi 2010.
Instanţele au apreciat că această clauză nu produce efecte deoarece dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul muncii şi ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 conţin prevederea conform căreia „contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă la nivel superior”.
3.2. Într-o a doua opinie, acţiunile au fost respinse, considerându-se că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 şi ale actului adiţional la acesta reprezintă acordul de voinţă al părţilor, care, fiind şi semnatarele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, pot conveni suspendarea ori neacordarea acestor drepturi pe o anumită perioadă (recte pentru anii 2009 şi 2010), potrivit art. 31 şi 33 din Legea nr. 130/1996.
Ca urmare, s-a apreciat că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate sunt opozabile părţilor care l-au semnat şi, câtă vreme nu s-a constatat nulitatea acelei clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, această clauză îşi produce efectele.
La pronunţarea acestei soluţii s-a avut în vedere şi faptul că prin procesul-verbal din 25 mai 2009 părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi au stabilit suspendarea acestor drepturi pentru anul 2009.
Instanţele, în argumentarea acestei soluţii, au reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 38 din Codul muncii potrivit cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile recunoscute prin lege, în discuţie fiind efectele acordului de voinţă al părţilor unui contract colectiv de muncă.
Un alt argument a fost acela potrivit căruia, în măsura în care drepturile nu au fost acordate pe anul 2009 (prima de Paşti şi de Ziua Feroviarului), părţile în mod valabil au convenit ca acestea să nu se mai achite, chiar dacă dreptul s-a născut anterior acordului de voinţă în sensul neacordării lor.
3.3. Într-o a treia orientare, soluţiile de admitere sau de respingere a acţiunilor s-au bazat pe o motivare-cadru care a avut în vedere împrejurarea că dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate şi ale actului adiţional la acesta, care prevăd înţelegerea de a nu se acorda drepturile salariale în discuţie, produc efecte de la data înregistrării lor.
În acest sens s-a reţinut că dreptul de acordare a primei de Crăciun, de Paşti şi pentru Ziua Feroviarului s-a născut anterior înregistrării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate 4 iunie 2009 şi, ca urmare, s-au admis acţiunile prin care s-au cerut aceste drepturi băneşti.
Au fost însă respinse acţiunile prin care s-au pretins prima de Crăciun pe anul 2009 şi restul pretenţiilor pe anul 2010, dându-se astfel eficienţă acordului părţilor exprimat prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
4. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara şi-a exprimat opinia în legătură cu interpretarea textelor mai sus amintite, apreciind că prima orientare este cea corectă, în acord cu prevederile legale.
S-a susţinut că, potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 130/1996, clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a încheiat contractul de muncă la acest nivel, iar potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 şi art. 238 alin. (1) din Codul muncii, contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
S-a apreciat că, în aceste condiţii, clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel inferior, care înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel superior, nu produc efecte.
S-a făcut precizarea că şi după abrogarea Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă prin Legea dialogului social nr. 62/2011 şi după abrogarea art. 238-247 din Codul muncii problema de drept prezentată rămâne actuală, deoarece dispoziţiile art. 8 şi 11 din Legea nr. 130/1996 şi ale art. 238 şi 241 din Codul muncii sunt reluate în dispoziţiile art. 132 şi 133 din Legea nr. 62/2011.
5. Opinia procurorului general
5.1. Chestiuni preliminarii
În urma solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a verificat jurisprudenţa la nivelul întregii ţări, în soluţionarea litigiilor având ca obiect acţiuni prin care organizaţiile sindicale din cadrul Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. – Călători” – S.A. au solicitat, în numele membrilor de sindicat, obligarea acestui angajator şi a subunităţilor – Regionalele de Transport Feroviar – la plata primelor de Paşti, Crăciun şi Ziua Feroviarului pentru anii 2009-2010, drepturi prevăzute în art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit cu 48 de luni.
Au fost identificate aceleaşi 3 orientări semnalate şi în sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara, individualizate şi de Ministerul Public, în esenţă, prin aceleaşi argumente.
5.2. Opinia procurorului general exprimată asupra problemei de drept solicitate a fi soluţionată pe calea recursului în interesul legii a cuprins două propuneri:
5.2.1. Într-o primă propunere s-a apreciat că în cauza dedusă judecăţii nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 329 din Codul de procedură civilă pentru dezlegarea problemei sesizate pe calea recursului în interesul legii.
În susţinerea acestei opinii s-au adus următoarele argumente:
Diferitele soluţii ale instanţelor în materia examinată decurg din interpretarea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi valabil pentru perioada 2008-2010, precum şi a clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivelul unităţilor din cadrul Societăţii Naţionale de Transport Feroviar a Căilor Ferate Române – S.N.C.F.R. – S.A., valabile pentru aceeaşi perioadă, prin care părţile au convenit ca dreptul la plata primelor de Paşti, Crăciun şi Ziua Feroviarului să nu se acorde în anii 2009-2010.
Problema teoretică, aşa cum ea a fost enunţată în sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara, s-a relevat a fi fost dezlegată diferit, deoarece aria de examinare a acesteia a fost diferită.
