Cerere privind pronuntarea unei hotarari preliminare privind timpul de munca
Cabinetul de avocat Costel Gîlcă a formulat prima cerere de sesizare a Curţii de justiţie a Uniunii Europene, în faţa Tribunalului Dâmboviţa, cu privire la interpretarea noţiunii de timp de muncă. Urmare a acestei petiții, Tribunalul Dâmboviţa a hotârât suspendarea judecăţii cauzei şi trimiterea cererii de sesizare Curţii de la Luxembourg.
Părțile în litigiu sunt Nicușor Grigore, reclamant, și Regia Națională a Pădurilor Romsilva- Direcția Silvică București, în calitate de pârât.
Întrebările la care s-a solicitat un răspuns din partea instanței europene sunt următoarele:
- Perioada de timp in care un pădurar, care are un program de 8 ore/zi conform contractului individual de muncă, are obligația de a asigura paza unui canton silvic, răspunzând disciplinar, patrimonial, contravenţional sau penal, după caz, pentru pagubele constatate in cantonul aflat în gestiunea sa, indiferent de momentul în care se săvârşesc pagubele, reprezintă “timp de munca” in sensul dispozițiilor art. 2 pct. (1) din Directiva nr. 2003/88/CE a Parlamentului European privind anumite aspecte ale organizării timpului de muncă?
- Răspunsul la întrebarea I ar fi diferit în situaţia în care pădurarul locuieşte în locuinţa de serviciu aflată în incinta cantonului silvic, din gestiunea sa?
- Sunt încălcate dispoziţiile art. 6, din Directiva 2003/88/CE, articol intitulat „Timpul de lucru maxim săptămânal” în situaţia în care deşi prin contractul individual de muncă se prevede un timp de muncă de maxim de 8 ore/zi, 40 de ore pe săptămână, dar în realitate, în temeiul obligaţiei legale, pădurarul asigură, în mod permanent, paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa?
- In situaţia unui răspuns afirmativ la prima întrebare angajatorul este obligat la plata drepturilor salariale sau care pot fi asimilate acestora, pe perioada in care pădurarul are obligația de a asigura paza pădurii?
- In cazul in care răspunsul la întrebarea nr. I de mai sus este negativ, care este regimul juridic pentru timpul in care un pădurar este responsabil cu paza pădurii aflată in gestiunea sa?
Vezi aici Cererea de sesizare a Curtii de Justitie a Uniunii Europene cu o intrebare preliminara
dreptul muncii si dreptul securitatii sociale
Lectura placuta
CUPRINS
I. ARTICOLE
Dreptul securităţii sociale
Costel Gîlcă – Contribuţiile de asigurări sociale de la 1 ianuarie 2008.
Costel Gălcă – Conceptul de securitate socială.
Dreptul muncii
Costel Gîlcă – Reglementarea plăţi primei de vacanţă pentru bugetari prin O.U.G. nr. 146/2007
Ana Cioriciu Ştefănescu – Natura juridică a raportului de muncă al judecătorilor şi procurorilor.
Ana Cioriciu Ştefănescu – Transferul la cerere şi cel în interesul serviciului potrivit Legii nr. 188/1999.Skavitin
A.V. – Munca la domiciliu în practica economică mondială (traducere Croitoru Vera, Croitoru Gh.)
II. RESTITUTIO IN INTEGRUM
Primele documente româneşti care stabilesc de un sistem (incipient) de asigurare socială (I)
- Cererea calfelor de şepcari din Bucureşti adresată domnitorului Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei, pentru a le aproba Statutele Asociaţiei de Ajutor pe care intenţionau s-o înfiinţeze (5 august 1855)
- Adresa Vistieriei Ţării Româneşti prin care aprobă constituirea Asociaţiei calfelor de şepcari din Bucureşti 16 decembrie 1855
- Statutele Asociaţiei calfelor de şepcari din Bucureşti
- Statutul Asociaţiei profesionale de ajutor reciproc a ospătarilor din Cluj
- Statutele primei Organizaţii profesionale a lucrătorilor tipografi din Bucureşti (24 august 1858)
- Statutul „Asociaţiei Generale a Lucrătorilor Tipografi din România”, adoptat în adunarea generală din 13 iulie 18697. Apel adresat muncitorilor de către un comitet de organizare în vederea constituirii Asociaţiei profesionale a lucrătorilor din Tg.-Mureş
III. DREPT INTERN
Jurisprudenţă
Partea I – Jurisprudenţa privind plata primei de vacanţă pentru bugetari
1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – Decizia Nr. XXIII din 12 decembrie 2005 2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – Decizia Nr. XII din 5 februarie 2007 3. Prima de concediu acordată magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti. Dezlegarea dată acestei probleme de drept prin decizia pronunţată în urma soluţionării recursului în interesul legii 4. Prima de vacanţă. Funcţionari publici 5. Prima de vacanta. Funcţionari publiciPartea a II-a – Jurisprudenţă privind raportul de muncă al magistraţilor
- Magistrat-judecător. Drepturi salariale neplătite integral. Natura raporturilor de muncă ale magistratului. Instituţii implicate
- Detaşare magistrat intr-o funcţie de demnitate publică. Drepturi salariale
- Prima de concediu acordată magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti. Dezlegarea dată acestei probleme de drept prin decizia pronunţată în urma soluţionării recursului în interesul legii
- Plata îndemnizaţiei de concediu pentru creşterea copilului precum şi a decontării cheltuielilor de transport în temeiul legii 303/2005. Admisibilitate
- Prescripţia dreptului la acţiune în cauzele având ca obiect plata sporului de coruptie către magistrati
- Stabilirea vechimii în magistratură în ipoteza pensionării unui judecător sau procuror la cerere înainte de împlinirea vârstei prevăzute de lege.
