Posted by: leontiucmarius | May 21, 2012

Marius Leontiuc – Dezbateri juridice pe tema CJUE

O dezbatere proprie a lui Leontiuc Marius despre

HOTĂRÂRI ALE CURŢII DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Recomandări privind Acţiunea preliminară din partea

MARIUS Sebastian LEONTIUC – CECA TPJ

( Comisia Ecumenică de Control şi Arbitraj   | Tribunalul de Primă Judecată )

A se vedea Olivier DubosLes jurisdictions nationales, juge communautaire, Éd. Dalloz, 2001, p.663 şi urm. Pentru funcţiile acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare, a se vedea Jacques PertekLa pratique du renvoi préjudiciel en droit communautaire, Éd. Litec, 2001, p.15-23.

Dacă în prima hotărâre pronunţată în această materie, în cauza Bosch, din 6.04.1962, Curtea făcea referire la dreptul comunitar şi dreptul naţional ca la “două ordini juridice distincte şi diferite”, în hotărârea Costa c. ENEL din 15.07.1964 afirmând chiar despre “o netă separare de funcţii între instanţele naţionale şi Curte”, începând cu hotărârea Schwarze, din 1.12.1965, se face vorbire despre un raport de “cooperare judiciară”, prin care “instanţele naţionale şi CJCE, în limita propriilor competenţe, sunt chemate să coopereze, de o manieră directă şi mutuală, la luarea unor decizii în vederea aplicării unitare a dreptului comunitar în toate statele membre” – v. Pierre Pescatore Le renvoi préjudiciel – L ‘ evolution du système, în Cour de Justice des Communautés Européennes – 1952-2002, Cinquantième anniversaire de la Cour de Justice des Communautés Européennes, Colloque sur la coopération entre la Cour de Justice et les jurisdictions nationals, 3 décembre 2002, p.19; Jacques Pertek, op. cit., p.1 şi urm., p.39 şi urm.; Alberto Trabucchi L ‘effet erga omnes des décisions préjudicielles rendues par la Cour de Justice des Communautés Européennes, în Revue Trimestrielle de Droit Européen, 1, 1974, p.56-87.

D.Wincott, The Court of Justice and the Legal System, în Developments in the European Union, MacMillan Press Ltd., Houndmills, Basingstoke, Hampshire and London, 1999, p.87, apud Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001, p.522).

TPI, 10.07.1990, C T 51/89, Rec. II, p.309, Tetra Pak c. Commission, v. W.E.Haak La distribution des rôles entre la Cour et les jurisdictions nationals, în Cour de Justice des Communautés Européennes – 1952-2002, Cinquantième anniversaire de la Cour de Justice des Communautés Européennes, Colloque sur la coopération entre la Cour de Justice et les jurisdictions nationals, 3 décembre 2002, p.31; Jacques Pertek, op. cit., p.2, 7-8.

Hotărârea CJCE din 16.05.2000, C 78/98, Preston ş.a., Rec., p.I-3201. Poate fi vorba de reguli de drept procedural, de exemplu: competenţa instanţei de judecată (Hotărârea CJCE din 9.07.1985, C 179/84, Bozetti/Invernizzi., Rec., p.2301), cheltuielile de judecată (Hotărârea CJCE din 1.07.1993, C 20/92, Hubbard, Rec., p.I-3777), termenele procedurale (Hotărârea CJCE din 16.12.1976, C 33/76, Rewe-Zentral, Rec., p.1989, Hotărârea CJCE din 14.12.1995, C 312/93, Peterbroeck, Rec., p.I-4599), sarcina probei (Hotărârea CJCE din 17.07.1997, C 242/95, GT-Link, Rec., p.I-4449), sau substanţial, de exemplu: în materia răspunderii civile delictuale (Hotărârea CJCE din 19.11.1991, C 6/90 şi 9/90, Francovich, Rec., p.I-5357, Hotărârea CJCE din 5.03.1996, C 46/93 şi 48/93, Brasserie du Pêcheur et Factortame, Rec., p.I-1029, Hotărârea CJCE din 12.06.1980, C 130/79, Express Dairy Foods, Rec., p.I-1887, Hotărârea CJCE din 2.08.1993, C 271/91, Marshall, Rec., p.I-4367), compensaţiei (Hotărârea CJCE din 26.06.1979, C 177/78, Pigs and Bacon Commission, Rec., p.2161), îmbogăţirii fără justă cauză (Hotărârea CJCE din 27.02.1980, C 68/79, Hans Just I/S, Rec., p.501)

Leif SevónLe juge national en tant que juge communautaire: le principe de l’autonomie procédurale et ses limites în Cour de Justice des Communautés Européennes – 1952-2002, Cinquantième anniversaire de la Cour de Justice des Communautés Européennes, Colloque sur la coopération entre la Cour de Justice et les jurisdictions nationals, 3 décembre 2002, p.57.

Pierre Pescatore, Article 177, în Traité instituant la C.E.E. Commentaire article par article, Paris, 1992, p. 1094 şi urm., apud Paola IvaldiIl rinvio pregiudiziale: linee evolutive, în Comunicazio e studi, Istituto di Diritto Internazional della Università di Milano, vol.XXII (2004), p.233-275.

Jacques Pertek, op. cit., p.36 şi urm.

Iniţial, CJCE era singurul organ judiciar comunitar competent în vederea soluţionării unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare, după data de 01.02.2003, când a intrat în vigoare Tratatul de la Nisa, pentru modificarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană (TCE) şi a Tratatului instituind Uniunea Europeană (TUE) (JOCE C 80 din 10.03.2001), operând un transfer de competenţă, în această materie, în favoarea Tribunalului de Primă instanţă (TPI), acesta din urmă putând să pronunţe hotărâri preliminare, în interpretarea dreptului comunitar, în anumite domenii, limitativ prevăzute de Regulamentele şi Statutele celor două organe judiciare. Pentru modificările aduse procedurii acţiunii preliminare prin Tratatul de la Nisa, a se vedea, Claude BlumannLa Réforme du renvoi préjudiciel: un apport inattendu du traité de Nice, în Melanges en homage à Guy ISAAC, 50 ans de droit communautaire, tome 2,  p.821-841; Dámaso Ruiz-JaraboLa Réforme de la Cour de justice opérée par le traité de Nice et sa mise en oeuvre future, în Revue Trimestrielle de Droit Européen, 37 (4), oct.-déc. 2001, p.705-725; Paola Ivaldi, loc. cit., p.254 şi urm.; The Uncertain Future of the Preliminary Rulings Procedure, Symposium Council of State, the Netherlands, 30 January 2004, http://  www.raadvanstate.nl/publications/documents/53_symposium_04.pdf.

Hotărârea CJCE din 16.01.1974, C 166/73, Rheinmühlen-Düsseldorf, în ECR, 1974, 33-38, apud Octavian Manolache, op. cit., Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001, p.522. A se vedea şi Cour de Justice des Communautés EuropéennesActes du Colloque sur le renvoi préjudiciel à la CJCE, 2002, CJCE, p.1-31.

Idem

Noţiunea de “interpretare” nu a fost definită ca atare de Curte, care nu a făcut nici trimitere la art.31 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, dar jurisprudenţa sa denotă o sferă extinsă recunoscută acestei noţiuni, fiind avute în vedere multitudinea de variante lingvistice ale textelor normative care alcătuiesc ordinea juridică comunitară, interpretarea sistematică a dispoziţiilor comunitare, obiectivele construcţiei europene, principiile generale de drept comunitar, eficacitatea acestuia din urmă. (v. Pierre PescatoreLe renvoi préjudiciel – L ‘ evolution du système, în Cour de Justice des Communautés Européennes – 1952-2002, Cinquantième anniversaire de la Cour de Justice des Communautés Européennes, Colloque sur la coopération entre la Cour de Justice et les jurisdictions nationals, 3 décembre 2002, p.19 ). Prin interpretare înţelegem, aşadar, aplicarea în timp, în spaţiu, precum şi asupra persoanelor a respectivei norme, precum şi, în mod frecvent, existenţa unui efect direct al acesteia, şi de asemenea şi consecinţele aplicării cu prioritate a dreptului comunitar (v.Jacques Pertek, op. cit., p.36; 63).

Pentru distincţia dintre noţiunile de validitate, folosită în cazul acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare, reglementată de art.234 (177) TCE, şi legalitate, folosită în cazul acţiunii în anularea actelor instituţiilor comunitare, reglementată de art.230 (173) TCE, a se vedea Maurice LagrangeL ‘action préjudicielle dans le droit interne des États members et en droit communautaire, în Revue Trimestrielle de Droit Européen, 2, 1974, p.268-297.

Sub acest aspect, trebuie precizat că împotriva unei decizii cu caracter individual se poate formula atât o acţiune – directă – în anulare, în baza art.230 TCE (ex-art.173) alin.4 de către destinatarul respectivei decizii, cât şi o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, de către instanţa naţională sesizată cu o acţiune formulată împotriva unui act naţional de executare a respectivei decizii, dar în cazul în care prima cale nu a fost exercitată în termenul prevăzut de lege de către persoana interesată (2 luni de la data publicării sau de la data la care persoana interesată a luat cunoştinţă de actul în cauză), Curtea poate respinge şi acţiunea preliminară ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie (Hotărârea CJCE din 21.05.1987, C 133/85-136/85, Rau c. BALM, Rec., p.2289, Hotărârea CJCE din 9.03.1994, C 188/92, TWD Textilwerke Deggendorf, Rec., 1982, p.I-883, Hotărârea CJCE din 30.01.1997, C 178/95, Wiljo, Rec., p.I-585). A se vedea şi Jacques Pertek, op. cit., p. 64; p.84; p.86. Această practică a CJCE a suscitat însă o serie de rezerve în doctrină: V. F. Picod, Le droit au juge en droit communautaire, în J. Rideau (sous la dir. de), Le droit au juge dans L’Union européenne, LGDJ, 1998, p.141 ş.u., apud Jacques Pertek, op.cit., p.86-87.

A se vedea, de ex., Hotărârea CJCE din 5.03.1982, Schul, Rec., 1982, p.1409; hotărârea CJCE din 1.12.1965, C 16/65, Schwarze, Rec., 1965, p.909.

A se vedea David W.K. Andersen, References to the European Court, 1995, pp.5-6, apud Rapport general sur le theme du colloque “Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002; Mar Jimeno BulnesLa Cuestión Prejudicial del Artículo 177 TCE, JOSE MARIA BOSCH EDITOR, S.L. – BARCELONA, 1996, p.166 şi urm.; Paola Ivaldi, loc. cit., p.259 şi urm.

V. Hotărârea CJCE din 16.01.1974, 166/73, Rheinmülen, Rec.p.33, Hotărârea CJCE din 28.06.1978, C 70/77, Simmenthal, Rec., p.1453, apud Rapport general sur le theme du colloque “Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002.

V. Hotărârea CJCE din 30.06.1966, C 61/65, Veuve G. Vaassen-Göbbels c. Direction du Beambtenfonds voor het Mijnbedrijff, Rec., p.377. Organele de jurisdicţie care pot formula o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare sunt, în accepţiunea comunitară, acele organe care, în virtutea unei legi, independent de terminologia folosită în fiecare stat, aparţin judiciarului în sens larg, având un caracter permanent şi obligatoriu, precum şi capacitatea de a soluţiona un litigiu conform unui model juridic prestabilit, după o procedură contradictorie, dispunând de o putere de decizie proprie, exercitată de o manieră independentă şi imparţială. Este şi cazul, de exemplu, al tribunalelor administrative din dreptul continental sau al tribunalelor speciale, indiferent de competenţa lor (civilă, penală, fiscală, vamală, securitate socială etc.) – A se vedea, pentru detalii, Cour de Justice des Communautés EuropéennesActes du Colloque sur le renvoi préjudiciel à la CJCE, 2002, CJCE, p.15-16, Octavian Manolache, op. cit., p.527-531, Jacques Pertek, op. cit., p.50 şi urm.; p.90 şi urm., precum şi jurisprudenţa acolo indicată; Olivier Dubos, op. cit., p.9 şi urm. şi p.686 şi urm.; Maurice Lagrange, loc.cit., p.268-297; Jean Boulouis, Marco Darmon, Jean-Guy HugloContentieux communautaire, Éd. Dalloz, 2001, p.15 şi urm.

V. Hotărârea CJCE din 11.07.1995, C 16/94, Dubois et Général cargo, Rec., p.I-2421; Hotărârea CJCE din 16.06.1981, C 126/80, Salonia, Rec., p.1563 (Jacques Pertek, op. cit., p.49 şi urm.).

V. Hotărârea CJCE din 14.12.1995, C-430 şi din 431/93, Van Schijndel/Stichting Pensioenfonds voor Fysiotherapeuten, Rec., p.I-4705, Hotărârea CJCE din 14.12.1995, C-312/93, Peterbroeck, Rec., p. I-4599, 24.10.1996, C-72/95, Kraaijeveld e.a., Rec., p. I-5403, 1.6.1999, Eco Swiss, Rec., p. I-3055, 27.6.2000, C-240-244/98, Océano Grupo Editorial et Salvat Editories, Rec., p. I-4941 şi din  14.12.2000, C-344/98, Masterfoods et HB, Rec., p. I-11369, apud Rapport general sur le theme du colloque “Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002.

Hotărârea CJCE din 22.10.1987, C 314/85, Foto-Frost c. Hauptzollamt Luebech Ost, Rec., 1987, p.4199, v. Jacques Pertek, op. cit., p.10 şi urm., p.76 şi urm.; Olivier Dubosop. cit., p.101 şi urm.

V. Hotărârea CJCE din 13.05.1981, C 66/80, International Chemical Corporation, Rec., p.1191. (Jacques Pertek, op. cit., p.45 şi urm., p.72)

Hotărârea CJCE din 5.12.2000, C 448/98, Guimont, Rec., p.I-10663; Hotărârea CJCE din 16.01.1974, 166/73, Rheinmühlen, Rec., p.33; Hotărârea CJCE din 16.11.1995, C 152/94, Van Buynder, Rec., p.I-3981; A se vedea şi Jacques Pertek, op. cit., p.56 şi urm., 66 şi urm.

Hotărârea CJCE din 7.05.1997, C 321/94 – C 324/94, Pistre ş.a., Rec., p.I-2343.

A se vedea Jacques Pertek, op. cit., p.45 şi urm., p.71 şi urm.; Maurice Lagrange, loc.cit., p.268-297; Takis TridimasKnocking on Heaven’s Door: Fragmentation, Efficiency and Defiance in the Preliminary Reference Procedure, în Common Market Law Review 40, 2003, p.9-50; Jean Boulouis, Marco Darmon, Jean-Guy Huglo, op. cit., p.22 şi urm.; Paola Ivaldi, loc. cit., p.233-275; Olivier Dubos, op. cit., p.92 şi urm.

În ceea ce priveşte procedura în faţa Curţii însă, Comisia, în calitatea sa de organ executiv comunitar, este cea mai în măsură să dispună de informaţii în vederea precizării împrejurărilor unei cauze, de natură a facilita misiunea Curţii sau chiar de a influenţa soluţia dată unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare; în acest sens, ea trimite informaţii CJCE fie din oficiu, fie la cererea acesteia din urmă. V. Jacques Pertek, op. cit., p.114 şi urm.

Astfel, dintre curţile constituţionale ale statelor member, Curtea de arbitraj belgiană şi Tribunalul constituţional (Verfassungsgerichtshof) austriac au sesizat Curtea cu o acţiune preliminară.

În examinarea constituţionalităţii legilor, Consiliul constituţional francez nu verifică şi compatibilitatea acestora cu dispoziţiile unui tratat sau acord internaţional, şi, deci, nici cu dreptul comunitar. În schimb, cînd Consiliul constituţional francez îşi exercită atribuţiile în cadrul procedurii electorale, poate examina compatibilitatea unei norme cu un tratat internaţional, în acest din urmă caz nemaiexistând un obstacol, teoretic, pentru sesizarea CJCE cu soluţionarea unei acţiuni preliminare.

Curtea constituţională italiană nu este o jurisdicţie naţională, în sensul art.234 TUE, şi deci nu poate sesiza CJCE cu o acţiune preliminară. Dacă verificarea constituţionalităţii unei legi implică şi o problemă legată de interpretarea dreptului comunitar, jurisdicţiile italiene ar trebui să sesizeze CJCE cu o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare înainte de sesizarea Curţii Constituţionale.

Curtea constituţională a Portugaliei procedează la verificarea constituţionalităţii unei legi în primul rând în cazul în care este sesizată cu soluţionarea unei căi de atac exercitată împotriva hotărârii unei alte instanţe, pe motiv de neconstituţionalitate. De asemenea, poate fi cerută şi verificarea constituţionalităţii unei legi in abstracto. Teoretic, Curtea Constituţională ar putea fi nevoită să procedeze de asemenea şi la interpretarea dreptului comunitar şi în acest sens să sesizeze CJCE cu o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Curtea constituţională germană a considerat că, în asemenea situaţii, are obligaţia de a introduce o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare la CJCE.

În Luxemburg, Curtea constituţională nu este competentă să examineze conformitatea unei legi cu dreptul comunitar. De asemenea, în Spania, competenţa Curţii constituţionale nu presupune examinarea unor probleme de drept comunitar susceptibile de a forma obiectul unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare la CJCE. În Grecia, Irlanda, Danemarca, Olanda, Suedia, Finlanda, Scoţia, Anglia şi Ţara Galilor nu există curţi constituţionale. (V. Rapport general sur le theme du colloque “Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002., p.16; Jacques Pertek, op. cit., p.105 ).

Comm. EDH, 12.05.1993, Divigsa c. Espagne, n° 20.631/92; Comm. EDH, 28.06.1993, Fritz et Nana S. c. France, n° 15669/89. A se vedea Olivier Dubos, op. cit., p.97 şi urm.

V. Jacques Pertek, op. cit., p.12 şi urm. Curtea a admis chiar că, dacă descrierea prevederilor naţionale făcută într-o hotărâre de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare nu este pe deplin corectă, acest lucru nu are efectul de a nu se recunoaşte competenţa Curţii de a răspunde la chestiunea deferită ei de instanţa naţională (Hotărârea CJCE din 30.04.1986, C 209-213/84, Lucas Asjes ş.a., în ECR, 1984, 1425,  apud Octavian Manolache, op. cit., p.522.)

V. Hotărârea CJCE din 18.12.1986, C 10/86, VAG France, Rec., p.4071; Hotărârea CJCE din 08.02.1990, C 320/88, Shipping and Forwarding Enterprise Saff, Rec., p.I-285.

Ord. CJCE din 7.04.1995, C 167/94, Grau Gomis ş.a., Rec., p.I-1023.

V. Hotărârea CJCE din 07.07.1994, C 130/93, Lamaire, Rec., p.I-3215; Hotărârea CJCE din 23.11.1977, C 38/77, Enka, Rec., p. 2203, apud Jacques Pertek, op. cit., p.35.

V. Hotărârea CJCE din 17.07.1997, C 28/95, Leur-Bloem, Rec., p.I-4161. A se vedea şi Olivier Dubos, op. cit., p.705 şi urm.

Cu toate acestea, în Anglia, Scoţia, Ţara Galilor, Portugalia şi Suedia s-a considerat că un organ de juridicţie de ultimă instanţă poate considera aplicabilă în cauză teoria actului clar chiar în cazul în care cu privire la aceeaşi problemă de drept o altă instanţă a apreciat necesară sesizarea CJCE. De asemenea, sistemul Italian a stabilit principiul potrivit căruia instanţa supremă trebuie să sesizeze ea însăşi CJCE pentru că numai în acest mod părţile din acţiunea principală îşi pot prezenta punctele de vedere în faţa Curţii, cu posibilitatea amânării fazei orale până ce Curtea pronunţă o hotărâre în cauza – similară – cu care fusese anterior sesizată. (Rapport general sur le theme du colloque “Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002).

În Danemarca şi Belgia, cauzele sunt reunite, CJCE fiind sesizată cu o singură acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare. În Italia însă, se consideră că principiul contradictorialităţii presupune ca să fie introdusă câte o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare pentru fiecare din cauzele în vederea soluţionării cărora trebuie rezolvată aceeaşi problemă de drept. (Rapport general sur le theme du colloque “Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002).

Hotărârea CJCE din 10.03.1981, C 36/80 şi 71/80, Irish Creamary Milk Suppliers Association, Rec., p.735; Hotărârea CJCE din 11.06.1987, C 14/86, Pretore di Salo c. X, Rec., p.2545. A se vedea şi Jacques Pertek, op. cit., p.126; Paola Ivaldi, loc. cit., p.249.

Hotărârea CJCE din 28.06.1978, C 70/77, Simmenthal, Rec., p.1453. (Jacques Pertek, op. cit., p.126-127)

Hotărârea CJCE din 20.10.1993, C 10/92, Balocchi, Rec., p.I-5105, Hotărârea CJCE din 03.03.1994, C 332/92, 333/92, 335/92, Eurico Italia ş.a., Rec., p.I-7113. (Jacques Pertek, op. cit., p.127).

V. Hotărârea CJCE din 26.01.1993, C 320/90- 322/90, Telemarsicabruzzo, Rec., p.I-393; Hotărârea CJCE din 11.03.1980, C 104/79, Pasquale Foglia c. Mariella Novello, Rec., p.745. A se vedea şi Olivier Dubos, op. cit., p.686 şi urm.; Takis Tridimas, loc. cit., p.9-50; Jean Boulouis, Marco Darmon, Jean-Guy Huglo, op. cit., p.24 şi urm.

A se vedea Maurice Lagrange, loc.cit., p.268-297.

Hotărârea CJCE din 29.11.1978, C 83/78, Pigs Marketing Board, Rec., p.2347; Hotărârea CJCE din 18.11.1999, C 200/98, X et Y, Rec., p.I-8261. A se vedea şi Jacques Pertek, op. cit., p.125 şi urm.; Maurice Lagrange, loc.cit., p.268-297.

Hotărârea CJCE din 17.09.1998, C 421/96, Kainuun Liikenne et Pohjolan Liikenne, Rec., p.I-5141, Hotărârea CJCE din 08.11.1990, C 231/89, Gmurzynska-Bscher, Rec., p.I-4003, Hotărârea CJCE din 21.10.1999, C 97/98, Jägerskiöld, Rec., p.I-7319. Astfel, Curtea poate cenzura numai în mod excepţional dreptul instanţei naţionale de a adresa o cerere de hotărâre preliminară în ipoteza în care, în mod vădit, obiectul acesteia nu are nici o legătură cu fondul cauzei (Hotărârea CJCE din 16.07.1992, C 343/90, Lourenço Dias, Rec., p.I-4673, ord. din 25.05.1998, C 361/97, Nour, Rec., p.I-3101, Hotărârea CJCE din 07.09.1999, C 355/97, Beck et Bergdorf, Rec., p.I-4977). A se vedea  Jacques Pertek, op. cit., p.127.

Hotărârea CJCE din 16.09.1999, C 218/98, Abdoulaye ş.a., Rec., p.I-5723, Hotărârea CJCE din 11.01.2000, C 285/98, Kreil, Rec., p.I-69, Hotărârea CJCE din 03.02.2000, C 228/98, Dounias, Rec., p.I-577, Hotărârea CJCE din 14.12.1995, C 312/93, Peterbroeck, Rec., p.I-4599. A se vedea W.E.HaakLa distribution des rôles entre la Cour et les jurisdictions nationals, în Cour de Justice des Communautés Européennes – 1952-2002, Cinquantième anniversaire de la Cour de Justice des Communautés Européennes, Colloque sur la coopération entre la Cour de Justice et les jurisdictions nationals, 3 décembre 2002, p.33; Jacques Pertek, op. cit., p.149 şi urm.; Olivier Dubos, op. cit., p.666 şi urm.; Paola Ivaldi, loc.cit., p.248.

V. V. Hatzopoulos, De l’arrêt „Foglia-Novello” à l’arrêt „TWD Textilwerke”, RMUE 1994, n° 3, p.195, sp.p.211 ş.u., apud Olivier Dubos, op. cit., Éd. Dalloz, 2001, p.667.

V. Consiliul de Stat francez, 26.07.1985, Office national interprofessionnel des cereals c. Soc. Maïseries de la Beauce, cauză în care se punea problema efectelor în timp ale invalidării unui act comunitar, asupra căreia CJCE se pronunţase fără ca instanţa naţională să i-o fi cerut.

V. Paola Ivaldi, loc. cit., p.244.

Este cazul Olandei, Greciei, Franţei, Luxemburgului, Danemarcei. În Suedia şi Finlanda, o asemenea posibilitate este exclusă în faţa jurisdicţiilor administrative. Mai mult, în Anglia şi Ţara Galilor s-a statuat că sesizarea CJCE nu poate atrage de drept suspendarea cauzei, ci aceasta rămâne la aprecierea judecătorului fondului. (Rapport general sur le theme du colloque “Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002).

Informaţiile şi întrebările cuprinse în acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare trebuie nu numai să permită Curţii să dea răspunsuri utile cauzei, dar şi să dea posibilitatea guvernelor statelor membre, cât şi celorlalte părţi interesate să formuleze note scrise, conform art.20 din Statutul CJCE. (v. Ord. CJCE din 23.03.1995, C 458/93, Saddik, Rec., p.I-511).

Până în present, instanţele naţionale ale statelor membre s-au dovedit reticente în a-şi exprima opinia, în prealabil, asupra problemelor ce fac obiectul acţiunilor în pronunţarea unei hotărâri preliminare. (Rapport general sur le theme du colloque “Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002).

A se vedea, pentru detalii, Olivier Dubos, op. cit., p.693 şi urm.

În cazul Olandei,  Hotărârea CJCE din 15.10.1996, C 311/94, Ijssel-Vliet Combinatie, în Rec., p. I-5023, s-a reformulat una din întrebările adresate Curţii. De asemenea, după pronunţarea Hotărârea CJCE din 12.07.2001, C 157/99, Smits-Peerbooms, CJCE a întrebat instanţa olandeză dacă vrea să-şi retragă acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare în cauza C 385/99, Müller-Fauré en Van Riet, în urma acestui lucru instanţa naţională arătând că înţelege să formuleze o întrebare suplimentară la acţiunea iniţială. Aceeaşi situaţie a fost şi în cazul cauzei C 156/01, Van der Duin en Van Wegberg-Van Brederode. (Rapport general sur le theme du colloque “Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002).

Hotărârea CJCE din 26.01.1993, C 320/90, C 321/90 şi C 322/90, Telemarsicabruzzo, Rec., p.I-393. V. Cour de Justice des Communautés EuropéennesActes du Colloque sur le renvoi préjudiciel à la CJCE, 2002, CJCE, p.10.

Curtea pronunţă o Ordonanţă, urmând o procedură simplificată, în trei ipoteze prevăzute de Regulament: în caz de necompetenţă sau de vădită inadmisibilitate (art.92), în cazul în care o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare similară a mai fost soluţionată printr-o hotărâre anterioară sau Curtea apreciază că răspunsurile la întrebările care i s-au adresat poate fi dedus cu certitudine din jurisprudenţa sa (art.104 alin.3) – ord. din 19.06.2001, C 9/01-C 12/01, Monnier ş.a., care face trimitere la Hotărârea CJCE din 23.04.1990, C 41/90, Höfner et Elser, Rec., p.I-1979, Hotărârea CJCE din 11.12.1997, C 55/96, Job Centre, Rec., p.I-7119, Hotărârea CJCE din 08.06.2000, C 258/98, Carra ş.a., Rec., p.I-4217; ord. din 12.07.2001, C 256/99, Hung, care face trimitere la Hotărârea CJCE din 20.02.2001, C 192/99, Kaur, Rec., p.I-1237 –, în cazul în care litigiul principal trebuie soluţionat de urgenţă (art.104bis) – Hotărârea CJCE din 12.07.2001, C 189/01, Jippes ş.a., Rec., p.I-5689. A se vedea Cour de Justice des Communautés Européennes – Actes du Colloque sur le renvoi préjudiciel à la CJCE, 2002, CJCE, p.1-31.

Cu excepţia Italiei, unde părţile trebuie să ceară redeschiderea judecăţii într-un anumit termen, care curge de la pronunţarea hotărârii CJCE. (Rapport general sur le theme du colloque “Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002).

Potrivit art.65 din Regulamentul CJCE, hotărârea are caracter obligatoriu încă de la data pronunţării.

Hotărârea CJCE din 03.02.1977, C 52/76, Benedetti, Rec., p.163; Hotărârea CJCE din 11.06.1987, C 14/86, Pretore di Salo c. X, Rec., p.2545. A se vedea şi Jacques Pertek, op. cit., p.156.

Ord. CJCE din 28.04.1998, C 116/96 REV, Reisebüro Binder, Rec., p. I-1889., Hotărârea CJCE din 03.03.1994, C 332/92, 333/92, 335/92, Eurico Italia ş.a., Rec., p.I-7113; Hotărârea CJCE din 13.05.1981, C 66/80, International Chemical Corporation, Rec., p.1191. În ceea ce priveşte hotărârea de constatare a nulităţii unui act comunitar, aceasta poate forma obiectul unei noi acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la cauzele sau efectele acestei nulităţi, şi nu poate tinde la constatarea validităţii actului. Pentru amănunte privind efectele hotărârii preliminare a CJCE, a se vedea Jacques Pertek, op. cit., p.155 şi urm.; Olivier Dubos, op. cit., p.646 şi urm.; Maurice Lagrange, loc. cit., p.268-297; Alberto Trabucchi, loc.cit., p.56-87; Denys SimonL ‘effet dans le temps des arrest préjudiciels de la Cour de Justice des Communautés Européennes: enjeu ou prétexte d ‘une nouvelle guerre des juges?, în Du droit international au droit de l’intégration; Liber amicorum Pierre Pescatore, 1987, p.651-674.

Ordonanţa CJCE din 5.03.1986, C 69/85, Wünsche Handelsgesellschaft GmbH&Co. c. République fédérale d’Allemagne, Rec., p. 947. A se vedea Olivier Dubos, op. cit., p.648.

Este vorba deci de o autoritate de lucru judecat absolută faţă de instanţele naţionale care soluţionează fondul  litigiului în cadrul căruia s-a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare şi relativă faţă de CJCE însăşi, care poate reveni asupra propriei jurisprudenţe.A se vedea Olivier Dubos, op. cit., p.656 şi urm.

Hotărârea CJCE din 27.03.1980, C 61/79, Denkavit Italiana, în Rec., p.1205, Hotărârea CJCE din 19.10.1995, C 137/94, The Queen (R) c. Secretary of State for Health ex parte Cyril Richardson, în Rec., p.I-3407, Hotărârea CJCE din 15.12.1995, C 415/93, Union Royale des Sociétés de Football Association and others c. Bosman and others, în Rec., p.I-4921, apud Jacques Pertek, op. cit., p.35.

Hotărârea CJCE din 26.04.1994, C 228/92, Roquette Frères, Rec., p.I-1445. A se vedea Olivier Dubos, op. cit., p.675 şi urm.

V. Hotărârea CJCE din 8.04.1976, C 43/75, Gabrielle Defrenne, Rec., p.455, Hotărârea CJCE din 10.03.1992, C 38/90 şi C 151/90, Lomas ş.a., Rec., p.1781; Hotărârea CJCE din 27.03.1980, C 61/79, Denkavit Italiana, în Rec., p.1205.

Art. 39 din Statut şi art.97 din Regulament.

Art. 41 din Statut şi art.98-100 din Regulament.

Art. 40 din Statut.

Art. 66 din Regulament.

Art. 66 din Regulament.

Art. 67 din Regulament.

V. Ordonanţa din 5.03.1986, Wünsche, 69/85, Rec., p.947 şi Ordonanţa din 16.10.1968, 13/67, Firma Kurt A. Becher c. Hauptzollamt München-Landsbergerstrasse, Rec., p.289 (vers.fr.), p.196 (vers.engl.). (Rapport general sur le theme du colloque “Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002); Ordonanţa din 28.04.1998, Reisebüro Binder, 116/96, Rec., p.I-1889; Ordonanţa din 18.10.1979, Sirena, 40/70, Rec., p.3169 (Jacques Pertek, op. cit., p.35).

Tratatul – Carta Constituţională a Comunităţii

 

Hotărârea Curţii din 23 aprilie 1986, în cauza Parti écologiste “Les Verts” c. Parlement européen, C-294/83, Rec. p. 01339[1]

Acţiunea în anulare – Campania de informare pentru alegerea Parlamentului European

În cauza 294/83,

Partidul ecologist „Les Verts”, asociaţie fără scop lucrativ cu sediul la Paris, reclamant,

contra

Parlamentului European, pârât,

având ca obiect anularea a două decizii ale Biroului Parlamentului European, prima din 12 şi 13 octombrie 1982, a doua din 29 octombrie 1983, privind alocarea poziţiei bugetare 3708,

CURTEA,

după ascultarea concluziilor avocatului general prezentate în şedinţa din 4 decembrie 1985,

pronunţă prezenta

Hotărâre

 

În drept

1 Prin cererea depusă la Grefa Curţii la 28 decembrie 1983, Parti écologist „Les Verts”, asociaţie fără scop lucrativ cu sediul la Paris, a cărei constituire a fost declarată la Préfecture de police la data de 3 martie 1980, a introdus, în temeiul art. 173 alin. 2 din Tratatul CEE, o acţiune în anularea, pe de o parte, a deciziei Biroului Parlamentului European din 12 octombrie 1982 privind alocarea fondurilor înscrise la poziţia 3708 din bugetul general al Comunităţilor Europene şi, pe de altă parte, a deciziei Biroului extins al Parlamentului European din 29 octombrie 1983 privind adoptarea reglementărilor pentru utilizarea fondurilor destinate rambursării cheltuielilor suportate de formaţiunile politice participante la alegerile europene din 1984.

2 Poziţia 3708 a fost înscrisă în bugetul general al Comunităţilor Europene pentru exerciţiile financiare bugetare 1982, 1983 şi 1984, în secţiunea referitoare la Parlamentul European, la titlul 3 cu privire la cheltuielile aferente desfăşurării misiunilor specifice ale instituţiei (JO 1982, L 31, p. 114, JO 1983, L 19, p. 112, şi  JO 1984, L 12, p. 132). Această poziţie prevede o contribuţie destinată pregătirii viitoarelor alegeri europene. Bugetele pentru 1982 şi 1983 sunt însoţite de o notă similară. Astfel, se menţionează că aceste fonduri trebuie să servească la cofinanţarea pregătirilor pentru campania de informare premergătoare celei de-a doua alegeri directe care va avea loc în 1984 şi că Biroul Parlamentului European va preciza condiţiile privitoare la aceste cheltuieli. Nota ce figurează în bugetul pentru 1984 precizează că această cofinanţare se va face „conform deciziei Biroului din 12 octombrie 1982“. În total, acestei poziţii i-a fost alocată suma de 43 milioane ECU.

3 La 12 octombrie 1982, Biroul, compus din preşedintele şi cei doisprezece vicepreşedinţi ai Parlamentului, a adoptat, la propunerea preşedinţilor grupurilor politice, o decizie privind alocarea fondurilor înregistrate la poziţia 3708 (denumită în continuare decizia din 1982). La data respectivă, Biroul s-a reunit în şedinţă în prezenţa preşedinţilor grupurilor politice şi a delegaţilor membrilor neafiliaţi. Unul din grupurile politice, şi anume cel de coordonare tehnică, şi-a manifestat opoziţia faţă de principiul acordării de fonduri grupurilor politice pentru campania electorală.

4 Această decizie, ce nu a fost dată publicităţii,  prevede că fondurile înregistrate la poziţia 3708 din bugetul Parlamentului European se repartizează în fiecare an între grupurile politice, membrii neafiliaţi şi un fond de rezervă pentru 1984. Această repartiţie se face după cum urmează: a) fiecare din cele şapte grupuri primeşte o alocaţie forfetară reprezentând 1 % din totalul fondurilor; b) în plus, fiecare grup primeşte pentru fiecare din membrii săi 1/434 din totalul fondurilor rămase după deducerea alocaţiilor forfetare; c) fiecare din membrii neafiliaţi primeşte de asemenea 1/434 din totalul fondurilor rămase după deducerea alocaţiilor forfetare; d) suma totală a fondurilor alocate grupurilor politice şi membrilor neafiliaţi în temeiul regulilor enunţate la literele b) şi c) nu poate să depăşească 62 % din valoarea totală a fondurilor înregistrate la poziţia 3708; e) în fiecare an, o sumă reprezentând 31 % din valoarea totală a fondurilor înregistrate la poziţia 3708 este alocată pentru constituirea unui fond de rezervă. În Ceea ce priveşte fondul de rezervă, se prevede că acesta va fi distribuit, în funcţie de numărul voturilor obţinute, între toate formaţiunile politice care la alegerile din 1984 obţin fie peste 5 % din voturile valabil exprimate în statul membru unde aceste formaţiuni şi-au prezentat candidaţi, fie peste 1 % din voturile valabil exprimate în cel puţin trei state membre în care au avut candidaţi (denumită în continuare clauza de 1 %). În cele din urmă, se menţionează că detaliile referitoare la repartizarea acestui fond de rezervă se vor preciza ulterior.

5 La 12 octombrie 1982, Biroul Parlamentului European, întrunit în aceleaşi condiţii, a adoptat, de asemenea, dispoziţii privind utilizarea, de către grupurile politice, a mijloacelor financiare destinate campaniei de informare premergătoare alegerilor europene din 1984 (denumite în continuare regulile din 1982 privind utilizarea fondurilor). Aceste dispoziţii, ce nu au fost date publicităţii, sunt rezultatul recomandărilor făcute de un grup de lucru format din preşedinţii grupurilor politice şi condus de preşedintele Parlamentului European.

6 În ceea ce priveşte utilizarea fondurilor, regulile sunt următoarele. Fondurile puse la dispoziţia grupurilor politice nu pot fi utilizate decât pentru finanţarea activităţilor care sunt direct legate de pregătirea şi desfăşurarea campaniei de informare premergătoare alegerilor din 1984. Cheltuielile administrative (în special plata colaboratorilor ocazionali, chiria pentru spaţiile şi principalele echipamente de birou, cheltuielile de telecomunicaţii) nu pot să depăşească  25 % din fondurile alocate. Achiziţia bunurilor imobile sau a mobilierului de birou este interzisă. Grupurile trebuie să depună fondurile care le sunt alocate într-un cont bancar separat, deschis anume în acest scop.

7 Preşedinţii grupurilor politice sunt responsabili de utilizarea fondurilor în scopuri compatibile cu dispoziţiile adoptate. Un raport cu privire la utilizarea fondurilor se prezintă în ultimă instanţă unor autorităţi de control, responsabile cu verificarea fondurilor Parlamentului European.

8 În ceea ce priveşte înregistrările contabile, aceste dispoziţii prevăd existenţa unor registre contabile separate de cele în care se înregistrează veniturile şi cheltuielile aferente celorlalte activităţi ale grupurilor. Grupurile politice trebuie să instituie sisteme contabile care să îndeplinească anumite condiţii specifice. Aceste sisteme trebuie să facă o distincţie între trei tipuri de cheltuieli (cheltuieli administrative, cheltuieli de şedinţă şi cheltuieli cu publicaţiile şi cu publicitatea), acestea fiind, la rândul lor, împărţite pe proiecte. În fiecare an, începând cu data primului transfer de fonduri către grupuri, acestea trebuie să prezinte un raport privind modul în care au fost utilizate aceste fonduri (plăţi, angajamente, rezerve) în perioada analizată. Acest raport trebuie transmis preşedintelui Parlamentului European şi preşedintelui Comisiei de control bugetar.

9 La secţiunea „Restituirea fondurilor neutilizate”, se specifică faptul că fondurile puse la dispoziţie pot fi folosite în termen de maximum patruzeci de zile înainte de data alegerilor pentru a contracta angajamente de plată, cu condiţia ca plata să se facă în termen de cel târziu patruzeci de zile după data alegerilor. Toate fondurile care nu sunt utilizate în conformitate cu criteriile menţionate mai sus trebuie restituite Parlamentului European în termen de trei luni de la data alegerilor. Dacă este cazul, Parlamentul European poate să recupereze sumele care îi revin procedând la reţinerea unei sume egale din fondurile ce urmează a fi transferate grupurilor în temeiul poziţiei 3706 (activităţi politice suplimentare).

10 La 29 octombrie 1983, Biroul extins, format din Birou şi din preşedinţii grupurilor politice, a adoptat reglementarea privind utilizarea  fondurilor destinate rambursării cheltuielilor formaţiunilor politice care au participat la alegerile din 1984 (JO C 293, p. 1) (denumită în continuare reglementarea din 1983).

11 Această reglementare precizează, aşa cum s-a specificat în decizia din 1982, formula pe baza căreia se distribuie rezerva de 31 %. Condiţiile referitoare la numărul minim de voturi pe care formaţiunile politice trebuie să-l obţină pentru a beneficia de o parte din aceste fonduri au fost deja enunţate în decizia din 1982. Reglementarea din 1983 precizează în plus că formaţiunile politice care doresc să beneficieze de clauza de 1 % trebuie să depună, cu cel mult patruzeci de zile înainte de alegeri, o declaraţie de afiliere la secretarul general al Parlamentului European. Această reglementare conţine de asemenea o serie de dispoziţii referitoare la alocarea fondurilor. Pentru partidele, listele sau alianţele reprezentate în Parlamentul European, fondurile sunt puse la dispoziţia grupurilor politice şi a membrilor neafiliaţi începând cu prima şedinţă de după alegeri. Pentru partidele, listele sau alianţele care nu sunt reprezentate în Parlamentul European, se prevăd următoarele:

– cererile de rambursare trebuie depuse la secretarul general al Parlamentului European în termen de 90 de zile de la data publicării rezultatelor alegerilor în statul membru respectiv, însoţite de documente justificative;

– perioada în cursul căreia cheltuielile pot fi considerate cheltuieli aferente alegerilor din 1984 începe la 1 ianuarie 1983 şi ia sfârşit la patruzeci de zile după data acestor alegeri;

– cererile trebuie însoţite de declaraţii contabile care să dovedească că aceste cheltuieli au fost făcute în legătură cu alegerile pentru Parlamentul European;

– criteriile aplicabile cheltuielilor grupurilor politice care au fost expuse mai sus se aplică în egală măsură şi cheltuielilor contractate de formaţiunile care nu sunt reprezentate în Parlamentul European.

12 Asociaţia reclamantă invocă şapte motive în sprijinul acţiunii sale:

1) lipsa de competenţă;

2) nerespectarea Tratatelor, în special a art.138 din Tratatul CEE şi a art. 7 alin. ( 2) şi 13 din actul privind alegerea reprezentanţilor în Adunare prin sufragiu universal direct;

3) încălcarea principiului general al egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii electorale;

4) încălcarea art. 85 şi următoarele din Tratatul CEE;

5) încălcarea Constituţiei Franceze prin faptul că principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii nu a fost respectat;

6) excepţia de nelegalitate şi de inaplicabilitate, întrucât votul ministrului Francez în Consiliul Comunităţilor Europene în timpul deliberărilor asupra bugetului a fost contrar legii, Ceea ce face ca deliberarea Consiliului şi etapele ulterioare din procedura bugetară să fie nelegale;

7) abuzul de putere, deoarece biroul Parlamentului European a utilizat fondurile înscrise la poziţia 3708 pentru a asigura realegerea membrilor Parlamentului European aleşi în 1979.

Cu privire la admisibilitatea acţiunii

1. Cu privire la calitatea procesuală a asociaţiei Les Verts – Confédération écologiste – Parti écologist

13 După încheierea procedurii scrise, a reieşit că, prin protocolul din 29 martie 1984, asociaţia reclamantă  Les Verts – Parti écologist, precum şi o altă asociaţie denumită Les Verts – Confédération écologiste au decis dizolvarea şi apoi fuzionarea lor în vederea constituirii unei noi asociaţii sub numele Les Verts – Confédération écologiste – Parti écologist. Această asociaţie a fost înregistrată la préfecture de police din  Paris la 20 iunie 1984 (JORF din 08. 11. 1984, N.C., p. 10241, notă care le înlocuieşte şi le anulează pe cele apărute în JORF 25. 07. 1984, N.C. 172, pp. 6604 şi 6608). Această nouă asociaţie este cea care a prezentat la alegerile europene din iunie 1984 lista  „Les Verts – Europe Écologie“, după depunerea la 28 aprilie 1984 a declaraţiei de afiliere menţionată la art. 4 din reglementarea din 1983. Această asociaţie este cea care, prin scrisoarea din 23 iulie 1984, a depus la secretariatul general al Parlamentului European o cerere de rambursare în conformitate cu această reglementare. În urma acestei cereri, i s-a transferat suma de 82 958 ECU, calculată prin aplicarea la cele 680 080 de voturi obţinute a unui coeficient de finanţare per vot de 0,1206596.

14 Ţinând cont de aceste noi elemente, Parlamentul European a susţinut în primul rând că asociaţia reclamantă  Les Verts – Parti écologist, prin faptul că a fost dizolvată, a pierdut calitatea procesuală în prezenta acţiune şi că regula păstrării personalităţii sale juridice din necesitatea lichidării nu se poate aplica prezentei acţiuni, această din urmă fiind transferată noii asociaţii. Fără a contesta posibilitatea noii asociaţii Les Verts – Confédération écologiste – Parti écologist de a continua acţiunea introdusă în instanţă de asociaţia reclamantă, Parlamentul European a susţinut apoi că această acţiune trebuia introdusă într-un termen stabilit de către Curte şi că trebuia să emane în mod clar de la organele noii asociaţii competente potrivit statutului. Apreciind că această ultimă condiţie nu a fost îndeplinită, Parlamentul European a susţinut respingerea cererii de către Curte.

15 Trebuie în primul rând subliniat că, din protocolul din 29 martie 1984, rezultă că dizolvarea celor două asociaţii, inclusiv a asociaţiei reclamante, a intervenit sub rezerva fuziunii lor în vederea constituirii noii asociaţii.  Dizolvarea, fuziunea şi constituirea noii asociaţii s-au făcut în baza unuia şi aceluiaşi act, astfel încât există o continuitate temporală şi juridică între asociaţia reclamantă şi noua asociaţie, aceasta din urmă devenind titulara drepturilor şi obligaţiilor celei dintâi.

16 În al doilea rând, protocolul de fuziune specifică în mod expres faptul că acţiunile judiciare angajate, în special cele introduse în faţa Curţii, „vor fi continuate în aceiaşi termeni” şi „potrivit aceloraşi modalităţi”.

17 În al treilea rând, chiar Parlamentul European a făcut trimitere în cursul procedurii orale la o decizie a Consiliului naţional inter-regional al noii asociaţii din 16 şi 17 februarie 1985. Potrivit acestei decizii, care a fost citită la audiere de către avocatul noii asociaţii, Consiliul naţional inter-regional, organ competent potrivit statutului să introducă o acţiune în instanţă, a decis în mod expres, dată fiind atitudinea dilatorie a Parlamentului European, să continue acţiunea iniţiată de asociaţia  Les Verts – Parti écologist.

18 În aceste condiţii, voinţa noii asociaţii de a menţine şi de a continua acţiunea introdusă de una din asociaţiile din care s-a format, acţiune care i-a fost în mod expres transmisă, nu poate fi pusă la îndoială iar concluziile contrare ale Parlamentului European în această privinţă trebuie respinse.

19 Chiar dacă Parlamentul European nu a prezentat nici o cerere de inadmisibilitate în condiţiile art.173 din Tratat, Curtea trebuie să verifice din oficiu dacă acestea sunt îndeplinite. În speţă, pare să fie necesar să se statueze în mod expres asupra următoarelor aspecte: dacă Curtea este competentă să hotărască asupra unei acţiuni în anulare, introdusă în temeiul art.173 din Tratat, împotriva unui act adoptat de Parlamentul European; dacă decizia din 1982 şi reglementarea din1983 sunt acte care vizează să producă efecte juridice faţă de terţi; dacă aceste acte privesc direct şi individual asociaţia reclamantă în sensul art.173 alin. (2) din Tratat.

2. Cu privire la competenţa Curţii de a judeca o acţiune în anulare, introdusă în temeiul art.173 din Tratat, împotriva unui act adoptat de Parlamentul European

20 Trebuie remarcat cu titlu preliminar că decizia din 1982 şi reglementarea din 1983 au fost adoptate de către organe ale Parlamentului European şi, în consecinţă, trebuie considerate ca acte adoptate de însuşi Parlamentul European.

21 Asociaţia reclamantă apreciază că, luând în considerare dispoziţiile art. 164 din Tratat, controlul legalităţii actelor adoptate de către instituţii, încredinţat Curţii în temeiul art. 173 din Tratat, nu se poate limita la actele Consiliului şi ale Comisiei fără a da naştere la o denegare de dreptate.

22 Parlamentul European consideră, de asemenea, că, în conformitate cu funcţia sa generală de apărătoare a dreptului, aşa cum este definită la art.164 din Tratat, Curtea poate să controleze legalitatea altor acte în afara celor adoptate de Consiliu şi de Comisie. În opinia sa, enumerarea persoanelor care pot avea calitate procesualǎ pasivǎ, cuprinsă în art.173 din Tratat, nu este limitativă. Parlamentul European nu contestă faptul că în domenii cum ar fi bugetul şi problemele legate de organizarea de alegeri directe, în care i-au fost atribuite competenţe sporite în urma modificării tratatelor şi în care poate să adopte el însuşi acte juridice, se supune controlului jurisdicţional exercitat de Curte. În cazul alocării de fonduri pentru cofinanţarea campaniei de informare premergătoare celei de-a doua alegeri directe, Parlamentul European îşi exercită drepturile în mod direct. În consecinţă, el nu doreşte să sustragă controlului jurisdicţional actele pe care le adoptă în materie. Cu toate acestea, Parlamentul consideră că o interpretare extensivă a art.173 din Tratat, în temeiul căruia actele pe care le adoptă sunt susceptibile de o acţiune în anulare, ar trebui să conducă la recunoaşterea calităţii sale procesuale active de a introduce această acţiune în anulare împotriva actelor adoptate de Consiliu şi de Comisie.

23 Trebuie în primul rând subliniat în această privinţă că Comunitatea Economică Europeană este o comunitate bazată pe ordinea de drept, întrucât nici statele sale membre, nici instituţiile sale nu pot să se sustragă controlului ce vizează conformitatea actelor adoptate de acestea cu carta constituţională de bază care este Tratatul. Îndeosebi prin art. 173 şi 184, pe de o parte, şi prin art. 177, pe de altă parte, Tratatul a instituit un sistem complex de căi de atac şi de proceduri menit să încredinţeze Curţii de Justiţie controlul legalităţii actelor adoptate de instituţii. Persoanele fizice şi juridice sunt astfel apărate împotriva situaţiei în care ar fi vizate de acte cu aplicabilitate generală pe care nu le pot ataca direct la Curtea de Justiţie, date fiind condiţiile speciale de admisibilitate prevăzute la art.173 alin. (2) din Tratat. Atunci când punerea în aplicare pe plan administrativ a acestor acte revine instituţiilor comunitare, persoanele fizice sau juridice pot să introducă o acţiune directă la Curte împotriva actelor de punere în aplicare care le sunt adresate sau care le privesc direct şi individual, astfel de persoane putând să invoce în sprijinul acţiunii lor nelegalitatea actului general de bază. Atunci când această punere în aplicare revine autorităţilor naţionale, aceste persoane pot să invoce înaintea organelor jurisdicţionale de drept intern invaliditatea actelor cu aplicabilitate generală şi să le determine pe acestea să adreseze Curţii de Justiţie o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

24 Este adevărat că, spre deosebire de textul art. 177 din Tratat, care vizează actele adoptate de instituţii, fără a face alte precizări, textul art.173 din Tratat nu face trimitere decât la actele Consiliului şi ale Comisiei. Sistemul Tratatului este însă conceput în sensul de a permite formularea unei acţiuni directe împotriva „tuturor dispoziţiilor adoptate de instituţii, de natură să producă efecte juridice”, aşa după cum Curtea a mai statuat deja în hotărârea din 31 martie 1971 (cauza 22/70, Comisia/Consiliul, Culegere, p. 263). Parlamentul European nu figurează în mod expres printre instituţiile ale căror acte pot fi atacate, deoarece Tratatul CEE în versiunea sa iniţială nu-i conferea decât atribuţii consultative şi de control politic, nu şi competenţa de a adopta acte destinate să producă efecte juridice faţă de terţi. Art. 38 din Tratatul CECO arată că acolo unde Parlamentului i s-a conferit de la început competenţa de a adopta dispoziţii cu caracter obligatoriu, aşa cum este cazul art. 95 alin. (4) ultima teză din Tratatul menţionat, actele sale au putut face obiectul, în principiu, unei acţiuni în anulare.

25 În timp ce, în cadrul Tratatului CECO, acţiunea în anulare împotriva actelor adoptate de instituţii face obiectul a două dispoziţii distincte, în Tratatul CEE aceasta este reglementată numai în art.173, care îmbracă astfel un caracter general. O interpretare a art.173 din Tratat care ar exclude actele adoptate de Parlamentul European din rândul actelor care pot fi atacate ar avea un rezultat contrar atât spiritului Tratatului, aşa cum a fost acesta exprimat în art.164, cât şi sistemului său în ansamblu. Actele pe care Parlamentul European le adoptă în sfera Tratatului CEE ar putea, într-adevăr, să aducă atingere competenţelor statelor membre sau ale altor instituţii sau să depăşească limitele competenţelor ce au fost conferite Parlamentului, fără să existe posibilitatea de a le supune controlului Curţii. În consecinţă, trebuie trasă concluzia că o acţiune în anulare poate să aibă drept obiect actele adoptate de Parlamentul European destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.

26 Trebuie analizat acum dacă decizia din 1982 şi reglementarea din 1983 au caracterul unor dispoziţii de natură a produce efecte juridice faţă de terţi.

3. Cu privire la întrebarea dacă decizia din 1982 şi reglementarea din 1983 au sau nu caracterul unor acte de natură a produce efecte juridice faţă de terţi:

27 Ambele acte atacate se referă la alocarea fondurilor înscrise în bugetul Parlamentului European pentru a acoperi costurile pregătirii alegerilor europene din 1984. Ele se referă la alocarea acestor fonduri unor terţi pentru cheltuieli aferente unor activităţi ce urmează să se desfăşoare în afara Parlamentului European. În această privinţă, actele reglementează drepturile şi obligaţiile atât ale formaţiunilor politice care erau deja reprezentate în Parlamentul European din 1979, cât şi ale celor ce urmau să participe la alegerile din 1984. Ele stabilesc cuantumul fondurilor care revine fiecăreia din aceste formaţiuni, fie în funcţie de numărul locurilor obţinute în 1979, fie în funcţie de numărul voturilor obţinute în 1984. Din acest motiv, actele în cauză sunt de natură a produce efecte juridice faţă de terţi şi, prin urmare, pot face obiectul unei acţiuni întemeiate art.173 din Tratat.

28 Argumentul potrivit căruia atribuţiile de control încredinţate Curţii de Conturi în temeiul art. 206a din Tratat ar exclude competenţa de control a Curţii urmează a fi respins. Într-adevăr, Curtea de Conturi nu poate decât să  examineze legalitatea cheltuielilor în raport cu bugetul şi cu dispoziţia de drept derivat care stă la baza acestor cheltuieli (denumit de regulă act de bază). Controlul său este în orice caz distinct de cel exercitat de Curtea de Justiţie, acesta din urmă purtând asupra legalităţii acestui act de bază. Actele atacate în cauză reprezintă în realitate echivalentul unui act de bază, deoarece ele prevăd principiul în temeiul căruia, precum şi modalităţile în care se efectuează aceste cheltuieli.

4. Cu privire la întrebarea dacă actele atacate privesc în mod direct şi individual asociaţia reclamantă, în sensul art.173 alin.(2) din Tratat:

29 Asociaţia reclamantă evidenţiază faptul că are personalitate juridică şi că deciziile atacate, care au drept rezultat acordarea unui ajutor formaţiunilor politice rivale, o privesc desigur direct şi individual.

30 Parlamentul European apreciază că, potrivit jurisprudenţei actuale a Curţii referitoare la această condiţie, acţiunea asociaţiei reclamante este inadmisibilă. Cu toate acestea, Parlamentul adresează întrebarea dacă interpretarea extensivă a art. 173 alin.(1) din Tratat nu afectează interpretarea alin.(2) al aceluiaşi articol. Parlamentul subliniază în această privinţă că asociaţia reclamantă nu este un terţ oarecare, ci, fiind un partid politic, ocupă o poziţie intermediară între reclamanţii privilegiaţi şi simplii justiţiabili. În opinia sa, trebuie să se ia în considerare funcţia specială a partidelor politice la nivel comunitar. Statutul special al partidelor justifică, după părerea sa, faptul că li se recunoaşte dreptul la acţiune în temeiul art. 173 alin. (2) din Tratat împotriva actelor care stabilesc în ce condiţii şi până la concurenţa cărei sume ele urmează să primească, cu ocazia alegerilor directe, fonduri provenind de la Parlamentul European, cu scopul de a face ca acesta să devină mai bine cunoscut. În apărarea sa, Parlamentul European concluzionează că potrivit acestui raţionament, reglementarea din 1983 priveşte în mod direct şi individual partidele politice.

31 Trebuie subliniat în primul rând că actele atacate privesc în mod direct asociaţia reclamantă. Ele constituie într-adevăr  o reglementare completă, suficientă prin ea însăşi şi care nu necesită nici un fel de dispoziţii de aplicare, calculul cuantumului din aceste fonduri ce trebuie alocat fiecărei formaţiuni politice în cauză efectuându-se automat şi nelăsând loc nici unei marje de apreciere.

32 Urmează să se verifice dacă actele atacate privesc în mod individual asociaţia reclamantă.

33 În această privinţă, analiza trebuie să se axeze pe decizia din 1982. Această decizie a aprobat însuşi principiul de alocare a fondurilor înscrise la poziţia 3708 formaţiunilor politice; ea a stabilit, de asemenea, partea din aceste fonduri care urmează să revină grupurilor politice constituite în Adunarea aleasă în 1979 şi membrilor neafiliaţi din această Adunare (69 %), precum şi partea din fonduri care urmează să fie repartizată între toate formaţiunile politice, indiferent dacă sunt reprezentate sau nu în Adunarea aleasă în 1979, participante la alegerile din 1984 (31 %); în fine,  această decizie a stabilit modul în care se împarte procentajul de 69 % între grupurile politice şi membrii neafiliaţi. Reglementarea din 1983 nu a făcut decât să confirme decizia din 1982 şi să o completeze, precizând formula pe baza căreia se distribuie fondul de rezervă de 31 %. Prin urmare, ea trebuie considerată ca fiind o parte integrantă din decizia iniţială.

34 Decizia din 1982 se referă la toate formaţiunile politice, deşi tratamentul rezervat acestora este diferit pentru formaţiunile care au fost reprezentate în Adunarea aleasă în 1979 şi cele care nu au fost reprezentate.

35 Prezenta acţiune se referă la o situaţie care nu a fost niciodată adusă în faţa Curţii. Deoarece au avut reprezentanţi în instituţie, unele formaţiuni politice au participat la luarea unei decizii care vizează atât tratamentul care le este rezervat, cât şi tratamentul acordat formaţiunilor rivale care nu au fost reprezentate. În aceste condiţii şi dat fiind faptul că este vorba de alocarea de fonduri publice pentru pregătirea alegerilor şi că există acuzaţia de inegalitate în repartizarea acestor fonduri, nu se poate considera că actul priveşte individual numai formaţiunile care erau reprezentate şi care puteau fi, prin urmare, identificate la data adoptării actului atacat.

36 O astfel de interpretare ar da într-adevăr naştere la inegalitatea protecţiei jurisdicţionale acordate formaţiunilor concurente care candidează la aceleaşi alegeri. Formaţiunile nereprezentate nu ar putea împiedica repartizarea fondurilor care fac obiectul litigiului înainte de începutul campaniei electorale, pentru că ele nu ar putea invoca nelegalitatea deciziei de bază decât printr-o acţiune împotriva deciziilor individuale care le-ar refuza rambursarea unor sume mai mari decât cele prevăzute. Ele s-ar găsi astfel în imposibilitatea de a introduce o acţiune în anulare în faţa Curţii înainte de data alegerilor şi nici nu ar fi în măsură să obţină un ordin al Curţii, în temeiul art.185 din Tratat, prin care aceasta să suspende executarea deciziei de bază contestate.

37 În aceste condiţii, trebuie trasă concluzia că asociaţia reclamantă, care era constituită la data adoptării deciziei din 1982 şi care era în măsură să prezinte candidaţi la alegerile din 1984, este în mod individual interesată de actele atacate.

38 Faţǎ de cele expuse, acţiunea urmează a fi considerată ca admisibilă.

Cu privire la fondul acţiunii

39 În primele trei motive invocate, asociaţia reclamantă descrie sistemul de rambursare a cheltuielilor aferente campaniei electorale instituit de Parlamentul European .

40 În primul motiv, asociaţia reclamantă susţine că Tratatul nu oferă nici o bază legală pentru adoptarea unui asemenea sistem. Prin al doilea motiv, asociaţia cere Curţii să declare că, în orice caz, această chestiune este cuprinsă în conceptul de procedură electorală uniformă menţionat la art.138 alin. (2) din Tratat şi că, din această cauză, ea rămâne în continuare de competenţa  legiuitorului naţional, în conformitate cu art.7 alin. ( 2) din actul privind alegerea reprezentanţilor în Adunare prin sufragiu universal direct.

41 Al treilea motiv invocat de asociaţia reclamantă critică inegalitatea de şanse oferite formaţiunilor politice, întrucât cele care erau deja reprezentate în Parlamentul ales în 1979 au participat de două ori la repartiţia fondurilor înscrise la poziţia 3708. Acestea din urmă au participat mai întâi la împărţirea procentului de 69 % care este rezervat grupurilor politice şi membrilor neafiliaţi din Adunarea aleasă în 1979, după care au participat şi la repartiţia fondului de rezervă de 31 %. Astfel, ele au fost în mod considerabil avantajate în comparaţie cu formaţiunile care nu avuseseră deja reprezentanţi în Adunarea aleasă în 1979.

42 Parlamentul European răspunde la primele două motive împreună. Acesta consideră că există o contradicţie între cele două motive: fie chestiunea nu este de competenţa Comunităţii, fie este de competenţa Comunităţii, însă este exclus ca asociaţia reclamantă să poată susţine ambele teze în acelaşi timp. Parlamentul European subliniază îndeosebi faptul că nu este vorba de un sistem de rambursare a cheltuielilor aferente campaniei electorale, ci de participarea la o campanie de informare cu scopul de a face Parlamentul mai cunoscut în rândul electoratului cu ocazia alegerilor, după cum se arată clar atât în nota care însoţeşte poziţia 3708, cât şi în normele de aplicare. Participarea Parlamentului European la o astfel de campanie de informare rezultă din competenţa ce i-a fost recunoscută de către Curte, prin hotărârea sa din 10 februarie 1983 (cauza 230/81, Luxemburg/Parlamentul, Culegere, pp. 255, 287), de a-şi stabili propria organizare internă şi de a lua „măsurile corespunzătoare pentru a asigura buna funcţionare şi desfăşurare a procedurilor sale”. Dat fiind că nu este vorba de rambursarea cheltuielilor aferente campaniei electorale, primele două motive invocate sunt neîntemeiate.

43 De altfel, Parlamentul European susţine că şi al treilea motiv trebuie respins, deoarece nu s-a adus atingere egalităţii de şanse între diversele formaţiuni politice. Obiectul reglementării este de a permite o informare eficace cu privire la Parlament. Partidele politice reprezentate în Adunarea aleasă în 1979 au făcut deja dovada activităţilor lor de promovare a integrării europene. Dat fiind că sunt formaţiuni mai importante, ele au o reprezentativitate mai mare şi sunt în măsură să difuzeze un volum mai mare de informaţii. În consecinţă, alocarea unor sume mai mari acestor formaţiuni pentru campania lor de informare este justificată. Alocarea a 69 % din fonduri pentru finanţarea prealabilă a campaniei de informare şi a 31 % pentru finanţarea ulterioară a tuturor formaţiunilor politice care au participat la alegeri reprezintă o decizie aflată la libertatea de apreciere din punct de vedere politic a Parlamentului European.  După cum a mai precizat Parlamentul European în timpul audierii, Biroul şi Biroul extins au hotărât ca alocarea fondurilor să se facă pe baza unei formule, care ţine în mod firesc cont de contribuţia diferitelor formaţiuni la promovarea conceptului de integrare politică în rândul opiniei publice din statele membre.