Examinarea jurisprudenţei a relevat că instanţele:
– fie s-au oprit la analiza conţinutului negociat al contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate (fără a corobora această analiză cu clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior şi fără a avea în vedere prevederile legale incidente), ceea ce a condus la respingerea acţiunilor;
– fie, în cercetarea lor, au privit şi aspectul mai sus evocat (şi omis de la prima analiză), ceea ce a condus la admiterea acţiunilor pentru că s-a constatat o nerespectare a prevederilor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi.
În prezent există o reglementare expresă în art. 142 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, prin care legiuitorul a stabilit în mod clar mijloacele procesuale de constatare a nulităţii clauzelor din contractele colective de muncă, negociate cu încălcarea drepturilor minimale prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă încheiate la nivel superior în favoarea salariaţilor şi le-a circumscris principiului disponibilităţii.
Modificările succesive ale contractelor colective de muncă au ridicat pentru instanţe problema efectelor acestora, problemă care a adus în discuţie chestiunea aplicării în timp a clauzelor contractelor colective de muncă. Soluţia a depins de dispoziţiile legale aplicabile, în vigoare la data încheierii contractelor, precum şi de probele administrate în fiecare cauză în parte (sub aspectul determinării momentului înregistrării contractelor la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială pentru stabilirea momentului naşterii drepturilor salariale suplimentare ce au făcut obiectul cererilor).
Argumentul de jurisprudenţă s-a referit la împrejurarea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai fost confruntată cu soluţionarea unor recursuri în interesul legii cu acelaşi obiect, care au fost respinse.
5.2.2. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prezentat şi un punct de vedere subsidiar pentru cazul în care se va trece peste finele de neprimire invocat.
Astfel, s-a exprimat opinia că prima orientare jurisprudenţială a instanţelor – în ordinea expunerilor din actul de sesizare – este în litera şi spiritul legii.
În esenţă, argumentele în susţinerea acestei soluţii – de admitere a acţiunilor în pretenţii salariale izvorâte din art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar sunt următoarele:
Argumente de text:
– art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, a fost abrogat expres prin art. I pct. 90 din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, în vigoare din 30 aprilie 2011;
– art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011 a preluat dispoziţiile art. 238 din Codul muncii;
– Codul muncii, republicat, consacră în art. 37 principiul negocierii individuale şi colective a contractelor de muncă şi cuprinde în art. 38 limitele minimale ale acestei negocieri şi sancţiunea renunţării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului;
– dispoziţiile art. 8 şi 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă – în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate de instanţe şi abrogate prin Legea dialogului social nr. 62/2011 – au fost preluate în noua reglementare, art. 142 din Legea nr. 62/2011, care sancţionează cu nulitatea clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea drepturilor minimale prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă încheiate la nivel superior;
– art. 41 alin. (5) din Constituţia României şi art. 133 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, care consacră, primul, caracterul obligatoriu al convenţiilor colective şi, al doilea, condiţiile concrete în care clauzele contractelor colective de muncă îşi produc efectele faţă de angajaţi.
Argumente de logică juridică:
Dispoziţiile legale menţionate evocă măsuri de protecţie a salariaţilor pentru asigurarea exerciţiului neîngrădit al drepturilor şi intereselor legitime ce li se cuvin acestora în cadrul raporturilor de muncă.
În noua reglementare sunt semnalate instrumentele concrete de înlăturare din ordinea juridică negociată a clauzelor lovite de nulitate [art. 142 alin. (2)-(4) din Legea nr. 62/2011], cauza de ineficacitate a actului juridic trebuind a fi constatată pe cale judecătorească, la cererea părţii interesate.
Efectul nulităţii constatate pe cale judecătorească face ca până la renegocierea clauzelor acestea să fie înlocuite ex lege cu prevederile legii mai favorabile salariaţilor, cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Drepturile salariale stabilite prin contracte colective de muncă ce se impun cu forţa obligatorie garantată constituţional au acelaşi regim juridic aplicabil drepturilor salariale stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunţa la aceste drepturi, indiferent de sorgintea lor contractuală sau legală.
Argumente de jurisprudenţă:
O serie de decizii ale Curţii Constituţionale au stabilit obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate prin dispoziţiile legale şi prin contracte colective de muncă încheiate la nivel superior.
Ierarhia în care se prezintă contractele colective de muncă face ca dispoziţiile cuprinse în astfel de contracte încheiate la nivel superior să se impună în negocierea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior (de unitate), negocierea fiind posibilă numai peste nivelul minimal recunoscut de lege şi/sau contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Ministerul Public a propus – în cadrul opiniei subsidiare ca la rezolvarea problemei de drept deduse soluţionării prin prezentul recurs în interesul legii să se ia în considerare aspectul conform căruia, în contextul problematicilor sesizate, anterior Legii nr. 62/2011 drepturile salariale rezultate din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi puteau fi acordate fără o prealabilă anulare a clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă la nivel de unitate, negociate cu încălcarea drepturilor minimale stabilite în favoarea salariaţilor prin contractul colectiv de muncă, încheiat la nivel de grup de unităţi, iar după intrarea în vigoare a acestui act normativ este necesar să existe o cerere expresă a părţii interesate, în condiţiile art. 142 alin. (2) din noua reglementare.