- Drepturi decurgând din exercitarea funcţiei de magistrat – c/val asigurare facultativă
Legislaţie
A. Apariţii legislative în decembrie 2007
Dreptul muncii
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 – 2006 – text integral –
- Legile bugetului
- Salarizare
- Stabilirea unei zile libere
Dreptul securităţii sociale
- Pensie
- Protecţie socială
- Grad de handicap
B. Decizii ale Curţii Constituţionale
IV. DREPT EUROPEAN
Jurisprudenţă
- Principiul egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin. Funcţionari. Prestare de ore suplimentare. Discriminare indirectă a lucrătorilor de sex feminin angajaţi cu fracţiune de normă
- Egalitate de tratament în materie de încadrare în muncă şi de muncă. Domeniul de aplicare. Convenţie colectivă care prevede încetarea de drept a raporturilor de muncă atunci când lucrătorul împlineşte 65 de ani şi beneficiază de o pensie pentru limită de vârstă. Discriminare pe motive de vârstă.Justificare Directiva 2000/78/CE
- Egalitate de tratament între bărbaţi şi femei. Protecţia lucrătoarelor gravide. Articolul 2 din Directiva 76/207/CEE- Dreptul la concediul de maternitate. Articolele 8 şi 11 din Directiva 92/85/CEE . Consecinţe asupra dreptului de a obţine o modificare a duratei unui «concediu pentru educare
Legislaţie
Tratatul de da Lisabona de codificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii EuropeneNoutăţi legislative în decembrie 2007
V. DREPT INTERNAŢIONAL
Organizaţia Internaţională a Muncii
C188 Convention sur le travail dans la pêche, 2007
Jurisprudeţa altor state
Belgia
- CONSEIL D’ETAT – Hotarârea nr. 158.603 du 10 mai 2006, La politique du bien-être des travailleurs lors de l’exécution de leur travail
- CONSEIL D’ETAT – Hotarârea nr 111.742 du 22 octobre 2002 Le déclare définitivement incapable d’exercer ses fonctions
Irlanda
- THE HIGH COURT – Thermo King Ire Ltd & Anor -v- Burke
SPANIA
- TRIBUNAL SUPREMO, Sala de lo Social, 2371/2005 – Despido. Subrogación entre empresas de seguridad.
- TRIBUNAL SUPREMO, Sala de lo Social, 5310/2004 – Indemnización por despido colectivo autorizado con autorización revocada
Legislatia Uniunii Europene
Uniunea Europeana
- Tratatul privind Uniunea European
- Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (1957)
- Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (1957)
- Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (1951)
- Tratatul de aderare a Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană (2005)
- Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003)
- Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994)
Tratatul de aderare a Spaniei şi Portugaliei (1985) - Tratatul de aderare a Greciei (1979)
- Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit (1972)
- Tratatul de la Amsterdam (1997)
- Actul Unic European (1986)
- Tratatul privind Groenlanda (1984)
Protocolul privind statutul Băncii Europene de Investiţii (1975)
Noutati legislative
Saptamana 3 – 7 decembrie 2007
DREPTUL MUNCII
- Regulamentul (CE) nr. 1372/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 577/98 al Consiliului privind organizarea unei anchete prin sondaj asupra forței de muncă din Comunitateregulament.pdf
- Regulamentul (CE) nr. 1430/2007 al Comisiei din 5 decembrie 2007 de modificare a anexelor II și III la Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea calificărilor profesionale text.pdf
DREPTUL SECURITATI SOCIALE
Forta obligatorie a legislatiei europene
Obligatiile prevazute in dreptul comunitar nu se pot impune statelor membre daca nu au fost publicate in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene in limba noului stat membru
The company Skoma-Lux is an importer and wine-merchant in the Czech Republic. The Czech customs authorities fined the company for failing to provide exact information on tariff classification of a wine product. The infractions sanctioned had been committed before and after the accession of the Czech Republic to EU, and for these latter infractions the fine was imposed under a Community regulation[1] which had not been published in the Official Journal of the European Union in Czech on the dates when the acts in question were committed.
The regulation was finally published in Czech in the Official Journal on 27 August 2004.
Skoma-Lux states that the failure of official publication leads to the unenforceability of the regulation against Czech nationals and brought an action before the Krajský soud v Ostravě against the customs fine which had been imposed on them on the basis of the regulation. The Czech court has asked the Court of Justice if obligations contained in a Community regulation which has not been published in the Official Journal of the European Union in the language of a new Member State, can be imposed on individuals in that State.
In its judgment today, the Court recalls, first of all, that a Community regulation cannot take effect in law and be enforced against natural and legal persons in the Member States unless it has been published in the Official Journal of the European Union. Furthermore, it points out that the proper publication of a Community regulation, with regard to a Member State whose language is an official language of the Union, must include the publication of that act, in that language, in the Official Journal.As to the fact that Skoma-Lux was supposed by definition to be informed of the applicable Community rules because its business is international trade and should thus have known the customs requirements in question, the Court sets out that such a fact is not sufficient to make Community legislation which has not been properly published in the Official Journal enforceable against an individual.Similarly, the availability of the regulation on the internet on the dates when the infractions were committed does not equate to a valid publication in the Official Journal in the absence of any rules in that regard in Community law.Under these circumstances, the Court rules that Community law precludes the obligations contained in Community legislation which has not been published in the Official Journal in the language of a new Member State, where that language is an official language of the Union, from being imposed on individuals in that State, even though those persons could have learned of that legislation by other means.Finally, the Court decides on the application for a limitation on the temporal effects of this judgment. In this regard, the Court states that the Member States concerned are not obliged to call into question the administrative or judicial decisions taken on the basis of rules such as the regulation which were not properly published, where those decisions have become definitive under the applicable national rules.Only in exceptional circumstances where such decisions, in particular of a coercive nature, would compromise fundamental rights, would this be necessary: it is for the competent national authorities to ascertain this.
Done in Luxembourg, 13th December 2007
Important notice: This is an unofficial document for media use, not binding on the Court of Justice.
[1] Comission Regulation (EEC) No 2454/93 of 2 July 1993 laying down provisions for the implementation of Council Regulation (EEC) No 2913/92 establishing the Community Customs Code.
Filed under: Fără categorie | Tagged: Jurisprudenta CJCE | Lasă un comentariu »
Limitele principiului puterii de lucru judecat
I. Reglementarea actuală a principiului puterii de lucru judecat
Potrivit art. 1201 Cod civil român, există autoritate de lucru judecat “atunci când a doua cerere în judecata are acelasi obiect, este întemeiata pe aceeaşi cauza şi este între aceleaşi parţi, facută de ele în contra lor în aceeaşi calitate”. Aşadar, conform acestui articol puterea lucrului judecat există indiferent de împrejurarea că în noul proces parţile se gasesc în alte calităţi.
Principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, chiar cu poziţia procesuală inversată, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunţată într-un alt proces.
Pentru a exista identitate de obiect între două acţiuni, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acelor acţiuni să rezulte că scopul final urmărit este acelaşi în ambele acţiuni (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4525 din 30 mai 2005).
II. Limitele principiului
Acest principiu a fost repus în discuţie prin hotarârea Curţii de justiţie a Comunităţilor Europene în cauza C-119/05 Ministero dell´Industria, del Commercio e dell´Artigianato/Lucchini SpA,pronunţată în data de 18 iulie 2007. Astfel, prin hotărârea Curţii de justiţie a Comunităţilor europene s-a statutat ca “dreptul comunitar se opune aplicării principiului puterii de lucru judecat în cazul în care aceasta împiedică recuperarea unui ajutor de stat acordat cu încălcarea dreptului comunitar”
În argumentaţia sa Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a reamintit mai întâi că instanțele naționale pot fi chemate să examineze validitatea actelor comunitare, dar nu sunt totuși competente să constate ele însele invaliditatea acestora. Această competență revine instanțelor comunitare, iar aceste acte devin definitive în condițiile în care nu sunt atacate în mod corespunzător de către destinatarii acestora. Beneficiarul unui ajutor care face obiectul unei decizii negative a Comisiei nu poate contesta legalitatea acestei decizii în fața instanțelor naționale, prin atacarea măsurilor naționale de executare a acestei decizii (55).
Apoi, Curtea constată că art. 2909 din Codul civil italian se poate opune nu numai reiterării, în cadrul unui al doilea litigiu, a unor motive asupra cărora s-a statuat în mod expres cu titlu definitiv, ci și punerii în discuție a unor chestiuni care ar fi putut fi invocate în cadrul unui litigiu anterior, dar care nu au fost invocate. O astfel de interpretare a acestei dispoziții poate presupune ca unei decizii a unei instanțe naționale să-i fie conferite efecte care exced limitele competenței instanței respective, astfel cum sunt stabilite acestea de dreptul comunitar. Această interpretare a principiului puterii de lucru judecat ar împiedica însă aplicarea dreptului comunitar, în sensul că ar face imposibilă recuperarea unui ajutor de stat acordat cu încălcarea dreptului comunitar (59).Potrivit unei jurisprudențe comunitare constante și ca efect al principiului supremației dreptului comunitar, instanța națională trebuie să asigure efectul deplin al normelor comunitare și – dacă este necesar – să înlăture din oficiu aplicarea oricărei dispoziții naționale contrare acestor norme.
În consecință, articolul 2909 din Codul civil italian (principiul puterii de lucru judecat) trebuie să rămână neaplicat, în măsura în care aplicarea acestuia împiedică recuperarea unui ajutor de stat care a fost acordat cu încălcarea dreptului comunitar și a cărui incompatibilitate cu piața comună a fost constatată printr-o decizie a Comisiei Comunităților Europene, care a devenit definitivă (punctul 63 din hotarârea CJCE).
III. Concluzie
Având în vedere hotărârea CJCE, precum şi faptul că dispoziţiile Codului civil italian sunt similare cu cele cuprinse în art. 1201 C. civil român, rezultă că principiul puterii de lucru judecat este limitat în situaţia în cazul în care aceasta împiedică recuperarea unui ajutor de stat acordat cu încălcarea dreptului comunitar. Aşadar, principiul puterii de lucru judecat este limitat de dreptul comunitar în situaţia în care dreptul intern, prin excepţia puterii lucrului judecat, ar face imposibilă aplicarea unei norme europene concrete.
Finantarea drepturilor la pensie de catre state
25 ianuarie 2007
Hotărârea Curţii în cauza C-278/05
Carol Marilyn Robins şi alţii/Secretary of State for Work and Pensions Totuşi, un nivel de protecţie a acestor drepturi de natura celui oferit de sistemul britanic este insuficient
Conform unei directive privind protecţia salariaţilor în caz de insolvabilitate a angajatorului [Directiva 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului (JO L 283, p.23)], statele membre trebuie, printre altele, să se asigure că sunt luate măsurile necesare pentru protejarea intereselor salariaţilor şi ale foştilor salariaţi în caz de insolvabilitate a angajatorului în ceea ce priveşte drepturile dobândite sau pe cale de a fi dobândite la pensii pentru limită de vârstă cu titlul de regimuri suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere.
Dna Robins şi alţi 835 de reclamanţi sunt foşti salariaţi ai societăţii ASW Limited, care a dat faliment în aprilie 2003. Aceştia erau afiliaţi la sisteme de pensie bazate pe ultimul salariu şi finanţate de ASW.
Sistemele de pensie au încetat în iulie 2002 şi sunt în curs de lichidare. Potrivit evaluărilor efectuate de către actuari, activele nu vor fi suficiente pentru a acoperi toate prestaţiile datorate persoanelor afiliate şi, prin urmare, prestaţiile destinate persoanelor care nu sunt pensionate vor fi reduse.
In temeiul legislaţiei în vigoare în Regatul Unit, reclamanţii nu vor primi integral pensiile la care aveau dreptul. Doi dintre reclamanţi nu vor primi decât 20% şi, respectiv, 49% din aceste pensii.
Apreciind că legislaţia britanică nu le-ar oferi nivelul de protecţie prevăzut de directivă, reclamanţii au introdus împotriva Guvernului Regatului Unit o acţiune în repararea prejudiciului suferit. Sesizată cu această cauză, High Court a adresat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene trei întrebări preliminare privind, în primul rând, faptul de a şti dacă statele membre sunt obligate să finanţeze ele însele drepturile la pensie pentru limită de vârstă şi dacă această finanţare trebuie să fie integrală, în al doilea rând, conformitatea legislaţiei britanice cu directiva, şi, în al treilea rând, responsabilitatea unui stat membru în caz de transpunere incorectă a directivei.