44 Trebuie repetat în primul rând că Parlamentul European este autorizat, în temeiul competenţelor pe care le are, recunoscute prin tratate, să-şi hotărască propria organizare internă, să adopte măsurile corespunzătoare pentru a asigura buna funcţionare şi desfăşurare a procedurilor sale, după cum rezultă deja din hotărârea Curţii din 10 februarie 1983, menţionată anterior. Trebuie totuşi subliniat că sistemul de finanţare instituit nu ar face parte din aceste competenţe de organizare internă dacă s-ar dovedi că el nu poate fi distinct de un sistem de rambursare forfetară a costurilor campaniei electorale.

45 Pentru a analiza temeinicia primelor trei motive, trebuie aşadar stabilită natura reală a sistemului de finanţare instituit prin actele atacate.

46 În această privinţă, trebuie, în primul rând, remarcat că actele atacate sunt cel puţin ambigue. Decizia din 1982 nu face decât să specifice că ea se referă la repartiţia fondurilor înscrise la poziţia 3708, în vreme ce nota internă care o sintetizează vorbeşte fără ocolişuri de finanţarea campaniei electorale. Cât despre reglementarea din 1983, aceasta nu precizează dacă cheltuielile a căror rambursare este prevăzută în dispoziţiile sale trebuie să fi fost făcute în scopul difuzării de informaţii cu privire la Parlamentul European sau cu privire la poziţiile pe care formaţiunile politice le-au adoptat sau intenţionează să le adopte în viitor.

47 Este adevărat că regulile din 1982 cu privire la utilizarea fondurilor prevedeau faptul că sumele alocate nu puteau fi folosite decât în legătură cu campania de informare pentru alegerile din 1984. Pentru a veghea ca această condiţie să fie îndeplinită, acestea au specificat natura cheltuielilor care puteau fi acoperite, au desemnat persoanele responsabile de buna utilizare a fondurilor, au impus ţinerea unei contabilităţi separate şi defalcate pe tipuri de cheltuieli şi prezentarea unor rapoarte privind modul în care au fost utilizate fondurile. În acest mod, Parlamentul European urmărea să garanteze că fondurile puse la dispoziţia grupurilor politice vor fi folosite, în principal, pentru a acoperi costurile aferente organizării întrunirilor şi tipăririi publicaţiilor (broşuri, anunţuri în presă, afişe).

48 Trebuie totuşi remarcat că aceste reguli nu sunt suficiente pentru a risipi ambiguitatea cu privire la natura informaţiilor furnizate. De fapt, regulile din 1982, la fel ca şi actele atacate, nu au prevăzut nici o condiţie privind alocarea fondurilor în funcţie de natura mesajelor difuzate. Parlamentul European consideră că, prin prezentarea unui raport cu privire la activitatea lor, candidaţii contribuiau la informarea cu privire la modul în care instituţia parlamentară îşi îndeplinise misiunea. Este evident că, într-o campanie de informare de acest tip, pe care Parlamentul European o caracterizează drept contradictorie, informaţiile cu privire la rolul Parlamentului European şi propaganda de partid sunt indisociabile. În plus, Parlamentul European a recunoscut în timpul şedinţei că membrii săi nu pot face o delimitare strictă între declaraţiile pur electorale şi cele cu caracter informativ.

49 În cele din urmă, trebuie subliniat că fondurile puse la dispoziţia formaţiunilor politice puteau fi cheltuite în timpul campaniei electorale. Acest lucru este evident în primul rând în cazul fondurilor provenind din fondul de rezervă de 31 % care a fost repartizat între formaţiunile participante la alegerile din 1984. Într-adevăr, cheltuielile care puteau fi rambursate erau cele care fuseseră contractate în legătură cu alegerile europene din 1984, în intervalul de timp începând cu 1 ianuarie 1983 până la patruzeci de zile după data alegerilor. Acelaşi lucru este însă valabil şi pentru procentul de 69 % din fondurile repartizate în fiecare an între grupurile politice şi membrii neafiliaţi din Adunarea aleasă în 1979. Din regulile din 1982 menţionate anterior reiese într-adevăr că o treime din valoarea totală a acestor fonduri (din care s-au scăzut alocaţiile forfetare) ar trebui transferată abia după alegerile din 1984. În plus, sumele alocate din procentul de 69 % din fondurile totale ar putea fi destinate constituirii de rezerve şi acoperirii angajamentelor de plată în termen de cel târziu patruzeci de zile înainte de alegeri, cu condiţia ca plăţile să fie efectuate în termen de cel mult patruzeci de zile după data alegerilor.

50 În aceste condiţii, trebuie concluzionat că sistemul de finanţare instituit nu poate fi deosebit de o schemă de rambursare forfetară a cheltuielilor aferente campaniei electorale.

51 În al doilea rând, trebuie analizat dacă actele atacate nu au fost adoptate cu încălcarea art.7 alin. (2) din actul din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Adunare prin sufragiu universal direct.

52 Potrivit acestei dispoziţii, „până la intrarea în vigoare a unei proceduri electorale uniforme şi sub rezerva altor dispoziţii din prezentul act, procedura electorală este reglementată, în fiecare stat membru, de dispoziţii naţionale”.

53 Noţiunea de procedură electorală în sensul acestei dispoziţii cuprinde, printre altele, reguli destinate să asigure regularitatea operaţiunilor electorale şi egalitatea de şanse între candidaţii în campania electorală. Din această categorie de reguli fac parte şi cele prin care se pun bazele unui sistem de rambursare a costurilor campaniei electorale.

54 Problema rambursării cheltuielilor aferente campaniei electorale nu face parte din aspectele reglementate în actul din 1976. În consecinţă, în stadiul actual al dreptului comunitar, instituirea unui sistem de rambursare a cheltuielilor din campania electorală şi stabilirea modalităţilor de punere în aplicare a acestuia sunt încă de competenţa statelor membre.

55 Motivul invocat de asociaţia reclamantă care pretinde că a fost încălcat art.7 alin.(2) din actul din 1976 trebuie în consecinţă admis. Din această cauză, Curtea nu trebuie să se pronunţe asupra celorlalte motive de drept.

Cu privire la cheltuielile de judecată

56 În conformitate cu art. 69 alin. (2) din Regulamentul de procedură, orice parte care cade în pretenţii este obligată la plata cheltuielilor de judecată, dacă se solicită  acest lucru. Reclamantul nu a solicitat ca pârâtul să suporte cheltuielile de judecată. În consecinţă, deşi pârâtul a căzut în pretenţii, fiecare parte este obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

 

CURTEA

 

hotărăşte:

 

1) Anulează decizia biroului Parlamentului European din 12 octombrie 1982 privind alocarea fondurilor înscrise la poziţia 3708 din bugetul general al Comunităţilor Europene, precum şi reglementarea Biroului extins din 29 octombrie 1983 privind utilizarea fondurilor destinate rambursării cheltuielilor suportate de formaţiunile politice participante la alegerile din 1984.

 

 

2) Fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Instituţii comunitare. Aspecte decizionale

 

 

Hotărârea Curţii din 22 mai 1990 în cauza Parlement c. Conseil, C-70/88, Rec. p. I-02041[2]

 

Calitatea Parlamentului European de a acţiona în anulare

Parlamentul European, reclamant,

contra

Consiliului Comunităţilor Europene, pârât,

susţinut de

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

şi de

 

Comisia Comunităţilor Europene, intervenienţi,

având ca obiect, în stadiul actual al procedurii, admisibilitatea unei acţiuni introduse în temeiul art. 173 din Tratatul CEE şi a art. 146 din Tratatul CEEA, ce vizează şi anularea Regulamentului Consiliului (Euratom) nr. 3954/87 din 22 decembrie 1987 de stabilire a nivelurilor maxime admise de contaminare radioactivă a produselor alimentare şi a furajelor după producerea unui accident nuclear sau în orice altă situaţie de urgenţă radiologică (JO L 371, p. 11),

CURTEA,

având în vedere raportul cauzei,

după ascultarea pledoariilor părţilor în şedinţa din 5 octombrie 1989,

după ascultarea concluziilor avocatului general prezentate în şedinţa din 30 noiembrie1989,

pronunţă prezenta

 

Hotărâre

1 Prin cererea înregistrată la grefa Curţii la 4 martie 1988, Parlamentul European a cerut, în temeiul art. 146 din Tratatul CEEA şi 173 din Tratatul CEE, anularea Regulamentului Consiliului (Euratom) nr. 3954/87 din 22 decembrie 1987 de stabilire a nivelurilor maxime admise de contaminare radioactivă a produselor alimentare şi a furajelor după producerea unui accident nuclear sau în orice altă situaţie de urgenţă radiologică (JO L 371, p. 11).

2 Acest regulament, care se întemeiază pe art. 31 din Tratatul CEEA, defineşte procedura care trebuie urmată pentru stabilirea nivelurilor maxime admise de contaminare radioactivă a produselor alimentare şi a furajelor care pot fi comercializate după producerea unui accident nuclear sau în orice altă situaţie de urgenţă radiologică care riscă să determine sau a determinat o contaminare radioactivă importantă a acestor produse şi furaje. Produsele alimentare sau furajele a căror contaminare depăşeşte nivelurile maxime admise, stabilite printr-un act adoptat conform dispoziţiilor regulamentului atacat, nu pot fi comercializate.

3 În cursul procedurii de elaborare a regulamentului atacat, Parlamentul European, consultat de Consiliu în conformitate cu art. 31 din Tratatul CEEA, şi-a exprimat dezacordul asupra temeiului juridic reţinut de Comisie şi i-a solicitat acesteia să-i prezinte o nouă propunere întemeiată pe art. 100a din Tratatul CEE. Întrucât Comisia nu a dat curs acestei cereri, Consiliul a adoptat Regulamentul nr. 3954/87 pe baza art. 31 din Tratatul CEEA. Parlamentul a introdus atunci prezenta acţiune în anulare împotriva acestui regulament.

4. Consiliul a invocat o excepţie de inadmisibilitate în temeiul art. 91 alin. (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curţii şi a solicitat Curţii să se pronunţe în privinţa acestei excepţii, fără a  dezbaterea în fond a cauzei.

5 În susţinerea acestei excepţii, Consiliul a invocat, în cadrul procedurii scrise, într-un moment în care hotărârea din 27 septembrie 1988, Parlamentul European/Consiliul, “Comitologie„ (302/87, Rec. p. 5615) nu fusese încă pronunţată, argumente analoge cu cele pe care le dezvoltase în sprijinul excepţiei de inadmisibilitate în cauza 302/87. În şedinţa care a avut loc la 5 octombrie 1989, Consiliul a arătat că problema calităţii procesuale a Parlamentului European de introduce acţiunea în anulare fusese tranşată cu claritate de către Curte în hotărârea din 27 septembrie 1988 şi ca urmare prezenta acţiune nu putea fi admisă.

6 Parlamentul European a solicitat respingerea excepţiei. El a arătat că prezenta cauză implica un element nou faţă de cauza 302/87. Pentru a justifica refuzul său de a recunoaşte Parlamentului European calitatea de a acţiona în anulare, Curtea ar fi pus în evidenţă faptul că este de competenţa Comisiei, în temeiul art. 155 din Tratatul CEE, să vegheze asupra prerogativelor Parlamentului şi să introducă în acest sens acţiunile în anulare care s-ar dovedi necesare. Or, cauza prezentă ar demonstra că, în măsura în care şi-a fundamentat propunerea pe un alt temei juridic decât cel considerat ca fiind corespunzător de către Parlament, Comisia nu se poate achita de această responsabilitate,. În consecinţă, acesta nu ar putea conta pe Comisie pentru a-i apăra prerogativele printr-o acţiune în anulare.

7 Parlamentul European a adăugat că adoptarea de către Consiliu a actului atacat nu putea fi considerată ca un refuz implicit de a acţiona care ar deschide Parlamentului calea acţiunii în carenţă. Pe de altă parte, apărarea prerogativelor sale prin acţiuni ale particularilor ar fi cu totul aleatorie şi deci lipsită de eficienţă.

8 Ar exista în consecinţă un vid juridic pe care Curtea ar trebui să-l acopere recunoscând Parlamentului European calitatea procesuală activă pentru acţiunile în anulare,  limitată la măsura necesară pentru apărarea propriilor sale prerogative.

9 Prin ordonanţa din 13 iulie 1988, s-a  admis  cererea de intervenţie  a Comisiei Comunităţilor Europene în interesul pârâtului. Trăgând concluzia că acţiunea trebuie respinsă în Ceea ce priveşte fondul, Comisia, în cadrul şedinţei, a solicitat Curţii să respingă excepţia de inadmisibilitate ridicată de Consiliu. Pe de altă parte, prin ordonanţa din 18 ianuarie 1989, s-a  admis cererea de intervenţie a Regatului Unit  în  interesul pârâtului. Regatul Unit nu a pus concluzii în  ce priveşte admisibilitatea acţiunii.

10 Pentru o mai amplă expunere a faptelor cauzei, a desfăşurării procedurii, precum şi a mijloacelor şi argumentelor părţilor, se face trimitere la raportul cauzei. Aceste elemente ale dosarului nu sunt reluate în continuare decât în măsura în care sunt necesare raţionamentului Curţii.

11Trebuie să observăm în primul rând că, întrucât actul atacat se fundamenta pe o dispoziţie a Tratatului CEEA, admisibilitatea acţiunii având ca scop anularea acestui act trebuie să fie apreciată în raport cu acest tratat.

12 După cum rezultă din hotărârea din 27 septembrie 1988, menţionată anterior, Parlamentul nu are dreptul de a formula o acţiune în anulare în temeiul dispoziţiilor art. 173 din Tratatul CEE sau al celor ale art. 146 din Tratatul CEEA al căror conţinut este identic.

13 Într-adevăr, pe de-o parte, Parlamentul nu este menţionat, în alin. (1) al art. 173 sau al art. 146, printre instituţiile care pot, împreună cu statele membre, să acţioneze în anulare împotriva oricărui act al unei alte instituţii.

14 Pe de altă parte, nefiind persoană juridică, Parlamentul nu poate sesiza Curtea cu privire la temeiul celui de-al doilea alineat al respectivelor articole, al căror sistem ar fi, în orice caz, neadaptat unei acţiuni în anulare din partea sa.

15 În aceeaşi hotărâre din 27 septembrie 1988, după ce a indicat motivele pentru care Parlamentul nu avea calitatea de a o sesiza în temeiul art. 173 din Tratatul CEE, Curtea a reamintit că există diferite căi juridice pentru a garanta respectarea prerogativelor Parlamentului. Aşa cum arată această hotărâre, nu numai că Parlamentul are dreptul de a intenta o acţiune în carenţă, ci, în afară de aceasta, tratatele oferă mijloace pentru a supune cenzurii Curţii actele Consiliului sau ale Comisiei adoptate cu ignorarea prerogativelor Parlamentului.

16 Circumstanţele şi dezbaterile referitoare la această cauză au pus în evidenţă că aceste diferite căi juridice prevăzute de Tratatul CEEA, precum şi de Tratatul CEE, oricât ar fi de utile şi de variate, se pot dovedi ineficace sau nesigure.

17 În primul rând, o acţiune în carenţă nu poate servi la contestarea temeiului juridic al unui act deja adoptat.

18 În al doilea rând, prezentarea unei acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare privind validitatea unui astfel de act sau sesizarea Curţii de către state sau de către particulari în scopul anulării acestui act, rămân eventuale pentru Parlament.

19 În sfârşit, dacă îi revine Comisiei sarcina să vegheze la respectarea prerogativelor Parlamentului, această misiune nu poate merge până la a o sili să adopte poziţia Parlamentului şi să introducă o acţiune în anulare, pe care, din punctul său de vedere, ar considera-o nejustificată.

20 Din cele arătate mai sus rezultă că existenţa acestor diferite căi juridice nu este suficientă pentru a garanta, în mod sigur, în orice circumstanţă, cenzura unui act al Consiliului sau al Comisiei care nu ar respecta prerogativele Parlamentului.

21 Or, aceste prerogative reprezintă unul dintre elementele echilibrului instituţional creat de tratate. Acestea au pus în funcţiune un sistem de repartizare a competenţelor între diferitele instituţii ale Comunităţii, care atribuie fiecăreia propria sa misiune în structura instituţională a Comunităţii şi în realizarea sarcinilor încredinţate acesteia.

22 Respectarea echilibrului instituţional implică ca fiecare dintre instituţii să-şi exercite competenţele cu respectarea competenţelor celorlalte instituţii şi impune  ca orice nerespectare a acestei reguli, dacă are loc, să poată fi sancţionată.

23 Curtea, împuternicită în temeiul tratatelor, să vegheze la respectarea dreptului prin interpretarea şi aplicarea acestora, trebuie să poată asigura menţinerea echilibrului instituţional şi, în consecinţă, a controlului jurisdicţional al respectării prerogativelor Parlamentului, atunci când este sesizată în acest scop de acesta din urmă, pe o cale juridică adaptată obiectivului pe care el îl urmăreşte.

24 În îndeplinirea acestei misiuni, Curtea nu poate, desigur, să considere Parlamentul printre instituţiile care pot introduce o acţiune în temeiul art. 173 din Tratatul CEE sau al art. 146 din Tratatul CEEA, fără a fi obligate să justifice interesul acţiunii lor.

25 Îi revine totuşi misiunea de a asigura deplina aplicare a dispoziţiilor tratatelor referitoare la echilibrul instituţional şi de a face astfel încât, ca şi celelalte instituţii, Parlamentului să nu i se poată aduce atingere în prerogativele sale, fără a dispune de o acţiune jurisdicţională, printre cele prevăzute de tratate, care să poată fi exercitată de o manieră sigură şi eficientă.

26 Absenţa, din tratate, a unei dispoziţii care să prevadă dreptul la acţiunea în anulare în favoarea Parlamentului, poate constitui o lacună procedurală, dar nu poate  prevala  interesului fundamental în menţinerea şi respectarea echilibrului instituţional definit de tratatele de instituire a Comunităţilor Europene.

27 În consecinţă, Parlamentul are calitate procesuală activă, putând  sesiza Curtea cu o acţiune în anulare îndreptată împotriva unui act al Consiliului sau al Comisiei, cu condiţia ca această acţiune să nu aibă ca interes decât apărarea prerogativelor sale şi să nu fie întemeiată decât pe aspecte rezultând din încălcarea acestora. Cu această rezervă, acţiunea în anulare a Parlamentului este supusă regulilor prevăzute de tratate pentru acţiunea în anulare a celorlalte instituţii.

28 Printre prerogativele conferite Parlamentului, figurează, în cazurile prevăzute de tratate, participarea la procesul de elaborare a actelor normative, în special participarea la procedura de cooperare prevăzută de Tratatul CEE.

29 În speţă, Parlamentul susţine că regulamentul atacat se fundamentează dispoziţiile  art. 31 din Tratatul CEEA, care prevede doar consultarea Parlamentului, deşi ar fi trebuit să se întemeieze pe dispoziţiile art. 100a din Tratatul CEE care impune aplicarea procedurii de cooperare cu Parlamentul.

30 Acesta din urmă trage concluzia că alegerea de către Consiliu a temeiului juridic a regulamentului atacat ar fi condus la o ignorare a prerogativelor sale, lipsindu-l de posibilitatea oferită de procedura de cooperare de a participa mai intens şi mai activ la elaborarea actului, decât ar fi făcut-o în cadrul unei proceduri de consultare.

31 Având în vedere că Parlamentul invocă o atingere a prerogativelor sale care decurge din alegerea temeiului juridic al actelor atacate, rezultă din cele de mai sus că prezenta acţiune este admisibilă. Excepţia de inadmisibilitate ridicată de Consiliu va fi respinsă şi procedura va continua pe fondul cauzei.

Cu privire la cheltuielile de judecată

32 Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA

declară şi hotărăşte:

  1. Respinge excepţia de inadmisibilitate invocată de Consiliu .
  1. Procedura va continua pe fondul cauzei.
  1. Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, la 22 mai 1990.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Principiul efectului direct al dreptului comunitar

 

 

Hotărârea Curţii din 5 februarie 1963,  Van Gend en Loos c. Administratie der Belastingen, 26/62, Recueil p. 3[3]

Cererea adresată Curţii, în temeiul art.177 alin.(1) lit. (a) şi alin.(3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, de către Tariefcommissie, tribunal administrativ olandez care se pronunţă în ultimă instanţă asupra cererilor în contencios fiscal şi care urmăreşte pronunţarea,în legătură cu litigiul dedus judecăţii a unei hotărâri preliminare, cu privire la următoarele chestiuni:

 

I – Cu privire la procedură

Nu s-a formulat nici o cerere privind regularitatea procedurii acţiunii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, adresată Curţii în temeiul art.177 din Tratatul CEE de către Tariefcommissie, organ jurisdicţional în sensul acestui articol.

În plus, nu există temeiuri pentru care Curtea să se sesizeze din oficiu în legătură cu neregularitatea procesuală a aceastei cereri.

II – Cu privire la prima întrebare

A – Competenţa Curţii

Guvernul olandez şi guvernul belgian invocă necompetenţa Curţii, susţinând că în cazul de faţă ar fi vorba de o cerere care se referă nu la interpretarea, ci la aplicarea Tratatului în contextul dreptului constituţional din Olanda.

Astfel, Curtea nu ar fi competentă să se pronunţe, dacă ar fi cazul, cu privire la supremaţia dispoziţiilor din Tratatul CEE asupra legislaţiei olandeze sau a altor acorduri la care Olanda este parte şi care au fost integrate în dreptul naţional olandez; soluţionarea acestei probleme este de competenţa exclusivă a organelor jurisdicţionale de drept intern, sub rezerva conformităţii acţiunii cu dispoziţiile art. 169 şi 170 din Tratat.

În cauză nu s-a solicitat Curtii să se pronunţe asupra aplicării Tratatului potrivit principiilor dreptului intern olandez, fapt care rămâne în competenţa organelor jurisdicţionale de drept intern, ci în baza art.177 lit. (a) din Tratat, să interpreteze domeniul de aplicare al art.12 din acest Tratat în contextul dreptului comunitar şi sub aspectul efectului său asupra particularilor, deci acest motiv nu are, prin urmare, temei legal.

Guvernul belgian invocă în continuare necompetenţa Curţii arătând că răspunsul pe care aceasta l-ar putea da la prima întrebare adresată de Tariefcommissie nu ar fi relevant pentru soluţionarea litigiului înaintat acestei instanţe.

Pentru a atribui competenţă Curţii în cauza de faţă, este necesar şi suficient să reiasă fără dubii că întrebarea adresată Curţii vizează interpretarea Tratatului.

Argumentele care au determinat alegerea întrebărilor de către instanţa naţională, precum şi importanţa pe care aceasta înţelege să o acorde acestor întrebări în cadrul litigiului supus judecăţii, nu fac obiectul aprecierii Curţii. Din formularea întrebărilor adresate reieşind că acestea se referă la interpretarea Tratatului, iar acestea sunt de competenţa Curţii, acest motiv fiind nefondat.

B – Cu privire la fond

Prima întrebare este dacă art. 12 din Tratat are efect direct în dreptul intern, respectiv dacă resortisanţii statelor membre pot să invoce, în acest temei, drepturi pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.

Pentru a şti dacă dispoziţiile unui tratat internaţional au un domeniu de aplicare atât de larg, este necesar să se aibă în vedere spiritul, cadrul general şi formularea acestor dispoziţii.

Obiectivul Tratatului CEE, care este de a institui o piaţă comună, a cărei funcţionare este de interes direct pentru justiţiabilii din Comunitate, implică faptul că acest Tratat este mai mult decât un acord, care doar dă naştere unor obligaţii reciproce între statele contractante.

Această concepţie este confirmată de preambulul Tratatului, care nu menţionează numai guvernele, ci şi popoarele, precum şi, în mod concret, înfiinţarea de organe care instituţionalizează drepturi suverane, al căror exerciţiu incumbă atât statelor membre, cât şi cetăţenilor acestora.

Trebuie remarcat că, în plus, cetăţenii statelor care fac parte din Comunitate sunt chemaţi să colaboreze, prin intermediul Parlamentului European şi al Consiliului Economic şi Social, pentru buna funcţionare a acestei Comunităţi.

Totodată rolul Curţii de Justiţie, în temeiul art. 177, al cărui scop este de asigura uniformitatea de interpretare a Tratatului de către organele jurisdicţionale de drept intern, confirmă faptul că statele au recunoscut dreptului comunitar o autoritate susceptibilă de a fi invocată de resortisanţii lor în faţa acestor instanţe.

Prin urmare,  Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internaţional, în beneficiul căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, deşi doar pentru un număr limitat de domenii, iar subiectele sale de drept sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.

Independent de legislaţia statelor membre, dreptul comunitar dă naştere nu doar unor  obligaţii în sarcina particularilor, ci şi unor drepturi pentru aceştia.

Aceste drepturi iau naştere nu numai în situaţia în care sunt prevăzute în mod expres prin Tratat, ci şi prin obligaţiile pe care Tratatul le impune, într-un mod foarte bine definit, atât particularilor, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare.

Referitor la cadrul general al Tratatului, în materie de taxe vamale (la import şi la export) şi taxe cu efect echivalent, trebuie subliniat că art. 9, potrivit căruia Comunitatea este fondată pe o uniune vamală, instituie, ca principiu fundamental, interzicerea acestor taxe.

Această regulă se găseşte la începutul părţii din Tratat care defineşte “fundamentele Comunităţii”; fiind aplicată şi explicată prin art.12.

Dispoziţiile art. 12 cuprind o interdicţie clară şi necondiţionată, respectiv o obligaţie de a nu face, neînsoţită de vreo rezervă din partea statelor membre, prin care punerea sa în aplicare să fie condiţionată de un act pozitiv de drept intern.

Prin înseşi natura sa, această interdicţie produce efecte directe în raporturile juridice dintre statele membre şi justiţiabilii acestora.

Punerea în aplicare a art. 12 nu necesită nici o intervenţie legislativă din partea statelor.

Potrivit acestui articol, desemnarea statelor membre ca subiecte pasive ale obligaţiei de a se abţine nu implică şi faptul că resortisanţii acestora nu pot fi titularii dreptului corelativ.

În plus, argumentul ce are drept temei dispoziţiile art. 169 şi 170 din Tratat, invocat de cele trei guverne care au prezentat observaţii Curţii în expunerea faptelor, se dovedeşte a fi fals.

Împrejurarea că Tratatul, în articolele sus-menţionate, permite Comisiei şi statelor membre să aducă în faţa Curţii un stat care nu şi-a executat obligaţiile nu înseamnă că particularii nu pot să invoce neexecutarea acestor obligaţii, dacă este cazul, în faţa unei instanţe naţionale, după cum faptul că Tratatul oferă Comisiei modalităţi prin care să asigure respectarea obligaţiilor impuse celor care sunt parte la Tratat  nu exclude posibilitatea invocării nerespectării acestor obligaţii, în cazul unor litigii între particulari aflate pe rolul unei instanţe naţionale.

O interpretare limitativă, doar pentru procedurile prevăzute în art. 169 şi 170, a garanţiilor împotriva unei încălcări a art. 12 de către statele membre ar suprima orice protecţie legală directă a drepturilor individuale ale resortisanţilor acestora.

Recurgerea la procedura prevăzută prin aceste articole ar putea fi ineficientă dacă intervine după punerea în aplicare a unei decizii naţionale care a fost adoptată cu nerespectarea dispoziţiilor Tratatului.

Diligenţa particularilor interesaţi de apărarea drepturilor lor presupune un control eficient, ce se adaugă atribuţiilor de control încredinţate prin art. 169 şi 170  Comisiei şi statelor membre.

Pentru considerentele arătate mai sus rezultă că, în spiritul, cadrul general şi textul Tratatului, art.12 trebuie interpretat ca producând efecte directe şi dând naştere la drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.

III – Cu privire la a doua întrebare

A – Competenţa Curţii

Potrivit observaţiilor guvernelor belgian şi olandez, formularea acestei întrebări pare să  necesite, pentru răspuns, examinarea de către Curte a poziţiei tarifare pentru ureea-formaldehidă importată în Olanda, poziţie în legătură cu care Van Gend & Loos şi inspectorul responsabil cu taxele de import şi accize din Zaandam au păreri divergente cu privire la «Tariefbesluit» din 1947.

Fără putinţă de tăgadă, întrebarea nu presupune interpretarea Tratatului, ci se referă la un caz de aplicare a legislaţiei vamale olandeze cu privire la încadrarea tarifară a  aminoplastelor, ce nu este de competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, conform art. 177 lit. a).

În consecinţă, cererea formulată de Tariefcommissie excede competenţei Curţii.

Semnificaţia reală a întrebării adresate de Tariefcommissie este de a şti dacă, în drept, o creştere efectivă a taxelor vamale percepute pentru un produs anume şi care ar rezulta nu dintr-o majorare a tarifului, ci dintr-o nouă încadrare a produsului, în urma modificării descrierii tarifare a acestuia, contravine interdicţiei prevăzute de art.12 din Tratat.

Din acest punct de vedere, întrebarea adresată vizează o interpretare a acestei dispoziţii din Tratat şi în mod deosebit a semnificaţiei ce trebuie atribuită noţiunii de taxe percepute înainte de intrarea în vigoare a Tratatului.

În consecinţă, Curtea este competentă să se pronunţe cu privire la această chestiune.

B – Cu privire la fond

Din formularea şi cadrul general ale art.12 din Tratat rezultă că, pentru a constata dacă taxele vamale sau taxele cu efect echivalent au fost majorate cu nerespectarea interdicţiei prevăzute de acest articol,  trebuie să se ia în considerare taxele aplicate în mod efectiv la data intrării în vigoare a Tratatului.

În plus, în ce priveşte interdicţia prevăzută la art. 12 din Tratat, o astfel de majorare nelegală poate să rezulte atât dintr-o revizuire a tarifului, care ar avea drept consecinţă încadrarea produsului la o poziţie cu un nivel de taxare mai ridicat, cât şi dintr-o majorare propriu-zisă a taxei vamale.

Este mai puţin important să se ştie în ce mod a survenit majorarea taxelor vamale, în situaţia în care, în acelaşi stat membru, acelaşi produs a fost supus unei taxe mai mari după intrarea în vigoare a Tratatului.

Aplicarea art.12, în conformitate cu interpretarea dată mai sus, este de competenţa instanţei naţionale, care trebuie să cerceteze dacă produsul pentru care se percep taxe vamale, în cauza de faţă ureea-formaldehidă provenind din Republica Federală Germania, este supus, conform măsurilor vamale intrate în vigoare în Ţările de Jos, unei taxe de import mai mari decât cea aplicată produsului la 1 ianuarie 1958.

Curtea nu este competentă să verifice, în această privinţă, temeinicia afirmaţiilor contradictorii ce i-au fost prezentate în cursul procedurii, ci trebuie să lase la aprecierea instanţelor naţionale.

IV – Cu privire la cheltuielile de judecată

Cheltuielile pretinse de către Comisia CEE şi de către statele membre care au prezentat observaţii Curţii nu pot face obiectul unei rambursări.

Procedura are, în ce priveşte părţile din acţiunea principală, caracterul unui incident ridicat în cursul cererii aflate pe rolul Tariefcommissie, acasta avand competenţa de a se pronunţa cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

având în vedere actele de procedură;

după raportul întocmit de judecătorul raportor;

după audierea observaţiilor orale prezentate de reclamantul în acţiunea principală şi de Comisia CEE;

după prezentarea concluziilor de avocatul general;

având în vedere art. 9, 12, 14, 169, 170 şi 177 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene;

având în vedere protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii Economice Europene;

având în vedere regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene,

CURTEA,

pronunţându-se asupra cererii care a fost formulată de către Tariefcommissie prin decizia din 16 august 1962 pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, hotărăşte:

1. Art. 12 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene produce efecte directe şi dă naştere pentru justiţiabili la drepturi individuale pe care organele jurisdicţionale de drept intern trebuie să le protejeze;

2.  Pentru a constata dacă taxele vamale sau taxele cu efect echivalent au fost majorate cu nerespectarea interdicţiei prevăzute la art. 12 din Tratat, trebuie să se ia în considerare taxele aplicate în mod efectiv de către statul membru în cauză la data intrării în vigoare a Tratatului.

3. O astfel de majorare poate să rezulte atât dintr-o revizuire a tarifului, care   ar avea drept consecinţă încadrarea produsului la o poziţie cu un nivel de taxare mai ridicat, cât şi dintr-o majorare a taxei vamale aplicate.

4. Este de competenţa Tariefcommissie să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată ale acestei instanţe.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Hotărârea Curţii din 4 decembrie 1974, în cauza Van Duyn c. Home Office, 41/74, Rec. p. 1337[4]

Ordinea publică

Pronunţarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea art. 48 din Tratatul CEE şi a art. 3 din Directiva Consiliului 64/221/CEE din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi rezidenţa cetăţenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine publică, siguranţă şi sănătate publică (JO din 4 aprilie 1964, p. 850),

 

1                    Prin decizia Vice Chancellor din 1 martie 1974, primită de Curte la 13 iunie, Chancery Division a High Court of Justice din Anglia a formulat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, trei întrebări referitoare la interpretarea anumitor dispoziţii de drept comunitar în materie de liberă circulaţie a lucrătorilor.

2              Aceste întrebări au fost ridicate în cadrul unei acţiuni formulate împotriva Home Office de o resortisantă olandeză, căreia i s-a refuzat autorizaţia de intrare în Regatul Unit pentru a ocupa un post de secretară pe lângă “Biserica de Scientologie”.

3              Acest refuz a fost exprimat în conformitate cu politica guvernului Regatului Unit faţă de numita organizaţie, ale cărei activităţi le consideră drept un pericol social.

Cu privire la prima întrebare

4              Prin prima întrebare, Curţii i se solicită să se pronunţe dacă art. 48 din Tratatul CEE este direct aplicabil, astfel încât să confere particularilor drepturi pe care ei le pot valorifica în faţa instanţelor dintr-un stat membru.

5              Art. 48 alin. (1) şi (2) dispune că libera circulaţie a lucrătorilor este asigurată începând de la expirarea perioadei de tranziţie şi implică „eliminarea oricărei discriminări pe baza cetăţeniei între lucrătorii din statele membre, referitoare la încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă”.

6              Aceste dispoziţii impun statelor membre o obligaţie precisă, care nu necesită adoptarea nici unei măsuri, din partea instituţiilor Comunităţii sau din partea statelor membre, şi care nu le lasă acestora, în ce priveşte executarea, nici o posibilitate de apreciere.

7              Alin. (3), care defineşte drepturile ce implică principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, supune aceste drepturi unor limitări justificate de motive de ordine publică, siguranţă şi sănătate publică.

Aplicarea acestor limitări este, cu toate acestea, supusă unui control judecătoresc, astfel încât dreptul unui stat membru de a se prevala de aceste limitări să nu împiedice ca dispoziţiile art. 48, care consacră principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, să confere particularilor drepturi pe care ei le pot valorifica în justiţie şi pe care autorităţile judecătoreşti de drept intern trebuie să le protejeze.

8              Din aceste motive, trebuie să se răspundă afirmativ la întrebarea pusă.

Cu privire la a doua întrebare

9              Prin a doua întrebare, Curţii i se solicită  să se pronunţe dacă Directiva Consiliului din 25 februarie 1964 (64/221) privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi rezidenţa cetăţenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine, siguranţă şi sănătate publică este direct aplicabilă, astfel încât să confere particularilor drepturi pe care ei le pot valorifica în faţa instanţelor dintr-un stat membru.

10          Din decizia de trimitere rezultă că, prin art. 3 alin.(1), se prevede că „măsurile de ordine publică sau de siguranţă publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului care face obiectul lor”.

11          Regatul Unit a subliniat că art. 189 din Tratat distinge între efectele regulamentelor, directivelor şi deciziilor şi că, în consecinţă, trebuie să se prezume că, adoptând nu un regulament, ci o directivă, Consiliul a dorit ca acest act să aibă un efect diferit de cel al unui regulament şi ca, în consecinţă, să nu fie direct aplicabil.

12          Cu toate acestea, chiar dacă, în temeiul dispoziţiilor art. 189, regulamentele sunt direct aplicabile şi, prin urmare, prin natura lor pot produce efecte directe, nu rezultă că alte categorii de acte menţionate în acest articol nu pot niciodată să producă efecte similare.

Ar fi incompatibil cu efectul de constrângere pe care art. 189 îl atribuie directivei a exclude, în principiu, ca obligaţia pe care aceasta o impune să poată fi invocată de persoanele interesate.

În special în cazurile în care autorităţile comunitare ar fi obligat statele membre, printr-o directivă, să adopte un anumit comportament, efectul util al unui asemenea act ar fi diminuat dacă justiţiabilii ar fi împiedicaţi sa-l invoce în justiţie, iar organele jurisdicţionale de drept intern ar fi împiedicate sa-l ia în considerare ca element al dreptului comunitar.

Art. 177 care permite organelor jurisdicţionale de drept intern să sesizeze Curtea cu privire la valabilitatea şi interpretarea tuturor actelor instituţiilor, fără nici o deosebire, permite, de altfel, ca aceste acte să fie invocate de justiţiabili în faţa organelor respective.

Trebuie să se examineze, în fiecare caz în parte, dacă natura juridică a dispoziţiei în cauză poate produce efecte directe în relaţiile dintre statele membre şi particulari.

13          Art. 3 alin. (1) din Directiva 64/221, care prevede că măsurile de ordine publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al celui interesat, tinde să limiteze puterea discreţionară pe care legislaţiile naţionale o atribuie în general autorităţilor competente în materie de intrare şi expulzare a străinilor.

Pe de o parte, dispoziţia enunţă o obligaţie care nu este însoţită de nici o excepţie sau condiţie şi care, prin natura sa, nu impune intervenţia nici unui act al instituţiilor comunitare sau al statelor membre.

Pe de altă parte, fiind o obligaţie a statelor membre, în aplicarea unei clauze de derogare de la unul dintre principiile fundamentale ale Tratatului în favoarea particularilor, de a nu ţine seama de factori străini comportamentului personal, securitatea juridică a celor interesaţi impune ca această obligaţie să poată fi invocată de ei, deşi aceasta a fost prevăzută într-un act normativ, care nu are de plin drept efect direct în ansamblul său.

14          Dacă sensul şi domeniul exact de aplicare ale dispoziţiei pot pune probleme de interpretare, acestea pot fi soluţionate pe cale judiciară, ţinând seama de procedura prevăzută în art. 177 din Tratat.

15          Trebuie, aşadar, să se răspundă la întrebarea pusă în acest sens, art. 3 alin.(1) din Directiva Consiliului 64/221 din 25 februarie 1964 generează în favoarea particularilor drepturi care pot fi valorificate în justiţie într-un stat membru şi pe care organele judecătoreşti de drept intern trebuie să le apere.

Cu privire la a treia întrebare

16          Prin a treia întrebare, Curţii i se solicită să se pronunţe dacă art. 48 din Tratat şi art. 3 din Directiva 64/221 trebuie interpretate astfel încât

„atunci când îşi îndeplineşte obligaţia de a motiva măsura adoptată pe temeiuri de ordine publică exclusiv pe comportamentul persoanei interesate, un stat membru are dreptul de a considera ca legat de acest comportament personal

a)         faptul că persoana respectivă este sau a fost afiliată la un grup sau o organizaţie ale căror activităţi sunt considerate de statul membru ca fiind contrare interesului general, dar nu sunt interzise de legislaţia statului în cauză

b)         faptul că persoana interesată intenţionează să exercite o activitate în statul membru, respectiv în cadrul unui astfel de grup sau de organizaţie, atunci când nu se impune nici o restricţie resortisanţilor statului membru respectiv care doresc să exercite o activitate similară pe lângă un astfel de grup sau de organizaţie.”

17          În această privinţă, trebuie mai întâi să se examineze dacă afilierea la un grup sau la o organizaţie poate în sine să constituie un comportament personal în sensul art. 3 din Directiva 64/221.

Dacă este adevărat că o afiliere care s-a încheiat în trecut nu ar trebui în general să fie de natură să justifice refuzul exerciţiului dreptului liberei circulaţii în interiorul Comunităţii pentru persoana interesată, nu este mai puţin adevărat că o afiliere actuală, care reflectă participarea la activităţile grupului sau organizaţiei şi, de asemenea, identificarea cu scopurile şi planurile sale poate fi considerată ca un act voluntar din partea persoanei interesate şi, din acel moment, parte din comportamentul său personal în sensul dispoziţiei citate.

18          Întrebarea pusă ridică apoi problema de a şti ce importanţă trebuie să se dea faptului că activităţile organizaţiei în cauză, care sunt considerate de statul membru drept contrare interesului general, nu sunt totuşi interzise de legislaţia naţională.

În această privinţă, trebuie să se sublinieze faptul că noţiunea de ordine publică în contextul comunitar şi, în special, ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii a lucrătorilor, trebuie să fie înţeleasă în mod strict, astfel încât domeniul ei de aplicare să nu fie stabilit în mod unilateral de fiecare stat membru în absenţa controlului din partea instituţiilor comunitare.

Nu este mai puţin adevărat că împrejurările specifice care ar putea justifica recurgerea la noţiunea de ordine publică pot fi diferite de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, şi că, de aceea, trebuie să se recunoască, în această privinţă, autorităţilor naţionale competente o marjă de apreciere în cadrul limitelor impuse prin Tratat.

19          Din cele de mai sus rezultă că un stat membru, ale cărui autorităţi competente şi-au definit clar poziţia faţă de activităţile unei anumite organizaţii, caracterizându-le ca reprezentând un pericol social, şi care au luat măsurile administrative de contracarare a acestor activităţi, nu ar trebui să fie obligate, pentru a putea invoca noţiunea de ordine publică, să le interzică prin lege, dacă o asemenea măsură nu este considerată potrivită în împrejurările respective.

20          Întrebarea pusă ridică, în sfârşit, problema de a şti dacă un stat membru, din motive de ordine publică, se poate opune exercitării pe teritoriul său, de un resortisant al unui alt stat membru, a unei activităţi salariate în cadrul unui grup sau al unei organizaţii, în cazul în care nici o restricţie similară nu este impusă resortisanţilor proprii.

21          În această privinţă, Tratatul, deşi consacră principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, fără discriminare între resortisanţii statelor membre, prevede prin art. 48 alin (3) limitări justificate din motive de ordine, siguranţă şi sănătate publică aduse drepturilor ce decurg din acest principiu.

Drepturile supuse unor astfel de limitări conţin, printre altele, în temeiul dispoziţiei menţionate, dreptul de a răspunde la oferte de încadrare în muncă efectiv oferite, dreptul de deplasare liberă în acest scop pe teritoriul statelor membre, precum şi dreptul de rezidenţă într-unul din statele membre pentru a fi încadrat în muncă.

Limitarea menţionată are, aşadar, ca efect, accesul pe teritoriul unui stat membru, precum şi rezidenţa pe acest teritoriu, acestea pot fi refuzate unui resortisant al unui alt stat membru în toate cazurile în care se aplică limitarea respectivă.

22          Pe de altă parte, un principiu de drept internaţional, pe care nu se poate considera că Tratatul CEE nu îl are în vedere în raporturile dintre statele membre, se opune ideii ca un stat să le refuze propriilor resortisanţi dreptul de a avea acces şi dreptul de rezidenţă pe teritoriul său.

23          Rezultă că un stat membru poate, după caz, din motive de ordine publică, să refuze unui resortisant al unui alt stat membru beneficiul principiului liberei circulaţii a lucrătorilor în vederea desfăşurării unei activităţi salariate determinate, chiar şi atunci când nu impune nici o restricţie similară propriilor resortisanţi.

24          Trebuie, aşadar, să se răspundă la întrebare, arătând că art. 48 din Tratatul CEE şi art. 3 alin. (1) din Directiva 64/221 trebuie să fie interpretate în sensul că un stat membru, prevalându-se de restricţiile justificate de ordinea publică, poate să ia în considerare, ca ţinând de comportamentul personal al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizaţie ale căror activităţi sunt considerate de statul membru ca reprezentând un pericol social fără a fi, totuşi, interzise, chiar dacă nu se impune nici o restricţie resortisanţilor statului respectiv care doresc să desfăşoare o activitate similară celei pe care doreşte să o desfăşoare resortisantul unui alt stat membru, în cadrul aceloraşi grupuri sau aceloraşi organizaţii.

Cu privire la cheltuielile de judecată

25          Cheltuielile pretinse de către Regatul Unit, precum şi de către Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei restituiri;

Întrucât această procedură, în ce priveşte părţile din acţiunea principală, are natura juridică a unei cereri aflată pe rolul instanţei naţionale, aceasta din urmă are competenţa de a se pronunţa asupra cheltuielilor de judecată

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se asupra întrebărilor care i-au fost adresate de High Court of Justice, prin decizia din 1 martie 1974, hotărăşte:

1)                                                  Art. 48 din Tratatul CEE are efect direct în ordinea juridică a fiecărui stat membru şi conferă particularilor drepturi pe care autorităţile judecătoreşti interne trebuie să le protejeze;

2)             Art. 3 alin. (1) din Directiva Consiliului 64/221 din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi rezidenţa cetăţenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine, siguranţă şi sănătate publică, dă naştere în favoarea particularilor a unor drepturi pe care ei le pot valorifica în justiţie într-un stat membru şi pe care autorităţile judecătoreşti interne trebuie să le protejeze.

3)             Art. 48 din Tratatul CEE şi art. 3 alin. (1) din Directiva 64/221 trebuie să fie interpretate în sensul că un stat membru, invocând restricţiile justificate de ordinea publică, poate să ia în considerare, ca ţinând de comportamentul personal al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizaţie ale căror activităţi sunt considerate de statul membru ca reprezentând un pericol social fără a fi, totuşi, interzise, chiar dacă nu li se impune nici o restricţie resortisanţilor statului respectiv care doresc să desfăşoare o activitate similară celei pe care doreşte să o desfăşoare resortisantul unui alt stat membru, în cadrul aceloraşi grupuri sau organizaţii.

 

 


Hotărârea Curţii din 19 ianuarie 1982, în cauza Becker, 8/81, Rec. p. 53[5]

Efectul directivelor

Hotărâre preliminară privind interpretarea art. 13 partea B lit. (d) pct. (1 ) din a şasea directivă a Consiliului 77/388 din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare,

  1. Prin ordonanţa din 27 noiembrie 1980, înregistrată la Curte la data de 14 ianuarie 1981, Finanzgericht Münster a formulat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea art. 13 partea B lit.(d) pct. (1) din a şasea directivă a Consiliului 77/388 din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare (JO L 145, p. 1) cu scopul de a stabili dacă această dispoziţie poate fi considerată ca fiind direct aplicabilă în Republica Federală Germania începând cu 1 ianuarie 1979, având în vedere că acest stat membru nu a adoptat în termenul prevăzut măsurile necesare pentru a asigura transpunerea ei.

Cu privire la faptele premergătoare litigiului

  1. Trebuie reamintit că a şasea directivă a fost adoptată la 17 mai 1977 şi că, în conformitate cu art.1 din aceasta, statele membre trebuia să adopte, cel mai târziu la 1 ianuarie 1978, actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a-şi adapta regimul taxei pe valoarea adăugată la cerinţele directivei. Deoarece mai multe state membre, între care şi Republica Federală Germania, nu au fost în măsură să facă modificările necesare în timp util, Consiliul, prin a noua directivă 78/583 din 26 iunie 1978 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitul pe cifra de afaceri (JO L 194, p. 16), a prelungit până la 1 ianuarie 1979, pentru aceste stat membre, termenul stabilit prin art. 1 din a şasea directivă.
  2. Republica Federală Germania a asigurat punerea în aplicare a dispoziţiilor din a şasea directivă numai o dată cu adoptarea legii din 26 noiembrie 1979 (Bundesgesetzblatt I, p. 1953), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1980.
  3. Din ordonanţa de trimitere reiese că, în declaraţiile sale lunare de impozit pe cifra de afaceri pentru perioada martie – iunie 1979, reclamanta din acţiunea principală, care exercită profesiunea de negociator de credite independent, a solicitat scutirea de impozit pentru tranzacţiile sale, invocând faptul că a şasea directivă, care prin art. 13 B lit.(d) pct. (1) obligă statele membre să scutească de taxa pe valoarea adăugată, printre altele, «acordarea şi  negocierea creditelor», face deja parte din dreptul intern de la 1 ianuarie 1979.
  4. Din dosar reiese că reclamanta a comunicat Finanzamt (Administraţia financiară) valoarea cifrei sale de afaceri şi  a TVA-ului  plătit în amonte, invocând în favoarea sa scutirea prevăzută la art. 13 B lit. (d) pct. (1) din directivă. În consecinţă, de fiecare dată aceasta a declarat valoarea 0 pentru impozitul datorat şi deducerea aferentă TVA-ului plătit în avans.
  5. Finanzamt nu a acceptat declaraţiile sus-menţionate şi, prin înştiinţările provizorii de plată pentru lunile în cauză, a supus din oficiu, în conformitate cu legislaţia naţională ce nu fusese încă modificată, tranzacţiile reclamantei din acţiunea principală la plata impozitului pe cifra de afaceri, cu deducerea taxelor plătite în avans.
  6. După respingerea contestaţiei sale, reclamanta a înaintat împotriva acestor înştiinţări de impunere o acţiune în faţa Finanzgericht, în sprijinul căreia a invocat dispoziţia sus-menţionată din directivă.
  7. Finanzamt s-a apărat în faţa Finanzgericht invocând faptul că, în perioada respectivă, a şasea directivă nu fusese încă pusă în aplicare în Republica Federală Germania. În plus, Finanzamt a susţinut că, potrivit punctului de vedere împărtăşit de toate statele membre, art.13 B nu poate fi considerat ca fiind o normă direct aplicabilă, întrucât această dispoziţie lasă aprecierea la latitudinea statelor membre.
  8. Pentru a soluţiona acest litigiu, Finanzgericht a adresat Curţii o întrebare formulată după cum urmează:

«Dispoziţia referitoare la scutirea de impozitul pe cifra de afaceri pentru tranzacţiile de negociere a creditelor, prevăzută la titlul X art. 13 partea B lit. (d) pct. (1) din a şasea directivă a Consiliului (77/388/CEE) din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare este direct aplicabilă în Republica Federală Germania de la 1 ianuarie 1979?»

  1. Reclamanta din acţiunea principală nu a fost reprezentată de un avocat în acţiunea în faţa Curţii. Punctul său de vedere a fost susţinut de Comisie, care a prezentat Curţii argumente menite să confirme faptul că art.13 B lit.(d) pct. (1) din a şasea directivă poate fi invocat de particulari.
  2. Pe de altă parte, Finanzamt şi guvernul Republicii Federale Germania au prezentat o serie de argumente cu scopul de a demonstra că dispoziţia în cauză nu putea fi invocată în perioada – în speţă în anul fiscal 1979 – în care normele de aplicare ale directivei nu intraseră încă în vigoare în Republica Federală Germania. Acelaşi punct de vedere a fost susţinut şi de guvernul Republicii Franceze.

Cu privire la fond

  1. Finanzamt, guvernul Republicii Federale Germania şi guvernul Republicii Franceze nu contestă faptul că dispoziţiile directivelor pot fi invocate în anumite împrejurări de către particulari, după cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, dar susţin că un asemenea efect nu poate fi recunoscut dispoziţiei în cauză în acţiunea principală.
  2. Potrivit guvernului Francez, directivele în materie fiscală urmăresc realizarea unei  armonizări progresive a diverselor sisteme fiscale naţionale, iar nu înlocuirea acestora cu un regim fiscal comunitar. Acest lucru este valabil şi pentru a şasea directivă, care conţine o serie de dispoziţii ale căror condiţii de aplicare sunt lăsate în mare măsură la latitudinea statelor membre. Întrucât numărul de opţiuni deschise statelor membre în temeiul acestei directive este deosebit de mare, guvernul Francez  apreciază că directiva, în ansamblul său, nu este susceptibilă de a produce nici un fel de efecte în statele membre înainte de adoptarea măsurilor legislative corespunzătoare la nivel naţional.
  3. În orice caz, şi această opinie este împărtăşită de guvernul Republicii Federale Germania, nu se poate recunoaşte vreun efect direct dispoziţiilor art.13, având în vedere marja de apreciere, libertăţile şi opţiunile pe care acest articol le conferă statelor membre.
  4. În plus, Finanzamt, susţinută de guvernul Republicii Federale Germania, atrage atenţia asupra coerenţei sistemului fiscal vizat de directivă şi, în mod deosebit, asupra problemelor care rezultă din lanţul de impuneri ce caracterizează taxa pe valoarea adăugată. Finanzamt consideră că nu este posibil ca o scutire, aşa cum este cea prevăzută la art. 13 B lit. (d) pct. (1), să fie izolată de contextul său fără ca aceasta să perturbe întregul mecanism al sistemului fiscal în cauză.
  5. Ca răspuns la aceste argumente, problema ridicată trebuie examinată atât în raport cu directiva în sine, cât şi în raport cu regimul fiscal în cauză, în lumina jurisprudenţei Curţii referitoare la efectul directivelor.

Cu privire la efectul directivelor în general

  1. În conformitate cu art. 189 alin. (3) din Tratat, «directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru căruia i se adresează, în ce priveşte rezultatul de atins, lăsând în acelaşi timp autorităţilor naţionale competenţa cu privire la alegerea formei şi a mijloacelor».
  2. Din această dispoziţie reiese că statele cărora li se adresează o directivă sunt ţinute, în temeiul directivei, de o obligaţie de rezultat, care trebuie executată înainte de împlinirea termenului prevăzut de directiva însăşi.
  3. Rezultă din aceasta că, în toate cazurile în care o directivă este corect transpusă, efectele sale se extind şi asupra particularilor, prin intermediul măsurilor de transpunere adoptate de statul membru în cauză (hotărârea din 6 mai 1980, Comisia c. Belgiei, 102/79, Culegere,  p. 1473).
  4. Cu toate acestea, probleme deosebite apar în cazul în care un stat membru nu a transpus corect o directivă şi, în mod deosebit, în cazul în care dispoziţiile unei directive nu au fost transpuse până la împlinirea termenului stabilit pentru punerea sa în aplicare.
  5. Din jurisprudenţa constantă a Curţii şi, mai recent, din hotărârea din 5 aprilie 1979 (Ratti, 148/78, Culegere, p. 1629) rezultă că dacă, în temeiul dispoziţiilor art.189, regulamentele sunt direct aplicabile şi, în consecinţă, sunt prin natura lor susceptibile să producă efecte directe, aceasta nu înseamnă că alte categorii de acte menţionate în acest articol nu pot să producă niciodată efecte similare.
  6. Ar fi într-adevăr incompatibil cu caracterul obligatoriu pe care art.189 îl atribuie directivelor să se excludă în principiu posibilitatea ca obligaţiile pe care acestea le impun să fie invocate de persoanele interesate.
  7. Îndeosebi în cazul în care autorităţile comunitare, prin intermediul unei directive, ar impune statelor membre obligaţia de a adopta o anumită conduită, efectul util al unui astfel de act ar fi diminuat dacă justiţiabilii ar fi împiedicaţi s-o invoce în instanţă şi dacă instanţele naţionale ar fi împiedicate s-o ia în considerare ca element al dreptului comunitar.
  8. În consecinţă, statul membru care nu a adoptat, în termenul stabilit, măsurile de transpunere cerute de o directivă nu poate invoca împotriva particularilor neîndeplinirea, de către el însuşi, a obligaţiilor care decurg din această directivă.
  9. Astfel, în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive apar, din punctul de vedere al conţinutului lor, ca fiind necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa unor măsuri de transpunere adoptate în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziţii de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului
  10. Întrebarea adresată Curţii de către Finanzgericht urmăreşte să stabilească dacă un astfel de caracter i se poate recunoaşte art. 13 B lit. (d) pct. (1) din directivă, în termenii căreia «statele membre acordă scutiri, în condiţiile pe care acestea le stabilesc pentru a asigura aplicarea corectă şi directă a scutirilor prevăzute mai jos şi pentru a preveni orice fraudă, evaziune sau abuz,….pentru (d) următoarele tranzacţii: 1. Acordarea şi negocierea creditelor. . .»

 

Cu privire la sistemul directivei şi la contextul art. 13

  1. Întrucât stabileşte activitatea care beneficiază de scutire şi beneficiarul acestei scutiri, directiva în sine este suficient de precisă pentru a fi invocată de un justiţiabil şi pentru a fi aplicată de instanţă. Cu toate acestea, rămâne de analizat dacă dreptul la scutire pe care îl conferă poate fi considerat ca fiind necondiţionat, având în vedere sistemul  general al directivei şi contextul art.13, precum şi particularităţile regimului fiscal în cadrul căruia trebuie să se aplice scutirea.
  2. În ceea ce priveşte sistemul general al directivei, trebuie analizat în primul rând, argumentul bazat pe faptul că dispoziţia vizată de instanţa naţională face parte integrantă dintr-o directivă de armonizare care rezervă statelor membre, în mai multe privinţe, o marjă de apreciere care comportă libertăţi şi opţiuni.
  3. Chiar dacă a şasea directivă lasă în mod indiscutabil statelor membre o libertate de apreciere mai mare sau mai mică pentru aplicarea unora din dispoziţiile sale, acesta nu înseamnă a refuza particularilor dreptul de a invoca acele dispoziţii care, dat fiind obiectul lor propriu, pot fi separate de ansamblul prevederilor şi pot fi aplicate ca atare. Această garanţie minimă în beneficiul justiţiabililor lezaţi de nepunerea în aplicare a directivei decurge din caracterul constrângător al obligaţiei impuse statelor membre prin art. 189 alin.(3) din Tratat. Această obligaţie ar fi lipsită de orice eficacitate dacă s-ar permite statelor membre să anuleze, ca rezultat al inacţiunii lor, până şi acele efecte pe care anumite dispoziţii ale unei directive sunt susceptibile să le producă în virtutea conţinutului lor.
  4. În consecinţă, caracterul general al directivei în cauză sau latitudinea pe care o lasă statelor membre în anumite privinţe nu poate fi invocată pentru a nega orice efect acelor dispoziţii care, dat fiind conţinutul lor, pot fi în mod util invocate în justiţie, în ciuda faptului că directiva în ansamblul ei nu a fost transpusă.
  5. Cât despre contextul art.13, Finanzamt, susţinută de guvernul Republicii Federale Germania şi de guvernul Francez, atrage în mod deosebit atenţia asupra libertăţii de apreciere rezervate statelor membre prin teza introductivă din partea B a acestui articol, în care se precizează că statele membre acordă scutiri, «în condiţiile pe care acestea le stabilesc» «pentru a asigura aplicarea corectă şi directă a scutirilor prevăzute» şi «pentru a preveni orice evaziune, fraudă sau abuz».  Se precizează că, având în vedere aceste dispoziţii, clauzele de scutire de la art. 13 nu sunt necondiţionate; în consecinţă, ele nu pot fi invocate înainte de stabilirea condiţiilor menţionate.
  6. În această privinţă trebuie în primul rând remarcat că acele «condiţii» la care se face referire nu afectează în nici un fel definiţia conţinutului scutirii prevăzute.
  7. Pe de o parte, «condiţiile» menţionate au scopul de a asigura aplicarea corectă şi directă a scutirilor prevăzute. Un stat membru nu poate să opună propria sa omisiune de a adopta acele dispoziţii destinate să faciliteze tocmai aplicarea acestei scutiri unui contribuabil care este în măsură să demonstreze că situaţia sa fiscală se încadrează de fapt în una din categoriile care beneficiază de scutirile menţionate de directivă.
  8. Pe de altă parte, «condiţiile» vizează măsurile destinate să prevină fraudele, evaziunea fiscală şi abuzurile. Un stat membru care nu a luat măsurile de prevedere necesare în acest scop nu poate să invoce propria sa omisiune pentru a îi refuza unui contribuabil posibilitatea de a beneficia de o scutire pe care acesta din urmă poate să o solicite în mod legitim în temeiul directivei, cu atât mai mult cu cât, în absenţa unor dispoziţii specifice în materie, nimic nu împiedică statul respectiv să recurgă la orice alte dispoziţii aplicabile din legislaţia sa fiscală generală destinate să combată frauda.
  9. Rezultă, aşadar, că argumentul bazat pe prima teză a art. 13 B urmează a fi respins.
  10. Împotriva posibilităţii de a invoca dispoziţia în cauză, Finanzamt, guvernul Republicii Federale Germania şi guvernul Francez fac de asemenea trimitere la partea C din art. 13, formulată astfel: «Opţiuni. Statele membre pot acorda contribuabililor dreptul de opţiune în Ceea ce priveşte impunerea în cazurile de… b) tranzacţii care se încadrează la partea B. lit. (d)… Statele membre pot restrânge domeniul de aplicare al dreptului de opţiune şi stabilesc modalităţile de exercitare a acestuia».
  11. Guvernul german subliniază că opţiunea prevăzută de această dispoziţie este «rezervată statelor membre» şi că Republica Federală Germania nu a făcut uz de această competenţă decât în art. 9 din actul normativ de transpunere. Nu este admisibil să se anticipeze această opţiune legală. Având în vedere această competenţă, rezervată statelor membre, şi posibilitatea pe care aceasta o presupune de a restrânge domeniul de aplicare al dreptului la opţiune şi de a stabili modalităţile de exercitare a acestuia, dispoziţia invocată de reclamanta din acţiunea principală nu poate fi considerată ca fiind o regulă necondiţionată.
  12. Această argumentare se bazează pe o apreciere eronată a domeniului de aplicare al art. 13 C. În temeiul competenţei conferite prin această dispoziţie, statele membre pot da beneficiarilor scutirilor prevăzute de directivă posibilitatea de a renunţa la scutire fie în toate cazurile, fie în anumite limite sau cu respectarea anumitor condiţii. Trebuie totuşi subliniat că, potrivit dispoziţiei menţionate, în cazul în care un stat membru face uz de această competenţă, exercitarea opţiunii conferite în aceste condiţii aparţine numai contribuabilului şi nu statului.
  13. Rezultă de aici că art. 13 C nu conferă în nici un fel statelor membre competenţa de a condiţiona sau de a restrânge în vreun fel scutirile prevăzute în partea B; el nu face decât să rezerve statelor membre competenţa de a da, într-o măsură mai mare sau mai mică, beneficiarilor acestor scutiri posibilitatea de a opta ei înşişi pentru impozitare, dacă consideră că este în interesul lor.
  14. În consecinţă, dispoziţia invocată de Finanzamt şi de guvernul german pentru a demonstra caracterul condiţionat al scutirii nu este relevantă pentru situaţia unui contribuabil care şi-a manifestat voinţa de a beneficia de scutirea prevăzută de directivă, dat fiind că exprimarea acestei voinţe exclude în mod obligatoriu exercitarea dreptului de opţiune prevăzut la art.13 C.