6. Raportul asupra recursului în interesul legii
Prin raportul asupra recursului în interesul legii, întocmit conform art. 3306 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a fost propusă soluţia de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) şi art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 şi Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi care nu a fost anulată, prin care părţile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, precum şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii.
Argumente de text:
Art. 329 din Codul de procedură civilă:
„Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”
Art. 3305 din Codul de procedură civilă:
„Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, care se anexează cererii.”
Art. 3307 alin. 2 din Codul de procedură civilă:
„Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.”
Reglementarea prevăzută de legiuitor în textele sus-citate determină aria restrictivă a examinării pe care o face instanţa în soluţionarea recursului în interesul legii, obiectul acestei examinări referindu-se la actele normative în înţelesul art. 1 şi 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a căror categorie şi norme de competenţă privind adoptarea lor este stabilită prin Constituţie şi prin celelalte legi.
Spre această finalitate conduc şi dispoziţiile constituţionale care, în reglementarea art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, prevăd expres, în alin. (3), că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.
Ca urmare, dispoziţiile art. 3305 din Codul de procedură civilă, cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii, sunt circumscrise la cerinţa unei practici judiciare neunitare, dar presupun în mod intrinsec ca jurisprudenţa diferită să privească obiectul recursului în interesul legii.
Argumente de jurisprudenţă:
În mod constant Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii a pronunţat, acolo unde a fost cazul, soluţii de respingere pentru inadmisibilitate nu numai pentru inexistenţa practicii diferite în problema de drept soluţionată, ci şi pentru constatarea că obiectul recursului în interesul legii îl constituie o clauză contractuală, şi nu o lege în înţelesul mai sus evocat.
În acest sens a fost invocată şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – căruia i s-a solicitat un punct de vedere asupra prezentului recurs în interesul legii – jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, instanţa supremă, în cazuri similare, soluţionate prin Decizia nr. 33 din 16 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 20/2009, Decizia nr. 1 din 21 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 14/2010, respectiv Decizia nr. 11 din 19 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 13/2011, şi soldate cu respingerea recursului în interesul legii (în situaţia ultimelor două dosare menţionate, ca inadmisibil), a constatat că problema de drept soluţionată diferit de instanţele de judecată nu s-a datorat interpretării sau aplicării unor texte de lege. Soluţiile diferite au rezultat din raportarea normelor legale la diferite clauze cuprinse în contractele individuale sau colective de muncă, a căror interpretare s-a făcut prin acest efect.
Argumente deduse din cazul supus examinării:
Din examinarea soluţiilor prezentate în susţinerea sesizării Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara, în cele 3 categorii individualizate, se constată că problema de drept supusă analizei este interpretarea diferită a unor clauze contractuale (în contracte colective de muncă încheiate la nivel superior sau/şi la nivel inferior de unitate sau grup de unităţi).
Instanţele au dat sau nu eficienţă juridică unor clauze contractuale după cum examinarea contractelor – făcută din perspectiva reglementărilor generale, Codul muncii, sau speciale, Legea nr. 130/1996 şi, ulterior, Legea nr. 62/2011 – a privit ansamblul acestora sau numai o categorie a lor.
Obiectul recursului în interesul legii în prezenta cauză nu priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Codului muncii, ale Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi nici ale Legii dialogului social nr. 62/2011, ci interpretarea, din perspectiva efectelor juridice, a clauzelor referitoare la unele drepturi salariale inserate în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar.
În consecinţă, în raport cu argumentele evocate – referitoare la obiectul recursului în interesul legii şi la practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie – se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a prezentului recurs în interesul legii.
Faţă de argumentele mai sus menţionate, ce fundamentează inadmisibilitatea recursului în interesul legii, care prevalează, nu se mai impune analizarea soluţiei subsidiare exprimate în punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307, cu referire la art. 329 şi 3305 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) şi art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 şi Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi care nu a fost anulată, prin care părţile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, precum şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Obligatorie, conform dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2012.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
RODICA AIDA POPA
Magistrat-asistent,
Maria-Cristina Petre