Finanţarea drepturilor la pensie de către înseşi statele membre
Curtea constată că directiva nu impune statelor membre obligaţia de a finanţa ele însele drepturile la pensie pentru limită de vârstă. În măsura în care prevede, în mod general, că statele membre „se asigură că măsurile necesare sunt luate”, directiva lasă statelor membre o marjă de apreciere în ceea ce priveşte mecanismul care trebuie adoptat în vederea realizării efective a protecţiei. Un stat membru poate deci să prevadă, de exemplu, mai degrabă o obligaţie de asigurare în sarcina angajatorului sau crearea unei instituţii de garantare căreia îi va stabili modalităţile de finanţare decât o finanţare de către autorităţile publice.
În plus, Curtea consideră că directiva nu poate fi interpretată în sensul că ar cere o garantare integrală a drepturilor în cauză. În măsura în care se limitează să prescrie, în termeni generali, adoptarea măsurilor necesare pentru „protejarea intereselor” persoanelor vizate, directiva conferă statelor membre o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte nivelul protecţiei, care exclude o obligaţie de garantare integrală.
Conformitatea legislaţiei britanice cu directiva
Curtea subliniază că, în anul 2004, conform cifrelor comunicate de Regatul Unit, aproximativ 65 000 de persoane afiliate la sisteme de pensii au suferit pierderi de peste 20% în raport cu prestaţiile aşteptate, şi aproximativ 35 000 dintre ele au suferit pierderi ce depăşesc 50% din aceste prestaţii.
Chiar dacă nici o dispoziţie a directivei nu conţine elemente care să permită stabilirea cu exactitate a nivelului minim de protecţie impus, un sistem de natură să ducă, în anumite situaţii, la o garantare a pensiilor limitată la 20% sau 49% din drepturile anticipate, adică mai puţin de 50% din acestea, nu poate fi considerat conform cu definiţia termenului „a proteja” folosit în directivă. Deci, un sistem de protecţie de natura sistemului britanic nu este conform dreptului comunitar.
Responsabilitatea statului membru în caz de transpunere incorectă
Curtea apreciază că, dată fiind generalitatea termenilor directivei şi marja largă de apreciere lăsată statelor, responsabilitatea unui stat membru ca urmare a unei transpuneri incorecte a acesteia este subordonată constatării unei încălcări evidente şi grave, de către acel stat, a limitelor care se impuneau puterii lui de apreciere.
Pentru a stabili dacă această condiţie este îndeplinită, judecătorul naţional trebuie să ia în considerare toate elementele care caracterizează situaţia. În cauza de faţă, aceste elemente includ, în special, lipsa de claritate şi de precizie a directivei în ceea ce priveşte nivelul de protecţie cerut şi un raport din 1995 al Comisiei referitor la transpunerea directivei de către statele membre, în care aceasta a tras concluzia că „diferitele reguli (adoptate de către Regatul Unit) par să răspundă exigenţelor (directivei)” ceea ce a putut să întărească Regatul Unit în poziţia sa faţă de transpunerea directivei.
CURTEA RESPINGE ACȚIUNEA COMISIEI ÎMPOTRIVA CLAUZEI „REALIZABIL ÎN MOD REZONABIL” CONȚINUTĂ ÎN LEGISLAȚIA BRITANICĂ REFERITOARE LA SĂNĂTATEA ȘI SECURITATEA LUCRĂTORILOR
14 iunie 2007
Hotărârea Curţii în cauza C-127/05
Comisia Comunităţilor Europene / Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord Comisia nu a demonstrat în mod corespunzător că respectiva clauză limitează, cu încălcarea dispoziţiilor directivei privind securitatea și sănătatea lucrătorilor, răspunderea angajatorilor și obligaţia ce le revine acestora de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor.
O directivă comunitară privind sănătatea și securitatea lucrătorilor [ Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă (JO L 183, p. 1) ] prevede că angajatorul este obligat să asigure securitatea și sănătatea lucrătorilor, sub toate aspectele, referitoare la activitatea desfășurată. Prin derogare de la această regulă, statele membre pot să prevadă excluderea sau diminuarea răspunderii angajatorilor pentru faptele determinate de împrejurări independente de voinţa acestora, neobișnuite și imprevizibile ori determinate de evenimente excepţionale, ale căror consecinţe nu ar fi putut fi evitate, în ciuda diligenţei manifestate”. (6)
În Regatul Unit, sănătatea și securitatea lucrătorilor sunt reglementate de Health and Safety at Work Act 1974. Potrivit acestui act normativ, fiecare angajator este obligat să le asigure tuturor lucrătorilor săi sănătatea, securitatea și confortul la locul de muncă „în măsura în care acest lucru este realizabil în mod rezonabil”. (10) Încălcările acestor obligaţii sunt sancţionate penal. (11)
Considerând că această prevedere nu este conformă cu directiva, Comisia Europeană a introdus o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva Regatului Unit. Ea susţine că legislaţia britanică îi permite unui angajator să fie exonerat de răspundere dacă reușește să demonstreze că adoptarea de măsuri care să permită să se asigure securitatea și sănătatea lucrătorilor ar fi fost total disproporţionată, din perspectiva costurilor, a timpului sau a diferitelor dificultăţi implicate, în raport cu riscul existent. (21) Or, potrivit Comisiei, singura derogare posibilă de la o asemenea răspundere ar fi reprezentată de cazurile expres prevăzute de articolul 5 alineatul (4) din directivă, dispoziţie care, întrucât are caracterul unei excepţii de la principiul general al răspunderii angajatorului, trebuie să fie interpretată în mod strict. (18)
Curtea respinge acţiunea introdusă de Comisie.