Cu privire  la sistemul taxei pe valoarea adăugată

  1. În sprijinul punctului de vedere potrivit căruia art. 13 B lit. (d) pct. (1) nu poate fi invocat de particulari, Finanzamt, susţinută de guvernul Republicii Federale Germania, a prezentat o serie de argumente detaliate, bazate pe particularităţile sistemului fiscal în cauză, mai exact lanţul de impozitare care este tipic pentru taxa pe valoarea adăugată şi care decurge din mecanismul dreptului la deducere. Finanzamt consideră că orice întrerupere a acestui lanţ, ca efect al scutirii, ar fi de natură să aibă un impact negativ atât asupra intereselor beneficiarului scutirii, cât şi asupra contribuabililor succesivi din lanţul de distribuţie. În plus, Finanzamt atrage atenţia asupra complicaţiilor care ar putea să apară pentru autorităţile fiscale ca rezultat al aplicării dispoziţiilor unei directive înainte de adaptarea legislaţiei naţionale aplicabile.
  2. În acest context, Finanzamt subliniază în primul rând că, în funcţie de împrejurări, scutirea prevăzută de directivă ar putea să fie în defavoarea beneficiarului însuşi, ori de câte ori acesta prestează servicii pentru contribuabilii care îndeplinesc condiţiile pentru aplicarea deducerii. Ar putea să apară dezavantaje pentru beneficiarul unei scutiri şi în cazul regularizării deducerilor pentru bunurile de investiţii, care pot fi operate, în temeiul art. 20 din directivă, pe o perioadă de cinci ani. Finanzamt face de asemenea referire la dificultăţile suplimentare care pot apărea în urma aplicării dispoziţiilor privind eliberarea facturilor, prevăzute la art. 22 alin. 3 lit. b din directivă, potrivit cărora facturile aferente prestărilor de servicii impozabile trebuie să evidenţieze în mod distinct suma reprezentând taxa pe valoarea adăugată. Potrivit art. 21 alin. 1 lit. c, o astfel de declaraţie dă naştere, în cazul prestărilor de servicii ce beneficiază de scutiri, la o obligaţie fiscală independentă; conform art. 17 alin. 2, taxa datorată în temeiul acestei dispoziţii nu poate fi în nici un caz dedusă de beneficiarul prestaţiei ca taxă în amonte. În consecinţă, acordarea de scutiri ar reprezenta un dezavantaj considerabil pentru negociatorii de credite care ar fi emis facturi în care se specifică valoarea taxei.
  3. Finanzamt subliniază în mod deosebit dezechilibrele pe care le-ar putea provoca solicitarea a posteriori a unei scutiri, fie la cumpărare, fie la vânzare, în detrimentul contribuabililor care se află în relaţie comercială cu beneficiarul scutirii.
  4. În această privinţă trebuie remarcat că din sistemul directivei  reiese, pe de o parte, că beneficiarii scutirii, prin faptul că se prevalează de aceasta, renunţă în mod obligatoriu la dreptul de a pretinde deducerea taxelor plătite la cumpărare, iar pe de altă parte că, dat fiind că au beneficiat de scutire, aceştia nu pot să transfere nici o taxă la vânzare, astfel încât drepturile terţilor nu pot fi, în principiu, afectate.
  5. În consecinţă, argumentele prezentate de Finanzamt şi de guvernul german conform cărora se vor produce dezechilibre în mecanismul normal de reportare a taxei pe valoarea adăugată sunt nefondate în cazul în care un contribuabil îşi exprimă voinţa de a beneficia de scutirea prevăzută în directivă, asumându-şi, în plus, consecinţele opţiunii sale.
  6. În fine, în ce priveşte argumentul invocat de Finanzamt cu privire la dezechilibrul provocat de scutirile solicitate a posteriori de către contribuabili, în temeiul directivei, trebuie constatat că această obiecţie nu este pertinentă în cazul unui contribuabil care solicită să beneficieze de scutire la depunerea declaraţiei sale de impozit şi care, în consecinţă, s-a abţinut să factureze vreo taxă beneficiarilor serviciilor pe care le-a prestat,  astfel încât drepturile terţilor nu sunt afectate.
  7. În ceea ce priveşte neajunsurile administrative cu caracter mai general care ar rezulta din aplicarea scutirii prevăzute de directivă, în situaţia în care legislaţia fiscală şi practica administrativă nu ar fi încă adaptate la noile elemente ce decurg din dreptul comunitar, este suficient de remarcat că, dacă astfel de dificultăţi ar apărea, ele ar fi consecinţa nerespectării de către statul membru a termenului prevăzut pentru punerea în aplicare a directivei în cauză. Consecinţele acestei situaţii trebuie asumate de către autorităţi şi nu trebuie să se repercuteze asupra contribuabililor care invocă în favoarea lor o obligaţie precisă care incumbă statului, în temeiul dreptului comunitar, începând cu 1 ianuarie 1979.
  8. Din cele de mai sus rezultă că argumentele  prezentate cu privire la sistemul fiscal care face obiectul directivei trebuie, de asemenea, respinse.
  9. În consecinţă, răspunsul la întrebarea adresată Curţii este că dispoziţia referitoare la scutirea de impozit pe cifra de afaceri pentru tranzacţii de negociere a creditelor, prevăzută la art. 13 partea B lit. (d) pct. (1) din a şasea directivă a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare putea fi invocată începând cu 1 ianuarie 1979, în absenţa măsurilor de transpunere a acestei directive, de către un negociator de credite, dacă acesta s-a abţinut să perceapă această  taxă la vânzare, fără ca statul să îi poată opune propria sa omisiune de a transpune directiva.

Cu privire la cheltuielile de judecată

  1. Cheltuielile pretinse de guvernul Republicii Federale Germania, guvernul Republicii Franceze, precum şi de Consiliu şi Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât procedura are, în Ceea ce priveşte părţile în acţiunea principală, caracterul unui incident ridicat înaintea instanţei naţionale, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

 

pronunţându-se asupra întrebării care i-a fost adresată de Finanzgericht Münster prin ordonanţa din 27 noiembrie 1980, hotărăşte:

Dispoziţia referitoare la scutirea de impozit pe cifra de afaceri pentru tranzacţii de negociere a creditelor, prevăzută la art. 13 partea B lit. d pct. 1 din a şasea directivă a Consiliului 77/388 din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare – putea fi invocată începând cu 1 ianuarie 1979, în absenţa măsurilor de transpunere a acestei directive, de către un negociator de credite, dacă acesta s-a abţinut să perceapă această taxă la vânzare, fără ca statul să îi poată opune propria sa omisiune de a transpune directiva.

Hotărârea Curţii din 14 iulie 1994 in cauza Faccini Dori c. Recreb,  C‑91/92, Rec. p. I-3325[6]

Protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale – Posibilitatea de invocare în litigiile între particulari

În cauza C-91/92,având ca obiect o cerere adresată Curţii, în aplicarea temeiul art. 177 din Tratatul CEE, de către Giudice Conciliatore di Firenze (Italia), prin care se urmăreşte pronunţarea, în litigiul aflat pe rolul acestei instanţe, între

Paola Faccini Dori

şi

Recreb SRL

a unei hotărâri preliminare privind interpretarea Directivei Consiliului 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale (JO L 372, p. 31),

CURTEA

având în vedere observaţiile scrise prezentate,

având în vedere răspunsurile la întrebarea formulată în scris de Curte,

având în vedere raportul cauzei,

după ascultarea observaţiilor orale ale guvernului danez, ale guvernului german, ale guvernului elen, ale guvernului francez, ale guvernului italian, ale guvernului olandez, ale guvernului Regatului Unit şi ale Comisiei, în şedinţa din 16 martie 1993,

după ascultarea concluziilor avocatului general prezentate în şedinţa din 9 februarie 1994,

pronunţă prezenta

 

Hotărâre
  1. Prin Ordonanţa din 24 ianuarie 1992, înregistrată la Curte la data de 18 martie 1992, Giudice Conciliatore di Firenze (Italia) a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, o întrebare privind, în primul rând, interpretarea Directivei Consiliului 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale (JO L 372, p. 31, în continuare denumită „directiva privind contractele negociate în afara spaţiilor comerciale”), şi, în al doilea rând, privind posibilitatea de invocare a acesteia în cazul unui litigiu între un comerciant şi un consumator.
  1. Această întrebare a fost adresată în cadrul unui litigiu între care figurau ca părţi d-ra Paola Faccini Dori, cu reşedinţa la Monza (Italia), şi Recreb SRL (în continuare numită „Recreb”).
  1. Din ordonanţa de trimitere rezultă că la data de 19 ianuarie 1989, fără ca în prealabil să fi fost solicitat de d-ra Faccini Dori, societatea Interdiffusion SRL a încheiat cu aceasta un contract pentru un curs de engleză prin corespondenţă, contract încheiat în Gara Centrală din Milano (Italia), adică în afara spaţiului său comercial.
  1. Câteva zile mai târziu, prin scrisoarea recomandată din 23 ianuarie 1989, d-ra Faccini Dori a informat societatea respectivă că a anulat comanda şi înţelege să denunţe unilateral contractul încheiat. Societatea i-a răspuns la data de 3 iunie 1989, informând-o asupra cedării creanţei sale către Recreb. La data de 24 iunie 1989, d-ra Faccini Dori a confirmat în scris Recreb că denunţase unilateral contractul încheiat, invocând în acest sens dreptului de denunţare unilaterală prevăzut de directiva privind contractele negociate în afara spaţiilor comerciale.
  1. După cum rezultă din preambul, directiva vizează îmbunătăţirea protecţiei consumatorilor şi eliminarea disparităţilor diferenţelor existente între legislaţiile naţionale referitoare la protecţia respectivă, diferenţe disparităţi care pot influenţa funcţionarea pieţei comune. În conformitate cu de-al patrulea motiv al preambulului, în cazul contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale ale comerciantului, iniţiativa negocierilor îi aparţine, de regulă, comerciantului, consumatorul fiind total nepregătit pentru acestea şi, în consecinţă, adesea luat prin surprindere. În majoritatea cazurilor, consumatorul nu poate compara calitatea şi preţul ofertei cu alte oferte. Conform aceluiaşi motiv, elementul surpriză este în general luat în considerare nu doar în cazul contractelor încheiate în timpul unei vizite la domiciliu, ci şi în cazul altor tipuri de contracte încheiate la iniţiativa comerciantului în afara spaţiilor comerciale. În consecinţă, conform motivului cinci din preambul, scopul directivei îl constituie recunoaşterea în beneficiul consumatorului a unui drept de denunţare unilaterală a unor asemenea contracte, de reziliere într-un termen de minimum şapte zile, care să îi permită acestuia din urmă să evalueze obligaţiilor obligaţiile contractuale ce-i incumbă.
  1. La data de 30 iunie 1989, Recreb a solicitat Giudice Conciliatore di Firenze să impună
    d-rei Faccini Dori plata sumei convenite, majorată cu dobânzile şi cheltuielile aferente.
  1. Prin ordonanţa unilateral pronunţată la 20 noiembrie 1989, instanţa a obligat-o pe d-ra  Faccini Dori la plata sumelor respective. Aceasta a formulat o opoziţie împotriva acestei ordonanţe, la aceeaşi instanţă. A subliniat, din nou, faptul că ea renunţase la contract în condiţiile stabilite de directivă.
  1. Cu toate acestea, se constată că, la momentul respectiv, nici o măsură de transpunere a directivei nu fusese adoptată de Italia, deşi termenul prevăzut pentru transpunere expirase la 23 decembrie 1987. Italia a transpus această directivă prin Decreto Legislativo nr. 50 din 15 ianuarie 1992 (GURI, supliment ordinar la nr. 27 din 3 februarie 1992, p. 24) care a intrat în vigoare la 3 martie 1992.
  1. Instanţa de trimitere se întreabă dacă, în ciuda netranspunerii directivei de către Italia la momentul faptelor ce fac obiectul cauzei deduse judecăţii, dispoziţiile acesteia puteau fi aplicate.
  1. În consecinţă, Curţii i-a fost adresată o întrebare preliminară formulată astfel:

„Directiva comunitară nr. 577 din 20 decembrie 1985 trebuie considerată ca fiind suficient de precisă şi detaliată şi, în caz afirmativ, este în măsură să îşi producă efectele în raporturile dintre particulari şi statul italian şi în raporturile dintre particulari în perioada dintre expirarea termenului de 24 de luni acordat statelor membre pentru conformare şi data propriu-zisă la care statul italian s-a conformat ?”

  1. Trebuie subliniat că Directiva privind contractele negociate în afara spaţiilor comerciale impune statelor membre adoptarea anumitor norme în destinate vederea reglementării raporturilor juridice dintre comercianţi şi consumatori. Având în vedere natura litigiului dintre un comerciant şi un consumator, întrebarea adresată de instanţa naţională ridică două probleme care trebuie examinate separat. În primul rând, este vorba despre caracterul necondiţionat şi suficient de precis al dispoziţiilor directivei care determină dreptul de denunţare unilaterală a contractului. În al doilea rând, este vorba despre posibilitatea de a invoca, în cadrul unui litigiu între particulari, în absenţa măsurilor de transpunere, într-un litigiu între particulari, a unei  directive care impune statelor membre adoptarea anumitor norme în destinate reglementării raporturilor dintre aceste persoane.

Cu privire la caracterul necondiţionat şi suficient de precis al dispoziţiilor directivei privind dreptul de denunţare unilaterală a contractului la renunţare

  1. În conformitate cu art. 1 alin. (1), directiva se aplică contractelor încheiate între un comerciant care furnizează bunuri şi servicii şi un consumator, fie în timpul unei acţiuni organizate de comerciant în afara spaţiilor sale comerciale, fie în timpul unei vizite a comerciantului la domiciliul sau locul de muncă al consumatorului, atunci când vizita nu a avut loc la cererea expresă a consumatorului.
  1. Art. 2 defineşte „consumatorul” ca fiind orice persoană fizică care, în tranzacţiile prevăzute prin prezenta directivă, acţionează în scopuri care pot fi considerate străine de activitatea sa profesională  şi „comerciantul” ca fiind orice persoană fizică sau juridică care, la încheierea tranzacţiei în cauză, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale şi profesionale.
  1. Aceste dispoziţii sunt suficient de precise pentru a permite instanţei naţionale să identifice debitorii şi subiectele raportului juridic obligaţional. În această privinţă, nu este necesară nici o măsură specială de transpunere. Instanţa naţională se poate limita la a verifica dacă respectivul contract a fost încheiat în circumstanţele descrise în directivă şi dacă a fost încheiat între un comerciant şi un consumator, în sensul stabilit de directivă.
  1. Pentru a proteja consumatorul care a încheiat un contract în aceste circumstanţe, art. 4 din directivă prevede obligaţia comerciantului de a informa în scris consumatorul cu privire la dreptul său de a denunţa unilateral contractul contractul, precum şi asupra numelui şi adresei unei persoane faţă de care îşi poate exercita acest drept. Directiva mai menţionează, în art. 1 alin. (1), că aceste informaţii trebuie să-i fie furnizate consumatorului la momentul încheierii contractului. Directiva prevede că statele membre trebuie să vegheze ca legislaţia naţională să prevadă măsuri adecvate privind protecţia consumatorului în cazurile în care informaţia în cauză nu este furnizată.
  1. Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din directivă prevede că, în special, consumatorul trebuie să aibă dreptul de a renunţa la efectele angajamentului său prin expedierea unei notificări într-un termen de cel puţin 7 zile de la data la care comerciantul, în conformitate cu modalităţile şi condiţiile prevăzute de legislaţia naţională, l-a informat cu privire la drepturile sale. În alin. (2) se precizează că notificarea denunţării unilaterale a contractului are ca efect eliberarea consumatorului de orice obligaţie care decurge din contractul respectiv.
  1. Art. 4 şi 5 acordă statelor membre o anumită libertate de apreciere în Ceea ce priveşte protecţia consumatorului în cazul în care informaţia nu îi este furnizată de către comerciant, precum şi în ceea ce priveşte stabilirea termenului şi a modalităţilor de denunţare unilaterală a contractului. Cu toate acestea, această circumstanţă nu afectează caracterul precis şi necondiţionat al dispoziţiilor directivei în cauză în cadrul litigiului pe fond. În fapt, această libertate de apreciere nu exclude posibilitatea de a determina drepturi minime. În acest sens, după cum rezultă din dispoziţiile art. 5, renunţarea trebuie notificată într-un termen de cel puţin 7 zile de la data la care consumatorul a primit informaţia impusă de la comerciant. Prin urmare, este posibil să se determine condiţiile unei protecţii minime care trebuie pusă în aplicare în orice împrejurare.
  1. În ceea ce priveşte prima problemă ridicată, trebuie să se răspundă instanţei naţionale că art. 1 alin. (1), art. 2 şi art. 5 din directivă sunt necondiţionate şi suficient de precise în Ceea ce priveşte determinarea beneficiarilor şi a termenului minim în care trebuie notificată denunţarea unilaterală a contractului.

 

 

 

Cu privire la posibilitatea de invocare a dispoziţiilor directivei privind dreptul de denunţare unilaterală a contractului la renunţare, într-un litigiu dintre un consumator şi un comerciant

  1. Prin doua întrebare adresată, instanţa naţională urmăreşte să afle, în special, dacă în absenţa măsurilor de transpunere a directivei în termenele prevăzute, consumatorii îşi pot întemeia dreptul de denunţare unilaterală împotriva comercianţilor cu care au încheiat un contract pe prevederile directivei şi dacă pot invoca acest drept înaintea unei instanţe naţionale.
  1. După cum Curtea a evidenţiat în jurisprudenţa constantă, începând cu hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall (152/84, Rec.Culegere, p. 723, consid. 48), o directivă nu poate da naştere ea însăşi unor obligaţii în sarcina unui particular şi, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva acestuia.
  1. Instanţa naţională a arătat că limitarea efectelor directivelor necondiţionate şi suficient de precise, dar care nu au fost transpuse, numai la raporturile dintre entităţile statale şi particulari are ca efect faptul că un act normativ nu va avea această natură decât în raporturile dintre anumiţi subiecţi  juridici de drept, de vreme ce, conform ordinii juridice italiene şi ordinii juridice  a oricărei alte ţări moderne întemeiate pe principiul legalităţii, statul este un subiect de drept ca oricare altul. Dacă directiva nu ar putea fi invocată decât în raport cu statul, aceasta ar echivala cu o sancţiune pentru neadoptarea măsurilor legislative de transpunere, ca şi în cazul unui raport de natură privată.
  1. În această privinţă, este suficient să arătăm că, aşa cum rezultă din hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall (consid. 48 şi 49) menţionată anterior, jurisprudenţa privind posibilitatea de invocare a directivelor împotriva entităţilor statale este întemeiată pe caracterul constrângător pe care art. 189 îl recunoaşte directivei, caracter constrângător care nu există decât cu privire la „oricare stat membru destinatar”. Această jurisprudenţă urmăreşte să evite cazul în care „un stat se poate prevala de necunoaşterea dreptului comunitar”.
  1. Ar fi inacceptabil ca un stat, căruia legiuitorul comunitar îi impune să adopte anumite norme în vederea destinate reglementării raporturilor sale – sau cele ale entităţilor statale – cu particularii, pentru a le conferi acestora din urmă anumite drepturi, să poată invoca neîndeplinirea obligaţiilor sale pentru a priva particularii de beneficiul drepturilor respective. Astfel, Curtea recunoaşte posibilitatea de a invoca împotriva statului (sau a entităţilor statale)  anumite dispoziţii ale directivelor privind încheierea contractelor de achiziţii publice (vezi hotărârea din 22 iunie 1989, Fratelli Costanzo, 103/88, Rec.Culegere, p. 1839) şi a directivelor privind armonizarea impozitelor pe cifra de afaceri (vezi hotărârea din 19 ianuarie 1982, Becker, 8/81, Culegere,Rec. p. 53).
  1. Extinderea acestei jurisprudenţe în domeniul raporturilor dintre particulari ar însemna să i se recunoască Comunităţii competenţa de a edicta cu efect imediat obligaţii în sarcina particularilor, în timp ce aceasta nu are competenţa respectivă ce nu îi este însă recunoscută decât atunci când i se atribuie competenţa de a adopta regulamente.
  1. Prin urmare, în absenţa măsurilor de transpunere a directivei în termenele prevăzute, consumatorii nu îşi pot întemeia dreptul de denunţare unilaterală la renunţare împotriva comercianţilor cu care au încheiat un contract pe directiva propriu-zisă şi nu pot invoca acest drept înaintea unei instanţe naţionale.
  1. Trebuie reamintit că, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă începând cu hotărârea din 10 aprilie 1984, Von Colson şi Kamann (14/83, Culegere,Rec. p. 1891, consid. 26), obligaţia statelor membre, care decurge dintr-o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum şi îndatorirea lor, în conformitate cu art. 5 din Tratat de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligaţii, se impun tuturor autorităţilor statelor membre, inclusiv autorităţilor jurisdicţionale în cadrul competenţelor acestora. După cum rezultă din hotărârile Curţii din 13 noiembrie 1990, Marleasing (C-106/89, Culegere,Rec. p. I-4135, consid. 8) şi din 16 decembrie 1993, Wagner Miret (C-334/92, Culegere,Rec. p. I-6911, consid. 20), în aplicarea dreptului naţional, fie că este vorba despre dispoziţii anterioare sau posterioare ulterioare edictării directivei, instanţa naţională trebuie să îl interpreteze, pe cât posibil, în lumina literei şi spiritului directivei pentru a obţine rezultatul vizat şi pentru a se conforma astfel art. 189 alin. (3) din Tratat.
  1. În cazul în care rezultatul prevăzut de directivă nu poate fi obţinut prin interpretare, trebuie reamintit că, în conformitate cu hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich e.a. (C-6/90 şi C-9/90, Culegere, Rec. p. I-5357, consid. 39), dreptul comunitar impune statelor membre repararea prejudiciilor care au fost cauzate particularilor ca urmare a netranspunerii unei directive dacă sunt îndeplinite trei condiţii. În primul rând, scopul directivei trebuie să fie acela de a acorda recunoaşte drepturi în beneficiul particularilor. Conţinutul acestor drepturi trebuie să poată fi identificat pe baza dispoziţiilor directivei. În fine, trebuie să existe o legătură de cauzalitate între nerespectarea obligaţiei de către stat şi prejudiciul suferit.
  1. Directiva privind contractele negociate în afara spaţiilor comerciale are drept scop incontestabil acordarea de drepturi particularilor şi este la fel de sigur că dispoziţiile directivei sunt suficiente pentru identificarea conţinutului minim al acestor drepturi (vezi consid. 17 menţionat anterior).
  1. În cazul în care s-a produs un prejudiciu şi acesta se datorează încălcării de către stat a obligaţiei sale, instanţa naţională este cea care, în cadrul dispoziţiilor naţionale privind răspunderea, trebuie să asigure dreptul consumatorilor de a obţine despăgubiri.
  1. În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă ridicată de instanţa naţională şi având în vedere consideraţiile precedente, trebuie spus că, în absenţa măsurilor de transpunere a directivei în termenele prevăzute, consumatorii nu îşi pot întemeia dreptul la renunţare împotriva comercianţilor cu care au încheiat un contract pe directiva propriu-zisă şi nu pot invoca acest drept înaintea unei instanţe naţionale. Cu toate acestea, la punerea în aplicare a dispoziţiilor dreptului naţional, anterioare sau posterioare ulterioare directivei, instanţa naţională este obligată să le interpreteze, pe cât posibil, în conformitate cu litera şi spiritul directivei.

Cu privire la cheltuielile de judecată

  1. Cheltuielile pretinse de guvernele danez, german, elen, francez, italian, olandez şi al Regatului Unit, precum şi de către Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât procedura are, în ceea ce priveşte părţile în acţiunea principală, caracterul unui incident procedural în cadrul litigiului aflat pe rolul instanţei naţionale, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se asupra întrebării care i-a fost adresată de Giudice Conciliatore di Firenze, prin ordonanţa din 24 ianuarie 1992, hotărăşte:

 

1)      Art. 1 alin. (1), art. 2 şi art. 5 din Directiva Consiliului 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale sunt necondiţionate şi suficient de precise în ceea ce priveşte determinarea beneficiarilor şi a termenului minim în care renunţarea trebuie notificată.

 

2)      În absenţa măsurilor de transpunere a Directivei 85/577 în termenele prevăzute, consumatorii nu îşi pot întemeia dreptul la renunţare împotriva comercianţilor cu care au încheiat un contract pe prevederile directivei propriu-zise şi nu pot invoca acest drept înaintea unei instanţe naţionale. Cu toate acestea, la punerea în aplicare a dispoziţiilor dreptului naţional, anterioare sau posterioare ulterioare directivei, instanţa naţională este obligată să le interpreteze, pe cât posibil, în conformitate cu litera şi spiritul directivei.

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 14 iulie 1994.

 

Hotărârea Curţii din 30 aprilie 1996, în cauza CIA Security International c. Signalson et Securitel,  C‑194/94, Rec. p. I-2201[7]

“Interpretarea art. 30 din Tratatul CE şi a Directivei Consiliului 83/189/CEE din 28 martie 1983 de instituire a unei proceduri de informare în domeniul normelor şi reglementărilor tehnice – Legislaţia naţională în domeniul comercializării sistemelor şi centralelor de alarmă – Aprobarea administrativă prealabilă”

Cerere adresată Curţii în aplicarea art. 177 din Tratatul CE, de tribunal de commerce din Liège (Belgia), ce urmăreşte pronunţarea, în litigiile pe rolul acestei instanţe între

 

 

CIA Security International SA

şi

Signalson SA,

Securitel SPRL,

 

a unei hotărâri preliminare privind interpretarea art. 30 din Tratatul CE şi a Directivei Consiliului 83/189/CEE din 28 martie 1983 de instituire a unei proceduri de informare în domeniul normelor şi reglementărilor tehnice (JO L 109, p. 8), modificată prin Directiva Consiliului 88/182/CEE din 22 martie 1988 (JO L 81, p. 75) ,

 

 

CURTEA,

 

având în vedere observaţiilor scrise prezentate,

având în vedere raportul cauzei,

după ascultarea observaţiilor orale,

după ascultarea concluziilor avocatului general prezentate în şedinţa din 24 octombrie 1995,

 

pronunţă prezenta

Hotărâre

 

  1. 1.                  Prin hotărârea din 20 iunie 1994, primită la Curte la data de 4 iulie următor, tribunal de commerce din Liège a adresat Curţii, în temeiul art. 177 din Tratatul CE, şase întrebări preliminare privind interpretarea art. 30 din tratatul menţionat anterior şi a Directivei Consiliului 83/189/CEE din 28 martie 1983 de instituire a unei proceduri de informare în domeniul normelor şi reglementărilor tehnice (JO L 109, p. 8, denumită în continuare „Directiva 83/189”), modificată prin Directiva Consiliului 88/182/CEE din 22 martie 1988 (JO L 81, p. 75).

 

  1. 2.                  Aceste întrebări au fost adresate în cadrul litigiilor dintre societatea CIA Security International (denumită în continuare „CIA Security”) şi societăţile Signalson (denumită în continuare „Signalson”) şi Securitel (denumită în continuare „Securitel”), aceste trei societăţi fiind societăţi de securitate în sensul Legii belgiene din 10 aprilie 1990 privind societăţile de pază, societăţile de securitate şi serviciile interne de pază (denumită în continuare „Legea societăţilor de securitate”).

 

  1. 3.                  Conform prevederilor din art. 1 alin. (3) din legea mai sus menţionată, „Este considerată societate de securitate în sensul prezentei legi orice persoană fizică sau juridică care exercită o activitate constând în furnizarea către terţi, în mod permanent sau ocazional, de servicii de concepere, instalare şi întreţinere a sistemelor şi centralelor de alarmă”.

 

  1. 4.                  Conform art. 1 alin. (4) din Legea societăţilor de securitate, „Sistemele şi centralele de alarmă menţionate în prezentul articol sunt cele destinate prevenirii sau constatării infracţiunilor împotriva unor persoane sau bunuri”.

 

  1. 5.                  Art. 4 din aceeaşi lege prevede că „Nimeni nu poate exploata o societate de securitate fără a beneficia de aprobarea prealabilă a Ministerului de Interne. Aprobarea nu se acordă decât dacă societatea îndeplineşte dispoziţiile prezentei legi şi condiţiile privind mijloacele financiare şi echipamentele tehnice stabilite de Rege …”.

 

  1. 6.                  Art. 12 din Legea societăţilor de securitate prevede că „Sistemele şi centralele de alarmă menţionate în art. 1 alin. (4) şi componentele acestora nu pot fi comercializate sau puse în orice alt mod la dispoziţia utilizatorilor decât după ce sunt în prealabil aprobate conform unei proceduri care urmează să fie stabilită de Rege …”.

 

  1. 7.                  Această procedură a fost instituită prin Decretul regal din 14 mai 1991 de instituire a procedurii de aprobare a sistemelor şi centralelor de alarmă menţionate în Legea din 10 aprilie 1990 privind societăţile de pază, societăţile de securitate şi serviciile interne de pază (denumit în continuare „Decretul din 14 mai 1991”).

 

  1. 8.                  Art. 2 alin. (1) din decretul menţionat anterior prevede că „în Belgia, nici un producător, importator, comerciant en-gros sau altă persoană fizică sau juridică nu poate comercializa sau pune în alt mod la dispoziţia utilizatorilor echipamente noi, dacă acestea nu au fost aprobate în prealabil de o comisie instituită în acest scop, denumită în continuare «comisia pentru echipamente”.

 

  1. 9.                  Din art. 4 – 7 din Decretul din 14 mai 1991 rezultă că eventuala aprobare a echipamentelor este precedată de examinarea şi testarea acestora.

 

  1. 10.              Conform art. 5, examinarea constă din identificarea echipamentului, verificarea circuitelor electronice prin compararea acestora cu documentele remise de producător şi din verificarea funcţiilor minime pe care acesta trebuie să le îndeplinească. Testele efectuate pe echipamente, prevăzute în art. 6 din Decretul din 14 mai 1991, privesc adecvarea funcţională, aspectul mecanic, fiabilitatea funcţionării mecanice şi/sau electronice, detectarea alarmelor false, protecţia împotriva fraudelor sau tentativelor de neutralizare a echipamentului. În acest scop, echipamentul este supus testelor prevăzute în anexele 3 şi 4 la decretul mai sus menţionat.

 

  1. 11.              Art. 8 din Decretul din 14 mai 1991 prevede că „Dacă solicitantul dovedeşte pe baza documentelor necesare că echipamentul său a fost deja supus unor teste cel puţin echivalente cu cele descrise în art. 7 într-un laborator aprobat din alt stat membru al CEE conform normelor CEE şi că a fost aprobat cu maximum trei ani înainte de data cererii din prezent, organismul menţionat în art. 4 alin. (1) nu mai efectuează pentru acest echipament decât testele care nu au fost încă realizate în celălalt stat membru al CEE” .

 

  1. 12.              Din dosarul cauzei rezultă că Decretul din 14 mai 1991 nu a fost notificat Comisiei în conformitate cu procedura de informare asupra regulilor tehnice prevăzută în Directiva 83/189, şi că, în urma unui aviz motivat emis de Comisie în conformitate cu art. 169 din Tratatul CEE, în luna februarie 1993, guvernul belgian a notificat un nou proiect de decret regal de instituire a procedurii de aprobare a sistemelor şi centralelor de alarmă. Acest proiect, adoptat la 31 martie 1994, este identic în substanţă cu Decretul din 14 mai 1991, pe care îl abrogă, precizându-se în acelaşi timp că art. 8 din Decretul din 14 mai 1991 a fost modificat conform sugestiilor făcute de Comisie.

 

  1. 13.              Cele trei societăţi în acţiunea principală sunt societăţi concurente, având ca obiect principal de activitate comercială fabricarea şi comercializarea sistemelor şi centralelor de alarmă.

 

  1. 14.              La 21 ianuarie 1994, CIA Security a introdus la tribunal de commerce din Liège cereri în vederea obţinerii condamnării Signalson şi Securitel la încetarea practicilor neloiale din  ianuarie 1994. CIA Security şi-a întemeiat în drept cererea pe art. 93 şi 95 din Legea belgiană din 14 iulie 1991 privind practicile comerciale, care interzice actele care contravin practicilor comerciale loiale. CIA Security consideră că a fost defăimată de Signalson şi Securitel, care au pretins în special că unul dintre sistemele anti-efracţie pe care le comercializa – sistemul Andromède – nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în legislaţia belgiană în materie de sisteme de securitate.

 

  1. 15.              Signalson şi Securitel au formulat cereri reconvenţionale, solicitând în principal interzicerea continuării desfăşurării activităţilor CIA Security întrucât aceasta nu este agreată drept societate de securitate şi că comercializează un sistem de alarmă neautorizat.

 

  1. 16.              Tribunal de commerce din Liège, înainte de a pronunţa o hotărâre, a considerat că, dacă acţiunile principale şi reconvenţionale urmăresc sancţionarea practicilor neloiale interzise prin lege în domeniul practicilor comerciale, aceste practici trebuie totuşi evaluate în funcţie de prevederile legii societăţilor de securitate şi ale Decretului din 14 mai 1991.

 

  1. 17.              Instanţa de trimitere a constatat în continuare, pe de o parte, că, dacă CIA Security a încălcat Legea societăţilor de securitate şi Decretul din 14 mai 1991, acţiunile în justiţie introduse de aceasta pot fi respinse ca lipsite de calităte procesuală activă sau lipsite de interes şi, pe de altă parte, că, dacă Legea privind societăţile de securitate şi Decretul din 14 mai 1991 sunt incompatibile cu dreptul comunitar, Signalson şi Securitel nu îşi vor putea fundamenta acţiunile reconvenţionale vizând încetarea încălcărilor acestor norme.

 

  1. 18.              Existând dubii asupra compatibilităţii reglementării belgiene incidente cu art. 30 din Tratat şi constatând că această reglementare nu a fost, înainte de adoptare, notificată Comisiei conform Directivei 83/189, tribunal de commerce din Liège amână pronunţarea şi adresează Curţii următoarele întrebări preliminare:

 

„1)       Legea din 10 aprilie 1990 privind societăţile de pază, societăţile de securitate şi serviciile interne de pază, în special art. 4 şi 12, impune restricţii cantitative la import sau conţine măsuri cu efect echivalent unei restricţii cantitative interzisă prin art. 30 din Tratatul CEE?

 

2)         Decretul regal din 14 mai 1991 de instituire a procedurii de aprobare a sistemelor şi centralelor de alarmă menţionate în Legea din 10 aprilie 1990, în special în art. 2 şi 8, este compatibil cu art. 30 din Tratat care interzice restricţiile cantitative la import precum şi măsurile cu efect echivalent unei restricţii cantitative?

 

3)         Legea din 10 aprilie 1990 menţionată anterior, în special art. 4 şi 12, conţine reguli tehnice care ar fi trebuie să fie comunicate în prealabil Comisiei conform art. 8 din Directiva 83/189/CEE?

 

4)         Decretul regal din 14 mai 1991, în special art. 2 şi 8, conţin reguli tehnice care ar fi trebuit să fie comunicate în prealabil Comisiei conform art. 8 din Directiva 83/189/CEE?

 

5)         Dispoziţiile din Directiva Consiliului 83/189/CEE de instituire a unei proceduri de informare în domeniul normelor şi reglementărilor tehnice, în special art. 8 şi 9, sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a putea fi invocate de particulari înaintea instanţelor naţionale?

 

6)         Dreptul comunitar şi protecţia datorată unui particular prin aplicarea acestuia impun unei instanţe naţionale obligaţia de a refuza aplicarea unei reguli tehnice naţionale care nu a fost comunicată Comisiei de statul membru care a adoptat-o conform obligaţiei prevăzute în art. 8 din Directiva Consiliului 83/189/CEE?”

 

 

Observaţii preliminare

 

  1. 19.              Preliminar, trebuie menţionat faptul că, potrivit guvernului belgian, Signalson şi Securitel, orice întrebare privind compatibilitatea Decretului din 14 mai 1991 cu dreptul comunitar este lipsită de obiect, întrucât, în cadrul tipului de procedură cu care este sesizată, instanţa naţională trebuie să aplice legea în vigoare în momentul pronunţării şi întrucât, de la iniţierea procedurilor, Decretul din 14 mai 1991 a fost înlocuit cu Decretul regal din 31 martie 1994 care ar fi, în opinia Comisiei, conform dreptului comunitar.

 

  1. 20.              Acest punct de vedere nu poate fi acceptat. Într-adevăr, în baza jurisprudenţei Curţii, rezultă că instanţa naţională este competentă să stabilească sfera de aplicare a dispoziţiilor naţionale şi modul în care acestea trebuie aplicate (a se vedea în special hotărârea din 7 decembrie 1995, Ayuntamiento de Ceuta, C-45/94, Rec. p. I-4385, consid. 26). Întrucât instanţa naţională este cea mai în măsură să aprecieze, în ce priveşte particularităţile litigiilor, necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a se pronunţa, întrebările preliminare nu pot fi considerate lipsite de obiect pe motiv că Decretul din 14 mai 1991 a fost înlocuit cu Decretul regal din 31 martie 1994.

 

  1. 21.              Astfel, trebuie să se răspundă mai întâi la a treia, a patra, a cincea şi a şasea întrebare preliminară.

 

 

Cu privire la a treia şi a patra întrebare

 

  1. 22.              Prin întrebările a treia şi a patra, instanţa naţională întreabă, în esenţă, dacă regulile de tipul art. 4 şi 12 din Legea societăţilor de securitate şi Decretul din 14 mai 1991 reprezintă reguli tehnice care ar fi trebuit notificate, înainte de a fi adoptate,  Comisiei în conformitate cu art. 8 din Directiva 83/189.

 

  1. 23.              Noţiunea de „regulă tehnică” este definită în art. 1 pct. 5 din Directiva 83/189 ca vizând „specificaţiile tehnice, inclusiv dispoziţiile administrative aplicabile acestora, a căror respectare este obligatorie, de jure sau de facto pentru comercializarea sau utilizarea într-un stat membru sau într-o parte importantă a acestui stat, cu excepţia celor stabilite de autorităţile locale.” Conform pct. 1 din acelaşi articol, prin „specificaţii tehnice” se înţelege specificaţiile figurând într-un document care defineşte cerinţele obligatorii pentru un produs, cum ar fi nivelele de calitate sau adecvarea utilizării, siguranţa, dimensiunile, inclusiv cerinţele aplicabile produsului în privinţa terminologiei, simbolurilor, testelor şi metodelor de încercare, ambalării, marcării şi etichetării…”.

 

  1. 24.              Trebuie mai întâi să se verifice dacă o dispoziţie cum este cea a art. 4 din Legea societăţilor de securitate reprezintă o regulă tehnică în sensul Directivei 83/189.

 

  1. 25.              Răspunsul la această întrebare trebuie să fie negativ, întrucât regulile tehnice sunt, în sensul Directivei 83/189, specificaţii care definesc caracteristicile produselor şi întrucât art. 4 se limitează la prevederea condiţiilor pentru constituirea societăţilor de securitate.

 

  1. 26.              În privinţa dispoziţiilor din Decretul din 14 mai 1991, trebuie reamintit faptul că acesta conţine reguli detaliate care definesc în special condiţiile privind testele care vizează calitatea şi buna funcţionare care trebuie realizate pentru ca un sistem sau o centrală de alarmă să poată fi aprobate şi comercializate în Belgia. Aceste reguli constituie deci reguli tehnice în sensul Directivei 83/189.

 

  1. 27.              Având în vedere art. 12 din Legea societăţilor de securitate, trebuie reamintit faptul că acesta prevede că produsele în cauză nu pot fi comercializate decât după ce au fost în prealabil aprobate conform unei proceduri care va fi stabilită de către rege, procedură stabilită prin Decretul din 14 mai 1991.

 

  1. 28.              Conform Comisiei şi CIA Security, art. 12 din lege constituie o regulă tehnică în sensul directivei, în timp ce Signalson, guvernul Regatului Unit şi guvernul belgian, în observaţiile lor scrise, subliniază că acest articol nu este altceva decât o lege-cadru, care nu cuprinde nici o regulă tehnică în sensul Directivei 83/189.

 

  1. 29.              În această privinţă este important să se constate că o regulă este considerată regulă tehnică în sensul Directivei 83/189 dacă aceasta produce efecte juridice proprii. Dacă, conform dreptului naţional, regula se limitează la a constitui temeiul unei împuterniciri care să permită adoptarea normelor administrative conţinând reguli obligatorii pentru persoanele interesate, neavând în sine nici un efect juridic pentru particulari, regula nu constituie o regulă tehnică în sensul directivei (a se vedea hotărârea din 1 iunie 1994, Comisia/Germania, C-317/92, Rec. p. I-2039, consid. 26). Este importantă, în acest context, reamintirea faptului că, potrivit art. 8 alin. (1) primul paragraf din Directiva 83/189, statele membre trebuie să comunice, o dată cu proiectul de regulă tehnică, temeiul de drept, dacă cunoaşterea sa este necesară pentru a se aprecia sfera de aplicare a proiectului.

 

  1. 30.              În schimb, o regulă trebuie să fie calificată ca regulă tehnică în sensul Directivei 83/189 din moment ce, după cum a precizat guvernul belgian în cadrul şedinţei, aceasta obligă societăţile în cauză să solicite o aprobare prealabilă pentru echipamentele lor chiar dacă reglementările administrative anticipate nu au fost adoptate.

 

  1. 31.              Trebuie deci să se răspundă la a treia şi a patra întrebare preliminară arătând că o regulă cum este art. 4 din Legea societăţilor de securitate nu constituie o regulă tehnică în sensul Directivei 83/189, în timp ce dispoziţiile de tipul celor conţinute în Decretul regal din 14 mai 1991 constituie reguli tehnice, iar calificarea unei reguli cum este art. 12 din Legea societăţilor de securitate depinde de efectele juridice ale acesteia conform dreptului naţional.

 

 

Cu privire la a cincea şi a şasea întrebare

 

  1. 32.              Prin a cincea şi a şasea întrebare, instanţa naţională întreabă în esenţă dacă dispoziţiile Directivei 83/189, în special art. 8 şi 9 sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a putea fi invocate de particulari înaintea instanţelor naţionale, cărora le incumbă obligaţia de a refuza aplicarea unei reguli tehnice naţionale care nu a fost notificată conform directivei.

 

  1. 33.              Art. 8 alin. (1) şi (2) din directivă prevede:

 

„1. Statele membre comunică imediat Comisiei orice proiect de regulă tehnică, cu excepţia cazurilor în care este vorba de o simplă transpunere integrală a unei norme internaţionale sau europene, caz în care este suficientă o simplă informare privind norma în cauză; statele membre adresează, de asemenea, Comisiei o scurtă notificare privind motivele în temeiul cărora este necesară instituirea unei asemenea reguli tehnice, în cazul în care acestea nu reies din proiect. Dacă este cazul, statele membre comunică în acelaşi timp textul dispoziţiilor legislative, regulamentelor şi normelor administrative de bază în principal şi în mod direct implicate, când cunoaşterea acestui text este necesară pentru evaluarea sferei de aplicare a proiectului de regulă tehnică.

 

Comisia aduce fără întârziere proiectul la cunoştinţa celorlaltor state membre; ea poate, de asemenea, să solicite opinia comitetului menţionat în art. 5 şi, dacă este cazul, opinia comitetului competent din domeniul în cauză.

 

2. Comisia şi statele membre pot adresa statului membru care înaintează un proiect de regulă tehnică observaţii de care acest stat membru ţine seama în măsura posibilului în cadrul pregătirii ulterioare a regulii tehnice.”

 

  1. 34.              Conform art. 9 din directivă,

 

„1. Fără a se aduce atingere alin. (2) şi (2a), statele membre amână adoptarea unui proiect de regulă tehnică cu şase luni, începând de la data comunicării menţionate în art. 8 alin. (1), în cazul în care Comisia sau un alt stat membru emit, în termen de trei luni de la această dată un aviz motivat conform căruia măsura preconizată trebuie modificată în vederea eliminării sau limitării barierelor în calea liberei circulaţii a bunurilor care ar putea eventual decurge din aceasta. Statul membru în cauză informează Comisia asupra modului în care intenţionează să utilizeze aceste avize motivate. Comisia face observaţii pe marginea acestei reacţii.

 

2. Amânarea menţionată în alin. (1) este de douăsprezece luni în cazul în care Comisia, pe parcursul celor trei luni de la comunicarea menţionată în art. 8 alin. (1), îşi anunţă intenţia de a propune sau de a adopta o directivă în domeniul respectiv.

 

2a. În cazul în care Comisia constată că o comunicare de tipul celei menţionate în art. 8 alin. (1) vizează o materie acoperită de o propunere de directivă sau de regulament prezentată Consiliului, Comisia notifică statului membru această constatare în termen de trei luni de la această comunicare.

 

Statele membre nu adoptă reguli tehnice vizând o materie acoperită de o propunere de directivă sau de regulament prezentată Consiliului de către Comisie înainte de comunicarea menţionată în art. 8 alin. (1), timp de douăsprezece luni de la data prezentării propunerii menţionate anterior.

 

Recurgerea la alin. 1, 2 şi 2a din prezentul articol nu poate fi cumulativă.

 

3. Alin. 1, 2 şi 2a nu se aplică în cazul în care, din motive urgente, legate de protecţia sănătăţii umane sau animale, de protejarea plantelor sau de securitate, un stat membru trebuie să elaboreze într-un termen foarte scurt reguli tehnice în vederea adoptării acestora şi punerii de îndată în aplicare, fără ca o consultare să fie posibilă. Statul membru precizează în comunicarea menţionată în art. 8 motivele ce justifică urgenţa acestor măsuri. În cazul recurgerii abuzive la această procedură, Comisia ia măsuri adecvate.”

 

  1. 35.              Art. 10 din directivă prevede că: „Art. 8 şi 9 nu se aplică dacă statele membre îşi îndeplinesc obligaţiile care decurg din directivele şi regulamentele comunitare; de asemenea, aceste articole nu se aplică angajamentelor decurgând din acorduri internaţionale care conduc la adoptarea specificaţiilor tehnice uniforme în Comunitate”.

 

  1. 36.              Trebuie reamintit faptul că, în 1986, într-o comunicare (86/C 245/05, JO 1986, C 245, p. 4), Comisia şi-a definit poziţia în problema ridicată de tribunal de commerce din Liège în privinţa ultimelor două întrebări. În această comunicare, Comisia a constatat, pe de o parte, că directiva le conferă, atât ei cât şi statelor membre, un rol important, permiţându-le să împiedice apariţia unor noi bariere tehnice în calea schimburilor, iar pe de altă parte, că obligaţiile statelor membre instituite prin directivă sunt clare şi fără echivoc în măsura în care:

 

–         statele membre trebuie să comunice toate proiectele de reguli tehnice care intră sub incidenţa directivei;

 

–         ele trebuie să amâne în mod automat cu trei luni adoptarea proiectelor de reguli tehnice, cu excepţia cazurilor speciale menţionate în art. 9 alin. (3);

 

–         ele trebuie să amâne cu alte trei până la nouă luni adoptarea proiectelor de reguli tehnice în funcţie de emiterea unor obiecţii sau de preconizarea apariţiei unui text legislativ comunitar.

 

În cele din urmă, Comisia a constatat că, dacă statele membre nu ar respecta obligaţiile care decurg din directivă, acest lucru afecta grav piaţa internă, antrenând riscul unor efecte negative asupra schimburilor.

 

  1. 37.              Din comunicare rezultă că, pe baza acestor constatări, Comisia consideră că, „dacă un stat membru adoptă o regulă tehnică intrând sub incidenţa dispoziţiilor Directivei 83/189 fără a comunica proiectul Comisiei şi fără a respecta obligaţia de statu quo, regula adoptată în acest mod nu poate fi executorie faţă de terţi în temeiul sistemului legislativ al statului membru în cauză. Comisia consideră deci că părţile aflate în litigiu au dreptul de a aştepta ca instanţele naţionale să refuze punerea în aplicare a regulilor tehnice naţionale care nu au fost comunicate conform cerinţelor din legislaţia comunitară”.

 

  1. 38.              În cauza prezentă, Comisia susţine în continuare această interpretare a directivei 83/189 la care s-a raliat CIA International.

 

  1. 39.              Guvernele german şi olandez şi guvernul Regatului Unit se opun acestei interpretări şi estimează că, din contră, regulile tehnice în sensul Directivei 83/189 pot fi opuse particularilor, chiar dacă au fost adoptate fără a se respecta obligaţiile prevăzute în directivă. În continuare este examinată argumentarea pe care se întemeiază această interpretare.

 

  1. 40.              Trebuie subliniat, preliminar, că Directiva 83/189 are drept scop, prin intermediul unui control preventiv, să protejeze libera circulaţie a mărfurilor, care reprezintă un fundament al Comunităţii. Acest control este util în măsura în care regulile tehnice care intră sub incidenţa directivei pot constitui bariere în calea comerţului cu mărfuri între statele membre, aceste bariere neputând fi admise decât în cazurile în care sunt necesare pentru satisfacerea unor cerinţe imperative legate de atingerea unui obiectiv de interes general. Controlul instituit prin directivă este eficient, în măsura în care toate proiectele de reguli tehnice care intră sub incidenţa acesteia trebuie notificate şi în care adoptarea şi intrarea în vigoare a acestor reguli – cu excepţia celor a căror urgenţă justifică excepţia – trebuie suspendate pe parcursul perioadelor stabilite în art. 9.

 

  1. 41.              Notificarea şi perioada de suspendare oferă deci Comisiei şi celorlalte state membre posibilitatea, pe de o parte, de a constata dacă proiectul în cauză creează bariere în calea comerţului care contravin Tratatului CE sau bariere care trebuie evitate prin adoptarea de măsuri comune sau armonizate şi, pe de altă parte, de a propune modificări ale măsurilor naţionale anticipate. De altfel, această procedură îi permite Comisiei să propună sau să adopte standarde comunitare de reglementare a domeniului care face obiectul măsurii anticipate.

 

  1. 42.              Trebuie în continuare să se constate că, conform unei jurisprudenţe constante, în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive sunt, din punctul de vedere al conţinutului lor, necondiţionate şi suficient de precise, acestea pot fi invocate împotriva oricărei dispoziţii naţionale neconforme cu directiva (a se vedea hotărârile din 19 ianuarie 1982, Becker, 8/81, Rec. p. 53, şi din 19 noiembrie 1991, Francovich e.a., C-6/90 şi C-9/90, Rec. p. I-5357).

 

  1. 43.              Conform guvernului Regatului Unit, dispoziţiile Directivei 83/189 nu îndeplinesc aceste criterii, dat fiind, în special, faptul că procedura de notificare conţine mai multe elemente imprecise.

 

  1. 44.              Acest punct de vedere nu poate fi adoptat. Într-adevăr, art. 8 şi 9 din Directiva 83/189 prevăd obligaţia clară a statelor membre de a notifica Comisiei proiectele de reguli tehnice înainte de adoptarea acestora. În consecinţă, întrucât aceste articole sunt necondiţionate şi suficient de precise din punctul de vedere al conţinutului, ele pot fi invocate de particulari în faţa instanţelor naţionale.

 

  1. 45.              Mai trebuie examinate consecinţele juridice care trebuie să decurgă din necunoaşterea de statele membre a obligaţiei lor de notificare şi, mai exact, dacă Directiva 83/189 trebuie interpretată în sensul că necunoaşterea obligaţiei de notificare, constituind un viciu de procedură în adoptarea regulilor tehnice în cauză, antrenează inaplicabilitatea acestor reguli tehnice, astfel încât acestea nu pot fi opuse particularilor.

 

  1. 46.              Guvernele german şi olandez şi guvernul Regatului Unit consideră că în această privinţă Directiva 83/189 acoperă exclusiv relaţiile dintre statele membre şi Comisie, că se limitează la instituirea unor obligaţii de procedură pe care statele membre trebuie să le respecte la adoptarea regulilor tehnice, competenţa lor în adoptarea regulilor în cauză rămânând cu toate acestea neafectată, şi, în cele din urmă, că aceasta nu conţine nici o dispoziţie expresă privind eventualele efecte legate de nerespectarea obligaţiilor de procedură menţionate anterior.

 

  1. 47.              Trebuie mai întâi subliniat faptul că în acest context nici un element nu împiedică ca necunoaşterea Directivei 83/189 să determine inaplicabilitatea regulilor tehnice în cauză .

 

  1. 48.              O asemenea consecinţă a încălcării obligaţiilor care decurg din Directiva 83/189 nu depinde de o dispoziţie expresă în acest sens. După cum s-a arătat deja, este cert că obiectivul directivei este acela de a proteja libera circulaţie a mărfurilor prin intermediul unui control preventiv şi că obligaţia de notificare constituie un mijloc esenţial de realizare a acestui control comunitar. Eficienţa acestui control va fi mai mare în măsura în care directiva este interpretată în sensul că necunoaşterea obligaţiei de notificare constituie un viciu substanţial de procedură care determină inaplicabilitatea regulilor tehnice în cauză particularilor.

 

  1. 49.              Trebuie subliniat că această interpretare a directivei este conformă hotărârii din 13 iulie 1989, Enichem Base e.a. (380/87, Rec. p. 2491, consid. 19 – 24). În această hotărâre, în care Curtea s-a pronunţat asupra obligaţiei statelor membre de a comunica Comisiei proiectele reglementărilor naţionale care intră în domeniul de aplicare a unui articol din Directiva Consiliului 75/442/CEE din 15 iulie 1975 privind deşeurile (JO L 194, p. 39), Curtea a constatat că nici redactarea, nici scopul dispoziţiei examinate nu justificau în nici un mod opinia conform căreia neîndeplinirea de către statele membre a obligaţiei de comunicare care le incumbă antrenează în sine nelegalitatea reglementărilor adoptate în acest mod. În această privinţă, Curtea a arătat în mod expres că dispoziţia în cauză se limita la impunerea unei obligaţii de comunicare prealabilă căreia nu i se subordonează intrarea în vigoare a reglementărilor anticipate în funcţie de acordul sau de lipsa opoziţiei din partea Comisiei şi prin care nu se instituia o procedură de control comunitar pentru proiectele în cauză. Curtea a conchis că dispoziţia examinată viza relaţiile dintre statele membre şi Comisie, dar că, în schimb, ea nu dădea naştere nici unui drept al particularilor susceptibil de a fi încălcat în cazul neîndeplinirii de către un stat membru a obligaţiei de a comunica în prealabil Comisiei proiectele sale de reglementări.

 

  1. 50.              În prezenta cauză, scopul directivei nu este doar acela de a informa Comisia ci, după cum s-a constatat deja la consid. 41 din prezenta hotărâre, este unul mai general, adică acela de a elimina sau limita barierele în calea comerţului, de a informa statele membre asupra regulilor tehnice anticipate de un stat, de a acorda Comisiei şi celorlalte state membre timpul necesar pentru a reacţiona şi a propune modificări care să permită diminuarea restricţiilor în calea liberei circulaţii a mărfurilor decurgând din măsura anticipată şi de a-i asigura Comisiei timpul necesar pentru a propune o directivă de armonizare. De altfel, formularea art. 8 şi 9 din Directiva 83/189 este clară, întrucât acestea prevăd o procedură de control comunitar pentru proiectele de reglementări naţionale şi condiţionarea datei de intrare în vigoare a acestora de acordul sau lipsa opoziţiei Comisiei.

 

  1. 51.              Trebuie examinată existenţa, observată în special de guvernul Regatului Unit, unor motive specifice decurgând din Directiva 83/189 în virtutea cărora aceasta să nu poată fi interpretată în sensul că regulile tehnice adoptate cu ignorarea directivei nu pot fi aplicate terţilor.

 

  1. 52.              S-a arătat în mod special că inopozabilitatea acestor reguli terţilor ar crea un vid legislativ în ordinea juridică naţională în cauză şi ar putea deci genera inconveniente grave, în special deoarece această inopozabilitate priveşte reglementări din domeniul securităţii.

 

  1. 53.              Acest argument nu poate fi acceptat. Într-adevăr, un stat membru poate recurge la procedura de urgenţă menţionată în art. 9 alin. (3) din Directiva 83/189 dacă, din motivele definite în această dispoziţie, consideră necesară elaborarea în termen foarte scurt a unor reguli tehnice, adoptarea şi intrarea în vigoare imediată a acestora, fără ca o consultare să fie posibilă.

 

  1. 54.              Având în vedere consideraţiile anterioare, trebuie să conchidem că Directiva 83/189 trebuie interpretată în sensul că necunoaşterea obligaţiei de notificare determină inaplicabilitatea regulilor tehnice în cauză, acestea nemaiputând fi astfel opuse particularilor.

 

  1. 55.              Răspunsurile la a cincea şi la şasea întrebare trebuie deci să fie că art. 8 şi 9 din Directiva 83/189 trebuie interpretate în sensul că particularii pot să le invoce în faţa instanţelor naţionale, cărora le revine obligaţia de a refuza aplicarea unei reguli tehnice naţionale care nu a fost notificată conform directivei.

 

 

Cu privire la primele două întrebări

 

  1. 56.              Prin primele două întrebări instanţa de trimitere întreabă în esenţă dacă art. 30 din Tratat se opune dispoziţiilor naţionale de tipul art. 4 şi 12 din Legea societăţilor de securitate şi Decretului din 14 mai 1991.

 

  1. 57.              Având în vedere răspunsurile la a treia, a patra, a cincea şi a şasea întrebare peliminară nu este necesar să se răspundă la primele două întrebări preliminare în măsura în care acestea privesc art. 12 din Legea societăţilor de securitate şi Decretul din 14 mai 1991, acestea nefiind opozabile particularilor. Trebuie deci să se răspundă numai la acea parte a primei întrebări preliminare prin care se întreabă dacă o dispoziţie cum este art. 4 din Legea societăţilor de securitate, conform căreia nimeni nu poate exploata o societate de securitate fără aprobarea ministrului de interne, este compatibilă cu art. 30 din Tratat.

 

  1. 58.              În această privinţă trebuie observat că, întrucât o asemenea dispoziţie impune o condiţie pentru constituirea unei societăţi şi desfăşurarea activităţilor acesteia de societate de securitate, ea nu se situează în mod direct în domeniul de aplicare a art. 30 din Tratat care vizează libera circulaţie a mărfurilor între statele membre. În plus, trebuie să se constate că dosarul nu conţine nici o indicaţie conform căreia o asemenea dispoziţie ar avea efecte restrictive asupra liberei circulaţii a mărfurilor sau ar fi, în orice alt mod, contrară dreptului comunitar.

 

  1. 59.              Răspunsul la prima întrebare preliminară trebuie deci să fie că art. 30 din Tratat nu se opune unei  dispoziţii naţionale de tipul art. 4 din Legea societăţilor de securitate.

 

 

Cu privire la cheltuielile de judecată

 

 

  1. 60.              Cheltuielile pretinse de guvernele belgian, german, olandez şi al Regatului Unit, precum şi de către Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei restituiri. Întrucât procedura are, în ce priveşte părţile din acţiunea principală, caracterul unei cereri formulate către instanţa naţională, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

 

 

Pentru aceste motive,

 

CURTEA

 

 

pronunţându-se asupra întrebărilor care i-au fost adresate de tribunal de commerce din Liège, prin hotărârea din 20 iunie 1994, hotărăşte:

 

 

1)      O regulă cum este art. 4 din Legea belgiană din 10 aprilie 1990 privind societăţile de pază, societăţile de securitate şi serviciile interne de pază nu constituie o regulă tehnică în sensul Directivei Consiliului 83/189 din 28 martie 1983 de instituire a unei proceduri de informare în domeniul normelor şi reglementărilor tehnice, astfel cum a fost modificată prin Directiva Consiliului 88/182/CEE din 22 martie 1988, în timp ce dispoziţiile de tipul celor conţinute în Decretul regal belgian din 14 mai 1991 de instituire a procedurii de aprobare a sistemelor şi centralelor de alarmă menţionate în Legea din 10 aprilie 1990 constituie reguli tehnice, iar calificarea unei reguli cum este art. 12 din Legea din 10 aprilie 1990 menţionată anterior depinde de efectele juridice ale acesteia conform dreptului naţional.

 

2)      Art. 8 şi 9 din Directiva 83/189 modificată prin Directiva 88/182 trebuie interpretate în sensul că particularii pot să le invoce înaintea instanţelor naţionale, cărora le incumbă obligaţia de a refuza aplicarea unei reguli tehnice naţionale care nu a fost notificată conform directivei.

 

3)      Art. 30 din Tratat nu se opune unei dispoziţii naţionale de tipul art. 4 din Legea din 10 aprilie 1990 menţionată anterior.

 

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 30 aprilie 1996.

 

 

 

 

Hotărârea Curţii din 18 decembrie 1997, in cauza Inter-Environnement Wallonie c. Région wallonne,  C-129/96, Rec. p. I-7411[8]

 

Directiva 91/156/CEE – Termen de transpunere – Efecte –  Noţiunea de deşeu

Cerere adresată Curţii, în aplicarea art. 177 din Tratatul CE, de către Conseil d’État din Belgia, ce vizează pronunţarea, în litigiile aflate pe rolul acestei instanţe, între

Inter-Environnement Wallonie ASBL

şi

Région wallonne,

a unei hotărâri preliminare privind interpretarea art. 5 şi 189 din Tratatul CEE şi art. 1 lit. (a) din Directiva Consiliului 75/442/CEE din 15 iulie 1975 privind deşeurile (JO L 184, p. 39), modificată de Directiva Consiliului 91/156/CEE din 18 martie 1991 (JO L 78, p. 32),

CURTEA,

având în vedere observaţiile scrise prezentate,

având în vedere raportul cauzei,

după ascultarea concluziilor orale,

după ascultarea concluziilor avocatului general prezentate în şedinţa din 24 aprilie 1997,

pronunţă prezenta

 

Hotărâre

  1. Prin hotărârea din 29 martie 1996, primită la Curte la 23 aprilie 1996, Conseil d’État din Belgia a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CE, două întrebări preliminare privind interpretarea art. 5 şi 189 din Tratatul CEE şi a art. 1 lit. (a), din Directiva Consiliului 75/442/CEE din 15 iulie 1975 privind deşeurile (JO L 194, p. 39), modificată de Directiva Consiliului 91/156/CEE din 18 martie 1991 (JO L 78, p. 32).
  1. Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unei acţiuni în anulare intentate de asociaţia fără scop lucrativ Inter-Environnement Wallonie (denumită în continuare „Inter-Environnement Wallonie”) împotriva hotărârii executivului regional valon din 9 aprilie 1992 privind deşeurile toxice sau periculoase (denumită în continuare „hotărâre”).

Dispoziţiile de drept comunitar incidente

  1. Directiva 75/442 are ca scop armonizarea legislaţiilor naţionale în ceea ce priveşte eliminarea deşeurilor. Ea a fost modificată de Directiva 91/156.
  1. Directiva 75/442, modificată de Directiva 91/156, defineşte noţiunea de deşeu în art. 1 lit. (a), după cum urmează:

„În sensul prezentei directive, se înţelege prin:

a)         deşeu: orice substanţă sau obiect care aparţine categoriilor prevăzute în anexa I, de care detentorul se debarasează sau de care acesta are intenţia sau obligaţia să se debaraseze.

Acţionând în conformitate cu procedura prevăzută în art. 18, Comisia va stabili, până la 1 aprilie 1993 cel târziu, o listă cu deşeurile care aparţin categoriilor enumerate în anexa I. Această listă va fi reexaminată periodic şi, dacă este nevoie, va fi revizuită după aceeaşi procedură.”

  1. Lista menţionată de această ultimă dispoziţie a fost adoptată prin Decizia Comisiei 94/3/CE din 20 decembrie 1993 de stabilire a unei liste cu deşeuri în temeiul art. 1 lit. (a) din Directiva 75/442 (JO 1994, L 5, p. 15). La pct. 1 al notei preliminare aferente acestei liste se indică, pe de o parte, că aceasta nu este exhaustivă şi, pe de altă parte, că dacă o materie figurează în această listă, acest fapt nu produce efecte decât dacă materia respectivă corespunde definiţiei deşeurilor.
  1. Art. 9 alin. (1) şi art. 10 din Directiva 75/442, modificată, prevăd că orice unitate sau întreprindere care realizează operaţiunile enumerate în anexa II A sau în anexa II B trebuie să obţină o autorizaţie de la autoritatea competentă. Anexa II A prezintă operaţiunile de eliminare, în timp ce Anexa II B enumeră operaţiunile ce au ca scop o posibilă valorificare a deşeurilor.
  1. Art. 11 din Directiva 75/442, modificată, prevede o excepţie la această obligaţie de autorizare:

„1.       Fără a aduce atingere dispoziţiilor Directivei Consiliului 78/319/CEE din 20 martie 1978 privind deşeurile toxice şi periculoase [JO L 84, p. 43], modificată ultima dată de Actul de aderare a Spaniei şi Portugaliei, pot fi scutite de autorizaţia menţionată în art. 9 sau 10:

a)         unităţile sau întreprinderile care asigură eliminarea propriilor deşeuri în spaţiile de producţie

şi

b)         unităţile sau întreprinderile care valorifică deşeuri.

Această scutire se poate aplica numai dacă:

–           autorităţile competente au adoptat norme generale pentru fiecare tip de activitate, stabilind tipurile şi cantităţile de deşeuri şi condiţiile necesare pentru ca o activitate să fie scutită de autorizaţie

şi

–           tipurile sau cantităţile de deşeuri şi modalităţile de eliminare sau de valorificare respectă condiţiile menţionate în art. 4.

2.         Unităţile sau întreprinderile menţionate în alin. (1) trebuie înregistrate la o autoritate competentă.

…”

  1. Art. 4 din Directiva 75/442, modificată, prevede:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura valorificarea sau eliminarea deşeurilor fără a pune în pericol sănătatea omului şi fără să se utilizeze procedee sau metode care ar putea dăuna mediului înconjurător, în special:

–           fără să creeze riscuri pentru apă, aer sau sol, nici pentru faună şi floră,

–           fără să deranjeze prin zgomot sau miros,

–           fără să dăuneze peisajelor sau siturilor care prezintă un interes deosebit.

…”

  1. Conform art. 2 alin. (1) primul paragraf din Directiva 91/156, statele membre au avut obligaţia de a adopta acte cu putere de lege şi administrative necesare conformării la prezenta directivă până la 1 aprilie 1993 cel târziu şi de a informa imediat Comisia cu privire la aceasta. În al doilea paragraf al alineatului menţionat anterior se precizează: «În adoptarea acestor acte statele membre trebuie să facă trimitere la prezenta directivă sau să le însoţească de o asemenea trimitere cu ocazia publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.»”.
  1. Directiva Consiliului 91/689/CEE din 12 decembrie 1991 privind deşeurile periculoase (JO L 377, p. 20) face trimitere în art. 1 alin. (3) la definiţia deşeurilor prevăzută în Directiva 75/442 şi formulează în art. 1 alin. (4) definiţia deşeurilor periculoase.
  1. Art. 3 alin. (1) şi (2) din Directiva 91/689 prevede:

„1.       Derogarea de la obligativitatea autorizării pentru unităţile care asigură eliminarea propriilor deşeuri, menţionată în art. 11 alin. (1) lit. (a) din Directiva 75/442/CEE, nu se aplică în cazul deşeurilor periculoase care intră sub incidenţa prezentei directive.