#decizia-nr-42012, #leontiuc, #ril

Leontiuc RIL – Decizia nr. 1/2012

Decizie nr. 1/2012

din 16/01/2012
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 210 din 29/03/2012

privind recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 25/2011

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 25/2011

Livia Doina Stanciu

• preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea

• preşedintele Secţiei I civile

Corina Michaela Jîjîie

• preşedintele Secţiei penale

Gabriela Victoria Bîrsan

• preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Adrian Bordea

• preşedintele Secţiei a II-a civile

Minodora Carmen Ianoşi

• judecător la Secţia I civilă

Carmen Elena Popoiag

• judecător la Secţia I civilă

Romaniţa Vrânceanu

• judecător la Secţia I civilă

Cristina Luzescu

• judecător la Secţia I civilă

Georgeta Carmen Negrilă

• judecător la Secţia I civilă, judecător-raportor

Raluca Moglan

• judecător la Secţia I civilă

Florentina Preda Popescu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Ilie

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător-raportor

Gheorghiţa Luţac

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gabriela Elena Bogasiu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Niculae Măniguţiu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emanuel Albu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mărioara Isailă

• judecător la Secţia a II-a civilă

Mariana Cârstocea

• judecător la Secţia a II-a civilă

Roxana Popa

• judecător la Secţia a II-a civilă

Aurelia Motea

• judecător la Secţia a II-a civilă

Veronica Carmen Popescu

• judecător la Secţia a II-a civilă

Elena Cârcei

• judecător la Secţia a II-a civilă

Ştefan Pistol

• judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei

• judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 25/2011 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 3306 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010 şi prin Legea nr. 71/2011, precum şi ale art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare Serviciul judiciar civil.
La şedinţa de judecată participă doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010, în procedura de executare silită a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei a fost depusă o completare a raportului, respectiv a punctului de vedere distinct, întocmită de către judecătorul-raportor din cadrul Secţiei a II-a civile.
Înalta Curte a constatat că nu sunt de examinat chestiuni prealabile şi a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru susţinerea recursului în interesul legii.
Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat, în esenţă, admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 trebuie aplicate tuturor procedurilor de executare a titlurilor devenite executorii şi care aparţin sferei sale de reglementare, neputând fi înlăturate efectele acestui act normativ, în condiţiile în care prin decizii ale Curţii Constituţionale s-a constatat compatibilitatea sa cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
I. Problema de drept ce a generat practica neunitară. Calificarea obiectului recursului în interesul legii. Admisibilitate
Din cuprinsul sesizării procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constată că obiectul recursului în interesul legii, astfel cum a fost formulat, priveşte: „aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010, în procedura de executare silită a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar”.
Însă, coroborând acest petit al sesizării cu motivele prezentate în susţinerea recursului în interesul legii, reiese că problema de drept divergent soluţionată de instanţele judecătoreşti prin hotărâri irevocabile a fost generată de lipsa unui punct de vedere unitar asupra aplicării dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 în cauzele având un obiect ce implică incidenţa acestor texte (contestaţii la executare formulate împotriva actelor de executare ori împotriva refuzului executorilor judecătoreşti de a începe executarea silită, cereri de validare a popririi etc.) şi statuarea diferită asupra compatibilităţii acestor norme cu principiile conţinute în art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 1 din Primul Protocol adiţional, astfel cum aceste principii au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Ca atare, aceste formulări diferite în ceea ce priveşte obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentul recurs în interesul legii reclamă un demers de calificare în sarcina completului învestit cu soluţionarea lui, în condiţiile art. 3306 din Codul de procedură civilă, text introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea proceselor.
Potrivit dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”
Faţă de conţinutul normei reiese fără echivoc că scopul soluţionării unui recurs în interesul legii este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în cazul soluţionării divergente a unor probleme de drept de către instanţele judecătoreşti prin hotărâri irevocabile.
Uneori această practică divergentă a instanţelor poate fi generată şi de un raţionament juridic ce conduce la înlăturarea normei interne, pe baza priorităţii şi aplicării directe a Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, în baza art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, cum este cazul şi în prezentul recurs în interesul legii.
În cea din urmă situaţie, în mod evident, norma naţională fiind înlăturată de la aplicare, ea nici nu poate fi interpretată diferit – cu referire la conţinutul său intrinsec, astfel că, în acest caz, practica neunitară nu este generată de aplicarea normei interne, în sensul său restrictiv – act normativ adoptat de Parlament ori de Executiv în domeniul rezervat legii, dar delegat Guvernului -, ci decurge din aplicarea directă de către judecătorul cauzei la o speţă concretă a dreptului intern în accepţiunea sa extensivă, constituţională, în sensul descris de prevederile art. 11 alin. (2) din Constituţia României, republicată, care dispun: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”
În plus, atât timp cât aplicarea aceleiaşi norme interne (atât în interpretarea restrictivă, cât şi în cea extensivă) produce efectul identic al generării unei practici neunitare, practică neunitară ce trebuie reglată prin mecanismul recursului în interesul legii, atunci când sunt îndeplinite celelalte dispoziţii prevăzute de art. 329 şi următoarele din Codul de procedură civilă (se reflectă în conţinutul unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, deci intrate în circuitul civil, hotărâri judecătoreşti ce sunt pronunţate de instanţe diferite la nivelul ţării sau de mai mult de o curte de apel), se impune acceptarea posibilităţii de soluţionare a recursului în interesul legii şi în cazul în care practica neunitară a apărut ca efect al aplicării directe într-o cauză concretă a unei reglementări internaţionale, deci a dreptului intern în accepţiunea sa constituţională, luând în considerare efectul înlăturării legii naţionale, în soluţionarea aceleiaşi probleme de drept.