În prealabil, Curtea constată că clauza în litigiu este criticată de Comisie nu doar din cauza aptitudinii acesteia de a limita răspunderea angajatorului, ci și din perspectiva capacităţii sale de a influenţa întinderea obligaţiei generale de securitate ce îi revine angajatorului. (36)
În ceea ce privește răspunderea angajatorului, Curtea reţine că argumentele Comisiei se întemeiază pe o interpretare a directivei din care reiese că angajatorului îi revine o răspundere independentă de culpă, fie aceasta de natură civilă sau penală. (38) Curtea indică însă că o astfel de interpretare a directivei nu se întemeiază nici pe textul (42), nici pe lucrările pregătitoare (44), nici pe economia directivei (46). Curtea observă în plus că nu a fost demonstrat de către Comisie de ce nu ar putea fi atins obiectivul directivei prin alte mijloace decât prin instaurarea unui regim al răspunderii independente de culpă a angajatorilor. (50) Curtea deduce din cele de mai sus că nu a fost demonstrat de către Comisie că, prin excluderea unei forme de răspundere independente de culpă, clauza în litigiu ar limita, cu încălcarea prevederilor directivei, răspunderea angajatorilor. (51)
În ceea ce privește influenţa clauzei asupra întinderii obligaţiei de securitate care îi revine angajatorului, Curtea constată că nu a fost precizat suficient de către Comisie care este interpretarea sa cu privire la conţinutul respectivei obligaţii. Prin urmare, potrivit Curţii, Comisia nu a demonstrat în ce fel clauza litigioasă, analizată din perspectiva jurisprudenţei naţionale, ar încălca prevederile directivei. (55)
În consecinţă, Curtea a ajuns la concluzia că nu a fost demonstrat de către Comisie în mod corespunzător că, prin limitarea obligaţiei angajatorului de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor, sub toate aspectele, referitoare la activitatea desfășurată doar la ceea ce este realizabil în mod rezonabil, Regatul Unit nu și-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul directivei. (59)
CONDITIILE PRIVIND ACCESUL LA DOCUMENTELE INSTITUŢIILOR REFERITOARE LA CAUZELE ÎN FAŢA INSTANŢELOR COMUNITARE
12 septembrie 2007
Hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă în cauza T-36/04
Association de la presse internationale ASBL/Comisia Comunităților Europene
Regulamentul comunitar privind accesul public la documente [ Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO L 145, p. 43)] prevede că orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică având reședința într-un stat membru are drept de acces la documentele instituțiilor. Regulamentul prevede excepţii la acest principiu general, în special în cazul în care divulgarea unui document ar aduce atingere protecţiei procedurilor judiciare sau obiectivelor activităților de anchetă, cu excepția cazului în care un interes public superior justifică divulgarea.
La 1 august 2003, l’Association de la presse internationale (API), o organizaţie de ziariști străini acreditaţi în Belgia, a solicitat Comisiei accesul la toate înscrisurile pe care aceasta le-a prezentat Tribunalului de Primă Instanţă sau Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în cadrul anumitor cauze [T-209/01 Honeywell/Comisia, T-210/01 General Electric/Comisia, T-212/03 MyTravel/Comisia, T-342/99 Airtours/Comisia, C-203/03 Comisia/Austria, C-466/98 și altele – cauzele „Cer Deschis”, C-224/01 Köbler și C-280/00 Altmark Trans. ].
Comisia a acordat accesul la observaţiile pe care le prezentase în cadrul cauzelor preliminare C-224/01 și C-280/00. În schimb, prin decizia din 20 noiembrie 2003, aceasta a respins cererea de acces la memoriile privind acţiunile directe.
În decizia sa, Comisia a explicat că accesul la documente în cauzele T-209/01, T-210/01 și C-203/03 ar aduce atingere procedurilor judiciare în curs, în special poziţiei sale ca parte, și bunei desfășurări a dezbaterilor. Referitor la accesul la documentele privind cauza T-342/99, Comisia a indicat că, deși finalizată, această cauză fusese urmată de o acţiune în daune-interese(T-212/03) și că divulgarea memoriilor sale ar aduce atingere procedurii pendinte. În privinţa cauzelor „Cer Deschis”, Comisia a explicat că, deși aceste cauze se finalizaseră prin pronunţarea hotărârilor Curţii care au constatat neîndeplinirea obligaţiilor de către statele membre în cauză, acestea din urmă nu se conformaseră încă hotărârilor, astfel încât se desfășurau încă negocieri pentru ca aceste state să pună capăt încălcării dreptului comunitar constatate. Pentru acest motiv, divulgarea memoriilor ar aduce atingere protecţiei obiectivului activităților de anchetă privind aceste neîndepliniri ale obligaţiilor.
API a solicitat Tribunalului de Primă Instanţă să anuleze această decizie.
Cauzele T-209/01 Honeywell, T-210/01 General Electric și C-203/03 Comisia/Austria
Tribunalul amintește obligaţia Comisiei de a analiza în mod concret conţinutul fiecărui document pentru care se solicită accesul. Tribunalul constată că nu a fost efectuată o astfel de analiză de către Comisie, ci aceasta s-a limitat la a opera o distincţie după tipul de procedură și stadiul procedurii, estimând că pentru cauzele având ca obiect pronunţarea unor hotărâri preliminare accesul poate fi acordat dacă audierea pledoariilor a avut deja loc, în timp ce pentru acţiunile directe se impune respingerea cererii de acces până la pronunţarea hotărârii definitive și, în cazul cauzelor conexe pendinte, până la finalizarea cauzei conexe. Urmând acest raţionament, Comisia a considerat deci că toate memoriile depuse în cauzele în care ea însăși era parte și care erau pendinte trebuie considerate în mod automat și global ca fiind acoperite de excepţie.
Tribunalul amintește că posibilitatea de a nu recurge la o analiză a conţinutului documentelor solicitate este admisă numai dacă este evident că excepţia invocată se aplică integralităţii conţinutului lor. Tribunalul recunoaște, în acest sens, că părţile au dreptul de a-și apăra interesele independent de orice influenţă externă și că garantarea unui schimb de informaţii și de opinii liber de orice influenţă externă poate impune, în interesul bunului mers al justiţiei, excluderea memoriilor instituţiilor de la accesul publicului, atâta timp cât conţinutul acestora nu a făcut obiectul unei dezbateri în faţa judecătorului. Tribunalul concluzionează deci că, dat fiind că procedura judiciară privește o cauză pentru care ședinţa nu a avut încă loc, Comisia poate refuza divulgarea memoriilor sale fără a efectua o analiză concretă a conţinutului acestora.