2.         Conform art. 11 alin. (1) lit. (b) din Directiva 75/442/CEE, un stat membru poate deroga de la dispoziţiile art. 10 din directiva menţionată anterior în cazul unităţilor sau întreprinderilor care asigură valorificarea deşeurilor cărora li se aplică prezenta directivă:

–           dacă acest stat membru adoptă norme generale care enumeră tipurile şi cantităţile de deşeuri în cauză şi care precizează condiţiile specifice (valorile limită pentru substanţele periculoase conţinute în deşeuri, valorile limită de emisie şi tipul de activitate) şi celelalte condiţii care trebuie respectate pentru efectuarea diferitelor tipuri de valorificare,

–           dacă tipurile sau cantităţile de deşeuri şi modalităţile de valorificare respectă condiţiile prevăzute în art. 4 din Directiva 75/442/CEE.”

  1. Art. 11 din Directiva 91/689 a abrogat Directiva Consiliului 78/319/CEE din 20 martie 1978 privind deşeurile toxice şi periculoase (JO L 84, p. 43), cu efect de la 12 decembrie 1993. Art. 1 din Directiva Consiliului 94/31/CE din 27 iunie 1994 de modificare a Directivei 91/689 (JO L 168, p. 28), a amânat totuşi pentru data de 27 iunie 1995 abrogarea Directivei 78/319.

Dispoziţiile de drept naţional incidente

  1. Decretul Consiliului regional valon din 5 iulie 1985 privind deşeurile, modificat de decretul din 25 iulie 1991 (denumit în continuare „decret”), defineşte deşeurile în art. 3 pct. 1, după cum urmează:

„1  deşeuri: orice substanţe sau obiecte care aparţin categoriilor prezentate în anexa I şi de care detentorul se debarasează sau de care acesta are intenţia sau obligaţia să se debaraseze”.

  1. Hotărârea prevede în art. 5 alin. (1):

„Sunt supuse autorizării orice implantare sau exploatare a unei instalaţii speciale de colectare, pretratare, eliminare sau valorificare a deşeurilor toxice sau periculoase care nu este integrată într-un proces de producţie industrială…”

  1. În preambul, hotărârea face trimitere în special la decret, la Directiva 75/442, modificată, şi la Directivele 78/319 şi 91/689. Art. 86 din hotărâre stabileşte intrarea în vigoare a acesteia în ziua publicării în Moniteur belge. Publicarea a avut loc la 23 iunie 1992.

Situaţia de fapt din acţiunea principală

  1. Prin cererea înaintată la 21 august 1992, Inter-Environnement Wallonie a solicitat Conseil d’État din Belgia să anuleze, în principal, toate dispoziţiile hotărârii şi, în subsidiar, numai anumite dispoziţii ale acesteia.
  1. Prin hotărârea de trimitere, Conseil d’État a hotărât asupra a cinci din cele şase motive prezentate de Inter-Environnement Wallonie şi a anulat unele dintre dispoziţiile hotărârii.
  1. În motivul nesoluţionat, Inter-Environnement Wallonie susţine că art. 5 alin. (1) din hotărâre încalcă în special art. 11 din Directiva 75/442, modificată, şi art. 3 din Directiva 91/689 prin faptul că exclude din regimul de autorizare operaţiunile de implantare şi de exploatare ale unei instalaţii speciale de colectare, pretratare, eliminare sau valorificare a deşeurilor toxice sau periculoase care este „integrată într-un proces de producţie industrială”.
  1. În prima parte a respectivului motiv, Inter-Environnement Wallonie subliniază că art. 11 din Directiva 75/442, modificată, coroborat cu art. 3 din Directiva 91/689, permite derogarea de la obligativitatea autorizării pentru întreprinderile care asigură valorificarea deşeurilor doar în condiţiile stabilite de aceste dispoziţii şi doar dacă aceste întreprinderi sunt înregistrate la autorităţile competente.
  1. În acest sens, Conseil d’État consideră că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din hotărâre sunt          într-adevăr contrare dispoziţiilor art. 11 din Directiva 75/442, modificată, coroborat cu art. 3 din Directiva 91/689.
  1. Constatând că hotărârea a fost adoptată într-un moment în care termenul acordat prin directivă pentru transpunerea sa nu expirase încă, Conseil d’État se întreabă în ce măsură un stat membru poate, în această perioadă, să adopte acte contrare directivei. Mai precizează, de asemenea, că răspunsul negativ dat la această întrebare de către Inter-Environnement Wallonie contrazice regula conform căreia legalitatea unui act se apreciază la momentul adoptării sale.
  1. În partea a doua a motivului, Inter-Environnement Wallonie susţine că excluderea prevăzută în art. 5 alin. (1) din hotărâre este contrară decretului, care, în opinia sa, nu prevede nici o derogare pentru operaţiunile integrate într-un proces industrial.
  1. În acest sens, Conseil d’État constată că art. 3 pct. 1 din decret şi anexa la care acesta face trimitere se vor a fi o transpunere fidelă a Directivei 75/442, modificată. Or, deşi rezultă din jurisprudenţa Curţii că reprezintă deşeuri acele substanţe şi obiecte de care detentorul se debarasează sau are obligaţia să se debaraseze fără a intenţiona să excludă astfel o eventuală reutilizare economică a lor de către alte persoane, nu se poate stabili dacă o substanţă sau un obiect menţionate în art. 1 din Directiva 75/442, modificată, care sunt integrate direct sau indirect într-un proces de producţie industrială reprezintă un deşeu în sensul art. 1 lit. (a) din directiva în cauză.
  1. În aceste condiţii, Conseil d’État a adresat Curţii următoarele întrebări preliminare:

„1)       Art. 5 şi 189 din Tratatul CEE se opun adoptării, de către statele membre, a unei dispoziţii contrare Directivei 75/442/CEE din 15 iulie 1975 privind deşeurile, modificată de Directiva 91/156/CEE din 18 martie 1991, în termenul acordat pentru transpunerea acesteia?

Se opun aceleaşi dispoziţii din Tratat adoptării de către statele membre şi intrării în vigoare  a unei norme care se prezintă drept o transpunere a directivei în cauză, dar ale cărei dispoziţii par contrare cerinţelor respectivei directive?

2)         O substanţă menţionată în anexa I la Directiva Consiliului 91/156/CEE din 18 martie 1991 de modificare a Directivei 75/442/CEE privind deşeurile, care este integrată, direct sau indirect, într-un proces de producţie industrială, reprezintă un deşeu în sensul art. 1 lit. (a) din directiva în cauză?”

Cu privire la a doua întrebare

  1. Instanţa de trimitere întreabă prin cea de a doua întrebare a sa, care trebuie examinată mai întâi, dacă simplul fapt că o substanţă este integrată, direct sau indirect, într-un proces de producţie industrială o exclude din noţiunea de deşeu în sensul art. 1 lit. (a) din Directiva 75/442 modificată.
  1. Din formularea art. 1 lit. (a) din Directiva 75/442, modificată, rezultă în primul rând că domeniul de aplicare a noţiunii de deşeu depinde de sensul termenului „a se debarasa”.
  1. Rezultă apoi din dispoziţiile Directivei 75/442, modificată, în special din art. 4 şi 8-12, precum şi din anexele II A şi II B, că acest termen include în acelaşi timp eliminarea şi valorificarea unei substanţe sau a unui obiect.
  1. Aşa cum a evidenţiat dl avocat general la pct. 58-61 din concluziile sale, lista categoriilor de deşeuri care figurează în anexa I la Directiva 75/442, modificată, şi operaţiunile de eliminare şi de valorificare enumerate în anexele II A şi II B la aceeaşi directivă, indică faptul că noţiunea de deşeu nu exclude, în principiu, nici un tip de reziduuri, de subproduse industriale sau de alte substanţe care rezultă din procesul de producţie. Această constatare este de altfel confirmată de lista deşeurilor stabilită de Comisie prin Decizia 94/3.
  1. În acest sens, ar trebui precizat în primul rând că, după cum rezultă în special din art. 9-11 din Directiva 75/442, modificată, directiva în cauză se aplică nu numai eliminării şi valorificării deşeurilor de către întreprinderi specializate în acest domeniu, ci şi eliminării şi valorificării deşeurilor de către întreprinderea care le-a produs, în spaţiul în care acestea au fost produse.
  1. În al doilea rând, conform art. 4 din Directiva 75/442, modificată, dacă deşeurile trebuie valorificate sau eliminate fără a pune în pericol sănătatea omului şi fără să fie utilizate procedee sau metode care ar putea dăuna mediului înconjurător, nici o dispoziţie din directivă nu lasă să se înţeleagă că aceasta nu s-ar putea referi şi la operaţiunile de eliminare sau de valorificare ce fac parte dintr-un proces de producţie industrială, dacă acestea nu reprezintă un pericol pentru sănătatea omului sau pentru mediu.
  1. În fine, trebuie reamintit că, după cum Curtea s-a pronunţat deja, noţiunea de deşeu, în sensul art. 1 din Directiva 75/442, modificată, nu trebuie înţeleasă ca excluzând substanţele şi obiectele susceptibile de o reutilizare economică (hotărârile din 28 martie 1990, Zanetti e.a., C-359/88, Culeg. p. I-1509, consid. 12 şi 13; din 10 mai 1995, Comisie/Germania, C-422/92, Culeg. p. I-1097, consid. 22 şi 23, şi din 25 iunie 1997, Tombesi e.a., C-304/94, C-330/94, C-342/94 şi C-224/95, Culeg. p. I-3561, consid. 47 şi 48).
  1. Rezultă din ansamblul acestor consideraţii că pot reprezenta deşeuri în sensul art. 1 lit. (a) din Directiva 75/442, modificată, substanţe care intră într-un proces de producţie.
  1. Această concluzie nu aduce atingere distincţiei care trebuie făcută, după cum au subliniat pe bună dreptate guvernele belgian, german, olandez şi cel al Regatului Unit, între valorificarea de deşeuri în sensul Directivei 75/442, modificată, şi tratarea industrială uzuală de produse care nu reprezintă deşeuri, oricât de dificil ar fi de operat această distincţie.
  1. Trebuie, în consecinţă, să se răspundă la a doua întrebare adresată că simplul fapt că o substanţă este integrată, direct sau indirect, într-un proces de producţie industrială nu o exclude din noţiunea de deşeu în sensul art. 1 lit. (a) din Directiva 75/442, modificată.

Cu privire la prima întrebare

  1. Prin prima sa întrebare, instanţa de trimitere urmăreşte să afle dacă art. 5 şi 189 din Tratatul CEE se opun adoptării, de către statele membre, a unor măsuri contrare Directivei 91/156 în termenul de transpunere.
  1. Conform Inter-Environnement Wallonie, rezultă din supremaţia dreptului comunitar şi din art. 5 din Tratat că, chiar dacă un stat membru decide să transpună o directivă comunitară înaintea expirării termenului stabilit prin directivă, această transpunere trebuie să fie conformă cu directiva. Alegând să transpună Directiva 91/156 la 9 aprilie 1992, Regiunea valonă ar fi trebuit, în consecinţă, să se conformeze acestei directive.
  1. Comisia se raliază acestei poziţii şi susţine că art. 5 şi 189 din Tratat se opun adoptării de către statele membre a unei dispoziţii contrare Directivei 91/156 în termenul de transpunere. Comisia consideră, în acest sens, ca irelevantă întrebarea dacă o anumită măsură este destinată în mod expres transpunerii directivei în cauză.
  1. Guvernele belgian, francez şi cel al Regatului Unit consideră în schimb că până la expirarea termenului de transpunere a unei directive, statele membre au libertatea de a adopta dispoziţii care nu sunt conforme cu directiva în cauză. Guvernul Regatului Unit adaugă totuşi că art. 5 şi 189 din Tratat se opun adoptării de către un stat membru a unor măsuri care ar face imposibilă sau extrem de dificilă transpunerea corectă a directivei.
  1. Guvernul olandez consideră că adoptarea unei directive implică ca statele membre să nu mai poată întreprinde nimic din ceea ce ar putea să îngreuneze atingerea rezultatului prevăzut. Totuşi, conform guvernului olandez, nu se poate considera că un stat membru a încălcat dispoziţiile art. 5 şi 189 din Tratat dacă, aşa cum se întâmplă şi în cauza prezentă, nu este sigur că dispoziţiile sale naţionale contravin directivei în cauză.
  1. Cu titlu preliminar, trebuie amintit că obligaţia unui stat membru de a adopta toate măsurile necesare pentru atingerea rezultatului prevăzut de o directivă este o obligaţie de rezultat impusă prin art. 189 al treilea paragraf din Tratat şi prin însăşi directiva în cauză (hotărârile din 1 februarie 1977, Verbond van Nederlandse Ondernemingen, 51/76, Culeg. p. 113, consid. 22; din 26 februarie 1986, Marshall, 152/84, Culeg. p. 723, consid. 48, şi din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld e.a., C-72/95, Culeg. p. I-5403, consid. 55). Această obligaţie de a adopta toate măsurile generale sau speciale se impune tuturor autorităţilor statelor membre, inclusiv autorităţilor jurisdicţionale, în cadrul competenţelor lor (hotărârile din 13 noiembrie 1990, Marleasing, C-106/89, Culeg. p. I-4135, consid. 8, şi Kraaijeveld e.a., citat anterior, consid. 55).
  1. Ar trebui apoi subliniat faptul că în sensul art. 191 alin. (2) din Tratatul CEE, la momentul producerii faptelor ce fac obiectul acţiunii principale, „Directivele şi deciziile se notifică destinatarilor lor şi îşi produc efectele de la data acestei notificări”. Decurge din această dispoziţie că o directivă produce efecte juridice în statul membru destinatar din momentul notificării sale.
  1. În cauză,potrivit unei practici constante, Directiva 91/156 stabileşte ea însăşi un termen la expirarea căruia actele cu putere de lege şi actele administrative necesare în vederea transpunerii acesteia trebuie să fi intrat în vigoare în statele membre.
  1. De vreme ce prin acest termen se urmăreşte în special să se acorde statelor membre timpul necesar adoptării măsurilor de transpunere, nu li se poate reproşa acestora că nu au transpus directiva în ordinea juridică naţională înainte de expirarea termenului acordat.
  1. Cu toate acestea, statelor membre le revine obligaţia de a adopta tocmai în termenul de transpunere măsurile necesare prin care să se asigure atingerea rezultatului prevăzut de directivă până la expirarea acestui termen.
  1. În acest sens, dacă statele membre nu au obligaţia de a adopta aceste măsuri înaintea expirării termenului de transpunere, din aplicarea coroborată a art. 5 alin. (2), coroborat cu art. 189 alin. (3) din Tratat şi cu dispoziţiile directivei rezultă că, în acest termen, statele membre trebuie să se abţină să adopte dispoziţii care ar putea compromite grav rezultatul prevăzut de directivă.
  1. Este de competenţa instanţei naţionale să aprecieze dacă acesta este şi cazul dispoziţiilor naţionale a căror legalitate face obiectul sesizării.
  1. În acest sens, instanţa naţională trebuie să examineze în special dacă dispoziţiile în cauză se prezintă drept o transpunere completă a directivei, precum şi să analizeze efectele concrete ale aplicării acestor dispoziţii contrare directivei şi întinderea lor în timp.
  1. Spre exemplu, dacă dispoziţiile în cauză constituie o transpunere definitivă şi completă a directivei, neconformitatea lor cu directiva ar putea lăsa să se prezume că rezultatul prevăzut de aceasta nu va fi atins în termenele acordate dacă nu este posibilă o modificare în timp util a acestor dispoziţii.
  1. Pe de altă parte, instanţa naţională ar putea să ţină cont de posibilitatea unui stat membru de a adopta dispoziţii provizorii sau de a pune în aplicare directiva în mai multe etape. În asemenea cazuri, neconformitatea unor dispoziţii tranzitorii de drept naţional cu directiva sau netranspunerea anumitor dispoziţii din directivă nu ar compromite în mod necesar rezultatul prevăzut de aceasta.
  1. Trebuie deci să se răspundă la prima întrebare că art. 5 alin. (2) şi art. 189 alin. (3) din Tratatul CEE, precum şi Directiva 91/156 impun ca, în termenul de transpunere stabilit prin directivă pentru punerea sa în aplicare, statul membru destinatar al directivei să se abţină de la adoptarea unor dispoziţii de natură să compromită grav atingerea rezultatului prevăzut de directivă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

  1. Cheltuielile pretinse de guvernele belgian, german, francez, olandez şi de cel al Regatului Unit, precum şi de către Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât procedura are, în ceea ce priveşte părţile în acţiunea principală, caracterul unui incident procedural în cadrul litigiului aflat pe rolul instanţei naţionale, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la  cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se asupra întrebărilor care i-au fost adresate de către Conseil d’État din Belgia, prin hotărârea din 29 martie 1996,

hotărăşte:

 

1)         Simplul fapt că o substanţă este integrată, direct sau indirect, într-un proces de producţie industrială, nu o exclude din noţiunea de deşeu în sensul art. 1 lit. (a) din Directiva Consiliului  75/442/CEE din 15 iulie 1975 privind deşeurile, modificată de Directiva Consiliului 91/156/CEE din 18 martie 1991.

 

2)         Art. 5 alin. (2) şi art. 189 alin. (3) din Tratatul CEE, precum şi Directiva 91/156 impun ca, în termenul de transpunere stabilit prin directivă pentru punerea sa în aplicare, statul membru destinatar al directivei să se abţină de la adoptarea unor dispoziţii de natură să compromită grav atingerea rezultatului prevăzut de directivă.

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 18 decembrie 1997.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Principiul supremaţiei dreptului comunitar

 

Hotărârea Curţii din 15 iulie 1964, Costa c. E.N.E.L., 6/64, Recueil 1964, p. 1141[9]

 

Cerere de hotărâre preliminară în cauza dedusă judecăţii instanţei naţionale, hotărâre formulată în temeiul art. 177 din Tratatul CEE de Giudice Conciliatore din Milano şi având ca scop interpretarea art. 102, 93, 53 şi 37 din tratatul sus-menţionat.

 

Prin ordonanţa din 16 ianuarie 1964, transmisă regulamentar Curţii, Giudice Conciliatore din Milano, „având în vedere art. 177 din Tratatul de instituire a CEE din 25 martie 1957, transpus în legislaţia italiană prin Legea nr. 1203 din 14 octombrie 1957 şi, având în vedere afirmaţia conform căreia Legea nr. 1643 din 6 decembrie 1962 şi decretele prezidenţiale emise în executarea acestei legi încalcă art. 102, 93, 53 şi 37 din Tratat”, a suspendat judecata şi a dispus transmiterea dosarului către Curte.

Cu privire la aplicarea art. 177

Aspect extras din redactarea întrebării

Plângerea are ca obiect obţinerea, în temeiul art. 177, a unei hotărâri privind compatibilitatea unei legi naţionale cu tratatul.

Totuşi, în sensul acestui articol instanţele naţionale ale căror hotărâri sunt, ca în cazul de faţă, definitive, trebuie să sesizeze Curtea în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare privind „interpretarea tratatului”, în momentul în care o astfel de cerere este invocată pe rolul lor.

În temeiul acestei dispoziţii, Curtea nu are nici competenţa de a aplica tratatul într-o cauză determinată şi nici de a se pronunţa cu privire la valabilitatea unei prevederi de drept intern legate de acesta, cum ar avea posibilitatea să o facă în temeiul art. 169.

Aceasta poate, totuşi, să extragă din redactarea imperfectă a instanţei naţionale numai întrebările utile pentru interpretarea tratatului.

Nu trebuie să se pronunţe cu privire la valabilitatea unei legi Italiene în raport cu tratatul, ci trebuie doar să interpreteze articolele menţionate anterior prin prisma elementelor de fapt expuse de Giudice Conciliatore.

Aspect extras din absenţa necesităţii unei interpretări

Se face plângere împotriva faptului că instanţa din Milano a cerut o interpretare a tratatului, inutilă soluţionării litigiului aflat pe rolul său.

Totuşi, art. 177, având în vedere o separare netă a funcţiilor între instanţele naţionale şi Curte, nu-i permite acesteia nici să cerceteze faptele cauzei şi nici să critice temeiurile şi scopurile cererii de interpretare.

Aspect extras din obligaţia judecătorului de a aplica dreptul intern

Guvernul italian invocă „inadmisibilitatea absolută” a cererii lui Giudice Conciliatore, motivând că instanţa naţională, obligată să aplice o lege internă, nu poate invoca art. 177.

Spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatului şi care se impune organelor jurisdicţionale de drept intern.

În fapt, prin instituirea unei Comunităţi cu o durată nelimitată, având instituţii proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internaţională şi, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor însele.

Această integrare în dreptul fiecărei ţări membre a dispoziţiilor de natură comunitară, precum şi, în general, sensul şi spiritul tratatului au drept corolar faptul că statele nu pot impune, împotriva unei ordini juridice acceptate de către acestea, pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară care nu poate astfel să-i fie opozabilă.

Forţa executorie a dreptului comunitar nu poate, într-adevăr, varia de la un stat la altul în favoarea legislaţiilor interne ulterioare, fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului stipulate în art. 5 alin. (2), şi nici nu poate produce o discriminare interzisă de art. 7.

Obligaţiile contractate în Tratatul de instituire a Comunităţii nu ar fi precise, necondiţionate, ci doar eventuale, dacă ar putea fi introduse în cauză prin actele legislative viitoare ale semnatarilor.

Atunci când statelor le este recunoscut dreptul de a acţiona unilateral, temeiul este o clauză specială precisă (de exemplu, art. 15, 93-3, 223-225).

Pe de altă parte, cererile de derogare ale statelor sunt supuse procedurilor de autorizare (art. 8-4, 17-4, 25, 26, 73, 93-2, paragraful al treilea şi art. 226 de exemplu) care ar rămâne fără obiect dacă acestea ar avea posibilitatea de a se sustrage de la obligaţiile lor prin intermediul unei simple legi.

Supremaţia dreptului comunitar este confirmată prin art. 189 conform căruia regulamentele au caracter „obligatoriu” şi sunt “direct aplicabile în toate statele membre”.

Această dispoziţie, care nu este supusă nici unei rezerve, ar fi lipsită de sens dacă un stat ar putea să-i anihileze efectele printr-un act legislativ opozabil textelor comunitare.

Reiese din ansamblul acestor elemente că, izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu ar putea, prin prisma naturii sale specifice originale, să i se opună din punct de vedere juridic un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a fi introdus în cauză fundamentul juridic al însăşi Comunităţii.

Transferul ordinii lor juridice interne către ordinea juridică comunitară, al drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare dispoziţiilor din Tratat, operat de către state, are drept consecinţă o limitare definitivă a drepturilor lor suverane, împotriva căreia nu poate avea forţă juridică superioară un act unilateral ulterior, incompatibil cu noţiunea de Comunitate.

În consecinţă, se impune să se recurgă la aplicarea art. 177, în ciuda oricărei legi naţionale, în cazul în care se adresează o întrebare privind interpretarea Tratatului.

Întrebările adresate de Giudice Conciliatore cu privire la art. 102, 93, 53 şi 37 urmăresc să clarifice dacă aceste dispoziţii produc efecte imediate şi creează drepturi individuale, pe care instanţele interne trebuie să le protejeze şi, în caz afirmativ, care este sensul acestora.

Cu privire la interpretarea art. 102

În sensul art. 102, când „există temerea” că intervenţia unei dispoziţii legislative produce o „denaturare”, statul membru care intenţionează să procedeze în acest fel „consultă Comisia”, aceasta din urmă putând să recomande apoi statelor măsurile corespunzătoare în vederea evitării denaturării de care ele se tem.

Acest articol, inclus în capitolul consacrat „apropierii legislaţiilor”, urmăreşte să evite agravarea diferenţelor existente între legislaţiile naţionale, cu privire la obiectivele din Tratat.

Prin această dispoziţie, statele membre şi-au limitat libertatea de iniţiativă acceptând să se supună unei proceduri de consultare corespunzătoare.

Obligându-se ele însele necondiţionat  să consulte în mod preventiv Comisia în toate cazurile în care proiectele lor legislative ar putea implica riscul, chiar minor, al unei eventuale denaturări, statele au încheiat cu Comunitatea un angajament care le obligă în calitate de state, dar nu creează drepturi individuale, pe care instanţele interne trebuie să le protejeze.

Comisia, la rândul său, este obligată să asigure respectarea prevederilor acestui articol, obligaţia neconferind însă particularilor posibilitatea de a invoca, în cadrul dreptului comunitar şi în temeiul art. 177, nici neîndeplinirea obligaţiilor de către statul în cauză şi nici omisiunea de a acţiona a Comisiei.

Cu privire la interpretarea art. 93

În sensul art. 93 alin. (1) şi (2), Comisia procedează împreună cu statele membre la „verificarea permanentă a regimurilor de ajutor existente în aceste state”, în vederea punerii în aplicare a măsurilor corespunzătoare cerute de funcţionarea pieţei comune.

În sensul art. 93 alin. (3), Comisia trebuie să fie informată, în timp util, cu privire la proiectele menite să instituie sau să modifice ajutoare, statul membru interesat neputând pune în aplicare măsurile proiectate înainte de îndeplinirea procedurii comunitare şi, dacă este cazul, a procedurii în faţa Curţii.

Aceste dispoziţii, ale secţiunii din Tratat consacrată „ajutoarelor acordate de state” urmăresc, pe de o parte, să elimine în mod progresiv ajutoarele existente şi, pe de altă parte, să evite ca, în conduita afacerilor interne ale respectivelor state, ajutoare noi, care pot favoriza direct sau indirect, într-o manieră apreciabilă, întreprinderile sau produsele, să fie instituite „sub orice formă” şi care ameninţă, chiar cu titlu potenţial, să denatureze concurenţa.

Prin art. 92, statele au recunoscut că ajutoarele în cauză sunt incompatibile cu piaţa comună şi s-au angajat în acest fel în mod implicit să nu le instituie în afara derogărilor prevăzute de Tratat, dar întrucât, prin art. 93, ele au convenit doar să le supună procedurilor corespunzătoare, atât pentru suprimarea ajutoarelor existente, cât şi pentru instituirea unor noi ajutoare.

Obligându-se să informeze Comisia „în timp util” cu privire la proiectele lor de ajutoare, acceptând să se supună procedurilor prevăzute de art. 93, statele au încheiat cu Comunitatea, un angajament care le obligă, în calitatea lor de state, dar nu creează drepturi individuale, cu excepţia ultimei dispoziţii de la paragraful al treilea din respectivul articol, inaplicabil în cauză.

Comisia, la rândul său, este obligată să asigure respectarea prevederilor acestui articol, acesta obligând-o chiar să procedeze, împreună cu statele, la examinarea permanentă a regimurilor de ajutoare existente, această obligaţie neconferind însă particularilor posibilitatea de a invoca, în cadrul dreptului comunitar şi în temeiul art. 177, nici neîndeplinirea obligaţiilor de către statul în cauză şi nici omisiunea de a acţiona a Comisiei.

Cu privire la interpretarea art. 53

În sensul art. 53, statele membre se angajează, sub rezerva dispoziţiilor prevăzute în Tratat, să nu introducă noi restricţii cu privire la stabilirea pe teritoriul lor a resortisanţilor celorlaltor state membre.

Obligaţia pe care statele şi-au asumat-o în acest fel se reduce din punct de vedere juridic la o simplă abţinere.

Aceasta nu este supusă nici unei condiţii şi nu se subordonează, în execuţia sa ori în efectele sale, intervenţiei vreunui act, din partea statelor sau a Comisiei.

Este completă şi precisă din punct de vedere juridic şi, în consecinţă, capabilă să producă efecte directe în relaţiile dintre statele membre şi justiţiabili.

O interdicţie exprimată atât de formal, intrată în vigoare o dată cu Tratatul în ansamblul Comunităţii şi, integrată astfel în sistemul juridic al statelor membre, constituie însăşi legea acestora şi-i priveşte direct pe resortisanţii lor, în favoarea cărora a creat drepturi individuale, pe care instanţele interne trebuie să le protejeze.

Interpretarea solicitată a art. 53 implică ca acesta să fie analizat în contextul capitolului referitor la dreptul de stabilire, unde este situat.

După ce art. 52 a prevăzut eliminarea progresivă a „restricţiilor impuse libertăţii de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru”, capitolul respectiv a prevăzut, în art. 53, că aceste state nu trebuie să introducă „noi restricţii la stabilirea pe teritoriul lor a resortisanţilor celorlaltor state membre”.

În consecinţă, trebuie să se clarifice în ce condiţii resortisanţii celorlaltor state membre dispun de libertatea de stabilire.

Art. 52 alin. (2) precizează acest lucru, arătând că libertatea de stabilire implică accesul la activităţi nesalariate, la înfiinţarea şi la gestiunea de întreprinderi, „în condiţiile definite de legislaţia ţării în care se stabilesc resortisanţii pentru proprii săi resortisanţi”.

Este suficient, pentru respectarea art. 53, ca nici o măsură nouă să nu supună stabilirea resortisanţilor din celelalte state membre unei reglementări mai severe decât cea rezervată propriilor resortisanţi, iar aceasta indiferent de regimul juridic al întreprinderilor.

Cu privire la interpretarea art. 37

În sensul art. 37 alin. (1), statele membre restructurează treptat „monopolurile naţionale cu caracter comercial” în scopul asigurării eliminării oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre în ce priveşte condiţiile de aprovizionare şi desfacere pe piaţă.

Acesta prevede, în plus, la alin. (2), obligaţia statelor membre de a se abţine de la adoptarea oricărei noi măsuri contrare acestei dispoziţii.

Statele au contractat astfel o dublă obligaţie: una activă, menită să restructureze monopolurile lor naţionale, iar cealaltă pasivă, menită să evite adoptarea oricărei măsuri noi.

Interpretarea este cerută cu privire la această din urmă obligaţie, precum şi în legătură cu elementele necesare interpretării conţinute de prima obligaţie.

Art. 37 alin. (2) enunţă o interdicţie necondiţionată care nu constituie o obligaţie de a face, ci de a nu face.

Această obligaţie nu este supusă nici unei rezerve de a subordona punerea sa în aplicare vreunui act pozitiv de drept intern.

Această interdicţie, prin însăşi natura sa, este susceptibilă să producă efecte directe în relaţiile juridice dintre statele membre şi justiţiabilii acestora.

O obligaţie exprimată atât de formal, intrată în vigoare o dată cu Tratatul în ansamblul Comunităţii şi, astfel integrată în sistemul juridic al statelor membre, constituie însăşi legea acestora şi-i priveşte direct pe resortisanţii lor, în favoarea cărora a creat drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.

Interpretarea solicitată a art. 37 implică, în temeiul complexităţii textului şi a interferenţelor dintre alin. (1) şi (2), ca acestea să fie interpretate în ansamblul capitolului din care fac parte.

Acest capitol este consacrat „eliminării restricţiilor cantitative între statele membre”.

Trimiterea pe care art. 37 alin. (2) o face la „principiile enunţate în alin. (1)” are astfel scopul de a împiedica stabilirea oricărei noi „discriminări între resortisanţii statelor membre” în Ceea ce priveşte „condiţiile de aprovizionare şi desfacere pe piaţă”.

Scopul fiind astfel precizat, art. 37 alin. (1) descrie, pentru a le interzice, mijloacele prin care poate fi încălcat.

Orice noi monopoluri sau organisme prevăzute de art. 37 alin. (1) sunt astfel interzise, prin trimiterea art. 37 alin. (2), în măsura în care acestea urmăresc adoptarea de noi discriminări în condiţiile de aprovizionare şi desfacere pe piaţă.

Se impune, prin urmare, ca judecătorul fondului acţiunii să cerceteze mai întâi dacă acestui scop i-a fost efectiv adusă atingere şi anume, dacă o discriminare nouă între resortisanţii statelor membre în condiţiile de aprovizionare şi desfacere pe piaţă rezultă din însăşi măsura aflată în litigiu, sau este consecinţa acesteia.

Se impune, în afară de aceasta, să fie luate în considerare măsurile vizate de art. 37 alin. (1).

Acest articol interzice instituirea doar a monopolurilor naţionale care prezintă „un caracter comercial” şi, aceasta, în măsura în care urmăresc să introducă discriminările sus-menţionate.

Pentru a intra sub incidenţa prohibiţiilor din acest text, monopolurile naţionale şi organismele respective trebuie, pe de o parte, să aibă ca obiect tranzacţiile cu un produs comercial susceptibil să facă obiectul concurenţei şi al schimburilor între statele membre şi, pe de altă parte, să joace un rol efectiv în cadrul acestor schimburi.

Judecătorul  fondului acţiunii este competent să aprecieze în fiecare cauză în parte dacă activitatea economică respectivă este legată de un astfel de produs care, prin natura sa şi condiţiile tehnice sau internaţionale cărora le este supus, poate să îndeplinească un rol efectiv în importurile sau exporturile dintre resortisanţii statelor membre.

Cu privire la cheltuieli de judecată

Cheltuielile pretinse de către Comisia Comunităţii Economice Europene şi de către guvernul italian, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei restituiri.

Întrucât această procedură, în ce priveşte părţile din acţiunea principală, are natura juridică a unei cereri aflată pe rolul Giudice Conciliatore din Milano, acesta din urmă are competenţa de a se pronunţa asupra cheltuielilor de judecată

 

pentru aceste motive,

având în vedere actele de procedură;

după audierea raportului judecătorului raportor;

după audierea observaţiilor părţilor în acţiunea principală, Comisiei Comunităţii Economice Europene şi guvernului italian;

după audierea concluziilor avocatului general;

având în vedere art. 37, 53, 93, 102, 177 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene;

având în vedere Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii Economice Europene;

având în vedere Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene,

CURTEA,

pronunţându-se asupra excepţiei de inadmisibilitate întemeiată pe art. 177, hotărăşte:

întrebările adresate de Giudice Conciliatore din Milano în temeiul art. 177 sunt admisibile în măsura în care acestea vizează, în cauza de faţă, interpretarea dispoziţiilor din Tratatul CEE, nici un act unilateral ulterior nefiind opozabil reglementărilor comunitare,

dispune, în numele legii:

1. Art. 102 nu conţine dispoziţii susceptibile să creeze drepturi individuale pe care instanţele interne trebuie să le protejeze;

2. Prevederile art. 93, la care se referă întrebarea, nu conţin nici ele astfel de dispoziţii;

3. Art. 53 constituie o reglementare comunitară susceptibilă să creeze drepturi individuale pe care instanţele interne trebuie să le protejeze;

Aceste dispoziţii interzic orice măsură nouă având ca obiect supunerea stabilirii resortisanţilor celorlaltor state membre unei reglementări mai severe decât cea rezervată propriilor resortisanţi, indiferent de regimul juridic al întreprinderilor;

4. Art. 37 alin. (2) constituie, în toate dispoziţiile sale, o reglementare comunitară susceptibilă să creeze drepturi individuale pe care instanţele interne trebuie să le protejeze.

În cadrul întrebării adresate, aceste dispoziţii urmăresc interzicerea oricărei noi măsuri contrară principiilor art. 37 alin. (1), şi anume, orice măsură având ca obiect sau drept consecinţă, o discriminare nouă între resortisanţii statelor membre în condiţii de aprovizionare şi desfacere pe piaţă, prin intermediul monopolurilor sau al organismelor, fiind necesar, pe de o parte, să aibă ca obiect tranzacţiile cu un produs comercial susceptibil să constituie obiectul concurenţei şi al schimburilor între statele membre, iar pe de altă parte să joace un rol efectiv în cadrul acestor schimburi;

şi hotărăşte:

 

Competenţa de a se pronunţa cu privire la cheltuielile de judecată aparţine Giudice Conciliatore din Milano.


[1] Chrysanthakis, Ch.G.: Diki 1986 p.409-412; Cartou, Louis: Recueil Dalloz Sirey 1986 IR. p.453;Jacqué, J.P.: Revue trimestrielle de droit européen 1986 p.500-511; Schermers, H.G.: Ars aequi 1986 p.770-775; Bazex, Michel: Revue trimestrielle de droit européen 1987 p.457-466; Daniele, Luigi: Il Foro italiano 1987 IV Col.316-324; Constantinesco, Vlad; Simon, Denys: Journal du droit international 1987 p.409-417; Van Kraay, Frans: Law Teacher 1987 Vol.21 p.86-88; Sace, J.: Revue de droit international et de droit comparé 1987 p.383-386; Seider, Rainer: Juristische Schulung 1987 p.953-956; Kovar, R.: Cahiers de droit européen 1987 p.314-332; Constantinesco, Vlad ; Simon, Denys: Recueil Dalloz Sirey 1987 Jur. p.79-82; Vilà Costa, Blanca: Revista Jurídica de Catalunya 1987 p.555-558 (PM); Joliet, René: Hacia un nuevo orden internacional y europeo. Estudios en homenaje al profesor don Manuel Díez de Velasco (Ed. Tecnos – Madrid) 1993 p.985-1005;

[2] Dauses, Manfred A.: Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1990 p.169; Hilf, Meinhard: Europarecht 1990 p.273-280; Bonichot, Jean-Claude: Recueil Dalloz Sirey 1990 Jur. p.446-449; Faber, Angela: Deutsches Verwaltungsblatt 1990 p.1095-1100; Jacqué, Jean-Paul: Revue trimestrielle de droit européen 1990 p.620-631; Martínez Murillo, Juan José: Gaceta Jurídica de la CEE – Boletín 1990 n° 57 p.20-23; Fernández Martín, José María: Revista de Instituciones Europeas 1990 p.911-933; Mortelmans, K.J.M.: Ars aequi 1990 p.983-991; Goletti, Giovanni Battista: Il Foro amministrativo 1990 p.2189-2197; Pasetti Bombardella, Francesco: Rivista di diritto europeo 1990 p.875-880; Giegerich, Thomas: Zeitschrift für ausländisches öffentliches Recht und Völkerrecht 1990 p.812-835; Seerden, Rene: Nederlands juristenblad 1991 p.258; Daniele, Luigi: Il Foro italiano 1991 IV Col.1-9; Chambault, Jean-François: Revue du Marché Commun 1991 p.40-48; Pellisé, Cristina: Revista Jurídica de Catalunya 1991 p.283-285; Silva de Lapuerta, Rosario: Revista de Instituciones Europeas 1991 p.177-196; Bradley, Kieran: European Law Review 1991 p.245-257; Constantinesco, Vlad: Journal du droit international 1991 p.451-455; Sanchís Crespo, Carolina: Noticias CEE 1991 n° 78 p.131-138; Condinanzi, Massimo: Rivista italiana di diritto pubblico comunitario 1991 p.127-137; Ioannidou, Stella: Elliniki Epitheorisi Evropaïkou Dikaiou 1991 p.230-238; Bebr, Gerhard: Common Market Law Review 1991 p.663-680; De Witte, B.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1991 p.752-761; Thill, Marc: Tendances actuelles et évolution de la jurisprudence de la Cour de justice des Communautés européennes: suivi annuel (Ed. Institut européen d’administration publique – Maastricht) 1993 Vol.1 p.1-11; Thill, Marc: Current Trends and Developments in the Case-Law of the Court of Justice of the European Communities: Annual Review (Ed. European Institute of Public Administration – Maastricht) 1994 Vol.1 p.1-12

[4] Economisch statistische berichten 1975 p.749-751; Korah, Valentine – The Journal of Business Law 1975 p.311-313; Neels, Leo – Rechtskundig weekblad 1975-76 Col.737-743; Micó, José – Journal of World Trade Law 1976 n° 6 p.575-580; Van Damme, J.A. – S.E.W.  Sociaal-economische wetgeving 1976 p.150-157; Kovar, Robert – Journal du droit international 1977 p.186-197; Van Damme, J.A. – Annotaties Hof van Justitie EG (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink – Zwolle) 1995 p.207-214

[5] Millarg, E. – Europarecht 1982 p.60-61; Usher, John – European Law Review 1982 p.193-195; Dibout, Patrick – Droit fiscal 1982 p.965-970; Herrmann, Hans Joachim – Recht der Internationalen Wirtschaft / Außenwirtschaftsdienst des Betriebs-Beraters 1982 p.566-570; Hahn, Hartmut- Recht der Internationalen Wirtschaft / Außenwirtschaftsdienst des Betriebs-Beraters 1982 p.503-506; Hamacher, Rolfjosef – Der Betrieb 1983 p.311-313; Mok, M.R. – S.E.W. Sociaal-economische wetgeving 1983 p.275-276; Pyrovetsis, Michalis P. – Elliniki Epitheorisi Evropaïkou Dikaiou 1983 p.401-409; Schermers, H.G. – Ars aequi 1985 p.272-273; Cardyn, Charles – Journal de droit fiscal 1985 p.246-247 (PM); Oppenheimer, Andrew – The Relationship between European Community Law and National Law: The Cases 1994 p.134-135; Mok, M.R. – Annotaties Hof van Justitie EG (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink – Zwolle) 1995 p.585-586

[6] Ukrow, Jörg: Neue juristische Wochenschrift 1994 p.2469-2470; Bracke, N.E.: Regelmaat 1994 p.205-208; Hakenberg, Waltraud: Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1994 p.1510-1513; Rigaux, Anne; Simon, Denys: Europe 1994 Octobre Comm. nº 358 p.8-9; Turnbull, Emma: European Business Law Review 1994 p.230-233; Mortelmans, K.J.M. ; Temmink, H.A.G.: Ars aequi 1994 p.847-858; O’Neill, Michael: Irish Law Times and Solicitors’ Journal 1994 p.283-285; Capelli, Fausto: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1994 p.367-368; Martínez Sánchez, Antonio: Gaceta Jurídica de la C.E. y de la Competencia – Boletín 1994 nº 97 p.21-25; Tridimas, Takis: European Law Review 1994 p.621-636; Raymond, Guy: Contrats – concurrence – consommation 1994 nº 255 p.16; O’Neill, Michael: The Gazette of the Incorporated Law Society of Ireland 1994 p.3; Petras, Nikos: Elliniki Epitheorisi Evropaïkou Dikaiou 1994 p.659-663; Slotboom, M.M.: Euridica 1994 nº 5 p.5; Foglia, Raffaele; Saggio, Antonio: Il Corriere giuridico 1994 p.1523-1524; Level, Patrice: La Semaine juridique – édition générale 1995 II 22358; Raubenheimer, Andreas: Computer und Recht 1995 p.73-78; Mok, M.R.: TVVS ondernemingsrecht en rechtspersonen 1995 p.53; Brown, William: Law Teacher 1995 Vol.29 p.89-92; Bernard, Nicolas: Industrial Law Journal 1995 p.97-102; Giustizia civile 1995 I p.7; Daniele, Luigi: Il Foro italiano 1995 IV Col.38-42; Straetmans, Gert: Droit de la consommation 1995 p.273-277; Emmert, Frank ; Pereira de Azevedo, Monique: Revue trimestrielle de droit européen 1995 p.11-21; Robinson, William: Common Market Law Review 1995 p.629-639; Vilà Costa, Blanca: Revista Jurídica de Catalunya 1995 p.564-569; Prechal, S.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1995 p.436-440; Gautier, Yves: Journal du droit international 1995 p.425-427; Orlandi, Maurizio: Giurisprudenza di merito 1995 I p.443-460; Turner, Sharon: Northern Ireland Legal Quarterly 1995 p.244-255; Niglia, Leone: Giurisprudenza italiana 1995 I Sez.I Col.1953-1964; Bechri, Georgia: Episkopisi Emporikou Dikaiou 1995 p.273-284; Antoniolli Deflorian, Luisa: Rivista critica del diritto privato 1995 p.735-760; Betlem, Gerrit: The Columbia Journal of European Law 1995 p.469-496; Herber, Rolf: Zeitschrift für europäisches Privatrecht 1996 p.121-125; Regaldo, Federico: Rivista di diritto civile 1996 p.65-117; Banca, borsa e titoli di credito 1996 II p.373-375; Van Gerven, Walter: The Columbia Journal of European Law 1996 p.217-239

[7] Europe 1996 Juin Comm. nº 233 p.7; Simon, Denys: Europe 1996 Juin Comm. nº 245 p.11-12; Fronia, Joachim: Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1996 p.383-384; Brouwer, O.W. ; Gerbrandy, Anna: Nederlandse staatscourant 1996 nº 130 p.4; Berrod, F.: Revue du marché unique européen 1996 nº 2 p.217-219; Pisuisse, C.S.: Nederlands tijdschrift voor Europees recht 1996 p.157-159; Everling, Ulrich: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1996 p.449-453; Slot, Piet Jan: Common Market Law Review 1996 p.1035-1050; López Escudero, Manuel: Revista de Instituciones Europeas 1996 p.839-861; Porchia, Ornella: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1996 p.545-571; Fritz, Maria: Ny Juridik 1996 nº 4 p.111-120; Klauer, Irene: St. Galler Europarechtsbriefe 1996 p.205-207; Picod, Fabrice: Revue des affaires européennes 1996 p.183; Candela Castillo, Fuensanta: Revue du Marché Commun 1997 p.51-59; Lecrenier, Sabine: Journal des tribunaux 1997 p.1-9; Coppel, Jason: Industrial Law Journal 1997 p.69-73; Steyger, E.: Regelmaat 1997 p.67-74; Van den Hende, L.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1997 p.190-198; Brouwer, O.W.: Nederlandse staatscourant 1997 nº 108 p.4 + p.11; Sevenster, H.G.: Nederlands juristenblad 1997 p.1126-1127; Nederlandse staatscourant 1997 nº 123 p.8-10; Nederlands juristenblad 1997 p.1251-1252; Berr, Claude J.: Journal du droit international 1997 p.525-526; Beukers-van Dooren, A.F.M.Q.: Weekblad voor fiscaal recht 1997 p.1037-1042; Barents, R.: Nederlands tijdschrift voor Europees recht 1997 p.153-157; Barents, R.: Jurisprudentie bestuursrecht 1997 nº 146; De Wit, W.: Weekblad voor fiscaal recht 1997 p.1254-1262; Scheltema, M.: Nederlands juristenblad 1997 p.1662; Crince Le Roy, R.R.: Aansprakelijkheid en verzekering – A & V 1997 p.117-121; Kruk-Schwartz, C.J.H.: Regelmaat 1997 p.169-174; Gavalda, Christian ; Parléani, Gilbert: La Semaine juridique – édition entreprise 1997 I 653 nº 13; Boon, P.J. ; Brouwer, J.G.: Regelmaat 1997 p.220-227; Brouwer, O.W.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1997 p.406-409; Lecrenier, Sabine: Gaceta Jurídica de la C.E. y de la Competencia – Serie D 1997 nº 28 p.95-136; Vorbach, Ulrike: Österreichische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1997 p.110-120; Corretja i Torrens, Mercè: Noticias de la Unión Europea 1997 nº 154 p.9-14; Borman, T.C.: Ars aequi 1998 p.287-298; Barents, R.: Ars aequi 1998 p.298-301; Amadeo, Stefano: Il Foro italiano 1998 IV Col.108-119; Bernhard, Agnes ; Madner, Verena: Journal für Rechtspolitik 1998 p.87-110; Nederlandse jurisprudentie; Uitspraken in burgerlijke en strafzaken 1998 p.2749; De Zwaan, J.W.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1998 p.362-367; Van Huijgevoort, B.F.A.: Weekblad voor fiscaal recht 1999 p.1021-1030

[8] Gratani, Adabella: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1997 p.746-750; Bernaerts, Inge: Nederlandse staatscourant 1998 nº 8 p.4; Buschle, Dirk: European Law Reporter 1998 p.5-6; Rigaux, Anne: Europe 1998 Février Comm. nº 42 p.10-12; Somsen, Han: European Environmental Law Review 1998 p.85-91; Van Rossem, A.: Nederlands tijdschrift voor Europees recht 1998 p.20-23; Blockmans, S.F.: Nederlands tijdschrift voor Europees recht 1998 p.84-89; Couvert-Castéra, Olivier: L’actualité juridique ; droit administratif 1998 p.452-457; Weiß, Wolfgang: Deutsches Verwaltungsblatt 1998 p.568-575; Keppenne, Jean-Paul: Administration publique 1998 p.283-302; Mehdi, Rostane: Journal du droit international 1998 p.475-480; Robert, Jacques-Henri: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé 1998 p.331-332; Van der Burg, F.H.: Administratiefrechtelijke beslissingen ; Rechtspraak bestuursrecht 1998 nº 192; Bianchi, Roberta: Ambiente: consulenza e pratica per l’impresa 1998 p.351-354; Van Rossem ; Jans, J.H.: Milieu en recht 1998 Jur. p.182-183; González Alonso, Luis N.: Revista de Derecho Comunitario Europeo 1998 p.243-259; Pellisé, Cristina: Revista Jurídica de Catalunya 1998 p.610-612; Van Calster, Geert: European Law Review 1998 p.385-389; Levis, Lara: Review of European Community & International Environmental Law 1998 p.212-213; Tomasevic, Daniel M.: Journal des tribunaux / droit européen 1998 p.184-186; Oddenino, Alberto: Il diritto dell’economia 1998 p.444-448; Timmermans, C.W.A.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1998 p.476-478; Moura e Silva, Miguel: Revista Jurídica AAFDL 1998 p.485-491; Urcelay Lecue, Maria Cruz: Noticias de la Unión Europea 2000 nº 182 p.25-39; Van Calster, Geert: The Columbia Journal of European Law 2000 p.124-132

[9] Suetens, L.P. – Rechtskundig weekblad 1963-64 Col.734-740; Sk. – Common Market Law Review 1964 p.213-220; Samkalden, I. – S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1964 p.489-496; Ribolzi, Cesare – Il Foro padano 1964 V Col.25-34; H.G.S. – Ars aequi 1964 p.157-160; Frowein, Jochen – Außenwirtschaftsdienst des Betriebs-Beraters / Recht der Internationalen Wirtschaft 1964 p.233-238, Gori, Paolo – Giurisprudenza italiana 1964 I Sez.I Col.1073-1086; Ehle, Dietrich – Neue juristische Wochenschrift 1964 p.2331-2333; Catalano, Nicola – Il Foro italiano 1964 IV Col.152-159; Catalano, Nicola – Le droit et les affaires 1964 n° 49 doc.LXXXVI; Berri, Mario – Giustizia civile 1964 I p.1894-1898; C.G. – Rivista di diritto internazionale privato e processuale 1965 p.108-109; Stein, Eric – Michigan Law Review 1965 p.491-518; Sasse, Christoph – Yale Law Journal 1965-66 n° 5 p.695-753; Kovar, Robert – Journal du droit international 1965 p.697-717; Virole, Jean – Revue trimestrielle de droit européen 1965 p.369-398; Ostroff, Nathan – Texas International Law Forum 1965 n° 2 p.121-145; Scarangella, Giovanni – Jus Gentium 1966 p.280-285; Großfeld, Bernhard – Juristische Schulung 1966 p.347-354; De Witte, Bruno – Revue trimestrielle de droit européen 1984 p.; Samkalden, I. – Annotaties Hof van Justitie EG (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink – Zwolle) 1995 p.9-16; Fritz, Maria – Ny Juridik 1996 n° 2 p.127-129

Hotărârea Curţii din 9 martie 1978, în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato c. Simmenthal, 106/77, Rec. p. 629[1]

 

Neaplicarea de către instanţa naţională a unei legi contrare dreptului comunitar

 

Pronunţarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea art. 189 din Tratatul CEE, în special privind consecinţele aplicabilităţii directe a dreptului comunitar în cazul unui conflict cu eventualele dispoziţii contrare ale legii naţionale,

 

  1. Prin ordonanţa din 28 iulie 1977, înregistrată la Curte pe 29 august următor, Pretore din Susa a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, două întrebări preliminare privind principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar, aşa cum apare acesta în art. 189 din Tratat, pentru a stabili consecinţele acestui principiu în cazul unei contradicţii între o normă de drept comunitar şi o dispoziţie ulterioară a legii naţionale.
  2. Trebuie reamintit că, într-un stadiu anterior litigiului, Pretore sesizase Curtea în legătură cu întrebările preliminare care să-i permită să aprecieze compatibilitatea dintre Tratat şi anumite dispoziţii de reglementare – în special Regulamentul Consiliului nr. 805/68 din 27 iunie 1968 privind organizarea comună a pieţelor în sectorul cărnii de vită (JO nr.L 148, pag. 24) – a taxelor sanitare, colectate pentru importurile de carne bovină, în temeiul «textului unic» al legilor sanitare Italiene, al căror cuantum curent fusese fixat, în ultimă instanţă, prin baremul anexat la Legea nr. 1239 din 30 decembrie 1970 (GU nr. 26 din 1 februarie 1971).
  3. Ca urmare a răspunsurilor Curţii, în hotărârea sa 35/76 din 15 decembrie 1976 (Culegere, p. 1871) Pretore, considerând perceperea taxelor respective incompatibilă cu dispoziţiile dreptului comunitar, a adresat Administration des finances de l’État (Administraţiei Finanţelor Statului) o somaţie privind rambursarea sumele percepute nejustificat, majorate cu dobânzile.
  4. Această somaţie a făcut obiectul unei contestaţii din partea Administration des finances (Administraţiei financiare).
  5. Având în vedere argumentele părţilor pe parcursul procedurii ulterioare acestei opoziţii, Pretore a reţinut că i-a fost adresată o întrebare privind contradicţia între anumite norme comunitare şi o lege naţională ulterioară, respectiv legea nr. 1239/70.
  6. S-a reamintit că, pentru soluţionarea unei astfel de întrebări, conform jurisprudenţei recente a Cour constitutionnelle Italienne (hotărârile 232/75 şi 205/75, ordonanţa 206/76) i se solicită să fie trimisă Cour constitutionnelle înseşi problema neconstituţionalităţii legii contestate în raport de art. 11 din Constituţie.
  7. Pretore, avînd în vedere, pe de o parte, jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie privind aplicabilitatea dreptului comunitar în cadrul ordinilor juridice ale statelor membre şi, pe de altă parte, dificultăţile care ar putea dsurveni din situaţiile în care judecătorul, în loc să declare în temeiul propriei sale autorităţi ca fiind inaplicabilă o lege care se opune efectului deplin al dreptului comunitar, ar trebui să ridice o problemă de constituţionalitate, a adresat Curţii două întrebări formulate astfel:

a)         Întrucât în temeiul art. 189 din Tratatul CEE şi a jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene dispoziţiile comunitare direct aplicabile trebuie, în pofida oricărei norme sau practici interne a statelor membre, să producă efecte depline în ordinile juridice ale acestora din urmă şi să fie aplicate în mod uniform, pentru a garanta drepturile subiective ce au luat naştere în favoarea particularilor, reiese de aici că domeniul de aplicare al normelor respective trebuie înţeles în sensul că eventualele dispoziţii naţionale ulterioare, în contradicţie chiar cu aceste norme comunitare, trebuie să fie considerate inaplicabile de plin drept, fără a fi necesar să se aştepte abrogarea lor chiar de către legiuitorul naţional (abrogare) sau de instanţa de contencios constituţional (decizie de neconstituţionalitate), în special dacă se consideră, în Ceea ce priveşte această a doua ipoteză, că, până în momentul în care intervine decizia respectivă, legea naţională, rămânând pe deplin aplicabilă, normele comunitare nu pot produce efecte, şi, în consecinţă, că aplicarea lor integrală, completă şi uniformă nu este garantată, la fel cum nu sunt protejate drepturile subiective ce au luat naştere în favoarea particularilor.

b)         În legătură cu întrebarea precedentă, presupunând că dreptul comunitar ar admite că protecţia drepturilor subiective ce au luat naştere prin dispoziţii comunitare «direct aplicabile», ar putea fi amânată până în momentul abrogării efective de către autorităţile naţionale competente a eventualelor dispoziţii naţionale aflate în contradicţie cu aceste norme comunitare, această abrogare trebuie să fie în toate cazurile însoţită de o retroactivitate deplină, astfel încât să se evite ca drepturile subiective să nu sufere un oarecare prejudiciu?

 

Cu privire la sesizarea Curţii

  1. În observaţiile sale orale, agentul guvernului italian a atras atenţia Curţii asupra unei hotărâri a Cour constitutionnelle, nr. 163/77, din 22 decembrie 1977, pronunţată ca urmare a unor întrebări referitoare la constituţionalitate ridicate de tribunalele din Milano şi Roma şi care stabilesc neconstituţionalitatea anumitor dispoziţii ale legii nr. 1239, din 30 decembrie 1970, între care se află şi cele privind litigiul dedus judecăţii Pretore din Susa.
  2. Dacă dispoziţiile contestate ar fi eliminate prin efectul deciziei de neconstituţionalitate, întrebările ridicate de Pretore ar rămâne lipsite de interes, astfel încât nu ar mai fi nevoie să se răspundă.
  3. Trebuie reamintit în acest sens că, poitrivit practicii sale constante, Curtea se consideră sesizată printr-o cerere de hotărâre preliminară, introdusă în temeiul art. 177, cât timp nu a fost retrasă de instanţa emitentă, sau casată, ca urmare a admiterii unei căi de atac, de o instanţă superioară.
  4. Un astfel de efect nu ar putea decurge din hotărârea invocată, care a intervenit în cadrul unor proceduri străine litigiului care a dat naştere sesizării Curţii şi al cărui efect faţă de terţi nu ar putea fi apreciat de aceasta.
  5. Trebuie, prin urmare, să fie înlăturată obiecţiunea preliminară ridicată de guvernul italian.

Cu privire la fond

  1. Prima întrebare urmăreşte, în esenţă, precizarea consecinţelor aplicabilităţii directe a unei dispoziţii a dreptului comunitar în caz de incompatibilitate cu o dispoziţie legislativă ulterioară a unui stat membru.
  2. Aplicabilitatea directă, avută în vedere din această perspectivă, presupune că normele dreptului comunitar trebuie să-şi producă totalitatea efectelor lor uniform în toate statele membre şi în cursul aplicabilităţii lor.
  3. Aceste dispoziţii reprezintă un izvor de drepturi şi de obligaţii pentru toate subiectele de drept, fie că este vorba despre statele membre sau despre particularii care sunt părţi în raporturile juridice de drept comunitar.
  4. Acest efect priveşte orice instanţă naţională sesizată în cadrul competenţei sale, care, ca autoritate a unui stat membru, are ca misiune protecţia drepturilor conferite particularilor de dreptul comunitar.
  5. În plus, în temeiul principiului priorităţii dreptului comunitar, dispoziţiile Tratatului şi actele instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre şi ca urmare a intrării lor în vigoare, nu doar de a face inaplicabilă, potrivit legii, orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale existente, ci şi – deoarece aceste dispoziţii şi acte fac parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia din statele membre – de a împiedica formarea valabilă a unor noi acte legislative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare.
  6. Într-adevăr, faptul de a recunoaşte o oarecare eficienţă juridică unor acte legislative naţionale ce restrâng domeniul exercitării puterii legislative a Comunităţii sau care sunt incompatibile cu dispoziţiile dreptului comunitar, ar echivala cu negarea echivalentă a caracterului efectiv al angajamentelor asumate necondiţionat şi irevocabil de statele membre, în temeiul Tratatului, punând astfel în discuţie însăşi fundamentele Comunităţii.
  7. ACeeaşi concepţie se desprinde din formularea art. 177 din Tratat, conform căruia orice instanţă naţională are dreptul de a se adresa Curţii de fiecare dată când consideră că o hotărâre preliminară privind o problemă de interpretare sau de valabilitate care priveşte dreptul comunitar este necesară pentru a-i permite să adopte o hotărâre.
  8. Efectul util al acestei dispoziţii ar fi diminuat dacă judecătorul ar fi împiedicat să pună dreptul comunitar în aplicare, imediat, conform hotărârii sau jurisprudenţei Curţii.
  9. Rezultă din ansamblul celor de mai sus că orice judecător naţional, sesizat în cadrul competenţei sale, are obligaţia de a aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le atribuie particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziţii eventual contrară din legea naţională, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare.
  10. Din acel moment, ar fi incompatibilă cu însăşi cerinţele inerente naturii dreptului comunitar orice dispoziţie a ordinii juridice naţionale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, ce ar avea drept efect diminuarea eficienţei dreptului comunitar prin refuzul judecătorului competent în aplicarea acestui drept de a face, în chiar momentul aplicării, tot Ceea ce este necesar pentru a înlătura dispoziţiile legislative naţionale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei aplicabilităţi a normelor comunitare.
  11. Aceasta ar fi situaţia în ipoteza unei contradicţii între o dispoziţie a dreptului comunitar şi o lege naţională ulterioară, soluţia acestui conflict fiind rezervată unei autorităţi, alta decât judecătorul chemat să asigure aplicarea dreptului comunitar, învestită cu o competenţă de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul care rezultă astfel în calea deplinei eficacităţi a acestui drept nu ar fi decât temporar.
  12. Prin urmare, se poate răspunde la prima întrebare arătând că judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.
  13. Prin cea de-a doua întrebare, instanţa naţională doreşte să afle – în ipoteza în care s-ar admite că protecţia drepturilor izvorând din dispoziţiile comunitare ar putea fi amânată până în momentul eliminării efective, de către organele naţionale competente, a unor eventuale măsuri naţionale contrare – dacă această eliminare trebuie în toate cazurile să includă o retroactivitate deplină, astfel încât să se evite ca drepturile respective să sufere un oarecare prejudiciu.
  14. Rezultă din răspunsul primei întrebări că judecătorul naţional are obligaţia de a asigura protecţia drepturilor conferite prin dispoziţiile ordinii juridice comunitare, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea efectivă, de către autorităţile naţionale abilitate în acest scop, a eventualelor dispoziţii naţionale care ar reprezenta un obstacol în calea aplicării directe şi imediate a normelor comunitare.
  15. În consecinţă, rezultă că a doua întrebare este lipsită de obiect.

Cu privire la cheltuielile de judecată

  1. Cheltuielile pretinse de către guvernul Republicii Italiene, precum şi de către Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei restituiri.

Întrucât procedura are, în Ceea ce priveşte părţile din acţiunea principală, natura juridică a unei cereri aflată pe rolul Pretore din Susa, este de competenţa acestuia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se asupra întrebărilor adresate de Pretore din Susa, prin ordonanţa din 28 iulie 1977, hotărăşte:

Judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de instanţa de contencios constituţional.

Hotărârea Curţii din 19 iunie 1990 in cauza The Queen c. Secretary of State for Transport, ex parte: Factortame LTD e.a., C-213/89, Rec. p. I-02433[2]

având ca obiect o cerere adresată Curţii, în conformitate cu art. 177 din Tratatul CEE, de către House of Lords şi urmărind să obţină, în litigiul aflat pe rolul acestei instanţe între

The Queen

şi

Secretary of  State for Transport, ex parte: Factortame LTD e.a.,

pronunţarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea dreptului comunitar şi referitoare la competenţa instanţelor naţionale de a ordona măsuri provizorii atunci când sunt în cauză drepturi recunoscute de dreptul comunitar,

CURTEA,

având în vedere observaţiile scrise prezentate:

având în vedere raportul de audienţă,

după ce a ascultat observaţiile orale ale guvernul Regatului Unit, ale Factortame LTD e.a., ale Rawlings (Trawling) LTD şi ale Comisiei, la audierea pledoariilor din 5 aprilie 1990,

după ce a ascultat concluziile avocatului general la audierea din 17 mai 1990,

pronunţă prezenta

 

Hotărâre

1 Prin hotărârea din 18 mai 1989, primită la Curte la 10 iulie 1989, în conformitate cu art. 177 din Tratatul CEE, House of Lords a formulat două întrebări preliminare privind interpretarea dreptului comunitar şi referitoare la competenţa instanţelor naţionale de a ordona măsuri provizorii atunci când sunt în cauză drepturi recunoscute de dreptul comunitar.

2 Aceste probleme s-au ridicat în cadrul unui litigiu care opune Secretary of State for Transport societăţii Factortame LTD şi altor societăţi supuse dreptului Regatului Unit, precum şi administratorilor şi acţionarilor acestor societăţi, dintre care majoritatea sunt resortisanţi spanioli (denumiţi în continuare „apelanţii din acţiunea principală”).

3 Din dosar reiese că societăţile respective au în proprietate sau exploatează 95 de vase de pescuit care erau înscrise în registrul vaselor britanice în conformitate cu Merchant Shipping Act 1894 (legea navigaţiei comerciale din 1894). Cincizeci şi trei de nave erau, iniţial, înmatriculate în Spania şi navigau sub pavilion spaniol, însă ele au fost înmatriculate în registrul britanic la diferite date începând cu 1980. Celelalte 42 de nave au fost înregistrate tot în Regatul Unit, dar au fost cumpărate de aceste societăţi la diferite date, îndeosebi după 1983.