În consecinţă, se constată că obiectul prezentului recurs în interesul legii îl reprezintă lipsa unui punct de vedere unitar asupra aplicării dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, astfel cum au fost modificate şi completate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010, în cauzele având un obiect ce implică incidenţa acestor texte (pe de o parte) şi înlăturarea acestor norme, în cazul constatării incompatibilităţii lor cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg (pe de altă parte).
II. Examenul jurisprudenţial
În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări s-a constatat că, atât în soluţionarea contestaţiilor la executare formulate fie de instituţiile bugetare împotriva actelor de executare, fie de creditori împotriva refuzului executorilor de a începe executarea silită, cât şi în cererile de validare a popririi pentru executarea titlurilor executorii prevăzute de art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, instanţele nu au un punct de vedere unitar asupra aplicării sau a neaplicării dispoziţiilor legale menţionate, statuând diferit în privinţa compatibilităţii acestor norme cu principiile conţinute în art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi în art. 1 din Primul Protocol adiţional, astfel cum aceste principii au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
III. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
III.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanţe, în soluţionarea cauzelor ce implicau incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, au făcut aplicarea acestor texte fie fără a analiza compatibilitatea lor cu dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, fie constatând compatibilitatea acestora cu normele convenţionale menţionate.
Şi în acest din urmă caz, constatarea concordanţei dintre legea internă şi Convenţie a fost realizată, potrivit considerentelor hotărârilor judecătoreşti analizate, în unele situaţii prin preluarea concluziei Curţii Constituţionale cu privire la acest aspect din deciziile prin care excepţia de neconstituţionalitate a acestor norme a fost respinsă, iar în celelalte cazuri pe baza analizei proprii a instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, cu ignorarea implicită sau explicită a raţionamentului Curţii Constituţionale.
S-a apreciat că prevederile menţionate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare, consacră un impediment legal, de ordine publică, pentru declanşarea sau continuarea executării silite.
Totodată, s-a reţinut că prin adoptarea şi aplicarea acestui act normativ nu se neagă existenţa şi întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi nici nu se refuză punerea în executare a acestora, ci doar se stabileşte o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilităţii economice a statului.
Măsurile instituite păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite (executarea eşalonată a plăţilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti) şi scopul urmărit (asigurarea stabilităţii economice a statului) şi au un caracter pozitiv, deoarece Guvernul recunoaşte obligaţia de plată în sarcina autorităţii statale şi efectuarea plăţilor în modalitatea stabilită.
În acelaşi timp, s-a constatat şi faptul că, prin deciziile nr. 188 din 2 martie 2010 şi nr. 206 din 4 martie 2010, Curtea Constituţională a stabilit constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, în totalitate, iar în considerentele acestor decizii au fost analizate prevederile ordonanţei prin raportare şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de contencios constituţional statuând asupra proporţionalităţii măsurilor dispuse prin această ordonanţă de urgenţă.
În plus, s-a considerat că cele statuate de instanţa de contencios constituţional li se impun instanţelor de drept comun cu forţă obligatorie, de la data publicării deciziei Curţii, care nu poate fi ignorată, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată.
În motivarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în cadrul acestei orientări jurisprudenţiale s-a arătat că însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat anumite perioade de prelungire a procedurii de executare ca fiind justificate, în considerarea unor condiţii de excepţie.
III.2. Într-o altă orientare jurisprudenţială, instanţele, dimpotrivă, au concluzionat în sensul incompatibilităţii normelor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, consecinţa fiind aceea a aplicării prioritare a dispoziţiilor convenţionale şi a înlăturării incidenţei art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009.
În cadrul acestui punct de vedere, concluziile contrare ale Curţii Constituţionale au fost înlăturate (de asemenea, implicit ori explicit), în toate situaţiile instanţele considerându-se competente să statueze asupra acestui aspect.
S-a apreciat că, atât timp cât creditorii deţin titluri executorii, constând în hotărâri judecătoreşti definitive, învestite cu formulă executorie, debitorul nu poate amâna ori întârzia executarea prin adoptarea, la iniţiativa sa, a unor acte normative prin care să fie amânată executarea acestora.
Pe de altă parte, debitorul obligaţiei – minister, de regulă face parte din puterea executivă, având la îndemână iniţiativa legislativă şi, ca atare, posibilitatea de a iniţia în orice situaţie acte normative prin care să paralizeze efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, ceea ce contravine principiilor unui stat de drept, egalităţii părţilor în faţa legii şi dreptului la un proces echitabil.
Astfel, creditorul este plasat în situaţia de a nu mai putea declanşa sau continua executarea silită şi nici de a putea cere sancţionarea în vreun fel a debitorului în cazul neexecutării tranşelor stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009.
Prin neexecutarea creanţei stabilite pe cale judiciară se aduce atingere dreptului creditorului la un proces echitabil, recunoscut prin art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, cuprinde şi executarea hotărârii judecătoreşti, indiferent de instanţa care o pronunţă, deoarece, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul unei părţi, dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu (cauzele Şandor contra României, Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Săcăleanu împotriva României etc.).
Totodată, s-a reţinut că neexecutarea datorată unor dificultăţi financiare ar putea justifica întârzierea în punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, fără a se aduce atingere substanţei dreptului, deoarece, tot în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că statul şi instituţiile sale nu pot invoca lipsa fondurilor ca motiv de neexecutare a hotărârilor prin care s-au stabilit creanţe împotriva lor (Katsyuk contra Ucrainei, Popov contra Moldovei, Shmalko contra Ucrainei, AMAT – G LTD şi Mebaghishvili contra Georgiei).
S-a mai reţinut şi argumentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că nu este oportun a i se pretinde unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obţinut o creanţă împotriva statului să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie, iar statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, lipsa fondurilor nefiind considerată un motiv justificat pentru întârziere.