În schimb, după desfășurarea ședinţei, Comisia are obligaţia de a efectua o apreciere concretă a fiecărui document solicitat pentru a verifica, în raport cu conţinutul acestuia, dacă poate fi divulgat sau dacă divulgarea sa ar aduce atingere procedurii judiciare la care acesta se referă.
În acest context, Tribunalul consideră că neefectuând o analiză concretă a memoriilor privind cauzele T-209/01, T-210/01 și C-203/03, Comisia nu a săvârșit nicio eroare de drept întrucâtședinţa de judecată în aceste cauze nu avusese loc la data deciziei.
În ceea ce privește posibilitatea ca un interes public superior să justifice divulgarea, în pofida atingerii aduse procedurilor judiciare, Tribunalul precizează că îi revine instituţiei în cauză să pună în balanţă interesului public asociat divulgării și interesul satisfăcut prin refuzarea divulgării, dacă este cazul, în lumina argumentelor prezentate de solicitantul accesului. În plus, Tribunalul indică faptul că interesul public superior trebuie, în principiu, să fie distinct de principiile generale ale transparenţei care constituie temeiul regulamentului, dar că invocarea acestor principii poate prezenta, în raport cu circumstanţele particulare ale speţei, o importanţă care depășește nevoia de protecţie a documentelor litigioase. Tribunalul constată că nu aceasta este situaţia în speţă, dat fiind faptul că dreptul publicului de a fi informat asupra cauzelor în curs de soluţionare este asigurat prin faptul că informaţii cu privire la fiecare acţiune sunt publicate în Jurnalul Oficial, de la introducerea acesteia, și că în ziua ședinţei este făcut public un raport al acesteia, în cursulședinţei argumentele părţilor fiind discutate în mod public.
Tribunalul concluzionează deci că respingerea cererii de acces la documente pentru cauzele T-209/01, T-210/01 și C-203/03 era justificată.
Cauza T-342/99 Airtours
Tribunalul remarcă faptul că respingerea de către Comisie a cererii de acces la memoriile sale privind cauza T-342/99 a fost justificată de aceasta prin faptul că anumite argumente prezentate în cadrul acestei cauze ar fi utilizate și discutate pentru apărarea poziţiei sale în cadrul acţiunii în daune-interese care a fost introdusă de aceeași parte (T-212/03). Tribunalul consideră că, în mod manifest, o astfel de justificare nu este de natură să stabilească faptul că respingerea cererii de acces la aceste memorii era acoperită de excepţia privind protecţia procedurilor judiciare.
În acest sens, Tribunalul subliniază că memoriile menţionate privesc o cauză finalizată prin pronunţarea unei hotărâri a Tribunalului, conţinutul acestora fiind făcut public în raportul deședinţă, dezbătut în cursul unei ședinţe publice și reluat în hotărâre, ceea ce implică faptul că este vorba despre argumente care fac deja parte din domeniul public. În plus, simpla împrejurare că argumente deja prezentate în faţa judecătorului într-o cauză finalizată ar putea fi discutate de asemenea în cadrul unei cauze similare, nu indică în niciun caz natura riscului de prejudiciere a derulării procedurii încă pendinte. Pretinsa necesitate de a proteja argumente care vor fi utilizate într-o procedură încă pendinte nu poate deci constitui un motiv de respingere a cererii de acces la memorii privind o cauză deja finalizată prin pronunţarea unei hotărâri a Tribunalului.
Reiese că, respingând cererea de acces la memoriile privind cauza T-342/99, Comisia a săvârșit o eroare de apreciere și această decizie de respingere trebuie anulată.
Cauzele „Cer Deschis”
Tribunalul amintește că posibilitatea unei soluţionări amiabile a diferendului dintre Comisie și statul membru justifică, în aplicarea excepţiei privind protecţia obiectivelor activităţilor de anchetă, respingerea cererii de acces la documente redactate în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor și că această cerinţă de confidenţialitate persistă în cursul procedurii în faţa Curţii. În măsura în care se bazează pe rezultatele anchetei efectuate pentru a dovedi existenţa neîndeplinirii obligaţiilor contestate, memoriile prezentate în cadrul unei cauze în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor pot fi acoperite de această excepţie.
Tribunalul remarcă faptul că în speţă, la data adoptării deciziei, Curtea pronunţase deja, de aproximativ un an, hotărârile care constatau încălcări ale dreptului comunitar imputate de către Comisie statelor membre în cauză. Deci nu se poate contesta că, la această dată, activităţile de anchetă care vizau să dovedească existenţa neîndeplinirii obligaţiilor în cauză erau încheiate și conduseseră la constatarea lor de către Curte. Tribunalul apreciază că respingerea cererii de acces nu poate fi justificată prin faptul că statele membre în cauză nu se conformaseră încă respectivelor hotărâri, ceea ce are drept consecinţă faptul că procedurile în faţa Comisiei erau încă în curs de desfășurare și că o nouă sesizare a Curţii nu poate fi exclusă. Într-adevăr, o respingere a cererii de acces la documente atâta timp cât nu s-a decis asupra tuturor consecinţele ce rezultă din aceste proceduri, chiar în cazul în care este necesară o nouă anchetă care ar conduce eventual la introducerea unei a doua acţiuni, ar echivala cu condiţionarea accesului la respectivele documente de producerea unei serii de evenimente viitoare și nesigure, ce depind de celeritatea și de diligenţa diferitelor autorităţi vizate. O astfel de soluţie ar fi contrară obiectivului care constă în garantarea celui mai mare efect posibil dreptului de acces public la documentele instituţiilor.
Tribunalul concluzionează că, respingând cererea de acces la memoriile pe care le-a prezentat în cadrul cauzelor Cer Deschis, Comisia a săvârșit o eroare de apreciere. Astfel, Tribunalul anulează decizia cu privire la acest aspect.
MENŢIUNE: Împotriva hotărârii Tribunalului se poate declara recurs, numai pentru motive de drept, la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, în termen de două luni de la comunicarea acesteia.