4 Regimul juridic privind înmatricularea vaselor britanice de pescuit a fost radical modificat de partea a II-a din Merchant Shipping Act 1988 (legea navigaţiei comerciale din 1988, denumită în continuare „legea din 1988”), şi de Merchant Shipping (Registration of Fishing Vessels) Regulations 1988 (regulamente din 1988 privind înmatricularea vaselor de pescuit, denumite în continuare „regulamente din 1988”; S.I. 1988, nr. 1926). Este cunoscut că Regatul Unit a procedat la această modificare pentru a pune capăt practicii aşa-zisei cote hopping, adică practica constând, în opinia guvernului Regatului Unit, în „prădarea” cotelor de pescuit atribuite Regatului Unit de către nave sub pavilion britanic, dar care nu sunt autentic britanice.

5 Legea din 1988 a prevăzut înfiinţarea unui nou registru în care trebuiau să fie înmatriculate toate navele de pescuit britanice, inclusiv cele care erau deja înmatriculate în vechiul registru general în conformitate cu legea navigaţiei comerciale din 1894. Totuşi, doar vasele de pescuit care îndeplinesc condiţiile enunţate în art. 14 din legea din 1988 pot să fie înmatriculate în noul registru.

6 Acest articol prevede, în alin. (1), că în afara unei derogări decise de ministrul transporturilor, o navă de pescuit nu poate fi înscrisă în noul registru decât:

a) dacă proprietarul ei este britanic,

b) dacă este exploatată din Regatul Unit şi dacă utilizarea ei este condusă şi controlată din Regatul Unit, şi

c) dacă navlositorul, armatorul sau entitatea care exploatează nava este o persoană sau o societate calificată.

În conformitate cu alin. (2) din acelaşi articol, se consideră că o navă de pescuit aparţine unui proprietar britanic dacă proprietatea nominală (legal ownership) este în totalitate deţinută de una sau mai multe persoane sau societăţi calificate şi dacă proprietatea efectivă (beneficial ownership) a navei aparţine uneia sau mai multor societăţi calificate sau în proporţie de cel puţin 75 % uneia sau mai multor persoane calificate; alin. (7) din acelaşi articol precizează că prin „persoană calificată” trebuie să se înţeleagă o persoană care este cetăţean britanic, care locuieşte şi are domiciliul în Regatul Unit, iar prin „societate calificată” trebuie să se înţeleagă o societate înfiinţată în Regatul Unit şi având sediul aici, al cărei capital social este deţinut în proporţie de cel puţin 75 % de una sau mai multe persoane sau societăţi calificate şi în care cel puţin 75 % dintre administratori sunt persoane calificate.

7 Legea şi regulamentele din 1988 au intrat în vigoare la 1 decembrie 1988. Totuşi, în conformitate cu art. 13 din lege, valabilitatea înmatriculărilor efectuate sub regimul anterior a fost prelungită, temporar, până la 31 martie 1989.

8 La 4 august 1989, Comisia a sesizat Curtea cu o acţiune în temeiul art. 169 din Tratatul CEE, urmărind să se constate că, impunând condiţiile de naţionalitate pe care le stabileşte art. 14 din legea din 1988, Regatul Unit nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în conformitate cu art. 7, 52 şi 221 din Tratatul CEE. Această acţiune face obiectul cauzei 246/89, aflată pe rolul instanţei. Printr-un act separat, depus la grefa Curţii în aCeeaşi zi, Comisia a solicitat Curţii să ordone, în mod provizoriu, suspendarea aplicării acestor condiţii de naţionalitate în Ceea ce priveşte pe resortisanţii altor state membre şi pentru vasele de pescuit care, până la 31 martie 1989, desfăşurau o activitate de pescuit sub pavilion britanic şi sub licenţă britanică de pescuit. Prin ordinul din 10 octombrie 1989 (246/89 R, Culeg. p. 0000), preşedintele Curţii a admis această cerere. Pentru punerea în aplicare a acestui ordin, Regatul Unit a adoptat o ordonanţă regală de modificare a art. 14 din legea din 1988 cu efect de la 2 noiembrie 1989.

9 La momentul iniţierii procedurii care a dat naştere acţiunii principale, cele 95 de vase de pescuit ale apelanţilor în acţiunea principală nu îndeplineau nici una dintre condiţiile de înmatriculare prevăzute de art. 14 din legea din 1988 şi nu puteau deci să fie înmatriculate în noul registru.

10 Dat fiind că aceste vase aveau să fie lipsite de dreptul de a pescui începând cu 1 aprilie 1989, societăţile respective au contestat, printr-o cerere de examinare judiciară pe care au prezentat-o la 16 decembrie 1988 în faţa High Court of Justice, Queen’s Bench Division, compatibilitatea părţii a II-a din legea din 1988 cu dreptul comunitar; ele au solicitat de asemenea luarea unor măsuri provizorii până la pronunţarea unei hotărâri definitive de soluţionare a cererii lor.

11 Prin hotărârea sa din 10 martie 1989, Divisional Court de la Queen’s Bench Division: i) a hotărât să amâne pronunţarea unei hotărâri şi să adreseze Curţii o întrebare preliminară, în conformitate cu art. 177 din Tratatul CEE, cu privire la problemele de drept comunitar ridicate în cursul procedurii; ii) a ordonat, ca măsură provizorie, suspendarea aplicării părţii a II-a din lege şi a regulamentelor din 1988 în Ceea ce-i priveşte pe reclamanţi.

12 La 13 martie 1989, Secretary of State for Transport a formulat apel la hotărârea dată de Divisional Court cu privire la măsurile provizorii. Prin hotărârea din 22 martie 1989, Court of Appeal a apreciat că în conformitate cu dreptul naţional instanţele nu aveau puterea să suspende provizoriu aplicarea legilor. În consecinţă, ea a anulat ordinul dat de Divisional Court.

13 Sesizată cu privire la acest litigiu, House of Lords a pronunţat hotărârea din 18 mai 1989 menţionată anterior. Prin această hotărâre, ea a constatat mai întâi că afirmaţiile apelanţilor în acţiunea principală privind prejudiciul ireparabil pe care ei l-ar suferi în cazul neluării măsurilor provizorii solicitate şi al reuşitei acţiunii lor principale sunt întemeiate. Totuşi, ea a apreciat că, în conformitate cu dreptul naţional, instanţele britanice nu aveau competenţa să ordone măsuri provizorii într-un caz ca cel din acţiunea principală; mai precis, s-ar opune la aceasta vechea normă a common law, după care nici o măsură provizorie nu poate fi ordonată împotriva Coroanei, adică împotriva guvernului, combinată cu prezumţia după care legile naţionale sunt conforme cu dreptul comunitar, atât timp cât nu s-a hotărât în privinţa conformităţii lor cu acest drept.

14 House of Lords şi-a pus apoi întrebarea dacă, în ciuda respectivei norme de drept naţional, instanţele britanice aveau puterea să ordone măsuri provizorii împotriva Coroanei bazându-se pe dreptul comunitar.

15 Întrucât deci litigiul punea o problemă de interpretare a dreptului comunitar, House of Lords a decis, în conformitate cu art. 177 din Tratatul CEE, să amâne pronunţarea unei hotărâri până ce Curtea se va fi pronunţat cu privire la următoarele întrebări preliminare:

1) Atunci când,

i) într-o procedură angajată în faţa unei instanţe naţionale, una din părţi pretinde să invoce legitim, în temeiul dreptului comunitar, drepturi cu efect direct în dreptul naţional (‘drepturile invocate’),

ii) aplicarea unei dispoziţii naţionale explicite lipseşte automat această parte de drepturile invocate,

iii) există argumente solide, atât favorabile, cât şi nefavorabile existenţei drepturilor invocate şi când instanţa naţională a cerut să fie pronunţată o hotărâre preliminară în conformitate cu art. 177 cu privire la existenţa  drepturilor invocate,

iv) dreptul naţional prezumă că dispoziţia naţională respectivă este compatibilă cu dreptul comunitar, cu excepţia cazului când se constată incompatibilitatea sa şi atâta timp cât aceasta  nu este constatată,

v) instanţa naţională nu are competenţa să acorde măsuri provizorii de protecţie a drepturilor invocate suspendând aplicarea dispoziţiei naţionale atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre preliminară,

vi) în sfârşit, dacă hotărârea preliminară este în cele din urmă favorabilă drepturilor invocate, partea care poate să invoce aceste drepturi va suferi probabil un prejudiciu ireparabil, cu excepţia cazului în care s-au luat deja aceste măsuri provizorii de protecţie,

dreptul comunitar

a) obligă instanţa naţională să acorde această protecţie provizorie a drepturilor invocate, sau

b) dă instanţei puterea de a acorda această protecţie provizorie a drepturilor invocate?

2) În caz de răspuns negativ la întrebarea 1, lit. (a), şi afirmativ la întrebarea 1, lit. (b), care sunt criteriile care trebuie aplicate pentru a hotărî dacă este cazul să se acorde sau să se refuze măsurile provizorii de protecţie menţionate mai sus în favoarea drepturilor invocate?

16 Pentru o expunere mai pe larg a situaţiei de fapt din acţiunea principală, a desfăşurării procedurii şi a observaţiilor prezentate Curţii, se face trimitere la raportul de audienţă. Aceste elemente ale dosarului nu sunt reluate în continuare decât în măsura necesară deliberării Curţii.

17 Din dosar şi în special din hotărârea de trimitere şi din desfăşurarea acţiunii, expusă mai sus, în faţa instanţelor naţionale sesizate anterior, rezultă că, prin întrebarea preliminară, instanţa naţională urmăreşte în esenţă să ştie dacă judecătorul naţional care, sesizat într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca el să ordone măsuri provizorii este o normă de drept naţional, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme.

18 Pentru a răspunde la această întrebare trebuie amintit că, în hotărârea sa din 9 martie 1978, Simmenthal (106/77, Culeg. p. 629), Curtea a declarat că normele de aplicare directă a dreptului comunitar trebuie să aibă efecte depline, în mod uniform în toate statele membre, de la intrarea lor în vigoare şi pe toată durata valabilităţii lor (pct. 14) şi că, în conformitate cu principiul supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile din Tratat şi actele direct aplicabile ale instituţiilor au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre… să facă inaplicabilă de drept, prin însăşi intrarea lor în vigoare, orice dispoziţie contrară din legislaţia naţională (pct. 17).

19 În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, instanţele naţionale sunt acelea cărora le revine, prin aplicarea principiului cooperării enunţat în art. 5 din Tratat, să asigure protecţia juridică ce decurge pentru justiţiabili din efectul direct al dispoziţiilor dreptului comunitar (vezi, în ultimul rând, hotărârile din 10 iulie 1980, Ariete, 811/79, Culeg. p. 2545, şi Mireco, 826/79, Culeg. p. 2559).

20 Curtea a considerat de asemenea că ar fi incompatibilă cu cerinţele inerente naturii înseşi a dreptului comunitar orice dispoziţie a unui sistem juridic naţional sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacităţii dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului competent să aplice acest drept puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot Ceea ce este necesar pentru a înlătura dispoziţiile legislative naţionale care s-ar opune eventual, chiar şi numai temporar, aplicării depline a normelor comunitare (hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, menţionată anterior, pct. 22 şi 23).

21 Trebuie să se adauge că s-ar diminua la fel de mult aplicarea deplină a dreptului comunitar dacă o normă de drept naţional ar putea să împiedice judecătorul sesizat cu o acţiune aflată sub incidenţa normelor de drept comunitar să acorde măsuri provizorii cu scopul de a garanta deplina aplicare a hotărârii instanţei privind existenţa drepturilor invocate în virtutea dreptului comunitar. Rezultă că judecătorul care, în aceste circumstanţe, nu poate decide luarea de măsuri provizorii din cauza unei norme de drept naţional este obligat să înlăture aplicarea acestei norme.

22 Această interpretare este coroborată de sistemul instituit prin art. 177 din Tratatul CEE, al cărui efect util ar fi redus dacă instanţa naţională care amână pronunţarea unei hotărâri până ce Curtea răspunde la întrebarea sa preliminară nu ar putea decide luarea de măsuri provizorii anterior acestui moment.

23 În consecinţă, la întrebarea în cauză trebuie să se răspundă că dreptul comunitar trebuie să se interpreteze în sensul că instanţa naţională care, sesizată de un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca ea să ordone măsuri provizorii este o normă a dreptului naţional trebuie să înlăture aplicarea acestei norme.

Cu privire la cheltuielile de judecată

 

24 Cheltuielile suportate de către guvernul Regatului Unit, guvernul Irlandez şi Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât procedura îmbracă, în Ceea ce priveşte părţile din acţiunea principală, caracterul unui incident procedural în cadrul litigiului aflat pe rolul instanţei naţionale, aceasta din urmă este competentă să se pronunţe cu privire la cheltuieli.

 

Pentru aceste motive,

 

 

CURTEA,

hotărând asupra întrebării preliminare formulată de House of Lords, prin hotărârea din 18 mai 1989, dispune în numele legii:

 

 

 

Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanţa naţională care, sesizată de un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care o împiedică să decidă luarea de măsuri provizorii este o normă a dreptului naţional, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme.

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 19 iunie 1990.

Principiul răspunderii statului pentru încălcarea dreptului comunitar

 

Hotărârea Curţii din 19 noiembrie 1991 in cauza Francovich et Bonifaci c. Italie, C‑6/90 şi C‑9/90, Rec. p. I-5357[3]

Netranspunerea unei directive – Răspunderea statului membru

Hotărâre preliminară privind interpretarea art. 189 alin. (3) din Tratatul CEE, precum şi a Directivei Consiliului 80/987/CEE din 20 octombrie 1980 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia salariaţilor în cazul  insolvenţei angajatorului (JO L 283, p. 23),

1                    Prin ordonanţele din 9 iulie şi 30 decembrie 1989, înregistrate la Curte la data de 8 ianuarie 1990, respectiv de 15 ianuarie 1990, Pretura di Vicenza (în cauza C-6/90) şi Pretura di Bassano del Grappa (în cauza C-9/90) au înaintat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea art. 189 alin. (3) din Tratatul CEE, precum şi a Directivei Consiliului 80/987/CEE din 20 octombrie 1980 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia salariaţilor în cazul insolvenţei angajatorului (JO L 283, p. 23).

2                    Aceste întrebări au fost formulate în cadrul litigiilor în care figurau ca părţi Andrea Francovich şi Danila Bonifaci şi alţii, în calitate de  reclamanţi, (în continuare numiţi «reclamanţi») şi Republica Italiană, în calitate de  pârâtă.

3                    Directiva 80/987 urmăreşte să asigure salariaţilor un minim de protecţie, la nivel comunitar, în cazul insolvenţei angajatorului, sub rezerva dispoziţiilor mai favorabile existente în legislaţia statelor membre. În acest sens, directiva prevede în special garanţii specifice pentru plata drepturilor salariale restante.

4                    În temeiul art. 11, statele membre erau obligate să adopte actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se conforma directivei într-un termen care a expirat la 23 octombrie 1983. Întrucât Republica Italiană nu a respectat această obligaţie, Curtea a constatat această neîndeplinire prin hotărârea sa din 2 februarie 1989, Comisia c. Italiei (22/87, Culegere, p. 143).

5                    Dl Francovich, parte în acţiunea principală în cauza C-6/90, a fost angajatul întreprinderii CDN Elettronica SnC din Vicenza şi, în această calitate, nu a primit  decât plăţi ocazionale, în avans, din sumele ce i se cuveneau cu titlu de salariu. În consecinţă, sus-numitul a introdus o acţiune la Pretura di Vicenza, care a obligat întreprinderea pârâtă la plata unei sume de aproximativ 6 milioane ITL. Procedând la punerea în executare a hotărârii, executorul judecătoresc al Tribunale di Vicenza a întocmit un proces-verbal de constatare a insolvabilităţii debitorului. Dl Francovich a invocat atunci dreptul de a obţine de la statul italian garanţiile prevăzute de Directiva 80/987 sau, în subsidiar, daune-interese.

6                    În cauza C-9/90, dna Danila Bonifaci şi alte treizeci şi trei de salariate au introdus o acţiune la Pretura di Bassano del Grappa, arătând că au lucrat ca salariate la întreprinderea Gaia Confezioni Srl, declarată în stare de faliment la 5 aprilie 1985. În momentul încetării raporturilor de muncă, reclamantelor li se datora o sumă de peste 253 milioane ITL, trecută în pasivul întreprinderii declarate în stare de faliment. La peste cinci ani de la faliment, reclamantelor nu le fusese plătită nici o sumă, iar judecătorul sindic le-a adus la cunoştinţă că o repartizare a sumei, chiar şi parţială, în favoarea lor este absolut improbabilă. În consecinţă, având în vedere obligaţia care îi revenea Republicii Italiene de a aplica Directiva 80/987 începând din 23 octombrie 1983, reclamantele au acţionat în justiţie Republica Italiană, solicitând ca aceasta să fie condamnată la plata creanţelor care li se cuvin cu titlu de plăţi restante din salarii, cel puţin pentru ultimele trei luni sau, în caz contrar, să li se plătească daune-interese.

7                    În acest context, instanţele judecătoreşti naţionale au adresat Curţii următoarele întrebări preliminare, identice în ambele cauze:

«1)  În temeiul dreptului comunitar în vigoare, particularul lezat de netranspunerea de către stat a Directivei 80/987 – netranspunere constatată prin hotărârea Curţii de Justiţie – poate să solicite îndeplinirea de către statul respectiv a dispoziţiilor directivei, care sunt suficient de precise şi necondiţionate, invocând în mod direct, împotriva statului membru în culpă, reglementarea comunitară, pentru a obţine garanţiile pe care statul respectiv ar trebui să le asigure şi, în orice caz, să ceară repararea prejudiciului suferit, în cazul dispoziţiilor care nu cuprind o asemenea prerogativă?

2)  Dispoziţiile art. 3 coroborate cu art. 4 din Directiva Consiliului 80/987 trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care statul nu a recurs la posibilitatea de a introduce limitele prevăzute în art. 4, el însuşi este obligat să plătească drepturile salariaţilor în măsura stabilită prin art. 3 ?

3)  În cazul unui răspuns negativ la întrebarea nr. 2, Curţii i se solicită să stabilească garanţia minimă pe care trebuie să o asigure statul, în temeiul Directivei 80/987, lucrătorului îndreptăţit, astfel încât partea din salariu datorată acestuia să poată fi considerată ca o executare a directivei în cauză.»

8                    Pentru o prezentare mai detaliată a situaţiei de fapt din acţiunea principală, a desfăşurării procedurii, precum şi a concluziilor scrise prezentate Curţii, se face trimitere la raportul de şedinţă. Aceste elemente din dosar sunt reluate în cele ce urmează numai în măsura în care sunt necesare pentru  motivarea Curţii.

9                    Prima întrebare adresată de către judecătorul naţional ridică două probleme care ar trebui examinate separat. Aceasta are în vedere, pe de o parte, efectul direct al dispoziţiilor directivei care stabilesc drepturile lucrătorilor şi, pe de altă parte, existenţa şi domeniul de aplicare al răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea obligaţiilor care îi revin acestuia în baza dreptului comunitar.

Cu privire la efectul direct al dispoziţiilor directivei care stabilesc drepturile lucrătorilor

10                Prima parte a primei întrebări formulate de către judecătorul naţional urmăreşte să stabilească dacă dispoziţiile directivei care stabilesc drepturile lucrătorilor trebuie interpretate în sensul că persoanele interesate pot invoca aceste drepturi împotriva statului, în faţa organelor jurisdicţionale de drept intern, în absenţa unor măsuri de transpunere adoptate în termenul stabilit.

11                Conform unei jurisprudenţe constante, statul membru care nu a adoptat, în termenul stabilit, măsurile de transpunere cerute de o directivă nu poate invoca împotriva particularilor neîndeplinirea, de către el însuşi, a obligaţiilor care decurg din această directivă. Astfel, în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive apar, din punctul de vedere al conţinutului lor, ca fiind necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa unor măsuri de transpunere adoptate în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziţii de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să stabilească drepturi pe care particularii le pot valorifica împotriva statului (hotărârea din 19 ianuarie 1982, Becker, 8/81, consid. 24 şi 25, Culegere, p. 53).

12                Aşadar, trebuie examinat dacă dispoziţiile Directivei 80/987 care stabilesc drepturile lucrătorilor sunt necondiţionate şi suficient de precise. Aceasta va avea în vedere trei aspecte, şi anume stabilirea beneficiarilor garanţiei pe care o prevăd dispoziţiile menţionate anterior, conţinutul acestei garanţii şi, în sfârşit, identificarea debitorului garanţiei. În această privinţă, se pune în special problema de a şti dacă statul poate fi considerat ca debitor al garanţiei, pe motiv că nu a adoptat, în termenul stabilit, măsurile de transpunere necesare.

13                În Ceea ce priveşte, în primul rând, stabilirea beneficiarilor garanţiei, trebuie arătat că, potrivit art. 1 alin. (1), directiva se aplică drepturilor salariaţilor izvorând din contracte de muncă sau raporturi de muncă şi care pot fi invocate împotriva angajatorilor aflaţi în stare de insolvenţă, în sensul art. 2 alin. (1), dispoziţie care precizează situaţiile în care un angajator trebuie considerat ca fiind în stare de insolvenţă. Art. 2 alin. (2) trimite la dreptul naţional pentru stabilirea noţiunilor de «salariat» şi de «angajator». În sfârşit, art. 1 alin. (2) prevede că statele membre pot, cu titlu excepţional şi în anumite condiţii, să excludă din domeniul de aplicare al directivei anumite categorii de salariaţi enumerate în anexa la directivă.

14                Aceste dispoziţii sunt suficient de precise şi necondiţionate pentru a permite judecătorului naţional să stabilească dacă o persoană trebuie sau nu să fie considerată ca beneficiar al garanţiei prevăzute de directivă. În fapt, judecătorul trebuie numai să verifice, pe de o parte, dacă persoana în cauză are calitatea de salariat în temeiul dreptului naţional şi dacă nu este exclusă, conform art. 1 alin. (2) şi anexei I, din domeniul de aplicare al directivei (a se vedea, în Ceea ce priveşte condiţiile cerute pentru o astfel de excludere, hotărârea  22/87 din 2 februarie 1989, Comisia c. Italiei, menţionată anterior, consid. 18-23 şi hotărârea C-53/88 din 8 noiembrie 1990, Comisia c. Greciei, consid. 11-26, Culegere, p. I-3931), şi, pe de altă parte, dacă există una dintre situaţiile de insolvenţă prevăzute în art. 2 din directivă.

15                În ceea ce priveşte conţinutul garanţiei, art. 3 din directivă prevede că trebuie să se asigure plata drepturilor salariale neachitate care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă şi care privesc salarizarea pe o perioadă anterioară unei date stabilite de statul membru, care, în această privinţă, poate alege între trei posibilităţi, şi anume: a) data la care a survenit starea de insolvenţă a angajatorului; b) data preavizului de concediere emis pentru salariatul respectiv ca urmare a insolvenţei angajatorului; c) data la care a survenit starea de insolvenţă a angajatorului ori cea la care contractul sau raportul de muncă cu respectivul salariat a încetat ca urmare a insolvenţei angajatorului.

16                În funcţie de opţiunea sa, statul membru are dreptul, în temeiul art. 4 alin. (1) şi (2), de a limita obligaţia de plată la perioade de trei luni sau, respectiv, de opt săptămâni, calculate conform modalităţilor stabilite în articolul menţionat. În sfârşit, alin. (3) din acelaşi articol prevede că, pentru a evita plata unor sume ce ar excede scopului social al directivei, statele membre pot stabili un plafon de garantare a plăţii drepturilor neachitate salariaţilor. Dacă îşi exercită acest drept, statele membre trebuie să comunice Comisiei metodele folosite  la stabilirea plafonului respectiv. De altfel, art. 10 precizează că directiva nu aduce atingere posibilităţii statelor membre de a lua măsurile necesare în vederea evitării abuzurilor şi, în special, de a refuza sau a diminua obligaţia de plată în anumite situaţii.

17                Art. 3 din directivă lasă astfel la latitudinea statului membru stabilirea datei de la care trebuie asigurată garanţia plăţii creanţelor. Totuşi, aşa cum rezultă implicit din jurisprudenţa Curţii (hotărârea 71/85 din 4 decembrie 1986, Olanda c. FNV, Culegere p. 3855; hotărârea. 286/85 din 23 martie 1987, McDermott şi Cotter, consid. 15, Culegere p. 1453), posibilitatea pe care o are statu de a opta între mai multe mijloace în vederea atingerii rezultatului prevăzut de o directivă nu exclude posibilitatea ca particularii să valorifice în faţa organelor jurisdicţionale de drept intern drepturi al căror conţinut poate fi stabilit suficient de precis numai în temeiul dispoziţiilor directivei.

18                În speţă, rezultatul prevăzut de directiva în cauză este garantarea plăţii creanţelor neplătite lucrătorilor în caz de insolvenţă a angajatorului. Faptul că art. 3 şi art. 4 alin. (1) şi (2) lasă statelor membre o anumită libertate de apreciere în Ceea ce priveşte metodele de stabilire a acestei garanţii şi limitare a valorii acesteia nu afectează caracterul precis şi necondiţionat al rezultatului prevăzut.

19                În fapt, după cum au arătat Comisia şi reclamanţii, este posibilă stabilirea garanţiei minime prevăzute de directivă pe baza unei date a cărei alegere determină sarcina cea mai mică pentru instituţia de garantare. Această dată este cea la care a luat naştere starea de insolvenţă a angajatorului, dat fiind că celelalte două date, respectiv cea a preavizului de concediere a lucrătorului şi cea a încetării contractului de muncă sau a raportului de muncă sunt, conform condiţiilor prevăzute în art. 3, în mod obligatoriu ulterioare producerii stării de insolvenţă şi astfel delimitează o perioadă mai lungă, corespunzător căreia trebuie asigurată plata creanţelor.

20                În Ceea ce priveşte posibilitatea prevăzută la art. 4 alin. (2), de a limita această garanţie, trebuie arătat că un astfel de drept nu exclude faptul că se poate determina o garanţie minimă. În fapt, din termenii acestui articol rezultă că statele membre au posibilitatea de a limita garanţiile acordate lucrătorilor la anumite perioade anterioare datei menţionate în art. 3. Aceste perioade sunt stabilite în funcţie de fiecare dintre cele trei date prevăzute în art. 3, astfel încât să fie posibil, în orice caz, să se determine până unde ar putea reduce statul membru garanţia stabilită prin directivă, în funcţie de data pe care ar fi ales-o dacă ar fi transpus directiva.

21                În Ceea ce priveşte art. 4 alin. (3), conform căruia statele membre pot stabili un plafon de garantare a plăţii pentru a evita plata unor sume ce ar excede scopul social al directivei, şi art. 10, care precizează că directiva nu aduce atingere posibilităţii statelor membre de a lua măsurile necesare în vederea evitării abuzurilor, trebuie arătat că un stat membru care nu şi-a respectat obligaţiile de a transpune o directivă nu va putea lipsi de efecte drepturile cărora directiva le dă naştere, invocând dreptul său de a limita valoarea garanţiei, drept pe care l-ar fi putut exercita dacă ar fi luat măsurile necesare pentru transpunerea directivei (a se vedea, în Ceea ce priveşte un drept analog privind prevenirea abuzurilor din domeniul fiscal, hotărârea în cauza 8/81 din 19 ianuarie 1982, Becker, consid. 34, Culegere, p. 53).

22                Astfel, Curtea constată că dispoziţiile în cauză sunt necondiţionate şi suficient de precise în Ceea ce priveşte conţinutul garanţiei.

23                În Ceea ce priveşte, în cele din urmă, identificarea debitorului garanţiei, art. 5 din directivă prevede că:

«Statele membre stabilesc modalităţile de organizare, finanţare şi funcţionare a instituţiilor de garantare, cu respectarea în special a următoarelor principii:

a)         patrimoniul instituţiilor trebuie să fie independent de capitalul de exploatare al angajatorilor şi trebuie constituit în aşa fel încât să nu poată fi supus sechestrului în cursul unei proceduri de insolvenţă;

b)         angajatorii trebuie să contribuie la finanţarea acestuia, cu excepţia cazului în care aceasta este asigurată integral de către autorităţile publice;

c)         obligaţia de plată ce incumbă instituţiilor există independent de executarea obligaţiilor de a contribui la finanţare.»

24                S-a susţinut că, din moment ce directiva prevede posibilitatea finanţării integrale a instituţiilor de garantare de către autorităţile publice, este inadmisibil ca un stat membru să poată lipsi de efecte directiva afirmând că el ar fi putut face ca alte persoane să suporte o parte sau totalitatea sarcinii financiare care îi revine.

25                Această apărare nu este întemeiată. Din termenii directivei reiese că statele membre au obligaţia de a organiza un sistem instituţional de garantare corespunzător. În temeiul art. 5, statele membre dispun de o mare libertate de apreciere în privinţa organizării, funcţionării şi finanţării instituţiilor de garantare. Trebuie subliniat că faptul, invocat de către Comisie, că directiva prevede ca posibilitate, printre altele, ca un astfel de sistem să fie finanţat integral de către autorităţile publice nu înseamnă că statele membre pot fi considerate debitori ai creanţelor neplătite. Obligaţia de plată aparţine instituţiilor de garantare, iar statul poate prevedea finanţarea integrală a instituţiilor de garantare de către autorităţile publice numai prin exercitarea dreptului său de a organiza sistemul de garantare. În această ipoteză, statul îşi asumă o obligaţie care, în principiu, nu-i incumbă.

26                De aici rezultă că, deşi dispoziţiile în cauză ale directivei sunt suficient de precise şi necondiţionate în Ceea ce priveşte stabilirea beneficiarilor garanţiei şi conţinutul acestei garanţii, aceste elemente nu sunt suficiente pentru ca particularii să se poată prevala de aceste dispoziţii în faţa organelor jurisdicţionale de drept intern. Pe de o parte, aceste dispoziţii nu precizează identitatea debitorului garanţiei şi, pe de altă parte, statul nu poate fi considerat drept debitor numai pe motiv că nu a adoptat la termen măsurile de transpunere.

27                Deci trebuie să se răspundă la prima parte a întrebării că dispoziţiile Directivei 80/987 care stabilesc drepturile lucrătorilor trebuie interpretate în sensul că persoanele interesate nu pot valorifica aceste drepturi împotriva statului în faţa organelor jurisdicţionale de drept intern în lipsa adoptării în termenul stabilit a măsurilor de transpunere.

Cu privire la răspunderea statului pentru daunele ce decurg din încălcarea obligaţiilor care îi revin în temeiul dreptului comunitar

28                Prin cea de-a doua parte a primei întrebări, organul jurisdicţional de drept intern urmăreşte să clarifice dacă un stat membru este obligat să repare prejudiciul cauzat particularilor ca urmare a netranspunerii dispoziţiilor Directivei 80/987.

29                Organul jurisdicţional de drept intern ridică astfel problema existenţei şi întinderii unei răspunderi a statului pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligaţiilor care îi revin în temeiul dreptului comunitar.

30                Această problemă trebuie examinată în lumina sistemului general al Tratatului şi a principiilor sale fundamentale.

a) Cu privire la principiul răspunderii statului

31                Este necesar să reamintim, în primul rând, că Tratatul CEE a creat o ordine juridică proprie, integrată în sistemele juridice ale statelor membre şi care se impune organelor jurisdicţionale de drept intern ale acestora, că subiectele acestei ordini juridice sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora şi că, aşa cum a creat obligaţii în sarcina particularilor, dreptul comunitar poate crea şi drepturi care să intre în patrimoniul juridic al acestora; drepturile respective se nasc nu numai atunci când sunt menţionate în mod explicit în Tratat, ci şi în temeiul obligaţiilor pe care Tratatul le impune într-un mod bine determinat atât particularilor, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare (vezi hotărârile. 26/62 din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos, Culegere, p. 3 şi 6/64 din 15 iulie 1964, Costa, Culegere, p. 1141).

32                Trebuie de asemenea reamintit că, aşa cum decurge dintr-o jurisprudenţă constantă, revine organelor jurisdicţionale de drept intern însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenţelor lor, a dispoziţiilor dreptului comunitar, sarcina de a asigura deplinul efect al acestor norme şi de a apăra drepturile pe care acestea le conferă particularilor (vezi în special hotărârile 106/77 din 9 martie 1978, Simmenthal, consid. 16, Culegere, p. 629, şi C-213/89 din 19 iunie 1990, Factortame, consid. 19, Culegere, p. I-2433).

33                Trebuie recunoscut că dacă particularii nu ar avea posibilitatea de a obţine o despăgubire atunci când le-au fost lezate drepturile printr-o încălcare a prevederilor dreptului comunitar imputabilă unui stat membru, atunci s-ar limita însăşi eficaciatatea normelor comunitare, împiedicându-se şi apărarea drepturilor pe care acestea le consacră,.

34                Posibilitatea de a obţine reparaţii din partea unui stat membru este în mod special indispensabilă atunci când, ca în cauza de faţă, efectul deplin al normelor comunitare este condiţionat de o acţiune anterioară din partea statului şi când, în consecinţă, particularii nu pot, în absenţa unei astfel de acţiuni, să invoce în faţa organelor jurisdicţionale de drept intern drepturile care le sunt recunoscute de dreptul comunitar.

35                Rezultă de aici că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a nerespectării prevederilor dreptului comunitar, care îi este imputabilă, este inerent sistemului creat de Tratat.

36                De asemenea, obligaţia statelor membre de a repara aceste prejudicii îşi găseşte fundamentul în art. 5 din Tratat, în temeiul căruia statele membre au obligaţia de a lua  toate măsurile, cu caracter general sau individual, necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce le revin potrivit dreptului comunitar. Or, printre aceste obligaţii se află şi cea de a elimina consecinţele ilicite ale nerespectării prevederilor dreptului comunitar (vezi, în Ceea ce priveşte dispoziţia analogă a art. 86 din Tratatul CECA, hotărârea 6/60 din 16 decembrie 1960, Humblet, Culegere, p. 1125).

37                Din cele expuse mai sus rezultă că dreptul comunitar impune principiul conform căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a nerespectării prevederilor dreptului comunitar, de care se fac responsabile.

b) Cu privire la condiţiile răspunderii statului

38                Dacă răspunderea statului este astfel impusă de către dreptul comunitar, condiţiile în care aceasta dă naştere unui drept la reparaţii depind de natura încălcării dreptului comunitar care a cauzat prejudiciul.

39                Dacă, la fel ca în cauza de faţă, un stat membru nu-şi respectă obligaţia ce-i revine, în temeiul art. 189 alin. (3) din Tratat, de a lua toate măsurile necesare pentru a atinge rezultatul prevăzut de o directivă, eficacitatea deplină a acestei norme de drept comunitar prevede dreptul de a obţine reparaţii dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ trei condiţii.

40                Prima dintre aceste condiţii este ca rezultatul prevăzut de directivă să recunoască drepturi în beneficiul particularilor. A doua condiţie este ca conţinutul acestor drepturi să poată fi identificat pe baza dispoziţiilor directivei. În sfârşit, a treia condiţie este existenţa unui raport de cauzalitate între încălcarea obligaţiei care îi incumbă statului şi prejudiciul suferit de persoanele lezate.

41                Aceste condiţii sunt suficiente pentru a da naştere în beneficiul particularilor unui drept de a obţine reparaţii, drept întemeiat direct pe dreptul comunitar.

42                Sub această rezervă, răspunderea ce revine statului pentru prejudiciul cauzat este guvernată de prevederile dreptului naţional. În fapt, în absenţa unei reglementări comunitare, dreptului intern al fiecăruia dintre statele membre îi revine desemnarea organelor jurisdicţionale competente şi reglementarea modalităţilor procedurale de acces la justiţie în vederea asigurării protecţiei depline a drepturilor de care justiţiabilii beneficiază în virtutea dreptului comunitar (vezi următoarele hotărâri: 60/75 din 22 ianuarie 1976, Russo, Culegere, p. 45; 33/76 din 16 februarie 1976, Rewe, Culegere, p. 1989; 158/80 din 7 iulie 1981, Rewe, Culegere, p. 1805).

43                Trebuie subliniat că, în plus, condiţiile de fond şi de formă stabilite de diferitele legislaţii naţionale în materie de reparare a prejudiciilor nu pot fi mai puţin favorabile decât cele ce privesc acţiunj similare, având însă un caracter intern,şi nu pot fi organizate în aşa fel încât să facă practic imposibilă sau extrem de dificilă obţinerea reparaţiei (vezi, în privinţa modalităţii analoge de rambursare a taxelor percepute pentru încălcarea dreptului comunitar, în special hotărârea 199/82 din 9 noiembrie 1983, San Giorgio, Culegere, p. 3595).

44                În cauza de faţă, încălcarea dreptului comunitar de către un stat membru prin netranspunerea în termen a Directivei 80/987 a fost constatată printr-o hotărâre a Curţii. Rezultatul prevăzut de respectiva directivă presupune recunoaşterea în favoarea salariaţilor a dreptului la o garanţie pentru plata drepturilor salariale restante. Aşa cum rezultă din examinarea primei părţi a primei întrebări, conţinutul acestui drept poate fi identificat pe baza dispoziţiilor directivei.

45                În aceste condiţii, organelor jurisdicţionale de drept intern le revine sarcina de a asigura, în cadrul dispoziţiilor legislative naţionale privind răspunderea, dreptul lucrătorilor de a obţine repararea daunelor care le-au fost produse prin netranspunerea directivei.

46                Se impune astfel să răspundem organelor jurisdicţionale de drept intern că un stat membru este obligat la repararea prejudiciilor cauzate particularilor ca urmare a netranspunerii Directivei 80/987.

Cu privire la a doua şi a treia întrebare

47                Având în vedere răspunsul la prima întrebare preliminară, Curtea nu se va mai pronunţa cu privire la a doua şi a treia întrebare.

Cu privire la cheltuielile de judecată

48                Cheltuielile pretinse de către guvernele italian, al Regatului Unit, olandez şi german, precum şi de către Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât procedura are, în Ceea ce priveşte părţile din acţiunea principală, caracterul unui incident procedural în cadrul litigiului aflat pe rolul instanţei naţionale, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se asupra întrebărilor care i-au fost adresate de Pretura di Vicenza (în cauza C-6/90) şi de Pretura di Bassano del Grappa (în cauza C-9/90) prin ordonanţele din 9 iulie şi, respectiv, 30 decembrie 1989, hotărăşte:

1)             Dispoziţiile Directivei Consiliului 80/987/CEE din 20 octombrie 1980 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia salariaţilor în cazul insolvenţei angajatorului, care stabilesc drepturile salariaţilor, trebuie interpretate în sensul că persoanele interesate nu pot invoca aceste drepturi împotriva statului, în faţa organelor jurisdicţionale de drept intern, în absenţa adoptării măsurilor de transpunere a directivei în termenele stabilite.

2)             Un stat membru este obligat la repararea prejudiciilor cauzate particularilor ca urmare a netranspunerii Directivei 80/987/CEE.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hotărârea Curţii din 5 martie 1996, în cauzele conexate Brasserie du pêcheur c. Bundesrepublik Deutschland et The Queen c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame e.a., C‑46/93 şi C‑48/93, Rec. p. I-1029[4]

“Principiul răspunderii statului membru pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar care îi sunt imputabile – Încălcări imputabile legiuitorului naţional – Condiţiile răspunderii statului membru – Întinderea despăgubirii”

 

Cauzele conexe C-46/93 şi C-48/93,

având ca obiect două cereri adresate Curţii, în aplicarea art. 177 din Tratatul CEE, de către Bundesgerichtshof (C‑46/93) şi de către High Court of Justice, Queen’s Bench Division, Divisional Court (C‑48/93), ce urmăresc pronunţarea, în litigiile deduse judecăţii acestor instanţe între

Brasserie du pêcheur SA

şi

Bundesrepublik Deutschland,

 

şi între

The Queen

şi

Secretary of State for Transport

ex parte: Factortame Ltd e.a.,

a unei hotărâri preliminare privind interpretarea principiului răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar care îi sunt imputabile,

CURTEA,

având în vedere observaţiile scrise prezentate,

având în vedere raportul cauzei,

după ascultarea observaţiilor orale,

după ascultarea concluziilor avocatului general prezentate în şedinţa din 28 noiembrie 1995,

pronunţă prezenta

 

Hotărâre

  1. Prin ordonanţele din 28 ianuarie 1993 şi din 18 noiembrie 1992, înrgistrate la Curte la 17 februarie 1993 şi, respectiv, la 18 februarie 1993, Bundesgerichtshof (în cauza C-46/93) şi High Court of Justice, Queen’s Bench Division, Divisional Court (în cauza C‑48/93), în conformitate cu art. 177 din Tratatul CEE, au adresat întrebări preliminare referitoare la condiţiile de angajare a răspunderii unui stat membru pentru prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a încălcărilor dreptului comunitar care îi sunt imputabile.
  1. Aceste întrebări au fost adresate în cadrul a două litigii opunând, pe de-o parte, societatea Brasserie du pêcheur (denumită în continuare “Brasserie du pêcheur”) Republicii Federale Germania şi, pe de altă parte, societatea Factortame Ltd e.a. (denumită în continuare “Factortame e.a.”) Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord.

Cauza C-46/93

  1. Conform declaraţiei sale înaintea instanţei de trimitere, Brasserie du pêcheur, societate franceză cu sediul în Schiltigheim (Alsacia), a fost obligată, la sfârşitul anului 1981, să îşi întrerupă exporturile de bere în Germania, întrucât autorităţile germane competente au considerat că berea produsă de această societate nu era conformă cu prevederile Legii purităţii, consacrată în art. 9 şi 10 din Biersteuergesetz, din 14 martie 1952 (legea fiscală a berii, BGBl. I, p. 149), în versiunea acesteia din 14 decembrie 1976 (BGBl. I, p. 3341, denumită în continuare “BStG”).
  1. Comisia, considerând că aceste dispoziţii erau contrare prevederilor art. 30 din Tratatul CEE, a iniţiat o procedură în neîndeplinirea obligaţiilor împotriva Republicii Federale Germania, referindu-se la interzicerea comercializării sub denumirea de „Bier” (bere) a berilor fabricate legal în alte state membre prin metode diferite şi interzicerea importurilor de bere cu conţinut de aditivi. Prin hotărârea din 12 martie 1987, Comisia/Germania (178/84, Rec. p. 1227), Curtea a judecat incompatibilitatea cu  art. 30 din Tratat a interdicţiei de a comercializa tipuri de bere, importate din alte state membre, care nu sunt conforme dispoziţiilor în cauză din legislaţia germană.
  1. Brasserie du pêcheur a formulat imediat o acţiune împotriva Republicii Federale Germane pentru repararea prejudiciului suferit, ca urmare a acestei restricţii impuse asupra importurilor între 1981 şi 1987, şi a pretins despăgubiri care se ridicau la suma de 1 800 000 DEM, proporţional prejudiciului real.
  1. În această privinţă, Bundesgerichtshof invocă dispoziţiile art. 839 din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul Civil German, denumit în continuare “BGB”) şi art. 34 din Grundgesetz (Legea fundamentală, denumită în continuare “GG”). Conform alin. 1 prima teză din art. 839 din BGB, “Orice funcţionar care, cu intenţie sau din culpă, încalcă obligaţiile care îi revin în raporturile cu un terţ este obligat să repare prejudiciul provocat astfel terţului.” În ce priveşte art. 34 din GG, acesta prevede că “Dacă o persoană, în exerciţiul unei sarcini publice care îi este încredinţată, încalcă obligaţiile sale faţă de o terţă persoană, răspunderea pentru această faptă incumbă în principiu statului sau colectivităţii în serviciul căreia se află persoana respectivă.”
  1. Din coroborarea acestor dispoziţii rezultă că răspunderea statului este condiţionată de cerinţa ca terţa persoană să se considere păgubită de obligaţia încălcată, ceea ce ar implica ca statul să nu fie răspunzător decât de încălcarea obligaţiilor având ca destinatar un terţ. Or, după cum se subliniază în Bundesgerichtshof, legiuitorul naţional nu îşi asumă, în temeiul BStG, decât obligaţii privind colectivitatea, fără a viza o persoană sau o categorie de persoane în special, care ar putea fi considerate „terţi” în sensul dispoziţiilor menţionate anterior.
  1. În acest context, Bundesgerichtshof a adresat Curţii următoarele întrebări preliminare:

„1)       Principiul dreptului comunitar conform căruia statele membre au obligaţia de a repara prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a încălcărilor dreptului comunitar care le sunt imputabile se aplică şi în cazul în care această încălcarea rezultă din faptul că nu s-a adaptat o lege care să transpună normele de drept comunitar, al căror rang este superior (anume: neadaptarea art. 9 şi 10 din Biersteuergesetz la art. 30 din Tratatul CEE) ?

2)         Ordinea juridică naţională poate să supună un eventual drept la despăgubire aceloraşi restricţii ca şi cele aplicabile în cazul încălcării dispoziţiilor naţionale de rang superior printr-o lege, spre exemplu, în cazul încălcării Grundgesetz al Republicii Federale Germania printr-o lege federală germană ?

3)         Ordinea juridică naţională poate să condiţioneze dreptul la despăgubire de existenţa unei vinovăţii (cu intenţie sau din culpă) imputabile organelor de stat responsabile de această neadaptare ?

4)         Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ şi dacă răspunsul la a doua întrebare este negativ:

a)                        Obligaţia de despăgubire, conform dreptului naţional, se poate limita la repararea prejudiciilor cauzate anumitor bunuri individuale protejate printr-o dispoziţie legală, de exemplu acele prejudicii cauzate proprietăţii, sau este necesar să se compenseze global totalitatea prejudiciilor cauzate patrimoniului, inclusiv beneficiile nerealizate?

b)                        Obligaţia de despăgubire se întinde asupra reparării prejudiciilor care erau deja născute înainte ca Curtea Europeană de Justiţie să constate, prin hotărârea sa din 12 martie 1987 (cauza 178/84) că art. 10 din Biersteuergesetz încălca dispoziţiile comunitare de rang superior ?”

Cauza C‑48/93

  1. La 16 decembrie 1988, Factortame e.a., reunind atât persoane fizice, cât şi societăţi britanice, precum şi administratorii şi acţionarii acestora, a introdus o acţiune la High Court of Justice, Queen’s Bench Division, Divisional Court (denumită în continuare “Divisional Court”) pentru a contesta compatibilitatea părţii II din Merchant Shipping Act 1988 (legea din 1988 a flotei comerciale) cu dreptul comunitar, şi în special cu art. 52 din Tratatul CEE. Această lege intrase în vigoare la 1 decembrie 1988, sub rezerva unei perioade tranzitorii care expira la 31 martie 1989 şi prevedea constituirea unui nou registru pentru vasele britanice de pescuit şi, cu începere din momentul respectiv, condiţiona înmatricularea acestor vase, inclusiv a celor deja înmatriculate în registrul anterior, de anumite condiţii privind cetăţenia, reşedinţa şi domiciliul proprietarilor acestora. Vasele de pescuit care nu erau înmatriculate în noul registru nu aveau dreptul de a pescui.
  1. În replică la întrebările adresate de instanţa naţională sesizată, Curtea, prin hotărârea din 25 iulie 1991, Factortame II (C‑221/89, Rec. p. I-3905), a decis că dreptul comunitar se opune condiţiilor privind cetăţenia, reşedinţa şi domiciliul proprietarilor şi operatorilor acestor vase, aşa cum au fost prevăzute în sistemul de înmatriculare instituit de Regatul Unit, dar că, în schimb, dreptul comunitar nu se opune condiţiei de înmatriculare care impune ca vasele să fie exploatate, iar utilizarea lor să fie administrată şi controlată de pe teritoriul Regatului Unit.
  1. La 4 august 1989, Comisia a introdus o acţiune în neîndeplinirea obligaţiilor împotriva Regatului Unit. În acelaşi timp, Comisia a înaintat o cerere privind adoptarea unor măsuri provizorii până la suspendarea condiţiilor privind cetăţenia menţionate anterior, pe motiv că acestea erau contrare art. 7, 52 şi 221 din Tratatul CEE. Prin ordonanţa din 10 octombrie 1989, Comisia/Regatul Unit (246/89 R, Rec. p. 3125), preşedintele Curţii a admis cererea de suspendare. Prin executarea ordonanţei, Regatul Unit a adoptat dispoziţii de modificare a noului sistem de registre, cu efect începând cu 2 noiembrie 1989. Prin hotărârea din 4 octombrie 1991, Comisia/ Regatul Unit (C‑246/89, Rec. p. I‑4585), Curtea a confirmat faptul că toate condiţiile de înmatriculare puse în discuţie în cadrul acţiunii în nerespectarea obligaţiilor  erau contrare dreptului comunitar.
  1. În acest interval, la 2 octombrie 1991, Divisional Court pronunţase o ordonanţă pentru executarea hotărârii Curţii din 25 iulie 1991, menţionată anterior, şi, în acelaşi timp, încuviinţase reclamanţilor să îşi formuleze cererile de despăgubire. În consecinţă, reclamanţii au înaintat instanţei o prezentare detaliată a pretenţiilor lor privind despăgubirile solicitate, cuprinzând cheltuielile efectuate şi pierderile înregistrate de la intrarea în vigoare a legislaţiei în cauză, la 1 aprilie 1989, până la abrogarea acesteia, la 2 noiembrie 1989.
  1. În sfârşit, prin ordonanţa din 18 noiembrie 1992, Divisional Court a încuviinţat Rawlings (Trawling) Ltd, al 37-lea reclamant pe fond în cauza C‑48/93, să îşi modifice cererea de despăgubire pentru a include în aceasta o cerere privind daunele-interese „exemplare” pentru comportamentul neconstituţional al autorităţilor publice (exemplary damages for unconstitutional behaviour).
  1. În acest context, Divisional Court a adresat Curţii următoarele întrebări prejudiciale:

„1)       În toate circumstanţele cauzei prezente, şi anume atunci când:

a)                        legislaţia unui stat membru a impus condiţii privind cetăţenia, domiciliul şi reşedinţa proprietarilor şi operatorilor de vase de pescuit, precum şi ale acţionarilor şi administratorilor societăţilor de armatori,

şi

b)                        dacă aceste condiţii au fost considerate de către Curte (cauzele C‑221/89 şi C‑246/89) ca fiind contrare art. 5, 7, 52 şi 221 din Tratatul CEE,

dreptul comunitar conferă proprietarilor sau operatorilor acestor tipuri de vase, precum şi administratorilor şi/sau acţionarilor societăţilor de armatori, un drept la despăgubire de statul membru pentru pierderile înregistrate ca urmare a ansamblului încălcărilor Tratatului CEE sus-menţionate sau doar a unora dintre acestea ?

2)         În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, care sunt criteriile a căror aplicare este impusă de dreptul comunitar, dacă este cazul, instanţei naţionale pentru a hotărî asupra despăgubirilor care reprezintă:

a)                        cheltuielile şi/sau beneficiile nerealizate şi/sau încasările înregistrate în perioada următoare intrării în vigoare a condiţiilor respective, perioadă în care vasele au fost obligate să fie ancorate în port, să obţină noi comenzi de pescuit şi/sau să încerce să obţină înmatricularea în alt loc;

b)                        pierderile generate de vânzarea vaselor sau a unor părţi din vase, sau a acţiunilor societăţilor de armatori sub valoarea lor reală;

c)                        pierderile determinate de obligaţia de a consemna cauţiuni, de a plăti amenzi şi cheltuieli de judecată determinate de pretinse încălcări în raport cu radierea vaselor din registrul naţional;

d)                        pierderile determinate de imposibilitatea acestor persoane de a continua să deţină şi să exploateze aceste vase;

e)                        pierderea remuneraţiilor pentru serviciile oferite;

f)                          cheltuielile suportate în încercarea de a limita pierderile menţionate anterior;

g)                        daune-interese exemplare, dacă este cazul ?”

  1. Pentru o prezentare mai amplă a situaţiei de fapt din litigiile de fond, a derulării procedurii, precum şi a observaţiilor prezentate Curţii, se face trimitere la raportul cauzei. Elementele cauzei nu sunt reluate în cele ce urmează, decât în măsura necesară pentru deliberarea Curţii.

Responsabilitatea statului în ce priveşte acţiunile şi omisiunile legiuitorului naţional care sunt contrare dreptului comunitar (prima întrebare în ambele cauze C‑46/93 şi C‑48/93)

  1. Prin prima întrebare, fiecare dintre cele două instanţe naţionale încearcă să afle, în esenţă, dacă principiul conform căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar, care le sunt imputabile, se aplică atunci când încălcarea imputată este atribuită legiuitorului naţional.
  1. Preliminar, trebuie reamintit că, în hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich e.a. (C-6/90 şi C-9/90, Rec. p. I-5357, consid. 37), Curtea a constat deja că dreptul comunitar impune principiul conform căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar, ce le sunt imputabile.
  1. Conform guvernelor german, irlandez şi olandez, obligaţia statelor membre de a repara prejudiciile cauzate particularilor nu ar putea fi impusă decât în cazul încălcării dispoziţiilor care nu sunt direct aplicabile. În hotărârea Francovich e.a., menţionată anterior, Curtea ar fi avut pur şi simplu intenţia de a acoperi o lacună din sistemul de garantare a drepturilor particularilor. În măsura în care le-ar fi recunoscut un drept la acţiune în dreptul naţional pentru valorificarea drepturilor care le sunt conferite prin dispoziţiile dreptului comunitar direct aplicabile, nu ar mai fi nevoie să li se acorde un alt drept la despăgubire, întemeiat direct pe dreptul comunitar, în cazul încălcării acestor dispoziţii.
  1. Această motivare nu poate fi reţinută.
  1. Într-adevăr, în jurisprudenţa constantă, posibilitatea oferită justiţiabililor de a invoca înaintea instanţelor naţionale dispoziţiile direct aplicabile din Tratat nu constituie decât o garanţie minimă şi nu este suficientă pentru a asigura în sine aplicarea deplină şi completă a Tratatului (vezi, în special, hotărârile din 15 octombrie 1986, Comisia/Italia, 168/85, Rec. p. 2945, consid. 11; din 26 februarie 1991, Comisia/Italia, C-120/88, Rec. p. I-621, consid. 10, şi din 26 februarie 1991, Comisia/Spania, C-119/89, Rec. p. I-641, consid. 9). Având rolul de a face ca aplicarea dispoziţiilor dreptului comunitar să prevaleze asupra dispoziţiilor naţionale, această posibilitate nu poate, în toate cazurile, să garanteze că particularul beneficiază de drepturile pe care i le conferă dreptul comunitar şi, în special, că acesta nu suferă nici un prejudiciu cauzat printr-o încălcare a acestui drept imputabilă unui stat membru. Or, aşa cum rezultă din hotărârea Francovich e.a., menţionată anterior, consid. 33, deplina eficacitate a dreptului comunitar ar fi contestată dacă particularii nu ar avea posibilitatea de a obţine repararea atunci când drepturile lor au fost lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar.
  1. Aceasta este modalitatea prin care, atunci când un particular, victimă a unei erori de transpunere a unei directive şi aflându-se în imposibilitatea de a invoca direct anumite dispoziţii ale acesteia în faţa unei instanţe naţionale, din cauza caracterului insuficient de precis şi necondiţional al acestora, iniţiază o acţiune în despăgubiri împotriva statului pentru nerespectarea art. 189 alin. (3), din Tratat. În astfel de împrejurări, aceleaşi ca şi circumstanţele cauzei Francovich e.a., menţionate anterior, repararea vizează înlăturarea consecinţelor prejudiciabile, pentru beneficiarii unei directive, ale netranspunerii acestei directive de un stat membru.
  1. Aceasta este situaţia şi în cazul încălcării unui drept conferit direct de o normă comunitară, pe care particularii au dreptul să o invoce înaintea instanţelor naţionale. În această ipoteză, dreptul la despăgubire constituie corolarul necesar efectului direct recunoscut dispoziţiilor comunitare a căror încălcare este la originea prejudiciului cauzat.
  1. Astfel este evident, în cazurile în speţă, că dispoziţiile comunitare puse în discuţie, anume art. 30 din Tratat, în cauza C-46/93, şi art. 52, în cauza C-48/93, au un efect direct, în sensul că ele conferă particularilor drepturi pe care le pot valorifica direct înaintea instanţelor naţionale. Încălcarea acestor dispoziţii poate da naştere unor despăgubiri.
  1. Pe lângă acestea, guvernul german susţine că un drept general la despăgubire pentru particulari nu poate fi consacrat decât pe cale legislativă şi că recunoaşterea unui astfel de drept pe cale judiciară este incompatibilă cu repartizarea competenţelor între instituţiile comunitare şi statele membre, şi cu echilibrul instituţional instituit prin Tratat.
  1. În această privinţă, trebuie subliniat faptul că problema existenţei şi a sferei de întindere a răspunderii unui stat pentru prejudiciile care decurg din încălcarea obligaţiilor care îi incumbă în temeiul dreptului comunitar este legată de interpretarea Tratatului, un aspect care, ca atare, este de competenţa Curţii.
  1. Astfel, precum în cauza Francovich e.a., menţionată anterior, această problemă de interpretare a fost supusă atenţiei Curţii de instanţele naţionale, în temeiul art. 177 din Tratat.
  1. În absenţa unor dispoziţii în Tratat care să reglementeze în mod expres şi precis consecinţele încălcării dreptului comunitar de statele membre, îi revine Curţii, în exercitarea misiunii care i-a fost conferită prin art. 164 din Tratat, să asigure respectarea dreptului la interpretarea şi aplicarea Tratatului, să se pronunţe asupra unor astfel de probleme potrivit metodelor de interpretare general acceptate, mai ales făcând apel la principiile fundamentale ale sistemului juridic comunitar şi, dacă este cazul, la principii generale comune sistemelor juridice din statele membre.
  1. De altfel, art. 215 alin. (2) din Tratat face trimitere la principiile generale de drept comune statelor membre în ce priveşte răspunderea extracontractuală a Comunităţii pentru prejudiciile cauzate de către instituţiile sale sau de agenţii săi în exercitarea funcţiilor acestora.
  1. Principiul astfel instituit expres prin art. 215 din Tratat al răspunderii extra­contractuale a Comunităţii nu este decât expresia principiului general recunoscut în toate ordinile juridice din statele membre, conform căruia o acţiune sau o omisiune ilegală antrenează obligaţia de a repara prejudiciul cauzat. Această dispoziţie determină, de asemenea, obligaţia autorităţilor publice de a repara prejudiciile cauzate în exercitarea funcţiilor lor.
  1. De altfel, trebuie remarcat faptul că, în numeroase sisteme juridice naţionale, regimul juridic al răspunderii statului a fost elaborat într-o manieră determinantă pe cale jurisprudenţială.
  1. Având în vedere cele precizate anterior, Curtea a arătat deja, în hotărârea Francovich e.a., menţionată anterior, consid. 35, că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar care îi sunt imputabile este inerent sistemului creat de Tratat.
  1. De aici rezultă că principiul este valabil pentru orice circumstanţă privind încălcarea dreptului comunitar de un stat membru şi indiferent de organul statului membru a cărui acţiune sau omisiune a fost la originea încălcării respective.
  1. În plus, având în vedere exigenţa fundamentală a ordinii juridice comunitare care determină uniformitatea aplicării dreptului comunitar (vezi, în special, hotărârea din 21 februarie 1991, Zuckerfabrik, C-143/88 şi C-92/89, Rec. p. I-415, consid. 26), obligaţia de a repara prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar nu poate să depindă de reglementările interne privind repartizarea competenţelor între puterile constituţionale.
  1. În această privinţă, trebuie evidenţiat că, după cum a subliniat avocatul general la consid. 38 din concluziile sale, în ordinea juridică internaţională, statul a cărui răspundere este angajată pentru încălcarea unui angajament internaţional este considerat ca un tot unitar, fie că încălcarea aflată la originea prejudiciului este imputabilă puterii legislative, judiciare sau executive. De aceea, cu atât mai mult trebuie să se prevadă în ordinea juridică comunitară ca toate autorităţile unui stat, inclusiv puterea legislativă, să fie obligate, în îndeplinirea sarcinilor lor, la respectarea regulilor impuse prin dreptul comunitar care pot să reglementeze direct situaţia particularilor.
  1. Astfel, împrejurarea că încălcarea reproşată este imputabilă legiuitorului naţional, din perspectiva reglementărilor interne, nu este de natură să repună în discuţie exigenţele inerente protecţiei drepturilor particularilor care invocă dreptul comunitar în faţa instanţelor naţionale şi, ca urmare, dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de respectiva încălcare.
  1. În consecinţă, este necesar să se răspundă instanţelor naţionale, arătându-se că principiul conform căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar care le sunt imputabile se aplică atunci când încălcarea imputată este atribuită legiuitorului naţional.