În acelaşi timp, instanţele care au dat eficienţă acestui punct de vedere au considerat că, întrucât creditorul deţine un titlu executoriu împotriva debitorului, are un „bun” în sensul Convenţiei, astfel încât măsurile instituite prin art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin şi dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Ca atare, s-a concluzionat că statul român nu poate impune limitări ale executării silite şi nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării unei creanţe stabilite împotriva sa şi în favoarea unei persoane, întrucât aceasta reprezintă o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, în sensul Convenţiei, incompatibilă cu prevederile acesteia.
Drept urmare, constatându-se că există contradicţie între prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare, şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, au dat prevalenţă dispoziţiilor convenţionale în soluţionarea litigiilor cu care au fost învestite.
IV. Opinia procurorului general
Procurorul general a susţinut, în esenţă, că stabilirea unor reguli speciale de executare a titlurilor executorii, precum şi a unui caz de suspendare legală obligatorie a procedurii executării silite, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 şi ordonanţele care au modificat-o, nu aduce atingere substanţei înseşi a dreptului, în sensul că se recunosc obligaţiile de plată stabilite în sarcina autorităţilor statale, care se obligă la plata eşalonată a titlurilor executorii.
În acest context, s-a arătat că modalităţile de executare astfel reglementate au fost impuse de situaţia de excepţie generată, pe de o parte, de proporţia deosebit de semnificativă a creanţelor acumulate pe această cale împotriva statului şi, pe de altă parte, de raţiunile de stabilitate economică a statului român în actualul context de acută criză economică naţională şi internaţională.
Din aceste considerente, s-a apreciat că măsura în discuţie urmăreşte un scop legitim şi se justifică în mod obiectiv şi rezonabil, sens în care controlul de convenţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 relevă concordanţa acestor dispoziţii cu necesitatea respectării garanţiilor dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ale dreptului la nediscriminare, reglementat de art. 14 din Convenţie şi ale dreptului de proprietate, consacrat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În susţinerea opiniei exprimate, s-a invocat şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, care a efectuat un examen de compatibilitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 şi, ulterior, a prevederilor Legii nr. 230/2011 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar şi, implicit, un examen de proporţionalitate a măsurii instituite cu scopul urmărit, concluzionând în sensul existenţei unui asemenea raport şi al conformităţii lor cu garanţiile art. 6, art. 14 din Convenţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
V. Raportul asupra recursului în interesul legii
Prin raportul întocmit s-a considerat că instanţele care, învestite fiind cu soluţionarea unor cereri ce implică incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010, au analizat nemijlocit compatibilitatea acestor norme cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, sunt cele care au dat o dezlegare corectă acestor pricini, în funcţie de rezultatul acestei analize.
Prin urmare, aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010, este condiţionată de constatarea de către instanţele judecătoreşti a compatibilităţii acestor norme cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
Această analiză de compatibilitate a dispoziţiilor din legea naţională cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului şi cu jurisprudenţa contenciosului european nu poate primi însă o dezlegare pe calea unui recurs în interesul legii, fiind exclusiv o chestiune de aplicare a legii, care implică exerciţiul atributului instanţelor judecătoreşti de apreciere, în raport cu circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.
VI. Înalta Curte
Anterior examinării altor aspecte, se impun câteva precizări privind evoluţia legislativă ulterioară momentului declarării prezentului recurs în interesul legii.
Astfel, prin Legea nr. 196 din 7 noiembrie 2011 a fost respinsă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 113 din 8 decembrie 2010 privind modificarea alin. 1 al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Legea nr. 196/2011 a fost promulgată prin Decretul nr. 792 din 7 noiembrie 2011, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 9 noiembrie 2011.
Această manifestare în procesul legislativ este lipsită de orice relevanţă, faţă de concomitenţa dezbaterii sale cu cea a legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 113/2010 modificând Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010, care, la rândul ei, modifica Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, iniţial, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010; cea din urmă ordonanţă de urgenţă a Guvernului a fost respinsă prin Legea nr. 228/2011).
Astfel, prin Legea nr. 230 din 5 decembrie 2011, promulgată prin Decretul nr. 895 din 2 decembrie 2011, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 8 decembrie 2011, a fost aprobată cu modificări Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009.
Împotriva legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, un grup de 139 de deputaţi a formulat o obiecţie de neconstituţionalitate, invocând critici de neconstituţionalitate atât extrinseci, cât şi intrinseci.
Prin Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 sunt constituţionale.
Această soluţie este în acord cu propria jurisprudenţă a instanţei de contencios constituţional, care a respins în mod constant excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, jurisprudenţă exprimată în deciziile nr. 188, 190, 206, 712, 713, 714, 766, 823, 877, 1107, 1109, 1151, 1171 din anul 2010, precum şi în deciziile nr. 353, 356, 432, 452, 620, 712, 746, 1.042 din anul 2011.
Incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale şi a considerentelor acestora cu privire la chestiunea de convenţionalitate ce reprezintă o problemă de drept intermediară care se cere a fi dezlegată prin acest recurs în interesul legii
În raport cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), Înalta Curte are în vedere faptul că atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unor norme, dar şi în ipoteza celor prin care se resping obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate; de altfel, concluzia este identic valabilă şi în ce priveşte forţa obligatorie a considerentelor unei decizii pronunţate în interesul legii, fie de admitere, fie de respingere a sesizării Înaltei Curţi, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 3307 alin. 3 din Codul procedură civilă.
O lege care este contrară Constituţiei nu poate subzista în ordinea juridică internă. Potrivit doctrinei, autoritatea absolută a lucrului judecat în această materie înseamnă că decizia organului de control al constituţionalităţii produce efecte asupra legii înseşi, întrucât trăsătura specifică a controlului de constituţionalitate este aceea că reprezintă un control obiectiv, contenciosul constituţional fiind un contencios al normelor.