CONDIŢIILE ÎN CARE SE PERMITE STATELOR MEMBRE SĂ PREVADĂ UN TRATAMENT DIFERENŢIAT PE MOTIVE DE VÂRSTĂ
16 octombrie 2007
Hotărârea Curţii în cauza C-411/05
Félix Palacios de la Villa/Cortefiel Servicios SA Obiectivul, dedus din contextul general al unei reglementări naţionale, de promovare a accesului la locuri de muncă printr-o mai bună distribuire a acestora între generații, poate, în principiu, să fie considerat ca justificând „în mod obiectiv și rezonabil”, „în cadrul dreptului național”, un tratament diferențiat bazat pe vârstă, stipulat de statele membre.
O directivă din 2000 [Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7)] vizează stabilirea unui cadru general pentru combaterea, în materie de ocupare a forței de muncă și de muncă, a anumitor discriminări, printre care aceea fondată pe vârstă. O diferenţă de tratament întemeiată în mod direct pe vârstă reprezintă, în principiu, o discriminare interzisă de dreptul comunitar. Totuși, directiva permite statelor membre să prevadă un astfel de tratament diferențiat și să îl considere nediscriminatoriu atunci când acesta este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forței de muncă și a pieței muncii. În plus, mijloacele de realizare a acestui obiectiv trebuie să fie corespunzătoare și necesare.
Reglementarea spaniolă consideră ca fiind valabile clauzele de pensionare obligatorie care figurează în convenţii colective și care impun, ca unice condiţii, ca lucrătorul să fi împlinit limita de vârstă – stabilită la 65 de ani – pentru pensionare și să îndeplinească celelalte criterii în materie de securitate socială pentru a avea dreptul la o pensie pentru limită de vârstă de tip contributiv.
Domnul Palacios de la Villa a lucrat din 1981 în cadrul societăţii Cortefiel în calitate de director responsabil cu organizarea. În 2005, Cortefiel i-a notificat acestuia încetarea contractului său de muncă pe motiv că împlinise vârsta de pensionare obligatorie. La data notificării, domnul Palcios de Villa încheiase perioadele de activitate necesare pentru a beneficia de o pensie pentru limită de vârstă plătită din fondurile asigurării sociale și corespunzând nivelului de 100 % din baza proprie de cotizare.
Considerând că respectiva notificare echivalează cu o concediere, domnul Palacios de la Villa a introdus o acțiune în faţa instanţei spaniole, care a sesizat Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu mai multe întrebări preliminare privind interpretarea Directivei din 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
În primul rând, Curtea subliniază că o reglementare naţională, potrivit căreia faptul că lucrătorul împlinește vârsta stabilită pentru pensionarea obligatorie determină în mod automat încetarea raporturilor de muncă ale persoanei respective, afectează durata raporturilor de muncă încheiate între lucrător și angajator precum și, în mod mai general, exercitarea de către lucrătorul respectiv a activității sale profesionale, împiedicând participarea viitoare a acestuia la viața activă. O reglementare de această natură stabilește așadar norme privind „condiții de încadrare și de muncă, inclusiv de concediere și de remunerare” în sensul directivei din 2000 și, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al acesteia.
Curtea continuă arătând că o reglementare națională de acest tip trebuie considerată ca impunând, în mod direct, un tratament mai puțin favorabil lucrătorilor care au împlinit această vârstă în raport cu ansamblul celorlalte persoane în activitate. Prin urmare, o astfel de reglementare instituie o diferență de tratament fondată pe vârstă.
Apoi, Curtea analizează eventuala justificare a acestui tratament diferenţiat.
Aceasta subliniază că reglementarea din dreptul spaniol a fost adoptată la cererea partenerilor sociali în cadrul unei politici naționale care vizează promovarea accesului la locuri de muncă printr-o mai bună distribuire a acestora între generații. Faptul că respectiva reglementare nu face referire în mod formal la un obiectiv de această natură nu exclude în mod automat posibilitatea ca aceasta să fie justificată.
Într-adevăr, Curtea consideră că alte elemente, deduse din contextul general al măsurii respective, pot permite identificarea obiectivului pe care se întemeiază aceasta din urmă în scopul exercitării unui control judiciar asupra justificării sale.
Curtea deduce din contextul în care a fost adoptată reglementarea din dreptul spaniol că aceasta vizează normalizarea pieței naționale a ocupării forței de muncă, în special în scopul eliminăriișomajului. Or, legitimitatea unui astfel de obiectiv de interes general nu poate fi pusă la îndoială în mod rațional în raport cu directiva din 2000, precum și cu Tratatele UE și CE, promovarea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă reprezentând una dintre finalitățile urmărite atât de către Uniunea Europeană, cât și de către Comunitate.
Un astfel de obiectiv trebuie așadar, în principiu, să fie considerat ca justificând „în mod obiectivși rezonabil”, „în cadrul dreptului național”, după cum prevede directiva din 2000, un tratament diferențiat bazat pe vârstă, stipulat de statele membre.
În sfârșit, Curtea amintește că, în stadiul actual al dreptului comunitar, statele membre, precum și, dacă este cazul, partenerii sociali la nivel național dispun de o amplă marjă de apreciere nu numai în alegerea urmăririi unui obiectiv determinat printre alte obiective în materie de politică socială și de ocupare a forței de muncă, ci și în definirea măsurilor susceptibile de a realiza acest obiectiv. Totuși, măsurile naționale prevăzute în acest context nu pot depăși ceea ce este „corespunzător și necesar” pentru atingerea obiectivului urmărit de statul membru respectiv.
Or, nu pare irațional ca autoritățile unui stat membru să aprecieze că pensionarea obligatorie, ca urmare a faptului că lucrătorul a împlinit limita de vârstă prevăzută, poate fi corespunzătoareși necesară pentru atingerea obiectivului legitim invocat în cadrul politicii naționale de ocupare a forței de muncă și constând în promovarea ocupării integrale a forței de muncă prin favorizarea accesului la piața muncii.
În plus, respectiva măsură nu poate fi privită ca aducând o atingere excesivă pretențiilor legitime ale lucrătorilor pensionați obligatoriu datorită faptului că au împlinit limita de vârstă prevăzută, atunci când reglementarea naţională pertinentă nu se întemeiază numai pe o anumită vârstă, ci ia în considerare, de asemenea, împrejurarea că persoanele interesate beneficiază la sfârșitul carierei lor profesionale de o compensație financiară prin acordarea unei pensii pentru limită de vârstă, precum cea prevăzută de regimul spaniol, al cărei nivel nu poate fi considerat ca fiind necorespunzător.