Cu privire la condiţiile angajării răspunderii statului în ce priveşte acţiunile sau omisiunile legiuitorului naţional contrare dreptului comunitar (a doua întrebare în cauza C-46/93 şi prima întrebare în cauza C‑48/93)

  1. Prin intermediul acestor întrebări, instanţele naţionale solicită Curţii să precizeze condiţiile în care dreptul la repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar care sunt imputabile unui stat membru, având în vedere circumstanţele cauzei, este garantat de dreptul comunitar .
  1. În această privinţă, este necesar să se reamintească faptul că, dacă răspunderea statului este impusă de către dreptul comunitar, condiţiile în care aceasta dă naştere unui drept la despăgubire depind de natura încălcării dreptului comunitar care se stă la originea prejudiciului cauzat (hotărârea Francovich e.a., menţionată anterior, consid. 38).
  1. În vederea stabilirii acestor condiţii, este necesar să se aibă în vedere, în primul rând, principiile proprii ordinii juridice comunitare care servesc drept fundament răspunderii statului, şi anume deplina eficacitate a normelor comunitare şi protecţia efectivă a drepturilor pe care acestea le recunosc, pe de-o parte, şi obligaţia de a coopera care incumbă statelor membre în virtutea art. 5 din Tratat, pe de altă parte (hotărârea Francovich e.a., menţionată anterior, consid. 31 până la 36).
  1. În plus, după cum a fost subliniat de Comisie şi de mai multe guverne care au prezentat observaţii, este pertinent să se facă trimitere la jurisprudenţa Curţii referitoare la răspunderea extra­contractuală a Comunităţii.
  1. Într-adevăr, pe de-o parte, art. 215 alin. (2) din Tratat, face trimitere, în ceea ce priveşte răspunderea extracontractuală a Comunităţii, la principiile generale de drept comune statelor membre, din care Curtea se inspiră, la rândul său, în absenţa unor reguli scrise, în alte domenii ale dreptului comunitar.
  1. Pe de altă parte, condiţiile angajării răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea dreptului comunitar nu trebuie, în absenţa unei justificări specifice, să fie diferite de cele care reglementează răspunderea Comunităţii în circumstanţe comparabile. De fapt, protecţia drepturilor de care beneficiază particularii în temeiul dreptului comunitar nu poate varia în funcţie de natura naţională sau comunitară a autorităţii aflată la originea prejudiciului.
  1. Regimul instituit de Curte în temeiul art. 215 din Tratat, referitor expres la răspunderea care decurge din actele normative, are în vedere mai ales complexitatea situaţiilor care trebuie reglementate, dificultăţile de aplicare sau de interpretare a textelor şi, în mod cu totul special, marja de apreciere de care dispune autorul actului care este pus în discuţie.
  1. Jurisprudenţa Curţii referitoare la răspunderea extracontractuală a Comunităţii a fost elaborată ţinând cont de competenţa extinsă de apreciere de care dispun instituţiile pentru punerea în aplicare a politicilor comunitare, în special cu privire la actele normative ce implică decizii asupra politicii economice.
  1. În realitate, concepţia restrictivă asupra răspunderii Comunităţii în exercitarea activităţilor sale normative se explică prin faptul că, pe de o parte, exercitarea funcţiei legislative, chiar şi în cazurile în care există un control jurisdicţional asupra legalităţii actelor, nu trebuie să fie obstrucţionată de perspectiva unor acţiuni în despăgubiri, de fiecare dată când interesul general al Comunităţii impune adoptarea unor măsuri normative care pot să aducă atingere intereselor particularilor şi că, pe de altă parte, într-un context normativ caracterizat prin existenţa unei competenţe extinse de apreciere, indispensabile pentru punerea în aplicare a unei politici comunitare, răspunderea Comunităţii nu poate fi angajată decât dacă se arată că instituţia vizată a fost în necunoştinţă de cauză evidentă şi gravă faţă de limitele care se impun în exercitarea competenţelor sale (hotărârea din 25 mai 1978, HNL e.a./Consiliul şi Comisia, 83/76, 94/76, 4/77, 15/77 şi 40/77, Rec. p. 1209, consid. 5 şi 6).
  1. Aceste aspecte fiind reamintite, trebuie să se constate că legiuitorul naţional, precum, de altfel, şi instituţiile comunitare, nu dispune în mod sistematic de o competenţă extinsă de apreciere atunci când este vorba de un domeniu reglementat prin dreptul comunitar. Dreptul comunitar îi poate impune acestuia obligaţii de rezultat sau obligaţii de a face sau de nu face care îi reduc, uneori în mod considerabil, marja de apreciere. Acesta este exact cazul în care, precum în circumstanţele avute în vedere de hotărârea Francovich e.a., menţionată anterior, statul membru este obligat, în temeiul art. 189 din Tratat, ca, într-un anumit termen, să ia toate măsurile necesare pentru a obţine rezultatul prevăzut într-o anumită directivă. În acest caz, prevederea conform căreia măsurile care trebuie adoptate incumbă legiuitorului naţional nu mai este pertinentă pentru angajarea răspunderii statului membru din cauza netranspunerii directivei.
  1. În schimb, atunci când un stat membru acţionează într-un domeniu în care dispune de o competenţă extinsă de apreciere, comparabilă cu cea de care dispun instituţiile comunitare pentru punerea în aplicare a politicilor comunitare, condiţiile în care răspunderea sa poate fi angajată trebuie să fie, în principiu, aceleaşi cu condiţiile de care depinde răspunderea Comunităţii într-o situaţie comparabilă.
  1. În acţiunea principală care a dat naştere cauzei C‑46/93, legiuitorul german a legiferat în domeniul produselor alimentare, şi anume în sectorul berii. În absenţa armonizării comunitare, legiuitorul naţional dispunea de o competenţă extinsă de apreciere în acest domeniu pentru a emite o reglementare referitoare la calitatea berii comercializate.
  1. În ce priveşte circumstanţele cauzei C-48/93, legiuitorul din Regatul Unit a dispus, de asemenea, de o competenţă extinsă de apreciere. În fapt, legislaţia în litigiu privea, pe de-o parte, înmatricularea vaselor, domeniu care, având în vedere stadiul de dezvoltare a dreptului comunitar, ţine de competenţa statelor membre şi, pe de altă parte, reglementarea activităţilor de pescuit, un sector în care aplicarea politicii comune permite statelor membre o anumită marjă de apreciere.
  1. Prin urmare, rezultă că, în cele două cauze pe fond, legiuitorii din Germania şi, respectiv, din Regatul Unit s-au confruntat cu situaţii care implicau decizii comparabile cu cele luate de instituţiile comunitare în momentul adoptării actelor normative legate de o anumită politică comunitară.
  1. În astfel de circumstanţe, dreptul comunitar recunoaşte dreptul la despăgubire dacă sunt îndeplinite trei condiţii cumulativ, anume că norma de drept încălcată are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, că încălcarea este suficient individualizată şi, în cele din urmă, că există o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligaţiei care incumbă statului şi prejudiciul suferit de către persoanele lezate.
  1. De fapt, aceste condiţii satisfac, în primul rând, exigenţele de deplină eficacitate a normelor comunitare şi de protecţie efectivă a drepturilor pe care acestea le recunosc.
  1. În al doilea rând, aceste condiţii corespund în esenţă condiţiilor pe care Curtea le-a enunţat în temeiul art. 215 în cadrul jurisprudenţei sale referitoare la răspunderea Comunităţii pentru prejudiciile cauzate particularilor prin actele normative ilegale ale instituţiilor sale.
  1. Prima condiţie este îndeplinită în mod evident în ce priveşte art. 30 din Tratat, avut în vedere în cauza C-46/93, şi art. 52 din Tratat, avut în vedere în cauza C‑48/93. De fapt, chiar dacă art. 30 impune o interdicţie statelor membre, acesta dă naştere, pentru particulari, unor drepturi care trebuie protejate de instanţele naţionale (hotărârea din 22 martie 1977, Iannelli şi Volpi, 74/76, Rec. p. 557, consid. 13). De asemenea, art. 52 din Tratat conferă, prin esenţă, drepturi particularilor (Decizia din 21 iunie 1974, Reyners, 2/74, Rec. p. 631, pct. 25).
  1. În ce priveşte a doua condiţie, atât cu privire la răspunderea Comunităţii în temeiul art. 215, cât şi cu privire la răspunderea statelor membre faţă de încălcările dreptului comunitar, criteriul decisiv pentru a considera că o încălcare a dreptului comunitar este suficient de individualizată este necunoaşterea manifestă şi gravă, de un stat membru sau de o instituţie comunitară, a limitelor care sunt impuse competenţei sale de apreciere.
  1. În această privinţă, printre elementele pe care instanţa competentă le poate lua în considerare, trebuie precizate gradul de claritate şi de precizie a normei încălcate, întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă autorităţilor naţionale sau comunitare, caracterul intenţionat sau culpabil al încălcării comise sau al prejudiciului cauzat, caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept, faptul că atitudinea adoptată de o instituţie comunitară a putut contribui la omisiunea, adoptarea sau menţinerea măsurilor sau a practicilor comunitare care contravin dreptului comunitar.
  1. În orice caz, o încălcare a dreptului comunitar este în mod evident motivată, atunci când ea persistă, în ciuda pronunţării unei hotărâri prin care se constată încălcarea reproşată, a pronunţării unei hotărâri preliminare sau a unei jurisprudenţe bine stabilite a Curţii în domeniul respectiv, din care decurge caracterul ilicit al conduitei în cauză.
  1. În acest context, Curtea nu poate să înlocuiască aprecierile instanţelor naţionale cu propria sa apreciere, instanţele naţionale fiind singurele care au competenţele necesare pentru a stabili faptele în cauzele pe fond şi pentru a caracteriza încălcările dreptului comunitar în cauză. Cu toate acestea, Curtea consideră că este util să reamintească anumite împrejurări de care pot să ţină cont instanţele naţionale.
  1. Astfel, în cauza C‑46/93, este relevant să se evidenţieze problema menţinerii, de către legiuitorul german, a dispoziţiilor Biersteuergesetz privind puritatea berii care impun o interdicţie a comercializări, sub denumirea de „Bier”, a berilor importate din alte state membre şi fabricate legal conform unor norme diferite, şi a menţinerii dispoziţiilor aceleiaşi legi care prevăd o interdicţie asupra importurilor de bere cu conţinut de aditivi. De fapt, fiind vorba despre dispoziţii referitoare la denumirea produsului comercializat, este dificil să se considere că încălcarea art. 30 din Tratat prin legislaţia germană ar putea fi considerată o eroare scuzabilă, întrucât incompatibilitatea dintre această reglementare şi art. 30 devine evidentă în lumina jurisprudenţei anterioare a Curţii şi, în special, a hotărârilor din 20 februarie 1979, aşa-numita „Cassis de Dijon”, Rewe-Zentral (120/78, Rec. p. 649), şi din 9 decembrie 1981, Comisia/Italia (193/80, Rec. p. 3019). În schimb, având în vedere jurisprudenţa în materie, elementele de apreciere de care dispunea legiuitorul naţional pentru a clarifica dacă interdicţia de a utiliza aditivi era contrară dreptului comunitar au fost mult mai puţin concludente, până la pronunţarea hotărârii din 12 martie 1987, Comisia/Germania, menţionată anterior, prin care Curtea a hotărât că această interdicţie este incompatibilă cu dispoziţiile art. 30.
  1. În plus, pot fi formulate mai multe observaţii cu privire la reglementarea naţională avută în vedere în cauza C‑48/93.
  1. Decizia legiuitorului din Regatul Unit de a introduce în Merchant Shipping Act din 1988 dispoziţii referitoare la condiţiile de înmatriculare a vaselor de pescuit trebuie evaluată diferit după cum este vorba de dispoziţii care condiţionează înmatricularea printr-o condiţie privind cetăţenia, ceea ce constituie o discriminare manifestă, în mod evident contrară dreptului comunitar, sau dacă este vorba de dispoziţii prin care se stabilesc condiţii privind reşedinţa şi domiciliul proprietarilor şi operatorilor acestor vase.
  1. Exigenţele impuse prin aceste din urmă condiţii par să fie, de la bun început, incompatibile mai ales cu dispoziţiile art. 52 din Tratat, însă Regatul Unit intenţiona să le justifice pe baza obiectivelor politicii comune de pescuit. Prin hotărârea Factortame II, menţionată anterior, Curtea a respins această justificare.
  1. Pentru a aprecia dacă încălcarea art. 52 comisă de către Regatul Unit a fost suficient individualizată, instanţa naţională putea să aibă în vedere, printre altele, controversele juridice legate de particularităţile politicii comune de pescuit, de atitudinea Comisiei, care a făcut cunoscută poziţia sa Regatului Unit în timp util, şi de aprecierile asupra certitudinii dreptului comunitar care au fost emise de instanţele naţionale în cadrul procedurilor interimare înaintate de către particularii afectaţi de punerea în aplicare a Merchant Shipping Act.
  1. În sfârşit, a fost necesar să se ia în considerare afirmaţia făcută de Rawlings (Trawling) Ltd, al 37-lea reclamant în cauza C‑48/93, potrivit căreia Regatul Unit nu a adoptat imediat măsurile necesare pentru punerea în executare a ordonanţei preşedintelui Curţii din 10 octombrie 1989, Comisia/Regatul Unit, menţionată anterior, ceea ce a determinat o creştere nejustificată a prejudiciilor înregistrate de această societate. Dacă acest fapt se dovedeşte a fi adevărat, deşi a fost, bineînţeles, contestat de către guvernul Regatului Unit în timpul audierii, trebuie considerat de către instanţa naţională ca fiind o încălcare evidentă a dreptului comunitar şi, prin urmare, suficient individualizată.
  1. În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, este de competenţa instanţelor naţionale să verifice dacă există o legătură de cauzalitate directă între încălcarea obligaţiei care incumbă statului şi prejudiciul suferit de persoanele lezate.
  1. Cele trei condiţii menţionate anterior sunt necesare şi suficiente pentru a da naştere în beneficiul particularilor unui drept de a obţine despăgubiri, dar fără a exclude faptul că răspunderea statului ar putea fi angajată în condiţii mai puţin restrictive, pe baza dreptului naţional.
  1. După cum rezultă din hotărârea Francovich e.a., menţionată anterior, consid. 41 – 43, sub rezerva dreptului la despăgubiri care îşi are fundamentul direct în dreptul comunitar, din momentul în care sunt îndeplinite condiţiile precizate în considerentul precedent, răspunderea care incumbă statului de a repara consecinţele prejudiciului cauzat este fundamentată în dreptul naţional, înţelegându-se de aici că aceste condiţii stabilite în legislaţiile naţionale pentru repararea prejudiciilor nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care au în vedere reclamaţiile similare de natură internă şi nici nu pot fi organizate în aşa fel încât să facă  practic imposibilă sau extrem de dificilă obţinerea despăgubirii (vezi de asemenea, hotărârea din 9 noiembrie 1983, San Giorgio, 199/82, Rec. p. 3595).
  1. În această privinţă, restricţiile care există în ordinile juridice interne cu privire la răspunderea delictuală a autorităţii publice aflată în exerciţiul funcţiei sale legislative pot determina ca dreptul la despăgubire al particularilor să fie imposibil sau extrem de dificil de obţinut în practică pentru prejudiciile care decurg din încălcarea dreptului comunitar, aşa cum este garantat în dreptul comunitar.
  1. Astfel, în cauza C-46/93, instanţa naţională întreabă dacă dreptul naţional poate să supună un eventual drept la despăgubire aceloraşi restricţii ca şi cele aplicabile în cazul încălcării de către o lege a dispoziţiilor naţionale de rang superior, de exemplu în cazul încălcării GG al Republicii Federale Germania de către o simplă lege federală.
  1. În această privinţă, este necesar să se precizeze că, deşi impunerea unor astfel de restricţii pare să fie în conformitate cu cerinţa de a nu stabili condiţii mai puţin favorabile decât cele care au în vedere reclamaţiile similare de natură internă, trebuie să se examineze şi dacă aceste restricţii nu sunt de aşa natură organizate încât să facă practic imposibilă sau extrem de dificilă obţinerea despăgubirii.
  1. Or, condiţia impusă de dreptul german în cazul încălcării de către o lege a dispoziţiilor naţionale de rang superior, subordonând despăgubirea faptului că acţiunea sau omisiunea legiuitorului vizează o situaţie individuală, ar face  practic imposibilă sau extrem de dificilă obţinerea reparării efective a prejudiciilor cauzate prin încălcarea dreptului comunitar, întrucât sarcinile care îi revin legiuitorului naţional privesc, în principiu, colectivitatea, fără a viza o persoană sau categorie de persoane care să poată fi luate în considerare în mod individual.
  1. Din moment ce o astfel de condiţie constituie un obstacol în calea obligaţiei instanţelor naţionale de a asigura deplina eficacitate a dreptului comunitar prin garantarea unei protecţii efective a drepturilor particularilor, condiţia trebuie anulată în caz de încălcare a dreptului comunitar imputabilă legiuitorului naţional.
  1. De asemenea, eventuala condiţie pe care o impune, în principiu, dreptul britanic de a pune în discuţie răspunderea autorităţii publice, de a proba un abuz de putere în exerciţiul unei funcţii publice (misfeasance in public office), un astfel de abuz fiind de neconceput în cazul legiuitorului naţional, este, în aceeaşi măsură, de natură să facă imposibilă obţinerea reparării prejudiciilor care decurg din încălcarea dreptului comunitar atunci când o astfel de încălcare este imputabilă legiuitorului naţional.
  1. Prin urmare, este necesar să se răspundă la întrebările adresate de către instanţele naţionale arătând că, atunci când o încălcare a dreptului comunitar de către statul membru este imputabilă legiuitorului naţional care acţionează într-un domeniu în care dispune de o marjă extinsă de apreciere pentru a lua decizii normative, particularii lezaţi au dreptul la despăgubire, în măsura în care norma de drept comunitar încălcată are ca obiect conferirea de drepturi acestora, dacă încălcarea este suficient individualizată şi dacă există o legătură de cauzalitate directă între această încălcare şi prejudiciul suferit de către particulari. Sub această rezervă, în dreptul naţional, răspunderea reparării consecinţelor prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului comunitar imputabilă acestuia incumbă statului , înţelegându-se de aici că aceste condiţii stabilite prin legislaţia naţională aplicabilă nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care au în vedere reclamaţiile similare de natură internă şi nu pot fi organizate în aşa fel încât să facă practic imposibilă sau extrem de dificilă obţinerea despăgubirii.

Cu privire la posibilitatea de a condiţiona despăgubirea de existenţa unei culpe (a treia întrebare în cauza C‑46/93)

  1. Prin a treia întrebare, Bundesgerichtshof doreşte să afle, în esenţă, dacă instanţa naţională, în cadrul legislaţiei naţionale pe care o aplică, poate să condiţioneze repararea prejudiciului de existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei sau a culpei în cazul organului de stat căruia îi este imputabilă încălcarea respectivă.
  1. În primul rând trebuie precizat că, după cum rezultă din dosarul cauzei, noţiunea de vinovăţie nu are aceeaşi semnificaţie în toate sistemele juridice.
  1. În continuare, trebuie reamintit că, aşa cum reiese din raţionamentele furnizate ca răspuns la întrebarea precedentă, atunci când o încălcare a dreptului comunitar este imputabilă unui stat membru care acţionează într-un domeniu în care dispune de o marjă extinsă de apreciere pentru a avea opinii normative, recunoaşterea unui drept la despăgubire în temeiul dreptului comunitar este subordonată, printre altele, condiţiei ca încălcarea respectivă să fie suficient individualizată.
  1. Anumite elemente obiective şi subiective care, în cadrul unui sistem juridic naţional, pot fi legate de noţiunea de vinovăţie, sunt astfel pertinente pentru a aprecia dacă o încălcare a dreptului comunitar este sau nu individualizată (vezi elementele la care se face referire la consid. 56 şi 57 de mai sus).
  1. De aici rezultă că obligaţia de a repara prejudiciile cauzate particularilor nu poate fi subordonată unei condiţii care decurge din noţiunea de vinovăţie care depăşeşte încălcarea suficient individualizată a dreptului comunitar. De fapt, impunerea unei astfel de condiţii suplimentare ar repune în discuţie dreptul la despăgubire care îşi găseşte fundamentul în ordinea juridică comunitară.
  1. În consecinţă, este necesar să se răspundă instanţei naţionale că nu poate, în cadrul legislaţiei naţionale pe care o aplică, să condiţioneze repararea prejudiciului de existenţa unei vinovăţii  sub forma intenţiei sau a culpei în cazul organului de stat căruia îi este imputabilă încălcarea, fără a lua în considerare dacă aceasta este suficient individualizată.

Cu privire la întinderea materială a despăgubirii [a patra întrebare, punctul a), în cauza C‑46/93 şi a doua întrebare în cauza C-48/93]

  1. Prin intermediul acestor întrebări, instanţele naţionale solicită, în esenţă, Curţii să precizeze criteriile care le permit să determine întinderea despăgubirii în sarcina statului membru căruia îi este imputabilă încălcarea.
  1. În această privinţă, este important să se sublinieze că repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar trebuie să fie corespunzătoare prejudiciului suferit, astfel încât să asigure o protecţie efectivă a drepturilor acestora.
  1. În absenţa dispoziţiilor comunitare în acest domeniu, îi revine ordinii juridice din fiecare stat membru sarcina de a fixa criteriile care permit determinarea întinderii despăgubirii, înţelegându-se că aceste condiţii nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care au în vedere reclamaţiile similare ce îşi au fundamentul în dreptul intern şi că aceste condiţii nu pot fi impuse în nici un caz în aşa fel încât să facă practic imposibilă sau extrem de dificilă obţinerea despăgubirii.
  1. În mod special, este necesar să se precizeze că, în vederea determinării prejudiciului reparabil, instanţa naţională poate verifica dacă persoana lezată a făcut dovada unei diligenţe rezonabile pentru a evita prejudiciul sau pentru a-i limita întinderea şi, mai ales, dacă aceasta a utilizat în timp util toate căile legale care i-au stat la dispoziţie.
  1. Într-adevăr, conform unui principiu general comun sistemelor juridice ale statelor membre, persoana lezată, cu riscul de a suporta ea însăşi prejudiciul respectiv, trebuie să facă dovada unei diligenţe rezonabile pentru a limita întinderea prejudiciului (hotărârea din 19 mai 1992, Mulder e.a./Consiliul şi Comisia, C-104/89 şi C-37/90, Rec. p. I-3061, consid. 33).
  1. Bundesgerichtshof întreabă dacă o reglementare naţională poate să limiteze general obligaţia de a repara prejudiciile cauzate unor bunuri individuale care beneficiază de o protecţie specială, spre exemplu cele cauzate proprietăţii, sau dacă obligaţia trebuie să acopere şi foloasele nerealizate ale reclamanţilor. Bundesgerichtshof precizează că oportunităţile de a comercializa produse originare din alte state membre nu sunt considerate în dreptul german ca făcând parte din activul protejat al întreprinderilor.
  1. În această privinţă trebuie să se precizeze că nu se poate admite excluderea totală a foloaselor nerealizate din cadrul prejudiciilor reparabile, în cazul încălcării dreptului comunitar. Într-adevăr, în special cu privire la litigiile de natură economică sau comercială, excluderea totală a foloaselor nerealizate este de natură să facă ca repararea prejudiciilor să fie imposibil de obţinut.
  1. În ce priveşte diferitele cereri de despăgubire vizate în a doua întrebare adresată de către Divisional Court, dreptul comunitar nu impune criterii specifice. Instanţei naţionale îi revine sarcina de a se pronunţa asupra acestor cereri de despăgubire conform dreptului naţional pe care îl aplică sub rezerva condiţiilor reamintite la consid. 83 de mai sus.
  1. Referitor la alocarea daunelor-interese “exemplare” (exemplary damages), este nevoie să se precizeze că acest mod de despăgubire îşi are fundamentul în dreptul naţional, după cum a subliniat instanţa naţională, dacă se constată că autorităţile publice au acţionat într-o manieră discreţionară, arbitrară sau neconstituţională. În măsura în care aceste tipuri de conduită pot constitui o încălcare a dreptului comunitar sau o agravare a unei astfel de încălcări, nu poate fi exclusă posibilitatea de a acorda daune-interese exemplare în contextul unei reclamaţii sau  unei acţiuni ce îşi are fundamentul în dreptul comunitar, dacă aceste daune-interese pot fi acordate şi în contextul unei reclamaţii sau unei acţiuni similare ce îşi are fundamentul în dreptul intern.
  1. În consecinţă, este necesar să se răspundă instanţelor naţionale arătând că repararea de către statele membre a prejudiciilor pe care acestea le-au cauzat particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar trebuie să fie corespunzătoare prejudiciilor suferite. În absenţa dispoziţiilor comunitare în acest domeniu, ordinii juridice interne din fiecare stat membru îi revine sarcina de a fixa criteriile care permit determinarea întinderii despăgubirii, înţelegându-se că aceste condiţii nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care au în vedere contestaţiile sau acţiunile similare ce îşi au fundamentul în dreptul intern şi că, în nici un caz, aceste condiţii nu pot fi impuse în aşa fel încât să facă  practic imposibilă sau extrem de dificilă obţinerea despăgubirii. O reglementare naţională nu este în conformitate cu dispoziţiile dreptului comunitar dacă aceasta limitează, într-o manieră generală, prejudiciul reparabil doar la prejudiciile cauzate unor bunuri individuale care beneficiază de o protecţie specială, cu excluderea foloaselor nerealizate ale particularilor. De altfel, trebuie să existe posibilitatea de a acorda daune-interese speciale, aşa cum sunt daunele-interese „exemplare” prevăzute în dreptul britanic, pentru contestaţiile sau acţiunile ce îşi au temeiul în dreptul comunitar, dacă astfel de despăgubiri se pot acorda pentru reclamaţii sau acţiuni similare ce îşi au fundamentul în dreptul intern.

Cu privire la durata perioadei acoperită prin despăgubire [a patra întrebare, pct. b), în cauza C‑46/93]

  1. Prin această întrebare instanţa naţională cere să se stabilească dacă prejudiciul reparabil cuprinde prejudiciile suferite înainte de pronunţarea unei hotărâri a Curţii prin care se constată existenţa unui încălcări.
  1. După cum rezultă din răspunsul celei de-a doua întrebări, dreptul la despăgubire ce îşi are fundamentul în dreptul comunitar se naşte din momentul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la consid. 51 de mai sus.
  1. Una dintre aceste condiţii prevede ca încălcarea dreptului comunitar să fie suficient individualizată. Or, existenţa unei hotărâri a Curţii care constată în prealabil încălcarea este, bineînţeles, un element determinant, dar nu şi indispensabil pentru a verifica îndeplinirea condiţiei respective (vezi consid. 55 până la 57 din prezenta hotărâre).
  1. Dacă se admite că obligaţia de reparare în sarcina statului membru în cauză poate fi limitată doar la prejudiciile suferite după pronunţarea unei hotărâri a Curţii prin care se constată încălcarea respectivă, ar trebui repus în discuţie dreptul la despăgubire recunoscut în ordinea juridică comunitară.
  1. În plus, dacă repararea prejudiciului ar fi subordonată condiţiei unei constatări prealabile de Curte a încălcării dreptului comunitar imputabilă unui stat membru, aceasta ar fi contrară principiului eficacităţii dreptului comunitar, din moment ce o astfel de condiţie ar exclude orice drept la despăgubire atât timp cât încălcarea prezumată nu a făcut obiectul unei acţiuni introduse de către Comisie în temeiul art. 169 din Tratat, precum şi al unei condamnări pronunţate de către Curte. Or, drepturile de care beneficiază particularii, care decurg din dispoziţiile comunitare având un  efect direct în ordinea juridică internă din statele membre, nu pot depinde de modul în care Comisia apreciază oportunitatea de a acţiona în temeiul art. 169 din Tratat împotriva unui stat membru şi nici de pronunţarea de către Curte a unei eventuale hotărâri de încălcare a dreptului comunitar (în acest sens, hotărârea din 14 decembrie 1982, Waterkeyn e.a., 314/81, 315/81, 316/81 şi 83/82, Rec. p. 4337, consid. 16).
  1. Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată arătând că obligaţia statelor membre de a repara prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar care le sunt imputabile nu poate fi limitată la prejudiciile suferite ulterior pronunţării unei hotărâri de către Curte prin care se constată încălcarea imputată.

Cu privire la limitarea în timp a efectelor hotărârii

  1. Guvernul german solicită Curţii să limiteze prejudiciul eventual reparabil de către Republica Federală Germania doar la prejudiciile survenite după pronunţarea hotărârii în prezenta cauză, având în vedere că victimele nu au introdus în prealabil nici o acţiune în justiţie şi nici nu au formulat vreo altă reclamaţie echivalentă. Guvernul german consideră că o astfel de limitare în timp a efectelor hotărârii este necesară, având în vedere importanţa consecinţelor financiare ale acestei hotărâri pentru Republica Federală Germania.
  1. Presupunând că instanţa naţională constată că sunt îndeplinite condiţiile de angajare a răspunderii Republicii Federale Germania în prezenta cauză, este necesar să se reamintească că în cadrul dreptului naţional, statului îi incumbă obligaţia de a repara consecinţele prejudiciului cauzat. Condiţiile de fond şi de formă, stabilite prin diferitele dispoziţii legislative naţionale în materie, pot să aibă în vedere exigenţele principiului securităţii juridice.
  1. Cu toate acestea, este necesar să se reamintească că aceste condiţii nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care au în vedere reclamaţiile asemănătoare de natură internă şi nu pot fi organizate în aşa fel încât să facă practic imposibilă sau extrem de dificilă obţinerea despăgubirii (hotarărea Francovich e.a., menţionată anterior, consid. 43).
  1. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu a putut limita în timp efectele prezentei hotărâri.

Cu privire la cheltuielile de judecată

  1. Cheltuielile pretinse de guvernele danez, german, grec, spaniol, francez, irlandez, olandez şi al Regatului Unit, precum şi de către Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei restituiri. Întrucât procedura are, în ce priveşte părţile din acţiunea principală, natura juridică a unei cereri aflată pe rolul instanţei naţionale, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

 

 

CURTEA,

pronunţându-se asupra întrebărilor care i-au fost adresate de Bundesgerichtshof, prin ordonanţa din 28 ianuarie 1993, şi de către High Court of Justice, Queen’s Bench Division, Divisional Court, prin ordonanţa din 18 noiembrie 1992, hotărăşte:

1)         Principiul conform căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar care le sunt imputabile se aplică atunci când încălcarea imputată este atribuită legiuitorului naţional.

 

2)         Atunci când o încălcare a dreptului comunitar de către statul membru este imputabilă legiuitorului naţional care acţionează într-un domeniu în care dispune de o marjă extinsă de apreciere pentru a lua decizii normative, particularii lezaţi au dreptul la despăgubire, în măsura în care norma de drept comunitar încălcată are ca obiect conferirea de drepturi acestora, dacă încălcarea este suficient individualizată şi dacă există o legătură de cauzalitate directă între această încălcare şi prejudiciul suferit de către particulari. Sub această rezervă, în dreptul naţional, răspunderea reparării consecinţelor prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului comunitar imputabilă acestuia incumbă statului, înţelegându-se de aici că aceste condiţii stabilite prin legislaţia naţională aplicabilă nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care au în vedere reclamaţiile similare de natură internă şi nu pot fi organizate în aşa fel încât să facă  practic imposibilă sau extrem de dificilă obţinerea despăgubirii.

3)         Instanţa naţională, în cadrul legislaţiei naţionale pe care o aplică, nu poate să condiţioneze repararea prejudiciului de existenţa unei vinovăţii sub forma intenţiei sau a culpei în cazul organului de stat căruia îi este imputabilă încălcarea, fără a lua în considerare dacă aceasta este suficient individualizată.

4)         Repararea de statele membre a prejudiciilor pe care acestea le-au cauzat particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar trebuie să fie corespunzătoare prejudiciului suferit. În absenţa dispoziţiilor comunitare în acest domeniu, ordinii juridice interne din fiecare stat membru îi revine sarcina de a fixa criteriile care permit determinarea întinderii despăgubirii, înţelegându-se că aceste condiţii nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care au în vedere reclamaţiile sau acţiunile similare ce îşi au fundamentul în dreptul intern şi că, în nici un caz, aceste condiţii nu pot fi impuse în aşa fel încât să facă  practic imposibilă sau extrem de dificilă obţinerea despăgubirii. O reglementare naţională nu este în conformitate cu dispoziţiile dreptului comunitar dacă aceasta limitează, într-o manieră generală, prejudiciul reparabil doar la prejudiciile cauzate unor bunuri individuale care beneficiază de o protecţie specială, cu excluderea foloaselor nerealizate ale particularilor. De altfel, trebuie să existe posibilitatea de a acorda daune-interese speciale, aşa cum sunt daunele-interese „exemplare” prevăzute în dreptul britanic, pentru contestaţiile sau acţiunile ce se întemeiază pe dreptul comunitar, dacă astfel de despăgubiri se pot acorda pentru contestaţii sau acţiuni similare ce se întemeiază pe dreptul intern.

5)         Obligaţia statelor membre de a repara prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar care le sunt imputabile nu poate fi limitată la prejudiciile suferite ulterior pronunţării unei hotărâri de către Curte prin care se constată încălcarea imputată.

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 5 martie 1996.

 

Acţiunea în anulare

 

Hotărârea Curţii din 15 iulie 1963 Plaumann c. Comisia CEE, 25/62, Recueil 1963, p. 199[5]

Anularea deciziei Comisiei S III 03079 din 22 mai 1962 prin care se refuză autorizarea Republicii Federale Germania de a suspenda parţial taxele vamale aplicabile «mandarinelor şi clementinelor, proaspete» importate din ţări terţe; plata unei despăgubiri în valoare de 39 414,01 DEM

 

I – Cu privire la acţiunea în anulare

Cu privire la admisibilitate

În temeiul art.173 alin. (2) din Tratatul CEE «orice persoană fizică sau juridică poate introduce o acţiune împotriva deciziilor care, chiar dacă aparent au fost adoptate sub forma unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct şi individual»; pârâta susţine că sintagma «altă persoană» care apare în acest alineat nu se referă la statele membre, în calitatea lor de autorităţi publice, şi că, în consecinţă, particularii nu au dreptul să introducă o acţiune în anulare împotriva deciziilor Comisiei sau Consiliului care se adresează statelor membre, în această calitate;

Art.173 alin.(2) din Tratat admite totuşi acţiunea particularilor împotriva deciziilor adresate unei «alte persoane» şi care îi priveşte în mod direct şi individual, dar textul nu precizează şi nici nu limitează domeniul de aplicare al acestor termeni, formularea şi sensul gramatical al dispoziţiei menţionate anterior justificând interpretarea cea mai largă.

Pe de altă parte, dispoziţiile din Tratat privind dreptul la  acţiune al justiţiabililor nu trebuie interpretate în mod restrictiv. Prin urmare, dat fiind că Tratatul tace cu privire la acest aspect, nu se poate prezuma nici o limitare în această privinţă.

În consecinţă, apărarea pârâtei este nefondată.

Pârâta a susţinut, în plus, că decizia atacată este, prin însăşi natura ei, un regulament adoptat sub forma unei decizii individuale şi că, din acest motiv, particularii nu pot introduce o acţiune împotriva ei, la fel ca în cazul actelor normative cu aplicabilitate generală.

Curtea statuează că din art.189 şi 191 din Tratatul CEE rezultă că decizia se caracterizează prin numărul limitat de destinatari cărora li se adresează şi, pentru a stabili dacă este vorba sau nu de o decizie, trebuie să se analizeze dacă actul respectiv priveşte persoane determinate.

Or decizia contestată se adreseaza guvernului Republicii Federale Germania, refuzându-i  acestuia puterea de a suspenda parţial  taxele vamale aplicabile anumitor produse importate din state terţe.

În consecinţă, actul atacat trebuie considerat ca o decizie ce vizează o persoana determinatǎ , neputând produce efecte obligatorii decât în privinţa acesteia.

În conformitate cu art.173 alin.(2) din Tratat, particularii pot introduce o acţiune în anulare împotriva deciziilor care, deşi se adresează unei alte persoane, îi privesc în mod direct şi individual. În speţă pârâta contestă însǎ faptul că decizia ce face obiectul litigiului îl priveşte pe reclamant în mod direct şi individual.

Curtea va analiza, în primul rând, dacă cea de-a doua condiţie de admisibilitate este îndeplinită deoarece, dacă decizia în cauză nu îl priveşte în mod individual pe reclamant, devine  inutil să se analizeze dacă aceasta îl priveşte în mod direct;

Astfel, alte persoane decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că decizia le priveşte individual decât dacă aceasta le afectează prin anumite calităţi care le sunt specifice sau printr-o situaţie de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă persoană, iar prin aceasta le individualizează la fel ca şi pe destinatar.

Or în cauzǎ reclamantul este afectat de decizia atacată în calitate de importator de clementine, mai exact printr-o activitate comercială care, în orice moment, poate fi exercitată de orice alta persoanǎ şi care, aşadar, nu este de natură să îl individualizeze pe reclamant în raport cu decizia contestată, la fel ca şi pe destinatar.

Faţă de cele expuse, Curtea urmeaza să respingă, ca inadmisibilă, acţiunea în anulare introdusǎ de reclamant.

II – Cu privire la acţiunea în despăgubire

Cu privire la admisibilitate

Pârâta a invocat tardivitatea  formulǎrii concluziilor acţiunii în despăgubire, dat fiind că au fost formulate pentru prima dată în replică, şi, în consecinţă, inadmisibilitatea acestora, în conformitate cu art. 38 alin.(1) lit.(d) din Regulamentul de procedură.

Curtea constată că reclamantul a formulat un capăt de cerere având ca obiect  constatarea eventualelor prejudicii cauzate de decizia contestată.

De asemenea, în cadrul procedurii scrise şi orale, reclamantul a precizat obiectul acestei cereri, precum  şi  cuantumul prejudiciului.

În consecinţă, concluziile privind acţiunea în despăgubire pot fi considerate ca o precizare a obiectului cererii iniţiale şi, aşadar – admisibile – , în conformitate cu art. 38 alin. (1) lit. (d). din Regulamentul de procedură.

 

Cu privire la fond

Reclamantul a solicitat, prin cererea sa, plata unei despăgubiri egale cu valoarea taxelor vamale şi a impozitului pe cifra de afaceri pe care acesta a trebuit să le plătească ca urmare a deciziei împotriva căreia a introdus, în acelaşi timp, o acţiune în anulare.

În aceste condiţii, Curtea constată că prejudiciul pe care reclamantul pretinde că l-a suferit a fost cauzat de decizia atacatǎ, iar acţiunea în despăgubire urmăreşte de fapt înlăturarea efectelor juridice pe care decizia ce face obiectul litigiului le-a produs asupra reclamantului.

Însă,  în cauză, decizia atacată nu a fost anulată.

Or un act administrativ care nu a fost anulat nu este susceptibil de a cauza prejudicii persoanelor cărora li se adresează iar acestea din urmă nu pot pretinde daune-interese corespunzătoare.

În consecinţă, Curtea nu ar putea, soluţionând o acţiune în despăgubire, să înlǎture efectele juridice ale unei astfel de decizii, care nu a fost anulată.

Prin urmare, acţiunea reclamantului urmează a fi respinsă, ca nefondată.

III – Cu privire la cheltuielile de judecată

În temeiul art. 69 alin.(2) din Regulamentul de procedură, orice parte care cade în pretenţii este obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În consecinţă, reclamantul, care a căzut în pretenţii, trebuie să suporte cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

Având în vedere actele de procedură;

După prezentarea raportului judecătorului raportor;

După ascultarea părţilor şi a concluziilor avocatului general;

În temeiul art. 173 alin. (2), 176, 189, 191 şi 215 alin.(2) din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene;

Vǎzând şi Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie anexat la Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene;

Precum şi Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, şi anume art. 69 alin. (2),

 

 

CURTEA,

respingând orice alte concluzii mai ample sau contrare, declară şi hotărăşte:

3)             Respinge acţiunea în anulare, ca inadmisibilă.

4)             Respinge acţiunea în despăgubire, ca nefondată.

5)             Obligă reclamantul la plata cheltuielilor de judecată.

 

Hotărârea Tribunalului din 18 septembrie 1992, in cauza Automec Srl c. Comisiei Comunităţilor EuropeneT-24/90, Rec. p. II-02223[6]

Automec Srl, societate comercială italiană, în calitate de recurenta,

împotriva

Comisiei Comunităţilor Europene, în calitate de intimat,

având ca obiect anularea Deciziei Comisiei din 28 februarie 1990 de respingere a cererii recurentei în sensul art. 3 alin. (2) din Regulamentul Consiliului nr. 17 din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a art. 85 şi 86 din Tratatul CEE (JO 1962, 13, p. 204) privind conduita societăţilor comerciale BMW AG şi BMW Italia SpA,

TRIBUNALUL,

având în vedere procedura scrisă şi în urma procedurii orale din 22 octombrie 1991,

întrucât avocatul general a prezentat concluziile sale în scris la 10 martie 1992,

Hotărăşte

Faptele care stau la originea acţiunii

 

  1. Recurenta este o societate comercială italiană cu răspundere limitată, cu sediul social la Lancenigo di Villorba (provincia Treviso). În 1960, această societate a încheiat cu societatea comercială BMW Italia SpA (în continuare denumită „BMW Italia”) un contract de concesionare pentru distribuirea autovehiculelor BMW în oraşul şi în provincia Treviso.
  1. Prin scrisoarea din 20 mai 1983, BMW Italia a informat recurenta de intenţia sa de a nu reînnoi contractul care expira la 31 decembrie 1984.
  1. Recurenta a formulat cerere împotriva BMW Italia la Tribunalul din Milano, pentru a obliga societatea să reînnoiască acest raport contractual. Acţiunea a fost respinsă, recurenta formulând apel la Curtea de Apel din Milano. La rândul său, BMW Italia a solicitat preşedintelui Tribunalului din Treviso să dispună sechestrul tututor bunurilor Societăţii Automec cu marca BMW. Această cerere a fost respinsă.
  1. În timp ce dosarul se afla pe rolul Curţii de Apel din Milano, la 25 ianuarie 1988, recurenta a înaintat Comisiei o cerere în sensul art. 3 alin. (2) din Regulamentul Consiliului nr. 17 din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a art. 85 şi 86 din Tratatul CEE (JO 1962, 13, p.  204, în continuare denumit „Regulamentul nr. 17”).
  1. În această cerere, după descrierea derulării şi a fondului relaţiilor contractuale ale societăţii cu BMW Italia şi după expunerea fondului litigiilor dintre acestea aflate pe rolul instanţelor naţionale, recurenta subliniază că atitudinea societăţii BMW Italia şi a societăţii mamă germane, BMW AG, constituia o încălcare a art. 85 din Tratatul CEE. Considerând reţeaua de distribuire de BMW, aprobată pentru Republica Federală Germania prin Decizia Comisiei 75/73/CEE din 13 decembrie 1974 privind procedura de punere în aplicare a art. 85 din Tratatul CEE (JO 1975, L 29, p. 1, în continuare denumită „Decizia din 13 decembrie 1974 “), ca o reţea de distribuire selectivă şi estimând că aceasta corespundea criteriilor calitative cerute, recurenta pretindea că BMW Italia nu avea dreptul de a refuza aprovizionarea sa cu autovehicule şi cu piese de schimb BMW, şi nici să–l împiedice să utilizeze mărcile BMW. Bazându–se pe Decizia Curţii din 22 octombrie 1986, Metro/Commission (75/84, Rec. p. 3021, 3091), recurenta considera că societatea comercială BMW Italia era obligată să o împuternicească ca distribuitor.
  1. Recurenta considera că societatea comercială BMW era, prin urmare, obligată

–           să efectueze, la preţurile şi în condiţiile în vigoare pentru distribuitori, comenzile de vehicule şi de piese de schimb pe care i le–a transmis acesta;

–           să autorizeze utilizarea mărcilor BMW, în limitele necesare informării normale a clienţilor şi conform normelor în vigoare din sectorul automobilului.

  1. Recurenta cerea Comisiei să ia o decizie prin care să dispună societăţilor comerciale BMW Italia şi BMW AG de a înceta fapta denunţată şi să se conformeze măsurilor aduse la cunoştinţă anterior şi tuturor măsurilor pe care Comisia le va considera necesare sau utile.
  1. Prin scrisoarea din 1 septembrie 1988, recurenta s–a plâns de o recentă intervenţie a BMW pe lângă concesionarii săi italieni în scopul împiedicării vânzării vehiculelor unor potenţiali distribuitori, sub ameninţarea pierderii comisionului lor. Recurenta adăuga că era obiectul unui boicot din partea BMW şi că îi devenise imposibilă achiziţionarea, de la concesionarii italieni şi străini a acestei mărci de autovehicule, în timp ce acestea erau disponibile. Astfel recurenta s–a aflat recent în imposibilitatea de a onora mai multe comenzi primite.
  1. La 30 noiembrie 1988, Comisia a adresat recurentei o scrisoare recomandată, semnată de un director de la Direcţia generală a concurenţei (în continuare denumită „DG IV”). Aceasta informa recurenta că, în primul rând, Comisia se considera necompetentă pentru a emite o decizie pe baza indiciilor furnizate. Scrisoarea preciza, în această privinţă, că, dacă indiciile puteau fi luate în considerare de judecătorul naţional în cadrul unui litigiu care vizează repararea prejudiciului pe care recurenta pretinde că l–a avut, acestea nu vor putea, în schimb, să fie invocate de Comisie în scopul de a obliga BMW să reia livrările sale către recurent. În al doilea rând, scrisoarea atrăgea atenţia recurentei asupra Regulamentului (CEE) nr. 123/85 din 12 decembrie 1984 privind aplicarea art. 85 alin. (3) din Tratatul CEE la unele categorii de acorduri de distribuire şi de servicii de vânzare şi de întreţinere a autovehiculelor (JO 1985, L 15, p. 16, în continuare denumit „Regulamentul nr. 123/85”), intrat în vigoare la 1 iulie 1985. Comisia adăuga că „diferiţii constructori de automobile europene şi–au modificat, se pare, contractele lor de distribuire respective, astfel încât să le armonizeze cu regulamentul. Informaţiile disponibile nu permit să se prezume că societatea comercială BMW Italia nu a adoptat, la rândul său, măsurile în scopul de a face compatibilă propria sa reţea de distribuire cu normele comunitare menţionate anterior în materie de concurenţă”.
  1. La 17 februarie 1989, recurenta a introdus împotriva acestei scrisori un recurs în anulare (Dosarul T–64/89).
  1. La 26 iulie 1989, Comisia a adresat recurentaui o a doua scrisoare recomandată, semnată de data aceasta de directorul general pentru concurenţă. După ce a explicat că scrisoarea din 30 noiembrie 1988 nu constituia o luare de poziţie definitivă din partea sa, Comisia informa pe recurent în mod categoric că nu înţelegea să dea un curs favorabil cererii sale din 25 ianuarie 1988. Comisia îşi motiva luarea sa de poziţie precizând că, în temeiul art. 85 din Tratatul CEE, aceasta nu dispunea de competenţele necesare nici pentru a constata că rezilierea contractului de concesionare nu producea efecte juridice, nici pentru a dispune restabilirea relaţiilor contractuale între părţi, pe baza contractului tip aplicat în prezent de BMW Italia în raporturile cu concesionarii săi. Comisia adăuga că, prezumând că acest contract de concesionare aplicat de BMW ar fi contrar art. 85 alin.(1) din Tratat, ar putea cel mult să constate fapta şi nulitatea contractului care decurge din aceasta. În afară de acest fapt, Comisia sublinia că un cocontractant nu are dreptul să împiedice pe celălalt cocontractant să procedeze la rezilierea normală a contractului, în limitele termenului preavizului prevăzut, ca în speţă. Această informare fiind comunicată „în aplicarea şi în sensul” art. 6 din Regulamentul Comisiei nr. 99/63/CEE din 25 iulie 1963 privind audierile prevăzute în art. 19 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Consiliului nr. 17 (JO 1963, 127, p. 2268, în continuare denumit „Regulamentul nr. 99/63”), Comisia invita recurenta să–şi prezinte observaţiile la acest subiect în termen de două luni.
  1. Prin scrisoarea din 4 octombrie 1989, recurenta a răspuns acestei invitaţii, afirmând că în plângerea sa a revendicat numai dreptul de a face parte din reţeaua de distribuire selectivă instaurată, după părerea sa, de BMW şi nu menţinerea contractului de concesionare anterior. Acesta reamintea că reprezentanţii săi semnalaseră că o procedură era de competenţa instanţelor italiene pentru problemele care privesc acest contract. În ce priveşte, în schimb, dreptul său de a face parte din sistemul de distribuire, aceşti reprezentanţi indicaseră că acest drept nu decurgea din contract, ci din „nenumăratele principii atestate adesea de Comisie şi de Curte în domeniul distribuirii selective” ca urmare a faptului că recurenta demonstrase că, timp de 25 de ani, a respectat cerinţele societăţii comerciale BMW. Recurenta sublinia în continuare, în scrisoarea sa din 30 noiembrie 1988, că, invocând lipsa indiciilor care permiteau să se presupună că reţeaua de distribuire a BMW nu era compatibilă cu Regulamentul nr. 123/85 de scutire pe categorie, Comisia determinase BMW să beneficieze de o prezumţie de nevinovăţie incorectă având în vedere elementele de probă pe care le–a furnizat în ce priveşte atitudinea societăţii comerciale BMW. În afară de aceasta, recurenta exprima surprinderea faţă de incompetenţa Comisiei în a dispune restabilirea raporturilor contractuale între acesta şi BMW, cât timp recurenta nu a cerut nimic asemănător. Recurenta îşi revendica „dreptul său de a fi din nou aprovizionat cu produse BMW, nu pe baza unei concesionări exclusive, ci în calitate de distribuitor care corespunde tuturor normelor cerute, în scopul de a fi selecţionat pentru a face parte din membrii reţelei”. Recurenta se opunea ca această Comisie să nu atribuie alt sens cererii sale decât cel real.
  1. La 28 februarie 1990, membrul Comisiei responsabil cu concurenţa a adresat recurentaui, în numele Comisiei, o scrisoare în următorii termeni :

„Referitor la cererea pe care aţi prezentat–o, la 25 ianuarie 1988 Comisiei, în sensul art. 3 alin. (2) din Regulamentul Consiliului nr. 17/62, împotriva BMW Italia, bazată pe încălcarea art. 85 alin. (1) din Tratatul CEE comisă, din punctul dumneavoastră de vedere, de această societate.

Comisia a examinat elementele în fapt şi în drept pe care le–aţi expus în cererea dumneavoastră şi v–a dat posibilitatea să formulaţi observaţiile asupra intenţiei Comisiei de a nu da curs favorabil plângerii respective. V–a fost comunicată o astfel de intenţie printr–o scrisoare preliminară din 30 noiembrie 1988, iar apoi prin scrisoarea în sensul art. 6 din 26 iulie 1989.

În răspunsul dumneavoastră din 4 octombrie 1989, nu aţi indicat fapte noi şi nu aţi furnizat noi argumente juridice în sprijinul cererii dumneavoastră. Rezultă din aceasta că nu există motive pentru Comisie de a–şi modifica intenţia de respingere a cererii dumneavoastră de intervenţie, pentru următoarele motive :

1. În primul rând şi în raport cu prima cerere pe care aţi formulat–o în plângerea dumneavoastră (p. 7, alin. (2) prima şi a doua liniuţă: să dispună societăţii comerciale BMW să livreze către Automec maşini şi piese de schimb şi să autorizeze Automec să utilizeze marca BMW), Comisia consideră că, în temeiul art. 85 alin. (1) din Tratat nu dispune de o putere de intervenţie care să–i permită să oblige un producător să–şi livreze produsele în circumstanţele cauzei şi aceasta chiar dacă Comisia constatase incompatibilitatea reţelei de distribuire a acestui producător, precum BMW Italia, cu art. 85 alin. (1). Automec nu a furnizat de altfel nici un indiciu a faptului că BMW Italia s–ar bucura de o poziţie dominantă şi că ar abuza de aceasta, încălcând astfel art. 86 din Tratat: numai acest articol din Tratat ar permite eventual Comisiei să impună societăţii comerciale BMW Italia să contracteze cu societatea Automec.

2. În raport cu a doua cerere a societăţii Automec (p. 7 din plângere, alin. (3) : încetarea încălcării pe care Automec o reproşează societăţii comerciale BMW Italia), Comisia constată că Automec i–a sesizat deja pe judecătorii italieni, atât în primă instanţă cât şi în apel, cu privire la litigiul împotriva societăţii comerciale BMW Italia, având ca obiect rezilierea contractului de concesionare care încheiat, în trecut, de cele două societăţi. Nimic nu împiedică Automec, în faţa Comisiei, să supună aceleiaşi justiţii naţionale problema conformităţii cu art. 85 din actuala reţea de distribuire a BMW Italia; această sesizare a justiţiei naţionale se dovedeşte cu atât mai uşoară, cu cât aceasta cunoaşte deja perfect relaţiile contractuale pe care societatea comercială BMW Italia le stabileşte cu distribuitorii săi.

Comisia îşi permite să vă reamintească în această privinţă că justiţia italiană este tot atât de competentă ca şi ea pentru a pune în aplicarea în speţă a art. 85 din Tratat, în special alin. (2), dar aceasta dispune de o competenţă pe care Comisia nu o are, şi anume de a obliga eventual BMW Italia la plata către Automec a daunelor–interese, în măsura în care societatea Automec va fi capabilă să dovedească că a fost prejudiciată de refuzul producătorului în cauză de a autoriza vânzările. Art. 6 din Regulamentul Comisiei nr. 99/63/CEE conferă Comisiei o capacitate de apreciere discreţionară a elementelor pe care le–a adunat ca urmare a examinării plângerii, capacitate care–i permite să acorde diferite grade de prioritate în acţionarea în justiţie a cazurilor cu care este sesizată.

Pe baza observaţiilor precedente, expuse la pct. 2 din prezenta scrisoare, Comisia a ajuns la concluzia că, în acest caz, nu există suficient interes comunitar pentru aprofundarea examinării faptelor expuse în cerere.

3. Vă informez, urmare a motivelor menţionate la pct. 1 şi 2, Comisia a hotărât să nu dea curs favorabil cererii pe care aţi prezentat–o la 25 ianuarie 1988, în conformitate cu art. 3 alin. (2) din Regulamentul Consiliului nr. 17/62.”

  1. La data de 10 iulie 1990 Tribunalul a respins ca inadmisibil recursul în anulare înaintat de recurent împotriva scrisorii Comisiei din 30 noiembrie 1988 (Decizia din 10 iulie 1990, Automec/Commission, T–64/89, Rec. p. II–367), pe motiv că această scrisoare nu constituia o soluţie la plângerea recurenta, ci făcea parte dintr–un schimb informal de vederi în cadrul primei dintre cele trei faze succesive pe care le cuprinde desfăşurarea procedurii reglementate de art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 17 şi de art. 6 din Regulamentul nr. 99/63. Decizia a dobândit autoritatea de lucru judecat.
  1. În ce priveşte desfăşurarea ulterioară a litigiilor dintre recurentă şi BMW Italia în faţa jurisdicţiilor italiene, recurenta a declarat audienţei că, pe de–o parte Tribunale, pe de altă parte Corte d’Appello di Milano au respins recursul vizând obligaţia societăţii comerciale BMW Italia de a încheia raporturi contractuale cu acesta şi că societatea comercială a înaintat împotriva acestei decizii recurs în faţa Corte Suprema di Cassazione. Recurenta a adăugat, pe de altă parte, că acţiunea societăţii comerciale BMW Italia, care urmăreşte să–l împiedice să utilizeze mărcile înregistrate de către societatea comercială BMW în scopul de a face publicitate autovehiculelor de import paralel, a fost admisă de Tribunale di Milano, după ce a fost respinsă de pretorele şi preşedintele Tribunale di Treviso. Recurenta a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Corte d’Appello di Milano.

Procedura

  1. În aceste circumstanţe recurenta a formulat, prin cererea înregistrată la grefa Tribunalului la 3 mai 1990, prezenta acţiune.
  1. Procedura scrisă a urmat un curs normal. La propunerea primei camere, după ce părţile au fost audiate asupra acestui subiect, Tribunalul a trimis dosarul în faţa plenului. Avocatul general a fost desemnat de preşedintele Tribunalului.
  1. În urma raportului judecătorului raportor, după ce a fost ascultat avocatul general, Tribunalul a hotărât să deschidă procedura orală, fără să procedeze la măsuri prealabile de instrucţie. S–a hotărât, totuşi, să se ţină seama, din oficiu, de următoarele documente, depuse de către părţi în dosarul T–64/89 (Automec I):

–           cererea prezentată de recurent Comisiei la data de 25 ianuarie 1988 în temeiul art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 17 (anexa 5 la cerere în Dosarul T–64/89);

–           scrisoarea adresată de recurent Comisiei la data de 1 septembrie 1988 (anexa 18 la cerere în Dosarul T–64/89);

–           scrisoarea adresată de recurent Comisiei la data de 4 octombrie 1989 (anexa la constatările depuse de către recurent la cererea incidentală a Comisiei în Dosarul T–64/89).

  1. Au fost ascultate pledoariile şi răspunsurile la întrebările Tribunalului în şedinţa din 22 octombrie 1991. După ce avocatul general a depus concluziile sale în scris la 10 martie 1992, preşedintele a pronunţat închiderea procedurii orale la acea dată.
  1. În cererea sa, recurenta solicită Tribunalului :

–           să dispună conexarea prezentului dosar cu dosarul T–64/89 deja în curs;

–           să declare admisibil recursul, la care recurenta ar urma să renunţe după ce o decizie de anulare a pretinsei decizii individuale din 30 noiembrie 1988 ar dobândi autoritate de lucru judecat;

–           să anuleze decizia individuală a Direcţiei concurenţei şi Regulamentul nr. 123/85, cât timp aceasta constituie premisa ineluctabilă a respectivei decizii;

–           să declare că, în temeiul art. 176 din Tratat, Comisia este obligată să ia măsurile care decurg din decizia care urmează să fie luată;

–           să oblige Comisia la repararea daunelor;

–           să oblige Comisia la plata cheltuielilor de judecată.

În întâmpinarea sa, înaintată după pronunţarea deciziei în Dosarul T–64/89, recurenta a solicitat Tribunalului:

–           să anuleze decizia Direcţiei generale a concurenţei a Comisiei din 28 februarie 1990; aceasta după ce a declarat, că Regulamentul nr. 123/85 este inaplicabil reţelelor de distribuire selectivă; sau, cu titlu subsidiar, dacă acest regulament ar trebui considerat aplicabil atât reţelelor de distribuire exclusivă, cât şi reţelelor de distribuire selectivă, să se anuleze acest regulament drept contrar Regulamentului Consiliului nr. 19/65/CEE, care constituie baza juridică a acestuia, şi în orice caz, ca nul, întrucât reglementează în mod identic două fenomene total diferite;

–           să declare că, în temeiul art. 176 din Tratat, Comisia este obligată să ia măsurile care decurg din decizia care urmează să fie pronunţată;

–           să oblige Comisia la repararea daunelor;

–           să oblige Comisia la plata cheltuielilor de judecată.

  1. Comisia a solicitat Tribunalului:

–           să respingă cererea recurenta care urmăreşte dispunerea conexării prezentului dosar cu dosarul T–64/89 pe rol în acel moment;

–           să respingă recursul societăţii Automec care are ca obiect anularea Deciziei Comisiei din 28 februarie 1990 ((SG(90) D/2816));

–           să respingă cererea care vizează obligativitatea Comisiei la plata daunelor–interese;

–           să oblige partea recurentă la plata cheltuielilor de judecată.

În ce priveşte cererile în anulare

1. În ce priveşte obiectul plângerii

Argumentele părţilor

  1. Recurenta reproşează Comisiei că a contestat obiectul cererii sale, considerând că acesta se limitează în a solicita Comisiei să dispună ca societatea comercială BMW să–i execute ordinele şi să îl autorizeze să utilizeze mărcile sale, în timp ce obiectul anchetei pe care a cerut–o era de a şti dacă boicotul, al cărui victimă era, rezulta din reţeaua de distribuire a BMW sau acesta constituia o aplicare discriminatorie a acestei reţele.
  1. Recurenta subliniază că nu a cerut Comisiei numai să constate încălcarea art. 85 alin. (1) de către BMW şi să adopte o decizie care să oblige societatea comercială BMW să înceteze infracţiunile comise, ci a cerut să retragă beneficiul scutirii acordate reţelei de distribuire selectivă a societăţii comerciale BMW prin Decizia din 13 decembrie 1974, menţionată anterior, şi/sau beneficiul scutirii prevăzut de Regulamentul nr. 123/85.
  1. Recurenta subliniază că prin cererile specifice pe care partea reclamantă le–a formulat, Comisia nu este angajată, dar că poate stabili el însuşi conţinutul intervenţiei care vizează încetarea încălcării, cu condiţia ca această intervenţie să fie corespunzătoare atingerii scopului şi să respecte principiul proporţionalităţii.
  1. Comisia răspunde că obiectul principal al cererii societăţii Automec este acela de a vedea dispunerea către societatea comercială BMW a reluării livrărilor sale şi de a autoriza utilizarea mărcilor şi că refuzul din partea societăţii comerciale BMW în a o aproviziona este motivul principal al plângerii şi al recursului recurentei. Conform Comisiei, această cerere se confundă cu cea care dispune admiterea cererii în reţeaua de distribuire a BMW.
  1. În întâmpinarea sa, Comisia contestă că recurenta i–a solicitat să retragă beneficiul scutirii acordat de reţeaua de distribuire selectivă a BMW, aşa cum dispune Regulamentul nr. 123/85 şi să ia astfel o decizie ţinând exclusiv de competenţa sa.

Aprecierea Tribunalului

  1. Tribunalul constată că plângerea recurentei cuprinde, pe de o parte, o cerere care viza adoptarea a două măsuri specifice privind societatea comercială BMW, şi anume o intervenţie care dispune executarea comenzilor recurentei şi o intervenţie care dispune autorizarea recurentei să utilizeze unele dintre mărcile sale. Această plângere cuprindea, pe de altă parte, o cerere mai vastă, care viza adoptarea unei decizii care obliga BMW să înceteze fapta denunţată şi care–i impunea orice altă măsură pe care Comisia o va considera necesară sau utilă.
  1. Faţă de aceste cereri, decizia atacată se pronunţă în două părţi. În prima, Comisia refuză, invocându–şi necompetenţa, să prescrie societăţii comerciale BMW livrarea produselor sale recurentei şi să–l autorizeze pe acesta să utilizeze marca BMW. În a doua parte, Comisia refuză, invocând litigii pe rol între recurent şi BMW în faţa instanţelor italiene, puterea sa de apreciere discreţionară în ce priveşte gradul de prioritate pe care–l acordă urmăririi unei plângeri şi lipsa unui interes comunitar suficient, de aprofundare a examinării dosarului, cu toate că plângerea urmărea obţinerea unei decizii care obliga BMW să pună capăt infracţiunii pretinse. Cele două părţi ale deciziei atacate corespund, deci, celor două aspecte pe care le cuprinde plângerea recurentei.
  1. Comunicarea făcută în temeiul art. 6 din Regulamentul nr. 99/63, adresată recurentei la data de 26 iulie 1989, privea o cerere a acesteia, prin care urmărea să se dispună „restabilirea” raporturilor contractuale pe care acesta le avea cu societatea comercială BMW. În răspunsul său din 4 octombrie 1989, recurenta a contestat această interpretare a cererii sale precizând că înţelegea să revendice un drept de a face parte, independent de raporturile contractuale anterioare, din reţeaua de distribuire a BMW, calificată de acesta ca reţea de distribuire selectivă. Comisia a ţinut seama de această precizare eliminând, în decizia atacată, orice referire la o pretinsă cerere a recurentei care viza o reabilitare a relaţiilor contractuale anterioare.
  1. Pe de altă parte, nimic din decizia atacată nu lasă să se bănuiască că s–ar considera Comisia implicată de cererea de intervenţii specifice, aşa cum a fost aceasta formulată de către recurent şi că ar contesta astfel posibilitatea de adoptare, în locul intervenţiilor cerute, a altor măsuri corespunzătoare pentru a duce la încetarea unei eventuale infracţiuni. Prima parte a deciziei atacate se limitează, într–adevăr, să răspundă cererii de intervenţii specifice, aşa cum este formulată de către recurent, fără a prejudicia problema de a şti dacă Comisia ar fi putut lua alte măsuri.
  1. Astfel, în a doua parte a deciziei atacate, Comisia a răspuns cererii mai generale, care viza adoptarea unei decizii prin care obliga BMW să înceteze fapta pretinsă şi să dispună orice măsură utilă în acest scop.
  1. Tribunalul constată, în sfârşit, că plângerea înaintată de către recurent nu viza retragerea beneficiului de scutire pe categorie prevăzută de Regulamentul nr. 123/85. În cererea sa din Dosarul T–64/89 (p. 15 şi 17), recurenta a reproşat, fără îndoială, Comisiei că a încălcat art. 10 alin. (1) din Regulamentul nr. 123/85, care–i acorda competenţa de a retrage beneficiul de aplicare a regulamentului în cauză, în măsura în care acesta era aplicabil. Totuşi, această referire, făcută într–un înscris prezentat Tribunalului şi nu Comisiei, nu va avea drept scop mărirea obiectului plângerii înaintată anterior. În această privinţă, este cazul să se sublinieze că recurenta a avut ocazia, în răspunsul la scrisoarea care i–a fost adresată la 4 octombrie 1989, în temeiul art. 6 din Regulamentul nr. 99/63, să precizeze conţinutul plângerii sale. Dar, acest răspuns, ulterior formulării recursului în Dosarul T–64/89, nu face nici o referire la o eventuală retragere de scutire. În aceste circumstanţe, plângerea nu putea fi înţeleasă, de către Comisie, ca vizând retragerea beneficiului scutirii pe categorie stipulată de Regulamentul nr. 123/85.
  1. Rezultă că obiectul plângerii înaintată de recurent nu a fost recunoscut de Comisie.