Având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, prin care s-a soluţionat obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, instanţa constituţională a realizat o verificare a prevederilor respective atât din punctul de vedere al compatibilităţii cu Legea fundamentală (în raport cu criticile formulate), cât şi sub aspectul compatibilităţii cu Convenţia europeană a drepturilor omului, Înalta Curte, raportat la limitele sesizării Curţii Constituţionale, consideră că instanţa constituţională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti ce soluţionează litigii între destinatari precis determinaţi ai normei respective, instanţele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situaţia de fapt a speţei.
Este de precizat că nimic nu se opune ca însăşi Curtea Constituţională să participe la asigurarea eficienţei mecanismului convenţional (sens în care trebuie menţionată Cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007, paragrafele 99-104), dar aceasta nu înseamnă că odată ce a procedat astfel instanţele sunt degrevate de a evalua ele însele efectele concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituţionale) asupra părţilor cauzelor pe care le soluţionează, părţi care invocă încălcări ale drepturilor lor fundamentale prevăzute şi garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că în sistemul de drept românesc nu există nicio prevedere legală expresă care să atribuie Curţii Constituţionale exclusivitatea unui control de convenţionalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituţională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenţia, instanţele de drept comun nu ar mai fi îndreptăţite să analizeze nemijlocit convenţionalitatea acelei norme şi a efectelor ei concrete asupra părţilor cauzei din litigiile cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe.
În consecinţă, faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte reţine că deciziile şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii în ceea ce priveşte constatările conformităţii sau neconformităţii atât cu Constituţia, cât şi cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Însă, dacă instanţa de contencios constituţional a constatat convenţionalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituţională), iar aceasta nu împiedică instanţele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei speţe, dacă aplicarea aceleiaşi norme nu antrenează pentru reclamant consecinţe incompatibile cu Convenţia, protocoalele ei adiţionale sau cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte are în vedere considerentele Deciziei nr. 1.344 din 9 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, prin care s-a reţinut că: „de altfel, instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare, atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu aceasta”.
Deşi considerentele respective vizează preeminenţa dreptului comunitar, raţionamentul este aplicabil mutatis mutandis şi în materia drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, care prevăd aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale, în cazul în care există neconcordanţe între acestea şi legile interne.
Având în vedere aceste circumstanţieri, constatările anterioare nu contravin nici jurisprudenţei recente a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursurilor în interesul legii, în considerentele căreia s-a reţinut forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale şi a considerentelor pe care se sprijină (Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011; pe de altă parte, în acelaşi sens cu cele deja expuse s-a apreciat şi în cuprinsul Deciziei nr. 29 din 12 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011).
În ceea ce priveşte soluţionarea diferită a problemei de drept supuse examinării în cauză, Înalta Curte constată că aceasta are următoarele două surse:
1. neanalizarea de către instanţe a compatibilităţii normelor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare, cu dispoziţiile Convenţiei şi aplicarea exclusivă a dreptului intern, în sens restrictiv;
2. preluarea necritică a constatării compatibilităţii în discuţie cu normele convenţionale, conform statuărilor din deciziile Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009.
Soluţionarea acestor chestiuni incidentale în cadrul pricinilor cu care instanţele au fost învestite (contestaţii la executare formulate fie de instituţiile bugetare împotriva actelor de executare, fie de creditori împotriva refuzului executorilor judecătoreşti de a începe sau de a continua executarea silită ori cereri de validare a popririi pentru executarea titlurilor executorii), în oricare dintre cele două variante anterior expuse s-a realizat greşit, potrivit celor ce succedă.
1. Cererile deduse judecăţii, de natura celor menţionate, în mod indubitabil implică incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, amânarea, eşalonarea plăţilor şi suspendarea de drept a procedurii de executare silită, fiind incidente la executare, de natură a temporiza demersurile creditorilor (prin ipoteză, personal din sectorul bugetar) ce se află în posesia unui titlu executoriu având ca obiect acordarea de drepturi salariale.
Supremaţia legii este un principiu fundamental într-un stat de drept, iar aplicarea corectă de către instanţa de judecată a normelor juridice ce constituie sediul materiei pentru pricina cu care este învestită reprezintă garanţii ale procesului echitabil; aceste reguli fundamentale ale unei societăţi democratice sunt inserate şi în Constituţia României, republicată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 21 alin. (2) şi (3).
Totodată, aşa cum s-a arătat, dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului constituie parte a dreptului intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Constituţia României, republicată, iar preeminenţa acestora este reglementată prin prevederile art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, în cazul în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, având prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Or, procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti reprezintă parte a procesului civil, astfel că instanţele erau ţinute a observa că şi în privinţa acesteia sunt antrenate toate garanţiile prevăzute la art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Instanţa de la Strasbourg, analizând plângeri prin care se reclamă încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, precum în Cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, paragraful 65, reţine după cum urmează:
„Curtea reaminteşte că dreptul la justiţie garantat de art. 6 protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părţi. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea hotărârile Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr. 59498/00, alin. 34, din 7 mai 2002, nepublicată; Immobiliare Saffi împotriva Italiei sus-menţionat, alin. 63 şi 66 şi Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p.510511, alin. 40)”.
Pe de altă parte, în paragraful 41 din Cauza Strungaru împotriva României din 25 septembrie 2005, Curtea arată că:
„Neconformarea autorităţilor cu o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil poate duce la o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie, mai ales atunci când obligaţia de executare a hotărârii în cauză aparţine unei autorităţi administrative (vezi, mutatis mutandis, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, paragraful 26, 27 mai 2004, Burdov împotriva Rusiei nr. 59.498/00, paragrafele 36-38, CEDO 2002 – III, Timofeyev împotriva Rusiei, nr. 58.263/00, paragrafele 41-42, 23 octombrie 2003, Prodan împotriva Moldovei, nr. 49.806/99, paragrafele 54-55, 18 mai 2004, Luntre şi alţii împotriva Moldovei, nr. 2.916/02, paragrafele 40-41, 15 iunie 2004, Romashov împotriva Ucrainei, nr. 67.534/01, paragraful 27, 27 iulie 2004, Voitenko împotriva Ucrainei, nr. 18.966/02, paragraful 35, 29 iunie 2004 şi Dubenko împotriva Ucrainei, nr. 74.221/01, paragraful 36, 11 ianuarie 2005)”.
În consecinţă, era necesar ca instanţele naţionale, în soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite, să evalueze şi compatibilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 (modificată şi completată) cu normele Convenţiei europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia a României, republicată, întrucât prin normele interne în discuţie se amână, se eşalonează şi se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative.
Or, analiza caracterului nerezonabil al duratei procedurii de executare face obiectul unei ample jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, analiză realizată uneori din perspectiva mai generală a „dreptului de acces la justiţie” (Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 54), iar nu doar aceea a termenului nerezonabil, după cum, în alte situaţii, se analizează şi respectarea art. 1 Protocolul 1, dacă se reţin alte aspecte decât cele ce au condus la constatarea unei încălcări pe temeiul art. 6 (de exemplu, cauzele Rădulescu, Glod, Abăluţă, Dragne, Georgi, Ana şi Ioan Radu, Constantin Popescu, Samoilă împotriva României etc.).
2. A doua sursă a practicii divergente este aceea a preluării necritice a constatării compatibilităţii dispoziţiilor în discuţie cu normele convenţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform statuărilor din deciziile Curţii Constituţionale prin care excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 au fost respinse.
Aşa cum s-a arătat în cele anterior expuse, faptul că instanţa de contencios constituţional a participat la asigurarea eficienţei mecanismului convenţional nu înseamnă că instanţele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituţionale) asupra părţilor din cauzele pe care le soluţionează.
În cazul de faţă, Curtea Constituţională a constatat deja compatibilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 atât cu exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cât şi cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
După cum s-a arătat, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, s-a examinat şi obiecţia de neconstituţionalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009.
S-au analizat astfel şi modificările aduse acestei ordonanţe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranşelor pentru achitarea acestor creanţe, după cum s-a şi diminuat semnificativ procentul acestor tranşe.
Este relevant faptul că, în contextul examinării criticilor de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în decizia menţionată Curtea Constituţională însăşi a reţinut că „termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie, este un concept esenţialmente variabil şi aprecierea sa se face în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile în cauză”; s-a făcut trimitere la: Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în Cauza Frydlander împotriva Franţei, paragraful 43; Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Kozodoyev şi alţii împotriva Rusiei, paragraful 10; Hotărârea din 22 noiembrie 2011, pronunţată în Cauza Guldane Acar şi alţii împotriva Turciei, paragraful 22, şi Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunţată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21.
Referitor la acelaşi concept, instanţa constituţională a reţinut în continuare că termenul rezonabil „trebuie privit atât din perspectiva cetăţeanului, creditor, cât şi din cea a statului, debitor”, concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părţi.
Şi în ceea ce priveşte compatibilitatea dintre Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Constituţională a recunoscut că, aşa după cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant, despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a statuat că „reglementarea criticată nu consacră o privare de proprietate, ci mai degrabă o ingerinţă în privinţa dreptului persoanelor fizice la respectarea bunurilor lor”.
Or, pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată, trebuie întrunite cumulativ cerinţele expres prevăzute de art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată, dar şi principiile (în accepţiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituţională în ceea ce priveşte convenţionalitatea normelor în discuţie nu exclude posibilitatea instanţelor judecătoreşti de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziţii cu cele ale Convenţiei, în raport cu situaţia particulară fiecărei speţe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului şi cele ale reclamanţilor.
În acest sens, este util a se observa că, dacă se are în vedere că un titlu executoriu este posibil să fi fost obţinut cu 3 ani înainte de anul 2009 (pentru a nu fi prescrisă executarea, conform art. 6 din Decretul nr. 167/1958, act normativ în vigoare la data constituirii titlurilor), s-ar putea ajunge şi la situaţia în care executarea integrală a unei creanţe stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ar avea loc în decursul a 10 ani (2006-2016), marjă obiectivă în care s-ar înscrie multitudinea situaţiilor de fapt ale fiecărei speţe (marjă subiectivă).
Nu este lipsit de interes a se observa că prin Recomandarea (2003) 16, Comitetul Miniştrilor statelor membre din cadrul Consiliului Europei a stabilit o serie de principii directoare în vederea punerii în executare a deciziilor administrative şi jurisdicţionale în domeniul dreptului administrativ. În partea referitoare la executarea de către autorităţi a obligaţiilor la care au fost condamnate ca urmare a acestor decizii, Comitetul Miniştrilor invită statele membre să asigure la nivel naţional un sistem în care autorităţile să fie în măsură să execute într-un termen rezonabil hotărârile pronunţate, iar în caz de neexecutare trebuie prevăzută o procedură adecvată pentru a obţine executarea deciziei, în principal prin prevederea posibilităţii popririi sau a amendării debitorului.
Totodată, prin Rezoluţia 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătoreşti, apreciind această chestiune drept una dintre deficienţele naţionale majore şi sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunţate de Curtea Europeană.
De aceea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanţe, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe, se poate stabili compatibilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, însă analiza în concret a acestei compatibilităţi nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar exceda obiectului acestuia şi competenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul în interesul legii nefiind un recurs naţional în convenţionalitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010, în procedura de executare silită a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 ianuarie 2012.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent,
Niculina Vrâncuţ

#decizia-nr-12012, #leontiuc, #ril