Prin urmare, Curtea consideră că o astfel de reglementare nu este incompatibilă cu cerințele Directivei din 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
LEGEA FEDERALĂ GERMANĂ PRIVIND AJUTOARELE PENTRU FORMARE LIMITEAZĂ ÎN MOD NEJUSTIFICAT LIBERA CIRCULAŢIE A CETĂŢENILOR UNIUNII
Hotărârea Curţii în cauzele conexate C-11/06 și C-12/06
Rhiannon Morgan/Bezirksregierung Köln și Iris Bucher/Landrat des Kreises Düren Dispoziţia care subordonează acordarea de ajutoare pentru formare pentru studiile efectuate într-un alt stat membru condiţiei ca acestea să reprezinte continuarea unor studii cu durata de cel puţin un an efectuate în Germania este de natură să descurajeze cetăţenii să își exercite dreptul de liberă circulaţie
După finalizarea studiilor liceale în Germania, doamna Morgan, cetăţean german, s-a stabilit în Marea Britanie, unde a lucrat un an în regim „au pair” înainte de a începe studiile universitare, pentru care a solicitat autorităţilor germane acordarea unui ajutor. Solicitarea sa a fost respinsă pe motiv că potrivit legislaţiei naţionale, acordarea ajutorului este supusă condiţiei ca formarea să constituie continuarea formării cu durata de cel puțin un an efectuate într-o instituţie germană.
Doamna Bucher, de asemenea cetăţean german, locuia cu părinții săi la Bonn înainte de a decide să se mute la Düren, localitate germană la frontiera cu Ţările de Jos, și să studieze în orașul olandez Heerlen. Doamna Bucher a solicitat autorităţilor din Düren acordarea unui ajutor, care i-a fost refuzată pe motiv că aceasta nu avea domiciliul „permanent” într-o localitate de frontieră, astfel cum impune reglementarea germană.
Tribunalul administrativ din Aachen, care a fost sesizat cu acţiunile celor două studente, solicită Curţii să se stabilească dacă libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii se opune condiţiei ca studiile în străinătate să fie continuarea unei formări cu durata de cel puţin un an efectuate pe teritoriul Germaniei. În cazul unui răspuns afirmativ acest tribunal ar admite de asemenea acţiunea doamnei Bucher.
În hotărârea pronunţată, Curtea amintește că, dacă statele membre sunt competente să stabilească conţinutul învăţământului și organizarea sistemelor lor educaţionale, această competență trebuie să se exercite cu respectarea dreptului comunitar și în special a liberei circulaţii a cetăţenilor Uniunii.
Astfel, atunci când un stat membru prevede un sistem de ajutoare pentru formare care permite studenţilor să beneficieze de astfel de ajutoare în cazul în care efectuează studii într-un alt stat membru, acesta trebuie să se asigure că modalităţile de alocare a respectivelor ajutoare nu creează o restricţie nejustificată privind libera circulație. Or, din cauza inconvenientelor pe plan personal, a costurilor suplimentare, precum și a eventualelor întârzieri pe care le implică, dubla obligație, pe de o parte, de a fi efectuat o formare cu durata de cel puțin un an în Germania și, pe de altă parte, de a continua numai acest tip de formare într-un alt stat membru, este de natură să-i descurajeze pe unii cetățeni ai Uniunii să părăsească Germania în scopul efectuării de studii într-un alt stat membru. Prin urmare, aceasta constituie o restricţie privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii.
Cu privire la justificarea restricţiei privind libera circulaţie
Mai multe argumente au fost prezentate Curţii în vederea justificării condiţiei unei prime etape de studii în Germania.
Curtea recunoaște că obiectivul de a se asigura că studenții își finalizează cursurile în cel mai scurt timp poate constitui un scop legitim în cadrul organizării sistemului educaţional. Cu toate acestea, condiția unei prime etape de studii efectuate în Germania apare ca fiind improprie realizării acestui obiectiv.
Cerinţa continuităţii între studiile efectuate în Germania și cele efectuate în străinătate nu este proporţională cu obiectivul de a permite studenților să verifice dacă au făcut „alegerea bună” în privința studiilor. Într-adevăr, această cerinţă poate să îi împiedice pe unii studenți să efectueze într-un alt stat membru o formare diferită de cea efectuată în Germania. În ceea ce privește formările pentru care nu există echivalent pe teritoriul Germaniei, studenţii respectivi sunt obligaţi să aleagă între a renunța la formarea pe care intenționau să o efectueze și a pierde beneficiul ajutorului pentru formare.
Curtea arată că, în principiu, un stat membru este îndreptăţit, cu scopul de a evita ca ajutoarele pentru formare destinate studenților care doresc să efectueze studii în alte state membre să devină o sarcină nerezonabilă, ce ar putea avea consecințe asupra nivelului global al ajutorului care poate fi acordat de către acest stat, să acorde astfel de ajutoare numai studenților care au dovedit un anumit grad de integrare în societatea statului menționat.Totuși, condiția unei prime etape de studii prezintă un caracter prea general și exclusiv în sensul că aceasta privilegiază în mod nejustificat un element care nu este în mod necesar reprezentativ pentru gradul de integrare în societatea respectivului stat membru la momentul cererii de ajutor.
Curtea respinge de asemenea argumentarea potrivit căreia condiţia unei prime etape de studii ar fi necesară pentru a preveni cumulul de ajutoare acordate de diferite state membre. Curtea subliniază că această condiție nu vizează în niciun fel prevenirea sau luarea în considerare a unui eventual cumul. Prin urmare, nu s-ar putea susține că cerinţa unei prime etape de studii în Germania este aptă sau necesară prin ea însăși să asigure că aceste ajutoare nu se cumulează.
Curtea concluzionează că restricţia privind dreptul la liberă circulaţie nu poate fi justificată de motivele invocate.
Sursa: Comunicat de presa CJCE
Leontiuc Marius - official site 