2. În ce priveşte prima parte a deciziei atacate“

Argumentele părţilor

  1. Împotriva primei părţi a deciziei atacate, în care Comisia s–a declarat necompetentă pentru adoptarea intervenţiilor specifice cerute de către recurent, acesta evidenţiază un motiv unic, dedus din încălcarea dreptului comunitar, în special art. 3 din Regulamentul nr. 17.
  1. În cererea sa, recurenta contestă distincţia făcută de către Comisie între atribuţiile de care dispune, în temeiul articolului menţionat, în cazul încălcării art. 85 alin. (1) din Tratat, pe de o parte, şi în cazul încălcării art. 86, pe de altă parte. Recurenta subliniază că formularea art. 3 din Regulamentul nr. 17 nu efectuează la o astfel de distincţie şi că îi conferă Comisiei, în ambele situaţii, puterea de „a obliga societăţile pe cale de decizie … să înceteze fapta constatată”. Dar, în cauză, singura modalitate de a pune capăt încălcării art. 85, care constă în refuzul aprovizionării, ar fi să se dispună livrarea mărfurilor cerute.
  1. În replica sa, recurenta susţine, în primul rând, că lipsa acordului între societatea comercială BMW şi acesta nu constituie un obstacol în aplicarea art. 85 alin. (1) din Tratat. După părerea sa, o atitudine care, în aparenţă, este unilaterală, se poate afla sub incidenţa art. 85 alin. (1), în special atunci când se situează în cadrul reţelei de distribuire.
  1. Recurenta subliniază că societatea comercială BMW practică un sistem de distribuire selectivă. Dar, ar rezulta din jurisprudenţa Curţii (Decizia nr. 210/81 din 11 octombrie 1983, Demo–Studio Schmidt/Commission, Rec. p. 3045) că un distribuitor care a fost exclus fără motivare din reţeaua de distribuire selectivă poate să ceară Comisiei să intervină în temeiul art. 3 alin. (2) lit. (b) din Regulamentul nr. 17 şi că, dacă este cazul, poate să trimită justiţiei comunitare refuzul opus de către Comisie. Recurenta consideră că toate elementele infracţiunii menţionate în decizia în cauză se întrunesc în cauză.
  1. Pe de altă parte, recurenta consideră că este ilogic să se spună că, dacă acesta este cazul, Comisia ar putea constata ilegalitatea întregii reţele de distribuire şi interzice societăţii comerciale BMW să o aplice pe viitor, din moment ce aceasta nu s–ar putea opune atitudinii adoptate de către producător faţă de diferiţii distribuitori. Într–adevăr, dacă astfel stau lucrurile, s–ar stabili uşor „pe hârtie” sisteme contractuale foarte pozitive din punctul de vedere al concurenţei, pentru ca apoi să nu se aplice, cu certitudinea că, în mod concret, Comisia nu are nici o putere de intervenţie. În sprijinul acestei fraze, recurenta invocă Decizia Curţii din 17 septembrie 1985, Ford/Commission (25/84 şi 26/84, Rec. p. 2725), din care rezultă că, atunci când examinează un contract de concesionare în vederea unei eventuale scutiri, Comisia poate să ţină seama de toate circumstanţele care decurg din acest contract, printre care poate să existe şi refuzul de aprovizionare. Comisia nu ar trebui numai să aprecieze „sistemele în ansamblul lor”, dar şi aplicarea lor concretă, chiar şi neaplicarea lor.
  1. Recurenta consideră că existenţa eventuală a unei scutiri nu s–ar opune unei astfel de examinări a modalităţilor concrete de aplicare a reţelei de distribuire. Acceptând că, prin metode coercitive, Comisia nu ar putea determina realizarea unei decizii care să dispună societăţii comerciale BMW să–şi reia livrările, recurenta subliniază că partea intimată dispune, totuşi, de atribuţii de descurajare, în special sub formă de amenzi, care permit impunerea respectării unei astfel de decizii.
  1. La rândul său, Comisia subliniază că logica distinctă care stă la baza art. 85 şi 86 din Tratat, evidenţiată, după părerea sa, de Decizia Tribunalului din 10 iulie 1990, Tetra Pak/Commission (T–51/89, Rec. p. II–309), dă o incidenţă diferită competenţelor de care aceasta dispune, în temeiul art. 3 din Regulamentul nr. 17, atunci când este vorba de încălcarea uneia sau alteia din cele două dispoziţii a Tratatului. Comisia reaminteşte că art. 86 interzice unei societăţi dominante să adopte atitudini unilaterale care restrâng concurenţa şi care pot consta, fie în acţiuni, fie în omisiuni. Acesta ar fi motivul pentru care Curtea, în Decizia sa din 6 martie 1974, Commercial Solvents/Commission (6/73 şi 7/73, Rec. p. 223), a afirmat că aplicarea art. 3 din Regulamentul nr. 17 trebuie să se facă în funcţie de natura faptei constatate şi poate cuprinde tot atât de bine ordinul de a întreprinde unele activităţi sau prestaţii, omise în mod ilegal, precum şi interdicţia de a continua unele activităţi, practice sau situaţii contrare Tratatului.
  1. Dimpotrivă, în ipoteza unei încălcări a art. 85 alin. (1) din Tratat, Comisia consideră că atât obiectul cât şi întinderea competenţelor sale de intervenţie sunt diferite. În ceea ce priveşte obiectul, şi anume fapta căreia ar putea să–i pună capăt, aceasta subliniază că art. 85 interzice acordurile între două sau mai multe societăţi, având ca obiect sau ca scop dejucarea concurenţei. Conform Comisiei, singurul acord căruia s–ar putea aplica, în speţă, art. 85 din Tratat este cel existent între societatea comercială BMW Italia şi distribuitorii săi actuali şi numai faţă de acest acord Comisia ar putea să–şi exercite puterea de intervenţie pe care i–o conferă art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 17. Conform Comisiei, Decizia Curţii din 28 februarie 1984, Ford/Commission (228/82 şi 229/82, Rec. p. 1129, în continuare denumită „Ford II”), confirmă că, în cadrul unei reţele de distribuire, numai acordul reprezentat de contractul de concesionare poate constitui o încălcare a art. 85 din Tratat.
  1. În ce priveşte întinderea competenţelor sale în ipoteza unei încălcări a art. 85 alin. (1) din Tratat, Comisia se bazează pe aceeaşi decizie pentru a afirma că singura decizie pe care o poate lua în temeiul art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 17 este aceea de a constata eventual incompatibilitatea reţelei de distribuire în cauză cu dispoziţiile art. 85 alin. (1) din Tratat şi de a obliga furnizorul să înceteze aplicarea contractului de concesionare luat în ansamblul său. Comisia adaugă că, în continuare potrivit Deciziei Ford II, nu este lipsită de orice posibilitate de a reacţiona în faţa unei atitudini anticoncurenţiale, pusă în aplicare în cadrul reţelei de distribuire fiindcă aceasta poate, spre exemplu, să aplice o amendă dacă contractul de concesionare continuă să fie aplicat.
  1. Comisia remarcă că societatea Automec nu doreşte eliminarea reţelei de distribuire, ci revendică, dimpotrivă, dreptul de a face parte din aceasta. Dar, acest drept ar fi un drept specific şi individual a cărui punere în aplicare cu forţa Comisia nu ar avea competenţa să o impună, exceptând numai în cadrul aplicării art. 86 din Tratat.
  1. În întâmpinarea sa, Comisia adaugă că Decizia Curţii din 11 octombrie 1983, 210/81, menţionată anterior, invocată de recurent, făcea referire la ipoteza unei încălcări concomitente a art. 85 şi 86 din Tratat şi că cele două hotărâri menţionate anterior de Curte în această decizie, şi anume Decizia din 6 martie 1974, 6/73 şi 7/73, menţionată anterior şi ordonanţa din 17 ianuarie 1980, Camera Care/Commission (792/79 R, Rec. p. 119), cuprindeau fie o încălcare a art. 86 (Commercial Solvents), fie un caz de încălcare a celor două art.85 şi 86 (Camera Care).
  1. Comisia susţine că interdicţia acordurilor şi a competenţelor care i–au fost conferite pentru a impune respectarea acestei interdicţii nu–i vor putea permite să limiteze libertatea contractuală a operatorilor economici, mergând până la a impune unui producător să accepte un distribuitor stabilit în reţeaua sa de distribuire. Comisia face trimitere cu privire la acest subiect la concluziile avocatului general Rozès în Dosarul 210/81 (menţionat anterior, p. 3067).
  1. Comisia subliniază că decizia atacată nu influenţează cu nimic problema de a şti dacă reţeaua de distribuire a societăţii comerciale BMW Italia este o reţea de distribuire selectivă sau dacă este o reţea de distribuire exclusivă şi selectivă, de tipul celei menţionate de Regulamentul nr. 123/85, nici problemei de a şti dacă reţeaua în cauză este permisă sau nu conform art. 85 alin. (1) din Tratat. Conform Comisiei, presupunând numai că aceasta constată că reţeaua de distribuire realizată de BMW Italia constituie o încălcare a art. 85 alin. (1), nici art. 85, nici art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 17 nu i–ar conferi autoritatea de a impune societăţii comerciale BMW Italia să contracteze societatea comercială Automec.

Aprecierea Tribunalului

  1. Tribunalul consideră că este cazul să se stabilească dacă Comisia a încălcat dreptul comunitar, în special art. 3 din Regulamentul nr. 17, respingând cererea care vizează adoptarea intervenţiilor specifice menţionate anterior, pe motiv că aceasta nu era competentă pentru a lua astfel de măsuri în circumstanţele în cauză.
  1. Este necesar să se reamintească această cerere a recurenteim care urmărea să se dispună societăţii comerciale BMW Italia executarea comenzilor pe care acesta i le–a transmis; această cerere viza de asemenea să se dispună societăţii comerciale BMW să autorizeze recurenta în a utiliza unele din mărcile sale. Aceste cereri erau motivate prin faptul că recurenta considera că îndeplineşte toate normele cerute pentru a face parte din reţeaua de distribuire a BMW. Recurenta a solicitat, ca urmare, Comisiei să adopte două intervenţii specifice împotriva societăţii comerciale BMW, pentru a impune respectarea pretinsului său drept de a fi admis în reţeaua de distribuire pusă în aplicare de BMW.
  1. Comisia după ce a respins, în prima parte a deciziei sale, cererea care urmărea adoptarea de către aceasta a celor două intervenţii specifice, trebuie să examineze dacă art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 17, care împuterniceşte Comisia să oblige societăţile în cauză să înceteze încălcările dreptului la concurenţă pe care aceasta l–a constatat, ar fi putut constitui, combinat cu art. 85 alin. (1) din Tratat, baza juridică a unei decizii, dând câştig de cauză unei astfel de cereri.
  1. Art. 85 alin. (1), interzice unele acorduri sau practici anticoncurenţiale. Printre consecinţe, pe planul dreptului civil, care poate avea încălcarea aceastei interdicţii, una singură este prevăzută expres de art. 85 alin. (2), şi anume nulitatea acordului. Dreptului naţional, îi revine sarcina de a defini celelalte consecinţe legate de o încălcare a art. 85 din Tratat, precum şi obligativitatea de a repara prejudiciul cauzat unei terţe părţi sau o eventuală obligativitate de a contracta (a se vedea, în ce priveşte posibilităţile deschise justiţiei naţionale, procedurile naţionale la originea Deciziilor Curţii nr. 126/80 din 16 iunie 1981, Salonia, Rec. p. 1563, 1774, şi nr. 243/83 din 3 iulie 1985, Binon, Rec. p. 2015, 2035). Justiţia naţională poate, dacă este cazul şi în conformitate cu normele dreptului naţional, să oblige un agent economic să contracteze un altul.
  1. Libertatea contractuală trebuind să rămână regula, nu s–ar putea, în principiu, recunoaşte Comisiei, în cadrul competenţelor de intervenţie de care aceasta dispune în vederea încetării încălcărilor art. 85 alin. (1), competenţa uneia dintre părţi de a dispune să încheie relaţii contractuale, acât timp, ca regulă generală, Comisia dispune de căi corespunzătoare pentru a impune unei societăţi încetarea unei fapte.
  1. În mod deosebit, o justificare pentru o astfel de restricţie a libertăţii contractuale nu ar putea fi recunoscută din moment ce există mai multe căi pentru încetarea unei infracţiuni. Acesta este cazul încălcării art. 85 alin. (1) din Tratat care rezultă dintr–o reţea de distribuire. Într–adevăr, astfel de infracţiuni se pot elimina de asemenea prin abandonarea sau prin modificarea reţelei de distribuire. În aceste circumstanţe, Comisia are, cu siguranţă, competenţa de a constata infracţiunea şi de a dispune părţilor să înceteze, dar nu–i revine să impună părţilor alegerea sa dintre diferitele posibilităţi de conduită toate în conformitate cu Tratatul.
  1. Ca urmare, este necesar să se constate că, în datele în cauză, Comisia nu era împuternicită să adopte intervenţii specifice, obligând BMW să aprovizioneze recurenta şi să–i permită utilizarea mărcilor sale. Rezultă că în cererea care vizează adoptarea intervenţiilor menţionate anterior, Comisia nu a încălcat dreptul comunitar pe motiv că nu ar avea competenţă.
  1. Competenţa de care dispune Comisia pentru adoptarea unei decizii care să producă efecte practice echivalente cu acelea ale intervenţiilor cerute de către recurent şi posibilitatea pe care aceasta o are de a recalifica cererea recurentaui într–o cerere care vizează adoptarea unei astfel de decizii nu sunt în măsură de a infirma această revendicare. Într–adevăr, Comisia nu a invocat necompetenţa sa pentru a justifica respingerea plângerii în ansamblul său, ci numai pentru a justifica refuzul adoptării măsurilor specifice solicitate. Atâta timp cât obiectul plângerii depăşeşte această cerere specifică problema nu se abordează în prima parte a deciziei ci în a doua sa parte.

 

 

3. În ce priveşte a doua parte a deciziei atacate

  1. Împotriva celei de–a doua părţi a deciziei atacate, recurenta invocă, în fond, patru motive de recurs. Primul rezultă din încălcarea de către Comisie a art. 155 din Tratat, art. 3 din Regulamentul nr. 17 şi art. 6 din Regulamentul nr. 99/63, refuzând exercitarea propriilor sale atribuţii. Al doilea motiv, prezentat în şedinţă, rezultă din încălcarea obligaţiei de motivare, menţionată în art. 190 din Tratat. Al treilea motiv, prezentat în întâmpinare, rezultă din inaplicabilitatea şi ilegalitatea Regulamentului nr. 123/85. Al patrulea motiv rezultă din existenţa unei abateri de atribuţie.

a)         Asupra primului motiv de recurs, rezultat din încălcarea art. 155 din Tratat, art. 3 din Regulamentul nr. 17 şi art. 6 din Regulamentul nr. 99/63 şi asupra celui de–al doilea motiv de recurs, referitor la motivarea deciziei atacate

 

Argumentele părţilor

  1. Recurenta reproşează, în primul rând Comisiei că a renunţat să–şi exercite atribuţiile în favoarea jurisdicţiilor naţionale, în ce priveşte punerea în aplicare a art. 85 în timp ce ar fi declarat presei de specialitate că, „în temeiul art. 85 alin. (2), nici o protecţie legală nu poate fi cerută tribunalelor naţionale” împotriva clauzelor anticoncurenţiale care figurează în contractele de distribuire.
  1. Recurenta subliniază faptul că dreptul comunitar prevede o procedură de eliminare a faptelorşi Comisia nu se poate sustrage exercitării atribuţiilor aferente. Acesta face referire, în această privinţă, la sarcina care–i incumbă în domeniul Comisiei în temeiul Tratatului, precum şi competenţelor exclusive şi specifice acesteia din urmă în domeniul infracţiunilor, scutirilor de distribuire selectivă, pe baza, printre altele, a dispoziţiilor din Regulamentul nr. 123/85. Recurenta subliniază că lui îi revine să aleagă dacă să se adreseze jurisdicţiilor naţionale sau organelor comunitare competente şi nu Comisiei să–i impună alegerea sa. Acesta adaugă că dosarele aflate pe rolul instanţelor italiene au un obiectiv diferit de cel al plângerii.
  1. În al doilea caz, recurenta susţine neştiinţa Comisiei de a invoca, în speţă, caracterul discreţionar al competenţelor sale. Posibilitatea de a respinge o plângere, recunoscută Comisiei prin art. 6 din Regulamentul nr. 99/63, ar viza numai respingerea în fond, intervenind asupra termenului cercetării care permite Comisiei să caute elementele necesare exercitării evaluării sale discreţionare. Comisia ar fi astfel obligată să deschidă pentru fiecare plângere o procedură de examinare, în afara cazurilor când plângerile nu sunt fondate. Art. 6, anterior menţionat, potrivit căreia Comisia poate „să nu acorde o urmare favorabilă” cererii, ar viza deci ordinul formal de a pune capăt infracţiunii şi nedeschiderea procedurii. Recurenta invocă în sprijinul tezei sale Decizia Curţii din 11 octombrie 1983, 210/81, menţionată anterior, alin (19).
  1. În replica sa, recurenta contestă, în al treilea rând, că nu există un interes comunitar destul de mare pentru a putea aprofunda examinarea faptelor expuse în plângere. Într–adevăr, o circulară adresată, la data de 7 iulie 1988, de către BMW Italia tuturor concesionarilor săi, vizând descurajarea vânzărilor către distribuitorii neautorizaţi şi vânzările „în afara” zonelor efectuate cu intervenţia „mediatorilor sau a furnizorilor de afaceri” ar fi contrar exigenţelor de drept comunitar în materie de distribuire, atât selectivă cât şi exclusivă din art. 3 pct. 11 din Regulamentul nr. 123/85. Comisia ar fi afirmat, în două rânduri, că un asemenea comportament constituie o încălcare a regulilor fundamentale, pe de–o parte, în comunicarea privind Regulamentul nr. 123/85 (J.O. 1985, C. 17, p. 4 alin. (4) lit. 3) şi, pe de altă parte, în cel de–al Şaisprezecelea Raport asupra politicii de concurenţă (pct. 30 p. 45).
  1. Comisia consideră că, în susţinerea sa, în virtutea aplicabilităţii directe a art. 85 alin (1) din Tratat, Comisia şi justiţia naţională au împreună competenţa pentru aplicarea acestei dispoziţii, după cum precizează Deciziile Curţii din 30 ianuarie 1974 (127/73, Rec. p. 51), şi din 10 iulie 1980, Lauder (37/79, Rec. p. 2481).
  1. Comisia adaugă că, dacă părţile interesate au dreptul să aleagă între a se adresa autorităţilor comunitare sau autorităţilor naţionale pentru a respecta drepturile care decurg din art. 85 din Tratat, consecinţele juridice care pot rezulta din recurs, pentru una sau alta din părţi, sunt diferite. În această privinţă, recurenta nu ar nega că judecătorul italian, spre deosebire de Comisie, dispune de puterea de a obliga BMW Italia să–i plătească prejudiciul care a fost cauzat din refuzul de a vinde.
  1. Comisia arată, în afară de aceasta, că nici recurenta nu contestă faptul că judecătorii italieni ar fi în măsură să rezolve un eventual litigiu care are ca obiect o pretinsă încălcare a art. 85 alin (1) din Tratat de către BMW Italia, în măsura în care Tribunalele din Milano şi Vicenza ar fi mai bine poziţionate decât el pentru a examina cererile societăţii Automec şi să aplice sistemului de distribuire a societăţii comerciale BMW Italia art. 85 alin. (1), şi, dacă este cazul, dispoziţiile Regulamentului nr. 123/85. Competenţa justiţiei naţionale, pentru a decide dacă un anumit contract beneficiază sau nu de o scutire de categorie, ar fi fost afirmată de către Curte în Decizia din 3 februarie, Roubaix (63/75, Rec. p. 111).
  1. Comisia arată că problema de a şti dacă dispune sau nu de putere discreţionară pentru a respinge plângerile cu care este sesizată, fără a începe o anchetă prealabilă, este o problemă de principiu importantă pentru exercitarea atribuţiilor sale de control. Ar fi pentru prima dată când justiţia comunitară ar lua cunoştinţă de o decizie din care Comisia respinge o plângere, fără a fi aprofundat faptele expuse de partea reclamantă şi fără a fi făcut aprecieri asupra acesteia. Această decizie ar fi fondată pe existenţa unei competenţe, pentru Comisie, de a stabili, în interes public comunitar, grade diferite de prioritate în cercetarea plângerilor.
  1. Comisia nu contestă faptul că un reclamant are dreptul la un răspuns, adică la un act definitiv în care instituţia se pronunţă asupra plângerii. Aceasta afirmă totuşi că, conform jurisprudenţei Curţii (Decizia din 18 octombrie 1979, GEMA/Comisia, 125/78, Rec. p. 3173, 3179), nu este obligată să adopte o decizie definitivă în ce priveşte existenţa sau inexistenţa faptei invocate. Dispunând astfel de o importantă marjă de apreciere în ce priveşte adoptarea unei decizii asupra fondului plângerii, aceasta ar dispune, cu foarte mare dreptate, de o marjă de apreciere absolută pentru a adopta acte pregătitoare deciziei finale, precum şi deschiderea unei cercetări. Comisia recunoaşte, totuşi, că este obligată să examineze plângerile fără discriminare, ceea ce afirmă că ar fi făcut şi în acest caz. În această privinţă, subliniază că verificarea compatibilităţii sistemului de distribuire a societăţii comerciale BMW Italia cu art. 85 alin. (1) din Tratat şi dispoziţiile Regulamentului nr. 123/85 ar fi necesitat o anchetă foarte vastă şi foarte complexă, pe care ar fi trebuit să o deschidă aproape ex nihilo, în timp ce diferiţi judecători italieni sesizaţi atât de societatea Automec cât şi de BMW Italia erau la curent cu relaţiile contractuale pe care BMW Italia avea cu distribuitorii săi şi cu cele avute în trecut cu recurenta. Conform Comisiei, judecătorii sunt, aşadar, îndreptăţiţi să conducă o anchetă necesară pentru aprecierea conformităţii sistemului de distribuire a societăţii comerciale BMW Italia cu regulile comunitare în materie de concurenţă.
  1. Comisia subliniază că acestea sunt considerentele, precum şi grija unei economii de procedură, care au condus–o la concluzia că plângerea societăţii Automec nu prezenta, în raport cu miile de proceduri pendinte în faţa ei, un grad de interes public suficient pentru a justifica deschiderea unei cercetări suplimentare în raport cu cele deja efectuate de către jurisdicţiile italiene, sesizate ca urmare a unei „alegeri libere” a celor două societăţi în cauză.
  1. În ceea ce priveşte principiul general, conform căruia Comisia dispune de putere discreţionară care îi permite atribuirea unor asemenea grade de prioritate, aceasta susţine că, în primul rând, nici o dispoziţie de drept comunitar nu o obligă să deschidă o anchetă de fiecare dată când este sesizată cu o plângere. În întâmpinarea sa, aceasta observă că recurenta nu ar putea invoca, pentru a–şi susţine teza, Decizia Curţii din 11 octombrie 1983, 210/81, menţionată anterior, care ar constitui o decizie izolată, în aşa fel încât nu s–ar putea vorbi, despre aceasta, de o jurisprudenţă constantă.
  1. În al doilea rând, Comisia arată că, în conformitate cu versiunea italiană a art. 6 din Regulamentul nr. 99/63, aceasta nu poate da curs unei plângeri pe baza acestor elemente (de informare şi de probă) „ di cui dispone” şi nu pe baza celor de care aceasta nu ar putea dispune decât cu ajutorul unei anchete îndelungate, complexe şi costisitoare; în al treilea rând, Comisia afirmă că are datoria de a se asigura de respectarea interesului public urmărind, în principal, conduitele care prin amploarea, gravitatea şi durata lor constituie un prejudiciu grav al jocului liber al concurenţei. Aceasta subliniază că, dacă trebuia să deschidă o anchetă ca urmare a unei plângeri, alegerea dosarelor în care o anchetă ar fi efectuată ar reveni mai degrabă societăţilor reclamante decât Comisiei şi s–ar supune unor criterii de interes privat mai degrabă decât public.
  1. Comisia invocă date statistice asupra procedurilor pe rolul său invocate în domeniul concurenţei pentru a demonstra necesitatea definirii criteriilor prioritare în examinarea diferitelor dosare, având în vedere propriile sale limite. Comisia explică că din cauza numărului dosarelor sale a fost obligată să definească, în Al Şaptesprezecelea Raport asupra Politicii de Concurenţă (alin. (9) p. 24) următoarele criterii de prioritate:

„În general, atunci când dosarele au ca obiect probleme politice foarte importante, Comisia le acordă prioritate. Pentru dosarele pe care le soluţionează din oficiu şi pentru plângeri, Comisia examinează gravitatea faptelor pretinse. În schimb, pentru plângeri şi notificări, trebuie ţinut seama de faptul că o decizie trebuie să fie luată rapid. Acesta este cazul, îndeosebi, atunci când procedurile judiciare naţionale sunt pe rol. Dosarele pentru care este cerut beneficiul procedurii de opoziţie prevăzută de regulamente de scutire pe categorie trebuie să fie întotdeauna considerate prioritare ţinând seama de termenul de 6 luni. În alte cazuri, dosarele sunt tratate cronologic.”

  1. Conform Comisiei, este evident că plângerea recurentei nu corespunde nici unuia dintre aceste criterii de prioritate, fie că este vorba despre gravitatea faptei pretinse sau de necesitatea unei decizii din partea Comisiei pentru a permite judecătorului naţional să hotărască. În ce priveşte acest din urmă criteriu, Comisia reaminteşte, pe de–o parte, că o hotărâre a sa nu era necesară pentru a permite instanţelor italiene să hotărască în legătură cu litigiile cu care fuseseră deja învestite de părţi. Aceasta explică, pe de altă parte, că acest criteriu se referă mai ales în ipoteza în care dosarul aflat pe rolul instanţei naţionale priveşte validitatea sau executarea unui contract care a fost notificat Comisiei şi pentru care beneficiul unei scutiri în temeiul art. 85 alin. (3) din Tratat a fost cerut, aplicarea acestei dispoziţii ţinând de competenţa exclusivă a Comisiei. Acesta nu ar fi cazul, în cauză, pentru că aplicarea art. 85 alin. (3) a acordurilor de distribuire în sectorul automobilelor este reglementată prin Regulamentul nr. 123/85. Dar, aplicarea acestui regulament ţine de competenţa justiţiei italiene care, în caz de îndoială asupra validităţii acestor dispoziţii, ar fi trebuit să sesizeze Curtea de justiţie, conform art. 177 din Tratat (Dispoziţia Curţii din 22 octombrie 1987, Foto–Frost, 314/85, Rec. p. 4225).
  1. Comisia subliniază, de asemenea, că necompetenţa judecătorului naţional pentru a decide retragerea scutirii nu afectează cu nimic propria sa susţinere referitor la faptul că scutirea pe categorie prevăzută de Regulamentul nr. 123/85 nu este aplicabilă sistemului de distribuire a societăţii comerciale BMW Italia şi, cu titlu subsidiar, că acest regulament este nevalabil.

 

Aprecierea Tribunalului

  1. Tribunalul consideră că problema care se pune prin prezentul motiv de recurs este, în substanţă, aceea de a şti care sunt obligaţiile Comisiei, atunci când este sesizată de o persoană fizică sau juridică cu o cerere în sensul art. 3 din Regulamentul nr. 17.
  1. Trebuie să arate că Regulamentele nr. 17 şi nr. 99/63 au conferit drepturi procedurale persoanelor care au sesizat Comisia printr–o plângere, precum şi celor care s–au informat asupra motivelor pentru care Comisia înţelege să le respingă plângerea şi să prezinte observaţii cu privire la acest subiect. Legislatorul comunitar a impus astfel Comisiei anumite obligaţii specifice. Totuşi, nici Regulamentul nr. 17, nici Regulamentul nr. 99/63 nu conţin dispoziţii exprese privind desfăşurarea care urmează să se rezerve, în fond, unei plângeri şi obligaţiile investigaţiilor eventuale ale Comisiei.
  1. Pentru a defini obligaţiile Comisiei în acest context, este necesar să se amintească, preliminar, că aceasta este responsabilă cu punerea în aplicare şi cu orientarea politicii comunitare a concurenţei (vezi Decizia Curţii nr. C–234/89 din 28 februarie 1991, Delimitis, Rec. p. 935, 991). Astfel, art. 89 alin. (1) din Tratat i–a fost desemnată misiunea de a se asigura de aplicarea principiilor stabilite prin art. 85 şi 86 şi că dispoziţiile adoptate pe baza art. 87 i–au conferit atribuţii largi.
  1. Întinderea obligaţiilor Comisiei în domeniul dreptului concurenţei trebuie examinată în temeiul art. 89 alin. (1) din Tratat, care în acest domeniu, constituie manifestarea specifică a misiunii generale de supraveghere conferită Comisiei de art. 155 din Tratat. Astfel Curtea a constat că în cadrul art. 169 din Tratat (Decizia nr. 247/87 din 14 februarie 1989, Star Fruit/Commission, Rec. p. 291, 301), această misiune nu implica pentru Comisie obligativitatea de a angaja proceduri vizând să restabilească eventuale încălcări ale dreptului comunitar.
  1. În această privinţă, Tribunalul arată că are competenţa conferită de jurisprudenţa Curţii (Decizia din 18 octombrie 1979, GEMA, menţionată anterior, p. 3173, 3189) iar, printre drepturile conferite de părţile reclamante de către Regulamentele nr. 17 şi nr. 99/63, nu figurează acela de a obţine o decizie, în sensul art. 189 din Tratat, sau existenţa sau inexistenţa faptei pretinse. Rezultă că asupra acestui subiect Comisia nu ar fi obligată să se pronunţe, exceptând situaţia în care obiectul plângerii ar ţine de competenţele sale exclusive, precum şi retragerea unei scutiri acordate în temeiul art. 85 alin. 3 din Tratat.
  1. Comisia neavând obligaţia de a se pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii, nu ar putea fi constrânsă să conducă o cercetare, pentru că aceasta din urmă nu ar putea avea alt obiect decât identificarea elementelor de probă privind existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni pe care nu trebuie să o constate. În această privinţă, trebuie să se reamintească că diferenţa între ce prevede art. 89 alin. (1) a doua teză din Tratat, în cazul cererilor înaintate de către statele membre, Regulamentele nr. 17 şi nr. 99/63 nu obligă expres Comisia să analizeze plângerile cu care este sesizată.
  1. Se cuvine a se arăta că, în această privinţă, competenţa constituie un element inerent exercitării activităţii administrative, pentru titularul unei misiuni de lucru de serviciu public, să adopte toate măsurile de organizare necesare îndeplinirii misiunii care i–a fost conferită, încorporând şi definirea priorităţilor, în cadrul stabilit de lege, atunci când asemenea priorităţi nu au fost definite de către legiuitor. Acesta trebuie să fie, în particular, cazul în care o autoritate a fost învestită cu o misiune de supraveghere şi de control atât de vastă şi generală ca aceea atribuită Comisiei în domeniul concurenţei. Ca urmare, faptul pentru Comisie de a acorda grade de prioritate diferite dosarelor cu care este sesizată în domeniul concurenţei este în conformitate cu obligaţiilor impuse de aceasta prin dreptul comunitar.
  1. Această concluzie nu este în contradicţiei cu Deciziile Curţii din 11 octombrie 1983, 210/81, menţionate anterior, din 28 martie 1985, CICCE (298/83, Rec. p. 1105), şi din 17 noiembrie 1987, BAT şi Reynolds/Commission (142/84 şi 156/84, Rec. p. 4487). Într–adevăr, în Decizia Demo–Studio Schmidt, Curtea a considerat că Comisia „trebuia să examineze faptele invocate” de către recurent, fără să prejudicieze problema de a şti dacă ar putea Comisia să se abţină să înceapă o cercetare a plângerii, pentru că, în această speţă, Comisia a examinat faptele expuse în plângere şi a respins–o, pe motiv că nu existau elemente care să permită concluzia că există o faptă. Această problemă nu a fost pusă în cadrul dosarelor CICCE (298/83, menţionat anterior) şi BAT şi Reynolds (142/84 şi 156/84, menţionat anterior).
  1. Totuşi, dacă Comisia nu ar fi obligată să facă o cercetare, garanţiile procesuale prevăzute în art. 3 din Regulamentul nr17 şi art. 6 din Regulamentul nr. 99/63 o obligă să examineze atent elementele de fapt şi de drept aduse de partea reclamantă, în vederea aprecierii dacă elementele menţionate dau naştere unei atitudini de natură să denatureze jocul concurenţei în interiorul unei pieţe comune şi să afecteze comerţul între statele membre (a se vedea Deciziile Curţii din 11 octombrie 1983, Demo–Studio Schmidt, din 28 martie 1985, CICCE, şi din 17 noiembrie 1987, BAT şi Reynolds, menţionate anterior).
  1. Atunci când, ca în acest caz, Comisia a luat o decizie de clasare a plângerii, fără să realizeze o cercetare, controlul legalităţii la care Tribunalul trebuie să procedeze vizează verificarea faptului dacă decizia litigioasă nu este detrminat de eroari de drept sau de fapt în aprecierea probelor.
  1. În conformitate cu aceste principii Tribunalul trebuie să verifice mai întâi dacă s-a procedat la examinarea plângerii de Comisie, cu toată atenţia cuvenită, elementele de drept şi de fapt înaintate de recurent şi pe urmă, dacă aceasta a motivat corect decizia de clasare a plângerii, invocând autoritatea sa de a „acorda diferite grade de prioritate urmăririi dosarelor cu care este sesizată”, pe de–o parte, şi referindu–se la interesul comunitar pe care dosarul îl prezintă în calitate de criteriu de prioritate, pe de altă parte.
  1. În această privinţă, Tribunalul constată mai întâi că s-a recurs de Comisie la o examinare atentă a plângerii, în cadrul căreia s-a ţinut seama nu numai de elementele de fapt şi de drept înaintate în plângere, ci s-a recurs şi la un schimb informal al informaţiilor cu recurenta şi avocaţii săi. Numai după ce s–au luat la cunoştinţă precizările făcute de către recurent cu această ocazie şi observaţiile prezentate ca răspuns la scrisoarea trimisă în temeiul art. 6 din Regulamentul nr. 99/63, această Comisia a respins plângerea. Având în vedere elementele de fapt şi de drept conţinute în plângere, Comisia a efectuat o examinare corespunzătoare a acesteia şi nu i s–ar putea reproşa o lipsă de promptitudine.
  1. Fiind vorba în continuare de motivarea deciziei de clasare litigioasă, Tribunalul aminteşte, mai întâi competenţa Comisiei de a acorda diferite grade de prioritate examinării plângerii cu care a fost sesizată.
  1. Este cazul să se examineze dacă este legitim, aşa cum a susţinut Comisia, să se aibă în vedere interesul comunitar pe care îl prezintă un dosar, ca un criteriu de prioritate.
  1. Este cazul să se amintească, în această privinţă, că, spre deosebire de judecătorul civil, a cărui vocaţie este de a apăra drepturile subiective ale persoanelor private în relaţiile lor reciproce, o autoritate administrativă trebuie să acţioneze în interes public. În consecinţă, este legitim ca, pentru a determina gradul de prioritate care urmează să se acorde diferitelor dosare cu care este sesizată, Comisia să aibă în vedere interesul comunitar. Aceasta nu reuşeşte să sustragă acţiunea Comisiei controlului jurisdicţional, pentru că, în virtutea normei de motivare, prevăzută de art. 190 din Tratat, Comisia nu ar putea să se mulţumească să se refere abstract la interesul comunitar. Aceasta este obligată să expună consideraţiile în drept şi în fapt care au determinat concluzia că nu era un interes comunitar suficient, de natură să justifice adoptarea măsurilor de cercetare. Ţinând seama de legalitatea acestor motive, Tribunalul controlează acţiunea Comisiei.
  1. Pentru a aprecia interesul comunitar care trebuie urmărit în examinarea unui dosar, Comisia trebuie să ţină seama de circumstanţele cauzei şi, în special, de elementele de fapt şi de drept care îi sunt prezentate în plângerea cu care a fost sesizată. Acesteia îi revine, de asemenea punerea în balanţă a importanţei faptei pretinse pentru funcţionarea pieţei comune, a probabilităţii de a putea stabili existenţa şi întinderea măsurilor de investigare necesare, în vedere îndeplinirii, în cele mai bune condiţii, a misiunii sale de supraveghere a respectării art. 85 şi 86.
  1. Este necesar să se examineze, în acest context, dacă, în cauză, pe drept cuvânt Comisia a ajuns la concluza că nu există interes comunitar suficient pentru continuarea examinării dosarului, pe motiv că recurenta, care a sesizat deja jurisdicţiile italiene asupra litigiului privind rezilierea contractului de concesionare, putea să prezinte acestor jurisdicţii problema conformării reţelei de distribuire a societăţii comerciale BMW Italia cu art. 85 alin. (1) din Tratat.
  1. Este necesar să se arate, în această privinţă, că, procedând astfel Comisia nu s–a limitat să declare ca regulă generală că ar fi trebuit să renunţe la un dosar motivat de faptul că judecătorul naţional ar avea competenţa de a–l examina. Într–adevăr, acesta se sesizase deja cu litigiile dintre Automec şi BMW Italia, având legătură cu reţeaua de distribuire a acesteia din urmă şi recurenta nu a contestat faptul că jurisdicţiile italiene cunosc deja relaţiile contractuale între BMW Italia şi distribuitorii săi. În circumstanţele specifice cauzei, motive procesuale şi de bună administrare a justiţiei converg în favoarea examinării dosarului de judecătorul care cunoştea deja cazuri asemănătoare.
  1. Totuşi, pentru a aprecia legalitatea deciziei de clasare litigioasă, este necesar să se determine dacă, declinând competenţa către judecătorul naţional, Comisia nu a recunoscut întinderea protecţiei  pe care acesta o poate asigura drepturilor pe care le are din art. 85 alin. (1) din Tratat.
  1. În această privinţă, trebuie observat că art. 85 alin.(1) şi art. 86 produc efecte directe în relaţiile dintre particulari şi creează, în domeniul justiţiabil, drepturi pe care jurisdicţiile naţionale trebuie să le păstreze (a se vedea Decizia Curţii nr. 127/73 din 30 ianuarie, menţionată anterior). Competenţa pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor menţionate aparţine totodată Comisiei şi jurisdicţiilor naţionale (a se vedea Decizia Curţii nr. C–234/89 din 28 februarie 1991, menţionată anterior). Această atribuire de competenţe este, pe de altă parte, caracterizată prin obligativitatea de cooperare loială între Comisie şi jurisdicţiile naţionale, care rezultă din art. 5 din Tratat (a se vedea Decizia Curţii nr. C–234/89 din 28 februarie 1991, menţionată anterior).
  1. Este necesar să se examineze dacă şi Comisia ar putea conta pe această cooperare pentru a garanta aprecierea conformităţii sistemului de distribuire a societăţii comerciale BMW Italia cu art. 85 alin. (1) din Tratat.
  1. În acest scop, justiţia italiană este în măsură să examineze, mai întâi, dacă acest sistem are restricţii de concurenţă, în sensul art. 85 alin. (1). În caz de îndoială, el se poate adresa Curţii de justiţie cu o întrebare prejudicială. Dacă constată o restrângere a concurenţei contrară art. 85 alin. (1), atunci îi revine examinarea sistemului dacă acesta beneficiază de o scutire pe categorie în temeiul Regulamentului nr. 123/85. Această examinare este de competenţa sa (a se vedea Decizia Curţii nr. C–234/89 din 28 februarie 1991, menţionată anterior). În caz de îndoială privind validitatea sau interpretarea regulamentului în cauză, judecătorul poate sesiza Curtea cu o problemă subsidiară, în conformitate cu art. 177 din Tratat. În fiecare din aceste ipoteze, justiţia naţională trebuie să hotărască asupra conformităţii cu reţeaua de distribuire din art. 85 alin. (1) din Tratat.
  1. Chiar dacă justiţia naţională nu are, spre deosebire de Comisie, competenţa de a dispune încetarea faptei pe care a putut–o constata şi de a aplica amenzi societăţilor care au comis–o, îi revine totuşi sarcina punerii în aplicare, în relaţiile dintre particulari, a art. 85 alin. (2) din Tratat. Prevăzând în mod precis această sancţiune civilă, Tratatul prevede că dreptul naţional dă judecătorului puterea de a prezerva drepturile societăţilor victime de practicile anticoncurenţiale.
  1. Dar, în speţă, recurenta nu a prezentat nici un element din care s-ar putea deduce că dreptul italian nu prevede nici o cale de drept care să permită justiţiei naţionale să-i apere drepturile în mod satisfăcător.
  1. Trebuie să se arate şi că existenţa, în cauză, a unui regulament de scutire, prezumând că era aplicabil, este un element de care Comisia putea să ţină seama în mod legitim pentru a aprecia interesul public comunitar că se putea recurge la o cercetare privind o astfel de reţea de distribuţie. Într–adevăr, aşa cum Comisia a arătat pe drept cuvânt, obiectivul principal a unui regulament de scutire pe categorie este de a limita notificarea examinării individuale a contractelor de distribuire practicate în sectorul de activitate în cauză. Existenţa unui astfel de regulament uşurează aplicarea dreptului concurenţei de către justiţia naţională.
  1. Ca urmare, declinând competenţa în favoarea justiţiei naţionale, Comisia nu a cunoscut întinderea protecţiei pe care acesta o poate asigura drepturilor pe care le deţine din art. 85 alin (1) şi (2) din Tratat.
  1. Rezultă că examinarea deciziei litigioase de Tribunal nu a relevat nici o eroare în drept şi în fapt, nici eroare manifestă de apreciere. Rezultă că motivul dedus dintr–o încălcare a dreptului comunitar, în special din art. 155 din Tratat , art. 3 din Regulamentul nr. 17 şi art. 6 din Regulamentul nr. 99/63 nu este fondat.
  1. Pe de altă parte, decurge în mod necesar din consideraţiile care preced că motivarea deciziei litigioase este suficientă, pentru că recurenta a putut să–şi exercite în mod legitim drepturile în faţa Tribunalului şi că acesta a putut să exercite controlul legalităţii.

b) În ce priveşte cel de al treilea motiv dedus din ilegalitatea Regulamentului nr. 123/85

Argumentele părţilor

  1. În cererea sa, recurenta a cerut anularea Regulamentului nr. 123/85, cât timp acesta constituie „premisa ineluctabilă” a deciziei atacate, fără a indica motivele pe care îşi fundamentează cererea. În replica sa, recurenta susţine că acest regulament nu este aplicabil în cauză, pentru că nu reglementează decât distribuiţia exclusivă şi nu vizează distribuiţia selectivă. Acesta adaugă că, dacă nu era astfel, acest regulament ar fi nevalabil, pentru că ar crea un ilogism evident şi o nedreptate manifestă, subordonând unei reglementări unice două fenomene economice foarte diferite unul de celălalt, precum cele două forme de distribuire menţionate anterior.
  1. Comisia repetă că nu s–a pronunţat asupra aplicabilităţii sau nu a regulamentului respectiv la reţeaua de distribuire instaurată de către societatea comercială BMW Italia, astfel încât recurenta să–i atribuie fără motiv opinia conform căreia acest regulament ar fi aplicabil în acest caz şi ar putea fi aplicat tot atât de bine reţelelor de distribuţie exclusive ca şi celor selective. Aceasta insistă asupra faptului că nu s–ar putea pronunţa asupra naturii reţelei de distribuţie decât după cercetarea realizată printr–un examen aprofundat şi adecvat al faptelor expuse în cerere, dar că nu a considerat că există un interes comunitar suficient pentru a face acest lucru.

 

Aprecierea Tribunalului

  1. Întrucât s–a stabilit că decizia atacată, care nu conţine de altfel nici o referire la Regulamentul nr. 123/85 sau la conformitatea eventuală a reţelei de distribuire a societăţii comerciale BMW Italia cu acesta, nu se pronunţă deloc asupra aplicabilităţii, în speţă, a Regulamentului nr. 123/85, motivul pus în discuţie este fără efect. Este necesar, în cunoştinţă de cauză, să fie înlăturat.

c)         În ce priveşte cel de al patrulea motiv, dedus dintr–o deturnare de putere

Argumentele părţilor

  1. Prin acest motiv, recurenta arată, în cererea sa, că această Comisie s–a folosit de regulile comunitare în scopul de a proteja o societate, mai mult decât concurenţa în general. În replica sa, acesta a adăugat că refuzul de a deschide o anchetă, chiar în prezenţa Circularei din 7 iulie 1988, menţionată anterior, prin care BMW a insistat pe lângă concesionari să se abţină de a vinde autovehicule distribuitorilor neautorizaţi şi „intermediarilor şi furnizorilor de afaceri” confirmă intenţia Comisiei de a privilegia societatea comercială BMW „scutindu–o de neplăcerea de a se justifica”. Aceasta afirmă că nici una dintre cele trei scrisori pe care Comisia i le–a trimis nu indică adevăratele motive care au făcut ca şi Comisia să nu ia în considerare plângerea sa şi probele pe care le–a prezentat.
  1. Comisia contestă că ar fi încălcat datoria sa de a examina plângerea cu toată imparţialitatea. Aceasta consideră că şi–a exercitat obiectiv puterea discreţionară în examinarea plângerilor cu care este sesizată şi remarcă că recurenta nu trebuie numai să afirme, ci să şi dovedească că în cauză şi–a exercitat atribuţiile într–un mod abuziv şi/sau imparţial, urmărind un alt obiectiv decât acela pentru care aceste atribuţii i–au fost conferite de către legislatorul comunitar. Comisia afirmă că nu avea nici o intenţie de a „scăpa” a priori BMW Italia de bănuiala că ar fi comis încălcări ale regulilor concurenţei, cu atât mai puţin să o facă să beneficieze de aşa-zise prezumţii de nevinovăţie.
  1. În întâmpinarea sa, Comisia adaugă că afirmaţia recurentei potrivit căreia nici una dintre scrisorile succesive nu ar fi indicat adevăratele motive ale deciziei sale aduce angajarea unui proces de intenţie inadmisibil şi că „adevăratele motive” pe care se bazează cea de–a doua parte a deciziei atacate sunt exclusiv acelea care figurează în scrisoarea din 28 februarie 1990.

Aprecierea Tribunalului

  1. Este necesar să se scoată în evidenţă că o pretinsă deturnare de putere nu poate fi luată în considerare decât dacă recurenta înaintează indicii obiective, pertinente şi concordante, care pot proba existenţa sa (a se vedea, de exemplu Decizia Curţii nr. 36/87 din 13 iulie 1989, Caturla–Poch şi De la Fuente/Parlement, Rec. p.2471, 2489, Decizia Tribunalului nr. T–156/89 din 27 iunie 1991, Valverde/Curtea de justiţie, Rec. p. II–407, 453).
  1. Este necesar să se examineze dacă elementele propuse de recurent ca probă dovedesc că această Comisie s–a folosit, în cauză, de puterea de decizie pe care i–o conferă Regulamentul nr. 17 într–un alt scop decât cel care i–a fost conferit, şi anume supravegherea aplicării principiilor stabilite de art. 85 şi 86 din Tratat.
  1. În această privinţă, este necesar să se arate că recurenta nu a arătat nici o circumstanţă concretă care ar putea indica că motivele indicate de către Comisie pentru a justifica clasarea plângerii nu ar fi decât nişte pretexte şi că scopul real urmărit ar fi fost acela de a evita aplicarea regulilor concurenţei la societatea comercială BMW. Faptul că această Comisie nu a evaluat conformitatea comportamentului societăţii BMW cu art. 85 nu înseamnă că a acţionat în mod arbitrar, dat fiind, în special, că recurenta nu a contestat că o astfel de evaluare ar fi necesitat o anchetă vastă şi complexă. Circulara societăţii comerciale BMW Italia din 7 iulie 1988, la care recurenta a făcut trimitere, nu poate dovedi o deturnare de putere din partea Comisiei. Această scrisoare nu conţine decât instrucţiuni, adresate de către BMW Italia tuturor concesionarilor săi şi nu indică nicăieri faptul că această Comisie a vrut să protejeze societăţile din grupul BMW adoptând decizia atacată. Pentru restul, recurenta aduce argumente care vizează stabilirea existenţei unei încălcări a art. 85, comisă de către societatea comercială BMW. Aceste argumente nu constituie indiciile care ar putea induce faptul că această Comisie s–a ghidat după considerente ilicite, decizând să nu verifice temeiul acestor reproşuri.
  1. Este cazul să se constate că deturnarea de putere nu s–a stabilit şi că acest motiv nu poate decât să fie respins.
  1. Rezultă din ansamblul consideraţiilor care preced că aceste cereri în anulare trebuie respinse. Întrucât pretenţiile sub formă de despăgubiri se bazează exclusiv pe aceleaşi modalităţi ca şi cele care au fost invocate în sprijinirea cererilor în anulare, este cazul să se respingă de asemenea, în absenţa unei ilegalităţi comise de către Comisie, cererea de despăgubire, fără a fi necesară statuarea asupra admisibilităţii sale.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată

  1. În conformitate cu art. 87 alin. (2) din regulamentul de procedură al Tribunalului, oricare dintre părţile căzute în pretenţii este obligată să suporte cheltuielile de judecată, dacă se hotărăşte în acest sens. Deoarece recurenta este partea căzută în pretenţii, este obligat să suporte cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL

hotărăşte:

1)         Respinge recursul.

 

2)         Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată.

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 18 septembrie 1992.

Hotărârea Curţii din 29 octombrie 1980, în cauza SA Roquette Frères c. Consiliului Comunităţilor Europene, 138/79[7]

 

Izoglucoză – cote de producţie

SA ROQUETTE FRÈRES, cu sediul social în Lestrem (departamentul Pas‑de‑Calais), reclamantă,

susţinută de către

PARLAMENTUL EUROPEAN, intervenient,

împotriva

CONSILIULUI COMUNITĂŢILOR EUROPENE, pârât,

susţinut de

COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE, intervenientă,

având ca obiect o acţiune în anulare a Regulamentului Consiliului nr. 1293/79 din 25 iunie 1979 (JO L 162, p. 10), în măsura în care acest regulament, modificând Regulamentul Consiliului nr. 1111/77 care stabileşte dispoziţii comune pentru izoglucoză, fixează pentru reclamant o cotă de bază.

CURTEA,

pronunţă prezenta

hotărâre

În drept

1. Prin cererea înregistrată la grefa Curţii la 31 august 1979, reclamanta, societate de drept Francez, care fabrică, între alte produse, izoglucoză, a cerut Curţii să anuleze cota de producţie stabilită pentru el potrivit anexei II la Regulamentul Consiliului nr. 1293/79 din 25 iunie 1979 de modificare a Regulamentului nr. 1111/77 ce stabileşte dispoziţii comune pentru izoglucoză (JO L 162, p. 10 cu rectificativ la JO L 176, p. 37). Din examinarea cererii rezultă că este vorba în realitate de o acţiune în anulare a Regulamentului nr. 1293/79 în măsura în care acesta stabileşte o cotă de producţie de izoglucoză pentru reclamantă.

2. În sprijinul acţiunii sale, reclamanta invocă, în afară de diverse aspecte de fond, un aspect de formă, urmărind anularea cotei sale de producţie stabilită de respectivul regulament pe motivul că acest regulament ar fi fost adoptat de Consiliu fără să fi primit avizul Parlamentului European cerut de art. 43 alin. (2) din Tratatul CEE, Ceea ce ar constitui o nerespectare a cerinţelor procedurale esenţiale în sensul art. 173 din tratatul menţionat.

3. Prin hotărârea din 16 ianuarie 1980, Curtea a admis intervenţia Parlamentului în sprijinul concluziilor reclamantei întemeiate pe o nerespectare a condiţiilor procedurale esenţiale. Ea a admis de asemenea, prin hotărârea din 13 februarie 1980, intervenţia Comisiei în sprijinul concluziilor Consiliului.

4. În Ceea ce-l priveşte, Consiliul a invocat inadmisibilitatea atât a acţiunii, cât şi a acestei cereri de intervenţie în favoarea reclamantei. În subsidiar, el a solicitat ca acţiunea să fie respinsă ca neîntemeiată.

5. Înainte de a examina problemele privind admisibilitatea ridicate de Consiliu şi aspectele invocate de reclamantă, trebuie amintit sumar istoricul adoptării regulamentului în cauză, precum şi conţinutul acestuia.

6. Prin hotărârea din 25 octombrie 1978, pronunţată în cauzele conexe 103 şi 145/77 (Royal Scholten Honig (Holdings) LTD./Intervention Board for Agricultural Produce; Tunnel Refineries LTD./Intervention Board for Agricultural Produce, Recueil 1978, p. 2037), Curtea a hotărât în numele legii că Regulamentul Consiliului nr. 1111/77 din 17 mai 1977 care stabileşte dispoziţii comune pentru izoglucoză (JO L 134, p. 4) nu era valabil în măsura în care art. 8 şi 9 impuneau o cotizaţie pentru producţia de izoglucoză de 5 unităţi de cont la 100 de kilograme de materie uscată pentru perioada corespunzătoare campaniei de fabricare a zahărului 1977‑1978. Curtea a constatat, într-adevăr, că regimul instituit de articolele menţionate mai sus aducea atingere principiului general de egalitate (în cauză, între producătorii de zahăr şi producătorii de izoglucoză), a cărui interzicere a discriminării enunţată în art. 40 alin. (3) din Tratat constituie o expresie specifică. Totuşi, Curtea a adăugat că hotărârea sa lăsa Consiliului libertatea de a lua toate măsurile utile, compatibile cu dreptul comunitar, în scopul asigurării bunei funcţionări a pieţei îndulcitorilor.

7. În urma acestei hotărâri, la 7 martie 1979, Comisia a prezentat Consiliului o propunere de modificare a Regulamentului nr. 1111/77. Consiliul a cerut, prin scrisoarea din 19 martie 1979, primită la Parlament la 22 martie, avizul acestei instituţii în conformitate cu art. 43 alin. (2) paragraful al treilea din Tratat. În scrisoarea sa de sesizare, el a scris că

Această propunere ţine seama de situaţia care rezultă din hotărârea Curţii de Justiţie din 25 octombrie 1978 în aşteptarea noului regim pentru piaţa îndulcitorilor care trebuie să intre în vigoare de la 1 iulie 1980 … Regulamentul trebuind să fie aplicat începând cu luna iulie 1979, Consiliul ar dori ca Parlamentul să binevoiască să-şi dea avizul cu privire la această propunere în sesiunea sa din aprilie.

8. Urgenţa consultării cerută în scrisoarea Consiliului se datora faptului că textul propunerii de regulament avea în principal ca obiect, pentru a evita tratamentul inegal al producătorilor de zahăr şi al celor de izoglucoză, să supună producţia de izoglucoză unor reguli analoge celor existente pentru producţia de zahăr până la 30 iunie 1980 în cadrul organizării comune a pieţei zahărului instituită de Regulamentul Consiliului nr. 3330/74 din 19 decembrie 1974 (JO L 369, p. 1). În special, era vorba de a institui, cu titlu tranzitoriu până la această dată, un regim de cote de producţie pentru izoglucoză care trebuia să se aplice de la 1 iulie 1979, data începerii noii campanii de fabricare a zahărului.

9. Preşedintele Parlamentului a sesizat imediat cu privire la această consultare comisia de agricultură, pentru examinarea fondului, şi comisia de bugete, pentru avizare. Aceasta din urmă şi-a transmis avizul comisiei de agricultură la 10 aprilie 1979. Comisia de agricultură a adoptat, la 9 mai 1979, propunerea de rezoluţie a raportorului său. Raportul şi proiectul de rezoluţie adoptate de comisia de agricultură au fost dezbătute de Parlament în şedinţa din 10 mai 1979. În şedinţa din 11 mai, Parlamentul a respins propunerea de rezoluţie şi a trimis-o comisiei de agricultură pentru a fi reexaminată.

10. Sesiunea parlamentară din 7-11 mai 1979 trebuia să fie ultima înainte de şedinţa de constituire a Parlamentului ales prin vot universal direct prevăzut de actul privind alegerea reprezentanţilor în Adunare prin vot universal direct la 17 iulie 1979. Într-adevăr, Biroul Parlamentului hotărâse, la reuniunea din 1 martie 1979, să nu prevadă o sesiune suplimentară între cele din mai şi iulie. Cu toate acestea, el precizase că

Biroul lărgit apreciază totuşi că în cazul în care Consiliul şi Comisia ar considera necesar să prevadă o perioadă de sesiune suplimentară, ele vor putea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (4) din regulament, să ceară o convocare a Parlamentului; se înţelege că o astfel de sesiune va fi consacrată numai examinării rapoartelor întocmite în urma consultărilor urgente;

La şedinţa sa din 10 mai 1979, Biroul îşi confirma poziţia în aceşti termeni:

– îşi confirmă poziţia luată la şedinţa menţionată anterior şi în care decisese să nu prevadă o perioadă de sesiune suplimentară între ultima sesiune a Parlamentului actual şi şedinţa de constituire a Parlamentului ales prin vot universal direct, apreciind totuşi că în cazul în care majoritatea membrilor efectivi ai Parlamentului, Consiliul sau Comisia ar dori o perioadă de sesiune suplimentară, ei ar putea – în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (4) din regulament – să ceară convocarea Parlamentului;

– hotărăşte, în afară de aceasta, ţinând seama de dispoziţiile art. 139 din Tratatul CEE, că în cazul în care preşedintele ar fi sesizat cu o astfel de cerere, Biroul lărgit se va reuni pentru a examina răspunsul care trebuie dat.

11. La 25 iunie 1979, Consiliul a adoptat, fără a fi obţinut avizul cerut, propunerea de regulament elaborată de Comisie, care a devenit astfel Regulamentul nr. 1293/79 de modificare a Regulamentului nr. 1111/77. A treia referire a Regulamentului nr. 1293/79 menţionează consultarea Adunării. Totuşi, Consiliul a ţinut seama de absenţa unui aviz al Parlamentului arătând în al treilea motiv din regulament că Adunarea, consultată încă de la data de 16 martie 1979, cu privire la propunerea Comisiei, nu şi-a dat avizul referitor la aceasta şi a trimis chestiunea noii Adunări pentru a obţine avizul.

12. Tocmai anularea acestui Regulament nr. 1293/79, în măsura în care el modifică Regulamentul nr. 1111/77, este solicitată Curţii.

Cu privire la admisibilitatea acţiunii

13. După opinia Consiliului, acţiunea nu poate fi admisă, căci este îndreptată împotriva unui regulament fără ca să fie îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 173 paragraful al doilea din Tratat. Actul atacat nu ar constitui o decizie luată sub aparenţa unui regulament şi nu ar privi-o pe reclamantă nici direct, nici individual. Reclamanta susţine, dimpotrivă, că regulamentul atacat ar constitui un ansamblu de decizii individuale dintre care una o are ca obiect şi o priveşte direct şi individual.

14. În sensul art. 9 alin. (1), (2) şi (3) din Regulamentul nr. 1111/77 cu modificările aduse de art. 3 din Regulamentul nr. 1293/79:

1. O cotă de bază este atribuită fiecărei întreprinderi producătoare de izoglucoză, stabilită în Comunitate, pentru perioada menţionată în art. 8 alin. (1).

Fără a aduce atingere aplicării alin. (3), cota de bază a fiecărei întreprinderi în cauză este egală cu dublul producţiei sale constatate, în conformitate cu prezentul regulament, în perioada cuprinsă între 1 noiembrie 1978 şi 30 aprilie 1979.

2. Fiecărei întreprinderi care are o cotă de bază îi este atribuită şi o cotă maximă egală cu cota sa de bază afectată de un coeficient. Acest coeficient este cel stabilit în conformitate cu art. 25 alin. (2) paragraful al doilea din Regulamentul (CEE) nr. 3330/74 pentru perioada cuprinsă între 1 iulie 1979 şi 30 iunie 1980.

3. Cota de bază menţionată în alin. (1) se corectează, dacă este cazul, astfel încât cota maximă stabilită în conformitate cu alin. (2):

– să nu fie mai mare de 85 %

– să nu fie mai mică de 65 %

din capacitatea tehnică anuală de producţie a întreprinderii respective.

15. În conformitate cu art. 9 alin. (4), cotele de bază stabilite conform alin. (1) şi (3) sunt atribuite individual fiecărei întreprinderi, aşa cum este indicat în anexa II. Această anexă, care face parte integrantă din art. 9, stabileşte la 15 887 tone cota de bază pentru reclamantă.

16. Din aceasta rezultă că art. 9 alin. (4) din Regulamentul nr. 1111/77 (cu modificările aduse de art. 3 din Regulamentul nr. 1293/79), coroborat cu anexa II, aplică el însuşi criteriile enunţate în art. 9 alin. (1)-(3), fiecăreia dintre întreprinderile respective, cărora li se adresează şi care sunt astfel vizate direct şi individual. Regulamentul nr. 1293/79 constituie aşadar un act împotriva căruia întreprinderile vizate producătoare de izoglucoză pot să introducă o acţiune în anulare în conformitate cu art. 173 paragraful al doilea din Tratat.

 

Cu privire la admisibilitatea cererii de intervenţie a Parlamentului

17. Consiliul pune la îndoială posibilitatea ca Parlamentul să intervină voluntar într-un litigiu aflat pe rolul Curţii. În opinia sa, recunoaşterea calităţii procesuale în acest sens ar echivala cu un drept la acţiune în justiţie, care nu-i este recunoscut Parlamentului în economia generală a Tratatului. În această privinţă, el arată că art. 173 din Tratat nu menţionează Parlamentul printre instituţiile împuternicite să introducă o acţiune în anulare şi că art. 20 din statutul Curţii nu-l menţionează printre instituţiile chemate să prezinte observaţii în cadrul procedurii pronunţării unei hotărâri preliminare, în baza art. 177.

18. Art. 37 din statutul Curţii prevede că:

Statele membre şi instituţiile Comunităţii pot interveni în cauzele aflate pe rolul Curţii.

Acelaşi drept aparţine oricărei alte persoane care face dovada unui interes în soluţionarea unei cauze cu care este sesizată Curtea, cu excepţia litigiilor între statele membre, dintre instituţiile Comunităţii, sau dintre statele membre, pe de o parte, şi instituţiile Comunităţii, pe de altă parte.

Concluziile cererii de intervenţie nu pot să aibă alt obiect decât susţinerea concluziilor uneia dintre părţi.

19. Primul paragraf din acest articol prevede un acelaşi drept de intervenţie pentru toate instituţiile Comunităţii. Nu se poate restrânge, pentru una dintre ele, exercitarea acestui drept fără a aduce atingere poziţiei sale instituţionale, dorită de Tratat şi, în special, de art. 4 alin. (1).

20. În subsidiar, Consiliul afirmă că, chiar dacă ar trebui să se admită un drept de intervenţie al Parlamentului, acest drept ar fi în funcţie de existenţa unui interes de a acţiona. Un astfel de interes ar fi fără îndoială prezumat, dar aceasta nu ar putea să împiedice Curtea, dacă este cazul, să controleze dacă el există. În cauză, un astfel de control ar trebui, în opinia Consiliului, să determine Curtea să constate lipsa de interes a Parlamentului în soluţionarea cauzei.

21. Acest motiv trebuie respins ca fiind incompatibil cu economia art. 37 din statutul Curţii. Într-adevăr, dacă art. 37 paragraful al doilea din statutul Curţii prevede că alte persoane decât statele şi instituţiile nu pot să intervină într-o cauză aflată pe rolul Curţii decât dacă fac dovada unui interes în soluţionarea acesteia, dreptul de a interveni recunoscut instituţiilor, şi prin urmare Parlamentului, de art. 37 primul paragraf, nu este supus acestei condiţii.

Cu privire la nerespectarea egalităţii de tratament

22. Aşa cum s-a amintit mai sus, Curtea, în hotărârea sa menţionată anterior, dată în cauzele 103 şi 145/77, a declarat că Regulamentul nr. 1111/77 aduce atingere principiului general al egalităţii. Curtea a constatat, într-adevăr, că în timp ce producătorii de zahăr şi de izoglucoză se aflau în situaţii comparabile, o sarcină în mod evident inegală era impusă producătorilor de izoglucoză. Ca urmare a hotărârii Curţii, Consiliul a modificat, prin Regulamentul nr. 1293/79, Regulamentul nr. 1111/77 introducând pentru izoglucoză un sistem de cote direct inspirat din sistemul existent în domeniul zahărului.

23. Reclamanta susţine că acest nou regulament încalcă şi el principiul egalităţii. În opinia ei, el ar aplica în acelaşi timp reguli asemănătoare la situaţii diferite şi ar menţine între cele două regimuri diferenţe care ar duce la aplicarea unor tratamente inegale la situaţii identice.

24. Faptul însuşi că reclamanta crede că poate să prezinte în acelaşi timp cele două argumente demonstrează complexitatea unei situaţii în care pieţele izoglucozei şi zahărului sunt similare fără să fie cu adevărat identice.

25. Atunci când aplicarea de către Consiliu a politicii agricole a Comunităţii presupune necesitatea de a evalua o situaţie economică complexă, puterea discreţionară de care el se bucură nu se aplică exclusiv la natura şi importanţa dispoziţiilor care trebuie luate, ci şi, într-o anumită măsură, la constatarea datelor de bază, în special în sensul că este permis Consiliului să se întemeieze, dacă este cazul, pe constatări globale. Controlând exercitarea unei asemenea competenţe, judecătorul trebuie să se limiteze să examineze dacă ea nu comportă o eroare evidentă sau o deturnare de putere sau dacă autoritatea respectivă nu a depăşit în mod evident limitele puterii sale de apreciere.

26. Îi revenea Consiliului – ţinând seama că producţia de izoglucoză contribuia la creşterea excedentelor de zahăr şi că el putea să limiteze această producţie prin măsuri restrictive – să ia, în cadrul politicii agricole, măsurile pe care le considera utile ţinând seama de similaritatea şi de interdependenţa celor două pieţe, precum şi de specificitatea pieţei izoglucozei.

27. Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât pentru Consiliu era vorba, faţă de problema delicată pusă de consecinţele producţiei de izoglucoză asupra politicii Comunităţii privind zahărul, de a pune în aplicare într-un termen scurt o reglementare tranzitorie a unei pieţe noi şi în plină evoluţie. În aceste circumstanţe, nu s-a demonstrat că adoptând Regulamentul nr. 1293/79 Consiliul a depăşit limitele puterii sale de apreciere.

Cu privire la nerespectarea principiului proporţionalităţii

28. În opinia reclamantei, cota care îi este atribuită în anexa II la Regulamentul nr. 1111/77 ar fi net insuficientă. Stabilirea cotei în funcţie de producţia realizată între 1 noiembrie 1978 şi 30 aprilie 1979 nu ar ţine seama nici de variaţiile sezoniere, nici de faptul că, în perioada considerată, producţia a fost limitată în funcţie de incertitudinea în care reclamanta se afla atât faţă de regimul care urma să fie aplicat de către Comunitate după hotărârea Curţii în cazurile menţionate anterior, cât şi de poziţia autorităţilor Franceze care nu aveau să admită utilizarea izoglucozei decât prin hotărârea din 9 august 1979. Posibila corectare a cotelor în funcţie de capacitatea tehnică anuală ar defavoriza întreprinderile care, ca şi reclamanta, au amânat orice nouă investiţie în aşteptarea unei clarificări a situaţiei. Aceste cote ar face iluzorie orice concurenţă.

29. În această privinţă, trebuie subliniat că stabilirea de cote pe baza unei perioade de referinţă este un procedeu obişnuit în dreptul comunitar şi corespunzător atunci când este vorba de a controla producţia într-un anumit sector. Pe de altă parte, reclamanta nu şi-a sprijinit cu nimic afirmaţia potrivit căreia şi-ar fi limitat producţia. Trebuie de asemenea să se remarce că după ce a fost adoptată hotărârea menţionată anterior, cotizaţia aşa cum fusese ea prevăzută iniţial nu mai era, în orice caz, susceptibilă de a fi aplicată.

30. Oricum, nu se poate aştepta de la Consiliu să ţină seama de motivele, de opţiunile comerciale şi de politica internă a fiecărei întreprinderi individuale atunci când adoptă măsuri de interes general cu scopul de a evita ca o producţie necontrolată de izoglucoză să pună în pericol politica dusă de Comunitate în privinţa zahărului.

31. În sfârşit, deoarece reclamanta nu a utilizat totalitatea cotei care i-a fost acordată pentru perioada corespunzând campaniei zahărului, el nu se poate plânge de o limitare a posibilităţilor sale concurenţiale prin cota care i-a fost atribuită.

 

Cu privire la nerespectarea cerinţelor procedurale esenţiale

32. Reclamanta şi Parlamentul în intervenţia sa susţin că Regulamentul nr. 1111/77 în versiunea sa modificată, deoarece a fost adoptat de către Consiliu fără a fi respectată procedura de consultare prevăzută în art. 43 paragraful al doilea din Tratat, trebuie anulat din cauza nerespectării condiţiilor procedurale esenţiale.

33. Consultarea prevăzută de art. 43 alin. (2) paragraful al treilea, precum şi de alte dispoziţii paralele din Tratat, este mijlocul care permite Parlamentului să participe efectiv la procesul legislativ al Comunităţii. Această competenţă reprezintă un element esenţial al echilibrului instituţional dorit de Tratat. Ea este reflexul, deşi limitat, la nivelul Comunităţii, al unui principiu democratic fundamental, conform căruia popoarele participă la exercitarea puterii prin intermediul unei adunări reprezentative. Consultarea regulată a Parlamentului în cazurile prevăzute de Tratat constituie astfel o cerinţă procedurală esenţială a cărei nerespectare antrenează nulitatea actului respectiv.

34. În această privinţă, trebuie să se precizeze că respectarea acestei cerinţe implică exprimarea, de către Parlament, a opiniei sale; nu se poate considera că el este satisfăcut printr-o simplă cerere de aviz din partea Consiliului. Doar în mod eronat Consiliul, în Regulamentul nr. 1293/79, face să figureze printre referirile din preambul consultarea Adunării.

35. Consiliul nu a contestat caracterul de cerinţă procedurală esenţială al consultării Parlamentului. El susţine totuşi că, în circumstanţele speţei, Parlamentul, prin comportamentul său, ar fi făcut imposibilă îndeplinirea acestei cerinţe şi că prin urmare nu ar exista motive să se invoce necunoaşterea ei.

36. Fără a aduce atingere problemelor de principiu ridicate de această apărare a Consiliului, este suficient să se constate în acest caz că, la 25 iunie 1979, dată la care el a adoptat, fără avizul Adunării, Regulamentul nr. 1293/79 de modificare a Regulamentului nr. 1111/77, Consiliul nu epuizase toate posibilităţile de a obţine avizul prealabil al Parlamentului. În primul rând, Consiliul nu a cerut aplicarea procedurii de urgenţă prevăzute de regulamentul intern al Parlamentului deşi, în alte domenii şi cu privire la alte proiecte de regulament, s-a folosit în acelaşi moment de această posibilitate. În afară de aceasta, Consiliul ar fi putut să se folosească de posibilitatea pe care i-o oferea art. 139 din Tratat de a solicita o sesiune extraordinară a Adunării, şi aceasta cu atât mai mult cu cât Biroul Parlamentului, din 1 martie şi 10 mai 1979, atrăsese atenţia asupra acestei posibilităţi.

37. Rezultă că în absenţa avizului Parlamentului, cerut de art. 43 din Tratat, Regulamentul nr. 1293/79 de modificare a Regulamentului Consiliului nr. 1111/77 trebuie anulat, fără a aduce atingere puterii Consiliului de a lua, în urma prezentei hotărâri, orice măsură corespunzătoare în conformitate cu art. 176 primul paragraf din Tratat.

Cu privire la cheltuielile de judecată

38. În conformitate cu art. 69 alin. (2) din regulamentul de procedură, orice parte care cade în pretenţii va suporta cheltuielile de judecată dacă s-a formulat o cerere în acest sens.

39. Or, nici reclamanta, nici intervenienţii nu au cerut suportarea cheltuielilor de judecată de către Consiliu. Rezultă că, deşi Consiliul a căzut în pretenţii, trebuie ca fiecare parte să-şi suporte cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

 

CURTEA

 

hotărăşte:

 

1) Anulează Regulamentul nr. 1293/79 (JO L 162, p. 10 cu rectificativ la JO L 176, p. 37), de modificare a Regulamentului nr. 1111/77 (JO L 134, p. 4) .

 

2) Obligă fiecare parte la plata propriilor cheltuieli de judecată.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hotărârea Curţii din 26 martie 1987 în cauza Commission c. Conseil, 45/86, Rec. p. 149[8]

Preferinţe tarifare generalizate – Acţiunea în anulare – Temei juridic – Obligaţia motivării măsurilor comunitare

Anularea Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 3599/85 din 17 decembrie 1985 privind aplicarea de preferinţe tarifare generalizate pentru anul 1986 la anumite produse industriale provenind din ţări în curs de dezvoltare şi a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 3600/85 din 17 decembrie 1985 privind aplicarea de preferinţe tarifare generalizate pentru anul 1986 la produse textile provenind din ţări în curs de dezvoltare,

1. Prin cererea înregistrată la grefa Curţii la 17 februarie 1986, Comisia a introdus, în temeiul art. 173 alin.(1) din Tratatul CEE, o acţiune în anularea Regulamentului Consiliului nr. 3599/85 din 17 decembrie 1985 privind aplicarea de preferinţe tarifare generalizate pentru anul 1986 la anumite produse industriale provenind din ţări în curs de dezvoltare şi a Regulamentului Consiliului nr.3600/85 din 17 decembrie 1985 privind aplicarea de preferinţe tarifare generalizate pentru anul 1986 la produse textile provenind din ţări în curs de dezvoltare (JO L 352, p. 1 şi 107).

2. În ce priveşte faptele, motivele şi argumentele părţilor, se face trimitere la raportul cauzei. Aceste elemente din dosar nu sunt reluate în cele ce urmează decât în măsura necesară deliberării Curţii.

49                Cât despre îndoielile referitoare la admisibilitatea acţiunii exprimate de către Consiliu, în ce priveşte interesul procesual al Comisiei în formularea acţiunii, este suficient să se constate că art.173 din Tratat face o distincţie clară între calitatea procesuală activă a instituţiilor comunitare şi statelor membre, pe de o parte, şi calitatea procesuală activă a persoanelor fizice şi juridice, pe de altă parte, prin alin. (1) din articolul menţionat, Comisia şi fiecare stat membru având dreptul de a contesta, printr-o acţiune în anulare, legalitatea oricărui regulament al Consiliului, fără ca exercitarea acestui drept să fie condiţionată de justificarea unui interes procesual. În consecinţă, acţiunea este admisibilă.

50                În sprijinul acţiunii sale, Comisia invocă două motive care, conform acesteia, fac obiectul unei singure cereri: absenţa unui temei juridic precis, pe de o parte, care ar constitui în sine o încălcare a art.190 din Tratat şi care, în acelaşi timp, ar reprezenta în prezenta cauză o încălcare a Tratatului, deoarece ar avea drept rezultat recurgerea la o procedură de vot în unanimitate în locul procedurii aplicabile în conformitate cu art.113 din Tratat care, din punctul de vedere al Comisiei, constituie singurul temei juridic corect.

51                Art.190 din Tratat prevede că «regulamentele, directivele şi deciziile Consiliului şi ale Comisiei sunt motivate». Potrivit jurisprudenţei Curţii, (în special hotărârea din 7 iulie 1981, Rewe, 158/80, Culegere, p. 1805), pentru a răspunde acestei cerinţe, actele comunitare trebuie să cuprindă expunerea elementelor de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării lor de instituţia respectivă, astfel încât Curtea să poată să-şi exercite controlul şi astfel încât atât statele membre, cât şi persoanele interesate, să cunoască condiţiile în care instituţiile comunitare aplică dispoziţiile Tratatului.

52                În consecinţă, trebuie să se stabilească dacă regulamentele atacate îndeplinesc aceste condiţii.

53                În această privinţă, Consiliul a susţinut că, deşi indicarea temeiului juridic nu este precisă, ansamblul expunerilor de motive din preambulul la regulamente furnizează suficiente informaţii alternative privind scopurile urmărite de Consiliu, ce vizează atât politica comercială, cât şi politica de ajutor pentru dezvoltare.

54                Aceste indicaţii nu sunt totuşi suficiente pentru a cunoaşte temeiul juridic în virtutea căruia a hotărât Consiliul. Într-adevăr, deşi fac referire la îmbunătăţirea accesului ţărilor în curs de dezvoltare la pieţele ţărilor care acordă astfel de preferinţe, expunerile de motive din preambulul regulamentelor nu fac decât să specifice necesitatea unor adaptări la sistemul comunitar de preferinţe generalizate, în baza experienţei acumulate în ultimii cincisprezece ani. În plus, potrivit informaţiilor pe care chiar Consiliul le-a furnizat Curţii, formularea “având în vedere Tratatul“ a fost adoptată din cauza punctelor de vedere divergente cu privire la alegerea temeiului juridic potrivit. În consecinţă, o astfel de formulare a avut chiar scopul de a lăsa în discuţie temeiul juridic al regulamentelor în cauză.

55                Într-adevăr, absenţa unei trimiteri la o dispoziţie determinată din Tratat nu constituie un viciu de procedură atunci când temeiul juridic al unui act poate fi determinat cu ajutorul altor elemente din actul respectiv. Cu toate acestea, o astfel de trimitere este indispensabilă atunci când, în absenţa sa, părţile interesate şi Curtea sunt nesigure în privinţa temeiului juridic exact.

56                Răspunzând unei întrebări adresate de Curte, Consiliul a specificat că intenţia sa în momentul adoptării regulamentelor atacate a fost aCeea de a folosi în egală măsură drept temei art.113 şi 235 din Tratat. Consiliul a explicat că s-a abătut de la propunerea Comisiei, ce viza în exclusivitate art.113, convingerea sa fiind că regulamentele în litigiu nu aveau în vedere numai obiective de politică comercială, ci şi obiective importante de politică de dezvoltare. Punerea în aplicare a unei astfel de politici ar depăşi cadrul art.113 din Tratat şi ar impune recurgerea la art. 235.

57                Trebuie remarcat faptul că, în cadrul sistemului de competenţe ale Comunităţii, alegerea temeiului juridic al unui act nu poate să depindă exclusiv de convingerea unei instituţii în ce priveşte scopul urmărit, ci trebuie să se întemeieze pe factori obiectivi, supuşi controlului judiciar.

58                În prezenta cauză, controversa cu privire la temeiul juridic corect nu a fost numai una pur formală, art.113 şi 235 din Tratat prevăzând reguli diferite privind formarea voinţei Consiliului, alegerea temeiului juridic putând să aibă consecinţe în ce priveşte determinarea conţinutului regulamentelor atacate.

59                Rezultă din chiar formularea art. 235 că invocarea acestuia ca temei juridic al unui act nu se justifică decât în cazul în care nici o altă dispoziţie din Tratat nu conferă instituţiilor comunitare competenţa necesară pentru adoptarea actului respectiv.

60                Trebuie aşadar să se analizeze dacă, în acest caz, Consiliul avea competenţa să adopte regulamentele atacate numai în temeiul art.113 din Tratat, aşa cum susţine Comisia.

61                Este un lucru cunoscut că preferinţele tarifare acordate în baza regulamentelor în litigiu constituie «modificări tarifare» în sensul art.113. Cu toate acestea, Consiliul susţine că obiectivele urmărite prin regulamente în materie de politică de ajutor pentru dezvoltare depăşesc cadrul politicii comerciale comune.

62                Trebuie subliniat în primul rând, aşa după cum Curtea a constatat deja, că noţiunea de politică comercială are acelaşi conţinut, indiferent dacă se aplică în contextul acţiunii întreprinse de un stat pe plan internaţional sau pe plan comunitar (avizul 1/75 din 11 noiembrie 1975, Culegere, p. 1355).

63                Legătura între comerţ şi dezvoltare s-a afirmat din ce în ce mai pregnant în societatea internaţională contemporană; ea a fost recunoscută în cadrul Naţiunilor Unite, respectiv în cadrul lucrărilor Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), precum şi în cadrul GATT, în special prin includerea în acordul general a Părţii IV intitulată “Comerţ şi Dezvoltare”.

64                În acest context a fost elaborat modelul care a constituit o sursă de inspiraţie pentru sistemul comunitar de preferinţe generalizate, pus în aplicare parţial prin regulamentele în litigiu. Acest sistem este expresia unei noi concepţii privind relaţiile comerciale internaţionale, în cadrul căreia obiectivele de dezvoltare joacă un rol important.

65                În definirea, în art. 110 şi următoarele, a caracteristicilor şi instrumentelor politicii comerciale comune, Tratatul a ţinut cont de evoluţiile posibile. Astfel, art.110 enumeră printre obiectivele politicii comerciale şi pe acela de a contribui la «dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial», obiectiv ce presupune adaptarea acestei politici la posibilele schimbări de concepţie în societatea internaţională. De asemenea, art. 113 la 116 prevăd nu numai actele instituţiilor şi încheierea unor acorduri cu ţări terţe, ci şi acţiunea comună în cadrul organizaţiilor internaţionale cu caracter economic, expresie ce este suficient de cuprinzătoare pentru a îngloba organizaţiile internaţionale care ar putea să abordeze problemele comerţului din perspectiva unei politici de dezvoltare.

66                Curtea a recunoscut deja că legătura cu problemele de dezvoltare nu exclude un act din domeniul politicii comerciale comune, aşa cum acesta este definit în Tratat. Curtea a considerat că o politică comercială comună valoroasă nu ar putea fi promovată în continuare dacă Comunitatea nu este în măsură să se prevaleze şi de mijloacele de acţiune care depăşesc instrumentele menite să aibă un efect exclusiv asupra aspectelor tradiţionale ale comerţului exterior. O «politică comercială» astfel înţeleasă ar fi sortită să devină treptat nesemnificativă (avizul 1/78 din 4 octombrie 1979, Culegere, p. 2871).

67                Rezultă că regulamentele în litigiu sunt acte care intră în domeniul politicii comerciale comune şi că Consiliul, fiind competent să le adopte în temeiul art.113 din Tratat, nu era îndreptăţit să se întemeieze pe art. 235.

68                Rezultă din cele de mai sus că regulamentele atacate nu îndeplinesc cerinţele de motivare prevăzute în art.190 din Tratat, pe de o parte, iar pe de altă parte, ele nu au fost adoptate în virtutea temeiului juridic corect. În consecinţă, ele trebuie anulate.

69                Totuşi, având în vedere circumstanţele cauzei şi cerinţele de siguranţă juridică, efectele regulamentelor anulate trebuie declarate definitive în temeiul art. 174 alin. (2) din Tratat.

Cu privire la cheltuielile de judecată

70                În conformitate cu art. 69 alin.(2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenţii este obligată la plata cheltuielilor de judecată. Consiliul căzând în pretenţii, este obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

declară şi hotărăşte:

 

1.         Regulamentul Consiliului nr. 3599/85 din 17 decembrie 1985 privind aplicarea de preferinţe tarifare generalizate pentru anul 1986 la anumite produse industriale provenind din ţări în curs de dezvoltare şi Regulamentul Consiliului nr. 3600/85 din 17 decembrie 1985 privind aplicarea de preferinţe tarifare generalizate pentru anul 1986 la produse textile provenind din ţări în curs de dezvoltare (JO L 352, p. 1 şi 107) se anulează.

2.         Efectele regulamentelor anulate sunt considerate definitive.

3.         Consiliul este obligat la plata cheltuielilor de judecată.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hotărârea Curţii din  5 octombrie 2000 în cauza Republica Federală Germania c. Parlamentului European si Consiliului Uniunii Europene, C-376/98, Recueil de jurisprudence 2000 page I-08419

Republica Federală Germania, în calitate de recurent,

contra

Parlamentului European,

şi

Consiliul Uniunii Europene, în calitate de intimaţi,

susţinuţi de

Republica Franceză,

Republica Finlanda,

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

şi de

Comisia Comunităţii Europene, în calitate de intervenienţi,

având ca obiect anularea Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 98/43/CE din 6 iulie 1998 privind apropierea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative ale statelor membre privind publicitatea şi sponsorizarea pentru produsele din tutun (JO L 213, p. 9).

CURTEA,

având în vedere referatul şedinţei,

după ascultarea pledoariilor în şedinţa din 12 aprilie 2000,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 15 iunie 2000,

Hotărăşte

  1. Prin cererea depusă la grefa Curţii la data de 19 octombrie 1998, Republica Federală Germania, în temeiul art. 173 din Tratatul CE (devenit, după modificare, art. 230 CE), a cerut anularea Directivei Parlamentului European şi Consiliului 98/43/CE din 6 iulie 1998 privind apropierea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative a statelor membre privind publicitatea şi sponsorizarea pentru produsele din tutun (JO L 213, p. 9, denumită în continuare „Directiva”).
  1. Prin ordonanţa preşedintelui Curţii din 30 aprilie 1999, Republica Franceză, Republica Finlanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Comisia Comunităţilor Europene au fost admise să intervină în sprijinirea concluziilor Parlamentului European şi ale Consiliului Uniunii Europene.
  1. Directiva s-a adoptat în temeiul art. 57 alin. 2, din Tratatul CE (devenit, după modificare art. 47 alin. (2) CE), art. 66 din Tratatul CE (devenit art. 55 CE) şi art. 100 A din Tratatul CE (devenit, după modificare art. 95 CE).
  1. Directiva stipulează în art. 2:

„În sensul prezentei directive, se înţeleg prin:

  1. „produse din tutun”: toate produsele destinate să fie fumate, prizate, supte sau mestecate, în măsura în care sunt făcute, fie şi parţial, din tutun;
  1. „publicitate”: orice formă de comunicare comercială care are ca scop sau ca efect direct sau indirect promovarea produselor din tutun, inclusiv publicitatea care, fără să facă menţionarea directă a produselor din tutun, încearcă să eludeze interdicţia de publicitate utilizând nume, mărci, simboluri sau alte elemente distinctive produselor din tutun;
  1. „sponsorizare”: orice contribuţie, publică sau privată, la un eveniment sau la o activitate, care are ca scop sau ca efect direct sau indirect promovarea unui produs de tutun;
  1. „puncte de vânzare a tutunului”: orice loc unde produsele de tutun sunt oferite spre vânzare.”
  1. În sensul art. 3 din Directivă:

„1. Fără a aduce atingere Directivei 89/552/CEE, orice formă de publicitate sau de sponsorizare se interzice în Comunitate.

2. Alin. (1) nu interzice ca un stat membru să poată permite ca un nume deja utilizat cu bună credinţă în acelaşi timp pentru produse din tutun şi alte produse sau servicii care au fost comercializate sau oferite de către aceeaşi societate comercială sau de societăţi diferite înainte de 30 iulie 1998 să fie utilizat în scopuri publicitare pentru celelalte produse sau servicii.

Cu toate acestea, numele respectiv nu poate fi utilizat decât sub un aspect distinct de cel utilizat pentru produsul din tutun, cu excepţia oricărui alt semn distinctiv deja utilizat pentru un produs din tutun.

3. a)     Statele membre se asigură că nici un produs din tutun nu poartă numele, marca, simbolul sau orice alt element distinctiv ale altui produs sau serviciu, decât dacă acest produs din tutun nu a fost deja comercializat sub acest nume, marcă, simbol sau orice alt element distinctiv la data menţionată în art. 6 alin. (1).

b)     Interdicţia stipulată la alin. (1) nu poate fi eludată, pentru nici un alt produs sau serviciu pus sau oferit pe piaţă începând cu data vizată în art. 6 alin. (1), prin utilizarea numelor, mărcilor, simbolurilor sau altor elemente distinctive deja utilizate pentru un produs din tutun.

În acest scop, numele, marca, simbolul sau orice alt element distinctiv al produsului sau serviciului trebuie să fie prezentate sub un aspect distinct de cel utilizat pentru produsul din tutun.

4. Se interzice orice altă distribuire gratuită care are drept scop sau ca efect direct sau indirect promovarea unui produs din tutun.

5. Prezenta Directivă nu se aplică:

–             informărilor destinate exclusiv specialiştilor participanţi la comerţul cu tutun,

–             la prezentarea produselor din tutun puse în vânzare şi la afişarea preţurilor la punctele de vânzare a tutunului,

–             la publicitatea destinată cumpărătorului în unităţi specializate cu vânzarea produselor din tutun şi în vitrina lor sau când este vorba despre locuri de vânzare a articolelor şi a diverselor servicii, în spaţii rezervate vânzării produselor din tutun ca şi la punctele de vânzare care, în Grecia, se află sub incidenţa unui sistem special de acordare a licenţelor din raţiuni sociale (numite „periptera”),

–             la vânzarea publicaţiilor care conţin publicitate pentru produsele din tutun, editate şi imprimate în ţările terţe, din moment ce aceste publicaţii nu sunt în principal destinate pieţei comunitare.”

  1. În sensul art. 4 din Directivă:

„Statele membre se asigură să existe mijloace adecvate şi eficace pentru a asigura şi controla aplicarea dispoziţiilor naţionale luate în cadrul prezentei directive. Aceste mijloace pot conţine dispoziţii care să permită persoanelor sau organizaţiilor care au, conform legislaţiei naţionale, un interes legitim în eliminarea unei publicităţi incompatibile cu prezenta Directivă, să intenteze acţiune în justiţie împotriva acestei publicităţi sau să sesizeze organul administrativ concurent pentru a statua asupra plângerilor sau a angaja urmări judiciare corespunzătoare.”

  1. Art. 5 din Directivă dispune:

„Prezenta Directivă nu aduce atingere posibilităţii statelor membre să prevadă, în condiţiile Tratatului, exigenţele cele mai stricte pe care le consideră necesare pentru a asigura protejarea sănătăţii persoanelor, în ceea ce priveşte publicitatea sau sponsorizarea pentru produsele din tutun.”

  1. În sensul art. 6 din Directivă:

„1. Statele membre pun în vigoare dispoziţiile legale, de reglementare şi administrative necesare pentru a se conforma cu prezenta Directivă până la 30 iulie 2001 cel târziu. Ele informează imediat Comisia în legătură cu aceasta.

Atunci când statele membre adoptă aceste dispoziţii, acestea conţin o trimitere la prezenta Directivă sau sunt însoţite de o asemenea trimitere în timpul publicării oficiale. Modalităţile acestei referiri sunt hotărâte de către statele membre.

2. Statele membre comunică Comisiei textul prevederilor principale de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta Directivă.

3.         Statele membre pot amâna punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1):

–             cu un an în ceea ce priveşte presa

–             cu doi ani în ceea ce priveşte sponsorizarea.

În cazuri excepţionale şi din motive temeinic justificate, statele membre pot continua să autorizeze sponsorizarea existentă la evenimente sau activităţi organizate la nivel mondial pentru o perioadă suplimentară de trei ani care se încheie la 1 octombrie 2006 cel târziu, cu condiţia ca:

–             sumele destinate acestei sponsorizări să scadă pe parcursul perioadei de tranziţie,

–             să se aplice măsurile de limitare voluntară în scopul reducerii vizibilităţii publicităţii în timpul evenimentelor sau activităţilor avute în vedere.”

  1. În sprijinirea cererii, Republica Federală Germania invocă şapte considerente, pe motiv că art. 100 A din Tratat nu constituie o bază juridică adecvată pentru Directivă, nu se respectă dispoziţiile art. 57 alin. (2) şi ale art. 66 din Tratat, se încălcă principiului proporţionalităţii, se încălcă principiul de subsidiaritate, se încălcă drepturile fundamentale, nu se respectă dispoziţiile art. 30 şi 36 din Tratatul CE (devenit după modificare art. 28 CE şi 30 CE) şi, respectiv, întrucât nu se respectă dispoziţiile art. 190 din Tratatul CE (devenit art. 253 CE).
  1. Recurentul şi intimaţii consideră că observaţiile şi comentariile lor privind art. 100 A se aplică şi la interpretarea art. 57 alin. (2) şi art. 66 din Tratat.
  1. Prin urmare, este cazul să se aprecieze împreună considerentele care pretind că art. 100 A, art. 57 alin. (2) şi art. 66 din Tratat au fost în mod greşit alese ca bază juridică a Directivei.

În ceea ce priveşte considerentele care pretind că baza juridică a fost aleasă greşit

 

 

Argumentele părţilor

  1. Recurentul consideră că art. 100 A din Tratat nu constituie o bază juridică adecvată pentru Directivă, bazându-se atât pe caracteristicile pieţei de publicitate pentru produsele din tutun, cât şi pe analiza art. 100 A.
  1. În ceea ce priveşte, în primul rând, caracteristicile pieţei, recurentul arată că publicitatea pentru produsele din tutun este o activitate ale cărei efecte nu trec dincolo de frontierele fiecărui stat membru.
  1. În această privinţă, recurentul subliniază că, dacă publicitatea pentru produsele din tutun este deseori concepută la nivel de fabricant, prezentarea concretă a suportului publicitar la consumator rezultă dintr-o strategie axată pe particularităţile fiecărei pieţe. Fondul muzical, alegerea culorilor şi alte elemente ale produselor publicitare adaptate specificităţii culturale proprii fiecărui stat membru, iau o formă concretă la nivel naţional.
  1. În cazul suporturilor publicitare numite „statice” cum sunt afişele, cinematograful şi cele utilizate în sectorul numit „Horeca” (hoteluri, restaurante, cafenele), ca umbrelele de soare şi scrumierele, este vorba de mărfuri în care comerţul cu statele membre este practic inexistent şi care nu a fost până în prezent supus nici unei restricţii. Din motive fiscale, practica publicitară de distribuire gratuită este limitată la pieţele naţionale.
  1. În cazul suporturilor publicitare numite „non-statice”, numai presa reprezentă importanţă pe plan economic. Cu siguranţă, revistele şi cotidienele constituie suporturi publicitare pentru produsele din tutun, dar comerţul intercomunitar cu aceste publicaţii este foarte redus. Revistele nu se exportă în alte state membre decât într-un procent de sub 5%. În ceea ce priveşte cotidienele, sunt mult mai puţin utilizate decât revistele în vehicularea acest tip de publicitate. În Germania, în anul 1997, ponderea publicităţii pentru produsele din tutun în venitul publicitar global al cotidienelor a fost de 0,04 %.
  1. Importanţă scăzută a comerţului transfrontalier cu presa explică faptul că acesta nu este supus restricţiilor din partea statelor membre care interzic presei lor naţionale să accepte publicitatea pentru produsele din tutun. Legile belgiene şi irlandeze autorizează importul articolelor de presă conţinând o asemenea publicitate, iar cererile de interdicţie a acestui import nu au avut câştig de cauză în faţa jurisdicţiilor franceze.
  1. Dacă este vorba despre produse de „diversificare” care fac obiectul art. 3 alin. (2) din Directivă, recurentul arată că imprecizia acestei dispoziţii poate da loc unei interpretări diferite conţinând noi restricţii în calea schimburilor. În orice caz, Directiva nu prevede o clauză a liberului schimb împiedicând statele membre care nu utilizează posibilitatea oferită de respectiva dispoziţie să se opună comercializării produselor provenite din satele membre care au utilizat o astfel de posibilitate.
  1. În ceea ce priveşte prestarea de servicii furnizate de agenţiile de publicitate, recurentul arată că activitatea care constă în elaborare strategiilor publicitare centralizate, precum şi activitatea intelectuală pe care o presupune publicitatea nu se încadrează în domeniul reglementat de Directivă. Într-adevăr, art. 2 pct. (2) din Directivă nu defineşte publicitatea decât ca utilizarea efectivă a mijloacelor publicitare orientate către consumator.
  1. În ceea ce priveşte sponsorizarea, pe de-o parte relaţiile între sponsor şi organizator au loc în cea mai mare parte la nivel naţional întrucât şi unul şi celălalt se află în mod normal stabiliţi în acelaşi stat membru. În plus, chiar şi atunci când nu acesta este cazul, nu există nici un obstacol în calea sponsorizării rezultând din legislaţiile naţionale, deoarece punerea la dispoziţie a suprafeţelor publicitare la locul manifestaţiei se realizează pe plan local. Pe de altă parte, retransmiterea televizată a evenimentelor sponsorizate nu este nici ea supusă la nici o restricţie.
  1. În ceea ce priveşte denaturarea concurenţei provenită din divergenţele dintre legislaţiile naţionale, recurentul subliniază că, luând în considerare primul motiv din Directivă, aceasta nu are ca obiectiv eliminarea acestei denaturări în sectorul industriei tutunului.
  1. În privinţa producătorilor de produse publicitare, aceştia nu activează decât într-o măsură nesemnificativă peste frontiere şi nu există nici un raport de concurenţă între ei, datorită orientării, înainte de toate naţionale, a strategiilor publicitare în favoarea tutunului. În ceea ce priveşte presa, articolele importate nu intră în concurenţă cu mijloacele mass media scrise pe plan local şi nu ating în nici un caz, în statul membru de destinaţie, o pondere pe piaţă care să poată fi considerată importantă.
  1. În ceea ce priveşte, în al doilea rând, analiza art. 100 A din Tratat, recurentul arată mai întâi că respectivul articol dă competenţă legiuitorului comunitar de a armoniza legislaţiile naţionale în măsura în care armonizarea este necesară în vederea favorizării pieţei interne. Cu riscul de a face imposibil orice control jurisdicţional al alegerii art. 100 A ca bază juridică, o simplă aluzie la acest articol în motivele actului adoptat nu este suficientă. Trebuie ca actul să contribuie efectiv la ameliorarea pieţei interne.
  1. Or, nu acesta este cazul în speţă. Dat fiind că singura publicitate acceptată, şi anume aceea efectuată în locurile de vânzare, nu reprezintă decât 2% din cheltuielile de publicitate ale industriei tutunului, directiva implică, în fapt, o interdicţie totală a acestei publicităţi. În consecinţă, în loc să favorizeze comerţul cu suporturile publicitare ale produselor din tutun şi libera prestaţie a serviciilor în acest domeniu, directiva elimină aproape în întregime aceste libertăţi. În afară de aceasta, conform recurentului, directiva creează noi obstacole, inexistente înainte, în calea schimburilor. Astfel, pe piaţa produselor din tutun, interdicţia publicităţii face aproape imposibil importul şi comercializarea produselor noi şi conduce la slăbirea comerţului interstatal.
  1. Privind problema de a şti dacă armonizarea urmărită de Directivă era necesară pentru a elimina denaturarea concurenţei, recurentul adaugă la consideraţiile sale anterioare privind piaţa publicităţii pentru produsele din tutun că directiva creează, de altfel, denaturări ale concurenţei până atunci inexistente şi pe pieţe în afara industriei tutunului.
  1. Acesta ar fi cazul produselor de diversificare la care se referă art. 3 alin. (2) din Directivă. Această dispoziţie conţine condiţii atât de restrictive încât societăţile care fabrică aceste produse sunt obligate fie să-şi închidă întreprinderile, fie să suporte costuri suplimentare împovărătoare, ceea ce ar putea avea ca rezultat transferuri importante de părţi ocupate din piaţă în favoarea concurenţilor.
  1. Este adevărat că, după cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, apropierea legislativă poate avea ca scop legitim prevenirea apariţiei obstacolelor viitoarelor în calea schimburilor, provenite din evoluţia eterogenă a legislaţiilor naţionale. Totuşi, directiva nu face decât să introducă, definitiv şi în mod durabil, noi obstacole în calea comerţului.
  1. În cazul altor directive care se întemeiază pe dispoziţiile art. 100 A din Tratat şi care interzic anumite activităţi, recurentul arată că aceste acte sunt diferite de directiva atacată. Astfel, interdicţia publicităţii mincinoase vizează favorizarea schimburilor transfrontaliere garantând o publicitate loială la nivel comunitar; în acelaşi mod, interdicţia de utilizare a anumitor compuşi din produse, a anumitor procedee de fabricaţie sau a unor forme de comercializare nocive pentru sănătate urmăreşte crearea unei pieţe interne pentru produsele în cauză, permiţând să fie fabricate, comercializate sau consumate fără riscuri pentru sănătate.
  1. Recurentul subliniază de asemenea că alegerea art. 100 A ca bază juridică nu trebuie să fie posibilă decât în cazul în care limitarea libertăţilor fundamentale şi denaturarea concurenţei sunt importante. În această privinţă recurentul observă că jurisprudenţa Curţii privind art. 30 şi 36 din Tratat, conform căreia aceste dispoziţii interzic chiar şi obstacolele minime în calea schimburilor, nu se poate transpune într-un domeniu în care este vorba despre delimitarea competenţelor între Comunitate şi statele membre. Dacă legiuitorul comunitar ar putea armoniza legislaţiile naţionale chiar în absenţa unei incidenţe sensibile asupra pieţei interne, ar fi posibil să se adopte directive în orice domeniu, iar controlul jurisdicţional al respectării art. 100 A, ar deveni superfluu.
  1. Această interpretare a art. 100 A din Tratat îşi găseşte, pe de altă parte, sprijin în jurisprudenţa Curţii (Deciziile din 18 martie 1980 Commission/Italie, 91/79, Rec. p. 1099, pct. 8, şi din 11 iunie 1991, Comisie/Consiliu, numit „Dioxid de titan”, C-300/89, Rec. p. I-2867, pct. 23).
  1. Or, consideraţiile recurentului rezumate la punctele 13 şi 22 din prezenta decizie demonstrează în mod evident inexistenţa obstacolelor importante în faţa schimburilor de suporturi publicitare pentru produsele din tutun şi a liberei prestaţii de servicii de către agenţiile de publicitate, precum şi absenţa denaturării sensibile a concurenţei între aceste agenţii.
  1. În sfârşit, recurentul scoate în evidenţă că recursul la art. 100 A nu este posibil atunci când „centrul de gravitaţie” a unei măsuri nu constă în favorizarea unei pieţe interne ci în protejarea sănătăţii publice.
  1. Conform unei jurisprudenţe constante, Comunitatea nu poate lua ca fundament juridic art. 100 A atunci când actul care urmează să fie adoptat are ca efect numai în mod accesoriu armonizarea normelor pieţei în interiorul Comunităţii (Deciziile din 4 octombrie 1991, Parlament/Consiliu, C-70/88, Rec. p. I-4529, pct. 17; din 17 martie 1993, Commisia/Consiliu, C-155/91, Rec. p. I-939, pct. 19; din 28 iunie 1994, Parlament/Consiliu, C-187/93, Rec. p. I-2857, pct. 25 şi din 12 noiembrie 1996, Regatul Unit/Consiliu, C-84/94, Rec. p. I-5755, pct. 45).
  1. Or, atât geneza directivei, cât şi analiza conţinutului şi obiectivului ei demonstrează că „centrul de gravitaţie” al acestui act este protecţia sănătăţii publice.
  1. În ceea ce priveşte Decizia Dioxid de titan, menţionată anterior, recurentul relevă că directiva atacată este diferită de cea care era în cauză în respectiva decizie. Într-adevăr, conform acesteia, în dosarul Dioxid de titan, politica mediului şi realizarea pieţei interne erau urmărite la acelaşi nivel şi fiecare dintre aceste obiective ale Comunităţii beneficia de un temei juridic propriu, art. 130 R din Tratat CE (devenit, după modificare, art. 174 CE) şi respectiv art. 100 A din Tratat, permiţând armonizarea reglementărilor naţionale. Or, nu acesta este cazul în prezenta speţă, politica de sănătate publică fiind „centrul de gravitaţie” al directivei, iar măsurile de armonizare în acest domeniu fiind în mod expres interzise prin art. 129 alin. (4) prima liniuţă din Tratatul CE (devenit, după modificare, art. 152 alin. (4) primul paragraf CE).
  1. Parlamentul, Consiliul şi intervenienţii care îi susţin consideră că directiva a fost adoptată în mod valabil pe baza art. 100 A din Tratat, întemeindu-şi poziţia lor, pe de-o parte, pe existenţa unei pieţe interne în sectorul publicităţii pentru produsele de tutun şi, pe de altă parte, pe analiza art. 100 A.
  1. Parlamentul, Consiliul şi Comisia arată că există o piaţă internă în sectorul publicităţii pentru produsele din tutun, în care campaniile publicitare sunt deseori centralizate şi concepute de către agenţii stabilite în Comunitate. Dacă punerea în aplicare a strategiilor publicitare şi a temelor publicitare alese se efectuează la nivel naţional, alegerea temelor, selectarea simbolurilor, a logo-urilor şi a altor elemente se elaborează şi se oferă la nivel transfrontalier, vizând consumatorii din mai multe state membre.
  1. În ceea ce priveşte sectorul Horeca, Consiliul arată că, deşi efectul publicităţii este limitat la publicul local, suporturi publicitare identice se pot utiliza în mai multe state membre, limba utilizată fiind deseori engleza.
  1. Cât priveşte distribuirea gratuită, Parlamentul şi Consiliul subliniază aspectele transfrontaliere ale acestei forme de publicitate, care se încadrează într-un concept publicitar definit şi pus în aplicare în mod uniform pentru o marcă. Parlamentul adaugă că interzicerea distribuirii gratuite se justifică prin necesitatea împiedicării ocolirii reglementării.
  1. Libera circulaţie a revistelor, în special a celor pe care companiile aeriene le pun la dispoziţia pasagerilor în timpul zborurilor intracomunitare, precum şi a ziarelor publicate într-un stat membru şi circulând în alte state membre, care conţin publicitate pentru produsele din tutun, ar putea fi împiedicată în urma divergenţelor legislative existente.
  1. În ceea ce priveşte produsele de diversificare, Parlamentul şi Consiliul relevă că, spre deosebire de cele susţinute de recurent, art. 3 alin. (2) din Directivă este o dispoziţie precisă şi trebuie interpretată în sensul că un stat membru nu poate împiedica comercializarea unui produs legal pus pe piaţă într-un alt stat membru care s-a prevalat de posibilitatea care îi este oferită prin respectiva dispoziţie.
  1. Parlamentul şi Consiliul menţionează că sponsorizarea deţine şi elemente transfrontaliere. În această privinţă, aceştia observă că suporturile publicitare utilizate în evenimentele sponsorizate, ca şi maşinile, uniformele piloţilor de curse şi panourile ridicate de-a lungul circuitului, nu au ca ţintă numai publicul local. În orice caz, conform Consiliului, este suficient ca sponsorul şi societatea sponsorizată să fie stabilite în state membre diferite pentru a se stabili un context transfrontalier
  1. În sfârşit, Parlamentul, Consiliul şi Comisia subliniază că, ţinând seama de divergenţele dintre legislaţiile naţionale, agenţiile publicitare nu ar putea concepe şi oferi concepte publicitare uniforme la nivel comunitar.
  1. Conform acestora, directiva care, datorită apropierii dispoziţiilor legislative, creează un cadru uniform pentru publicitatea pentru produsele din tutun pe piaţa internă, ar putea fi adoptată în mod valabil pe baza art. 100 A din Tratat.
  1. În această privinţă, Parlamentul, Consiliul şi Comisia arată că această competenţă conferită de dispoziţia respectivă a Consiliului nu urmăreşte neapărat liberalizarea schimburilor, ci regularizarea pieţei. Aceasta explică faptul că directivele conţinând anumite interdicţii s-au putut adopta pe baza art. 100 A.
  1. Astfel, Directiva Consiliului 92/41/CEE din 15 mai 1992 de modificare a Directivei 89/622/CEE privind apropierea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative ale statelor membre în domeniul etichetării produselor din tutun (JO L 158, p. 30), interzice punerea pe piaţă a tutunului destinat utilizării orale, iar Directiva Consiliului 91/339/CEE din 18 iunie 1991 privind a unsprezecea modificare a Directivei 76/769/CEE privind apropierea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative ale statelor membre privitoare la limitarea punerii pe piaţă şi de utilizarea anumitor substanţe şi preparate periculoase (JO L 186, p. 64), duce la interzicerea totală a utilizării substanţelor enumerate în documentul respectiv.
  1. În domeniul publicităţii, directive ca Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 97/55/CE din 6 octombrie 1997 de modificare a Directivei 84/450/CEE privind publicitatea mascată în scopul de a include în aceste prevederi publicitatea comparativă (JO L 290, p. 18), şi Directiva Consiliului 92/28/CEE din 31 martie 1992 privind publicitatea făcută medicamentelor de uz uman (JO L 113, p. 13), nu au ca obiectiv liberalizarea schimburilor. Această din urmă Directivă conţine îndeosebi, mari interdicţii de publicitate, în special publicitatea în favoarea medicamentelor pentru care nu a fost eliberată o autorizaţie de punere pe piaţă conformă cu dreptul comunitar (art. 2 alin. (1)), precum şi a medicamentelor care nu pot fi eliberate decât cu prescripţie medicală (art. 3 alin. (1) prima liniuţă).
  1. Parlamentul, Consiliul şi Comisia menţionează de asemenea alte directive care conţin anumite interdicţii parţiale, cum ar fi cea privind publicitatea televizată pentru produsele din tutun [Directiva Consiliului 89/552/CEE din 3 octombrie, urmărind coordonarea anumitor dispoziţii legale, de reglementare şi administrative ale statelor membre privind exercitarea activităţii de televiziune (JO L 298, p. 23)], precum şi măsuri care au o legătură indirectă cu libertăţile fundamentale, ca cele care privesc ora de vară [cea de-a şaptea Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului 94/21/CE din 30 mai 1994 cu privire la dispoziţiile privind ora de vară (JO L 164, p. 1)] sau accesul la reţeaua telefonică internaţională în Comunitate [Decizia Consiliului 92/264/CEE din 11 mai 1992, privind adoptarea unui prefix comun pentru accesul la reţeaua telefonică internaţională în Comunitate (JO L 137, p. 21)].
  1. Recursul la art. 100 A din Tratat nu se limitează la cazul în care divergenţele legislative dau efectiv loc la încălcări ale libertăţilor fundamentale sau la denaturări ale concurenţei. Aşa cum a arătat această Curte în Decizia din 13 iulie 1995, Spania/Consiliu (C-350/92, Rec. p. I-1985, pct. 33), este suficient ca nepotrivirile între legislaţiile statelor membre să ameninţe încălcarea libertăţilor fundamentale. Recursul la art. 100 A este chiar posibil pentru a se preveni o evoluţie eterogene a legislaţiilor naţionale, ducând la noi disparităţi (Decizia Spania/Consiliu, menţionată anterior, pct. 35).
  1. În ceea ce priveşte argumentul înaintat de către recurent potrivit căruia recursul art. 100 A ca bază juridică nu trebuie să fie posibil decât în cazul în care divergenţele legislative dau naştere la piedici serioase în calea schimburilor sau la denaturări importante ale concurenţei, Consiliul subliniază că această delimitare, dedusă din dreptul concurenţei, nu poate fi utilizată în domeniul art. 100 A. Delimitarea competenţelor trebuie să fie reglementată de criterii obiective şi universale.
  1. Comisia arată de asemenea că, în speţă, există denaturări reale ale concurenţei. În această privinţă, ea arată că, ţinând cont de divergenţele legislative existente, agenţiile de publicitate nu au aceleaşi şanse de a realiza profituri, în funcţie de locaţia lor sau de piaţa pe care îşi desfăşoară activitatea. În caz de simplă toleranţă cu privire la ziarele sau periodicele din alte state membre, în pofida unei legislaţii restrictive pentru presa din statul membru în cauză, se produce o denaturare a concurenţei chiar în acest stat.
  1. Fiind vorba de sponsorizare, asemenea divergenţe au o influenţă asupra alegerii locului de desfăşurare a manifestărilor sponsorizate de către fabricanţii de tutun, ceea ce ar antrena consecinţe economice importante atunci când este vorba de competiţii sportive precum cursele de Formula 1.
  1. În sfârşit, producătorii şi vânzătorii produselor din tutun nu beneficiază de aceleaşi condiţii de concurenţă pentru a exercita o acţiune asupra poziţiilor lor pe piaţă. Într-adevăr, în statele membre cu o legislaţie restrictivă, operatorii economici nu ar putea menţine sau ameliora poziţia lor pe piaţă decât printr-o concurenţă de preţuri.
  1. Referitor la argumentul recurentului potrivit căruia protecţia sănătăţii publice ar constitui „centrul de gravitaţie” al directivei, Parlamentul, Consiliul şi Comisia afirmă că din jurisprudenţa Curţii rezultă că elementul esenţial care trebuie luat în considerare pentru aprecierea alegerii temeiului juridic al unui act este textul actului în discuţie. Or, reiese din formularea şi din locul celui de-al treilea şi al patrulea motiv din directivă că protecţia sănătăţii persoanelor constituie un obiectiv al acesteia, urmat în context de dispoziţiile din art. 100 A alin. (3) şi (4) din Tratat, dar că aceasta nu constituie obiectivul său principal.
  1. La fel, al doilea motiv şi art. 5 din directivă, recunoscând dreptul Statelor membre de a stabili dispoziţii mult mai stricte decât cele prevăzute în directivă pentru a asigura protecţia sănătăţii publice, demonstrează de asemenea într-o maniera clară caracterul accesoriu şi subordonat al imperativului protecţiei sănătăţii persoanelor.
  1. Comisia relevă, în această privinţă, că marea importanţă a protecţiei sănătăţii publice în directivă se explică prin faptul că protecţia constituie obiectivul principal, chiar unic, al măsurilor naţionale care au făcut obiectul armonizării legislative, dar că devine, în cadrul directivei, un obiectiv secundar.
  1. Parlamentul, Consiliul şi Comisia subliniază, în sfârşit, că dacă directiva impune o interdicţie cuprinzătoare a publicităţii pentru produsele din tutun, aceasta rezultă din obligativitatea impusă prin art. 100 A alin. (3) din Tratat de a se lua ca punct de reper un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii persoanelor, precum şi necesitatea prevenirii riscului de eludare a interdicţiei.
  1. Conform guvernului Regatului Unit, recurentul scoate în mod nejustificat în evidenţă că directiva este incorect întemeiată pe dispoziţiile art. 100 A din Tratat, pe motiv că obiectivul său principal nu ar fi eliminarea obstacolelor din comerţ pentru suporturile publicitare şi prestările de servicii corespunzătoare, ci protecţia sănătăţii publice.
  1. În această privinţă, el face observaţia că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, alegerea bazei juridice a unui act trebuie să se bazeze pe elemente obiective, care pot fi controlate jurisdicţional, printre care, în special, scopul şi conţinutul actului.
  1. Or, guvernul respectiv consideră că, în mod obiectiv, directiva urmăreşte obiective indisociabil legate de protecţia sănătăţii umane şi altele legate de eliminarea disparităţilor în condiţiile de exercitare a concurenţei şi de liberalizarea schimburilor economice. Demersul recurentului vizând să stabilească cel mai important dintre aceste obiective este nu numai contrar criteriului obiectiv stabilit de Curte, dar şi impracticabil.
  1. Guvernul Regatului Unit subliniază că art. 100 A din Tratat dă competenţă Consiliului şi Parlamentului în adoptarea măsurilor care au ca obiectiv stabilirea şi funcţionarea pieţei interne şi consideră că acesta este şi cazul în speţă.
  1. Conform acestui guvern, pentru ca o măsură să fie în mod îndreptăţit întemeiată pe art. 100 A, nu se impune demonstrarea că are ca efect creşterea volumului de schimburi transfrontaliere. Este suficient ca măsura respectivă să elimine inegalităţile în condiţiile de exercitare a concurenţei.
  1. Or, directiva urmăreşte eliminarea denaturării concurenţei nu numai pe piaţa publicităţii, ci şi pe piaţa produselor din tutun, armonizând condiţiile în care fabricanţii îşi pot promova produsele. Aceasta armonizează şi condiţiile în care evenimentele culturale şi sportive pot fi sponsorizate de către industria tutunului.
  1. În această privinţă, guvernul Regatului Unit arată că cluburile sportive profesioniste constituie întreprinderi în concurenţă unele cu celelalte şi că s-ar aduce atingere condiţiilor acestei concurenţe dacă cluburile din diferite state membre nu ar putea primi aceleaşi subsidii din partea industriei tutunului, îndeosebi predispusă la sponsorizarea de evenimente sportive, astfel încât să combată ideea că aceste produse sunt asociate cu o sănătate proastă.
  1. Guvernul respectiv adaugă că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un act poate fi adoptat în vederea anticipării adoptării normelor naţionale disparate care riscă să ridice piedici în calea schimburilor. Situaţia actuală de toleranţă faţă de publicaţiile care conţin publicitate pentru produsele din tutun s-ar putea schimba, ţinând seama de evoluţia reglementărilor naţionale, devenite din ce în ce mai stricte. Există, în consecinţă, un risc de creştere a obstacolelor în calea schimburilor, pe care directiva urmăreşte să le elimine.
  1. În ceea ce priveşte argumentul înaintat de către recurent potrivit căruia recursul art. 100 A ca bază juridică nu trebuie să fie posibil decât în cazul în care divergenţele legislative dau naştere la piedici serioase în calea schimburilor sau la denaturări importante ale concurenţei, guvernul Regatului Unit arată că nici un criteriu precis nu permite să se procedeze la o astfel de delimitare.
  1. Acest guvern subliniază că interpretarea pe care o propune art. 100 A este confirmată de către jurisprudenţa Curţii, conform căreia o directivă care se limitează la interzicerea anumitor activităţi în vederea suprimării denaturării concurenţei poate fi adoptată pe temeiul articolului respectiv (Decizia Dioxid de titan, menţionată anterior).
  1. Guvernul francez consideră că directiva a fost în mod valabil adoptată în temeiul art. 100 A din Tratat. În această privinţă, aduce argumente extrase din precedente legislative din domeniul armonizării în sectorul sănătăţii publice, din jurisprudenţa Curţii asupra art. 129 din Tratat şi în sfârşit, din baza juridică aleasă pentru noile lucrări de armonizare în curs.
  1. În ceea ce priveşte precedentele legislative, acest guvern se referă la directivele în domeniul produselor farmaceutice, începând cu Directiva Consiliului 65/65/CEE din 26 ianuarie 1965 de apropiere a dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative privind specialităţile farmaceutice (JO 1965, 22, p. 369) şi până la Directiva Consiliului 90/220/CEE din 23 aprilie 1990 privind diseminarea voluntară a organismelor genetic modificate în mediul înconjurător (JO L 117, p. 15), precum şi Directiva Consiliului 76/768/CEE din 27 iulie 1976 de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind produsele cosmetice (JO L 262, p. 169). În aceste directive, finalitatea protecţiei sănătăţii publice coexistă cu obiectivul liberei circulaţii a produselor şi eliminarea denaturării concurenţei, iar validitatea dispoziţiilor lor care armonizează legislaţiile naţionale în domeniul sănătăţii publice nu a fost contestată.
  1. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii privind art. 129 din Tratat, guvernul francez citează Deciziile din 5 mai 1998, Regatul -Unit/Comisia (C-180/96, Rec. p. I-2265) şi din 4 aprilie 2000, Comisia/Consiliu (C-269/97, Rec. p. I-2257), în care Curtea a precizat că normele din domeniul protecţiei sănătăţii persoanelor sunt o componentă a altor politici ale Comunităţii şi, în special, a politicii privind piaţa internă.
  1. În sfârşit, acest guvern arată că temeiul juridic al proiectului de directivă privind apropierea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative ale statelor membre în domeniul fabricării, prezentării şi vânzării produselor din tutun este art. 100 A din Tratat. În afară de aceasta, au început negocieri în cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în vederea, în special, a încheierii unui protocol privind publicitatea pentru produsele din tutun. Or, baza juridică a mandatului conferit Comisiei pentru participarea la negocieri este art. 228 din Tratat CE (devenit, după modificare, art. 300 CE).
  1. Guvernul finlandez arată că, ţinând seama de obstacolele în calea schimburilor şi de denaturarea concurenţei, cauzate de divergenţele între legislaţiile naţionale, directiva a putut fi valabil adoptată în temeiul art. 100 A din Tratat.
  1. În această privinţă, guvernul finlandez subliniază elementele transfrontaliere ale pieţei publicităţii, precum şi ale publicităţii pentru produsele din tutun, invocate de Parlament, Consiliu şi Comisie, şi adaugă că internaţionalizarea acestei pieţe este accentuată de comunicarea electronică, în special de publicitatea prin Internet. Beneficiind de mijloace de comunicare precum televiziunea, publicitatea pentru produsele din tutun reuşeşte să pătrundă în statele membre unde este interzisă. Astfel, într-un stat membru ca Finlanda, unde publicitatea directă pentru produsele din tutun este interzisă din anul 1976, anumite studii demonstrează că, de exemplu, în 1996, programele sportive difuzate timp de o lună pe trei canale de televiziune naţionale au conţinut patru ore de publicitate pentru astfel de produse.
  1. Guvernul finlandez menţionează, de asemenea, denaturarea concurenţei în sectorul produselor din tutun şi al sponsorizării. Acest mod de marketing, care este inaccesibil micilor întreprinderi, creează situaţii de inegalitate incompatibile cu piaţa comună.
  1. În ceea ce priveşte importanţa acordată protejării sănătăţii în Directivă, argumentaţia guvernului finlandez este identică în substanţă cu cea dezvoltată de către Parlament, Consiliu şi Comisie şi rezumată la pct. 54 – 57 din prezenta decizie.

Analiza Curţii

Alegerea art. 100 A, art. 57 alin. (2) şi art. 66 din Tratat ca temei juridic şi controlul jurisdicţional al acestuia

  1. Directiva are ca domeniu de aplicare apropierea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative a Statelor membre privind publicitatea şi sponsorizarea pentru produsele din tutun. Este vorba despre măsuri naţionale în mare parte inspirate din obiective de politică a sănătăţii publice.
  1. Or, art. 129 alin. (4) prima liniuţă din Tratat exclude orice armonizare a dispoziţiilor legale şi de reglementare a Statelor membre urmărind protejarea şi ameliorarea sănătăţii umane.
  1. Această dispoziţie nu implică totuşi faptul că măsuri de armonizare adoptate pe baza altor dispoziţii din Tratat nu pot avea o incidenţă asupra protejării sănătăţii umane. Art. 129 alin. (1) paragraful al treilea prevede că normele în domeniul protecţiei sănătăţii sunt o componentă a altor politici din Comunitate.
  1. Totuşi, recursul la alte articole din Tratat ca temei juridic nu poate fi utilizat pentru a eluda excluderea expresă a oricărei armonizări enunţată în art. 129 alin. (4) prima liniuţă din Tratat.
  1. În speţă, apropierea reglementărilor naţionale privind publicitatea şi sponsorizarea pentru produsele din tutun, prevăzută prin directivă, s-a efectuat în temeiul art. 100 A, art. 57 alin. (2) şi art. 66 din Tratat.
  1. Art. 100 A alin. 1 din Tratat acordă competenţă Consiliului, statuând conform procedurii menţionată în art. 189 B din Tratatul CE (devenit, după modificare, art. 251 CE) şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, pentru a adopta măsurile privind apropierea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative a Statelor membre care au ca obiect stabilirea şi funcţionarea pieţei interne.
  1. În conformitate cu art. 3, menţionat anterior, din Tratatul CE [devenit, după modificare art. 3 alin. (1) lit. (c) CE], piaţa internă se caracterizează prin abolirea, între statele membre, a obstacolelor în calea  liberei circulaţii a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. Art. 7 A din Tratatul CE (devenit, după modificare, art. 14 CE), care prevede măsurile care urmează să fie luate în vederea stabilirii pieţei interne, precizează, în alin. (2), că această piaţă, cuprinde un spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor Tratatului.
  1. Rezultă din lectura coroborată a acestor dispoziţii că măsurile menţionate în art. 100 A alin. (1) din Tratat sunt destinate să amelioreze măsurile de stabilire şi de funcţionare a pieţei interne. Interpretarea acestui articol în sensul că ar conferi legiuitorului comunitar o competenţă generală pentru a reglementa piaţa internă este nu numai contrară formulării dispoziţiilor menţionate anterior, ci incompatibilă şi cu principiul consacrat în art. 3 B din Tratatul CE (devenit art. 5 CE) conform căruia competenţele Comunităţii sunt competenţe de atribuţie.
  1. În afară de aceasta, un act adoptat în temeiul art. 100 A din Tratat trebuie să aibă efectiv ca obiect ameliorarea măsurilor de stabilire şi de funcţionare a pieţei interne. Dacă simpla constatare de nepotriviri între reglementările naţionale, ca şi riscul abstract al încălcărilor libertăţilor fundamentale sau de denaturare a concurenţei care pot decurge din aceasta, era suficientă pentru a justifica alegerea art. 100 A ca temei juridic, controlul jurisdicţional al respectării bazei juridice ar putea fi lipsit de eficacitate. Curtea ar fi atunci împiedicată să-şi exercite funcţiunea care-i incumbă în temeiul art. 164 din Tratatul CE (devenit art. 220 CE), şi anume de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului.
  1. Astfel, în controlul respectării temeiului juridic al art. 100 A, Curtea trebuie să verifice dacă actul a cărui validitate este în cauză urmăreşte efectiv obiectivele invocate de către legiuitorul comunitar (a se vedea, în special, Deciziile Spania/Consiliu, menţionate anterior, pct. 25- 41 şi cea din 13 mai 1997, Germania/Parlament şi Consiliu, C-233/94, Rec. p. I-2405, pct. 10-21).
  1. Este adevărat că, aşa cum a subliniat Curtea la pct. 35 din Decizia Spania/Consiliu, menţionată anterior, recursul la art. 100 A ca temei juridic este posibil în vederea prevenirii apariţiei obstacolelor viitoare în calea schimburilor rezultate din evoluţia eterogenă a legislaţiilor naţionale. Totuşi, apariţia unor asemenea obstacole trebuie să fie verosimilă şi măsura în cauză trebuie să aibă ca obiect prevenirea lor.
  1. Consideraţiile care preced se aplică la interpretarea art. 57 alin. (2) din Tratat, citit în combinaţie cu art. 6 din Tratat, care se referă în mod expres la măsurile destinate să faciliteze accesul la activităţile de servicii şi la exercitarea acestora. Într-adevăr, aceste dispoziţii au ca obiect şi să confere legiuitorului comunitar o competenţă specifică pentru adoptarea măsurilor destinate să amelioreze funcţionarea pieţei interne.
  1. În afară de aceasta, din moment ce condiţiile trimiterii la art. 100 A, art. 57 alin. (2) şi art. 66 ca temei juridic juridică sunt îndeplinite, legiuitorul comunitar nu poate fi împiedicat să se bazeze pe acest temei juridic, pe motiv că protecţia sănătăţii publice este determinantă în alegerile care urmează să fie făcute. Dimpotrivă, art. 129 alin. (1) paragraful al treilea prevede că normele în domeniul protecţiei sănătăţii sunt o componentă a altor politici ale Comunităţii, iar art. 100 A alin. (3) cere în mod expres ca, în armonizarea realizată, să se garanteze un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii persoanelor.
  1. Este necesar să se verifice dacă, ţinând seama de cele prezentate anterior, directiva poate fi adoptată în temeiul art. 100 A, art. 57 alin. (2) şi art. 66 din Tratat.

Directiva

  1. În primul motiv din directivă, legiuitorul comunitar constată existenţa divergenţelor între reglementările naţionale privind publicitatea şi sponsorizarea pentru produsele din tutun şi arată că, prin faptul că publicitatea şi sponsorizările respective depăşesc frontierele statelor membre, aceste disparităţi sunt de natură să creeze obstacole în calea circulaţiei produselor, suporturi ale activităţilor respective, şi a liberei prestaţii de servicii în domeniu, precum şi să determine denaturări ale concurenţei, împiedicând în acest fel funcţionarea pieţei interne.
  1. Conform celui de-al doilea motiv din directivă, este cazul să se elimine aceste obstacole şi, în acest scop, să se apropie normele privind publicitatea şi sponsorizarea pentru produsele din tutun., lăsând Statelor membre posibilitatea de a prescrie, în anumite condiţii, cerinţele pe care le consideră necesare pentru a asigura protecţia sănătăţii persoanelor.
  1. Directiva interzice, în art. 3 alin. (1) orice formă de publicitate sau de sponsorizare pentru produsele din tutun, iar în art. 3 alin. (4) orice distribuire gratuită care are ca scop sau ca efect promovarea acestor produse. Rămân, totuşi, în afara domeniului de aplicare a directivei, comunicările între specialiştii participanţi la comerţul cu tutun, publicitatea la locul de vânzare şi cea inserată în publicaţiile editate şi imprimate în ţările terţe care nu sunt în principal destinate pieţei comunitare (art. 3 alin. (5)).
  1. Directiva interzice, de asemenea, utilizarea aceluiaşi nume pentru produsele din tutun şi pentru alte produse şi servicii începând cu 30 iulie 1998, exceptând produsele şi serviciile comercializate înaintea acestei date sub un nume utilizat pentru un produs din tutun, pentru care utilizarea acestui nume este autorizată în anumite condiţii (art. 3 alin. (2)). Începând cu data de 30 iulie 2001, produsele din tutun trebuie să nu poarte numele, marca, simbolul sau orice alt element distinctiv al vreunui alt produs sau serviciu, în afară de cazul în care respectivul produs din tutun nu a fost deja comercializat sub acest nume, marcă, simbol sau orice element înaintea acestei date [art. 3 alin. (3) lit. (a)].
  1. În conformitate cu art. 5, directiva nu aduce atingere posibilităţii Statelor membre de a prevedea, cu respectarea dispoziţiilor Tratatului, cerinţe mai stricte, pe care le consideră necesare pentru a asigura protecţia sănătăţii persoanelor, în legătură cu publicitatea şi sponsorizarea pentru produsele din tutun.
  1. Este necesar deci să se verifice dacă directiva contribuie efectiv la eliminarea obstacolelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi a liberei prestări de servicii, precum şi la eliminarea denaturării concurenţei.

Eliminarea obstacolelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi a liberei prestări de servicii

  1. Trebuie admis că, în virtutea disparităţilor existente între legislaţiile naţionale privind publicitatea pentru produsele din tutun, există sau pot într-adevăr apărea obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor sau a liberei prestări de servicii.
  1. Când este vorba, de exemplu, despre publicaţii periodice, reviste sau ziare care conţin publicitate pentru produsele din tutun, este adevărat că, după cum a demonstrat recurentul, nu există la ora actuală nici un obstacol la importul acestor articole de presă în statele membre care interzic publicitatea pentru produsele din tutun. Totuşi, ţinând seama de evoluţia legislaţiilor naţionale într-un sens mereu mai restrictiv în ceea ce priveşte publicitatea pentru produsele din tutun, care corespunde convingerilor potrivit cărora această publicitate atrage după sine o creştere sensibilă a consumului de tutun, este de aşteptat să apară în viitor obstacolele la libera circulaţie a produselor de presă.
  1. Art. 100 A din Tratat poate deci permite, în principiu, adoptarea unei directive de interzicere a publicităţii pentru produsele din tutun în publicaţii periodice, reviste şi ziare, în vederea asigurării liberei circulaţii a acestor produse de presă, aşa cum Directiva 89/552 interzice, în art. 13, publicitatea televizată pentru produsele din tutun, cu scopul de a promova libera transmisie a programelor de televiziune.
  1. Totuşi, pentru o mare parte a formelor de publicitate pentru produsele din tutun, interzicerea lor, care rezultă din art. 3 alin. (1) din Directivă nu poate fi justificată de necesitatea eliminării obstacolelor din calea liberei circulaţii a suporturilor publicitare sau a liberei prestări de servicii în domeniul publicităţii. Este cazul, în special, al interzicerii publicităţii prin afişe, umbrele de soare, scrumiere şi alte obiecte utilizate în hoteluri, restaurante, cafenele, precum şi al interzicerii mesajelor publicitare la cinema, interdicţii care nu contribuie deloc la facilitarea schimburilor produselor în cauză.
  1. Desigur, un act adoptat în temeiul art. 100 A, art. 57 alin. (2), şi art. 66 din Tratat poate conţine dispoziţii care nu contribuie la eliminarea obstacolelor în calea exercitării libertăţilor fundamentale, ca urmare a faptului că sunt necesare pentru a evita eludarea anumitor interdicţii având un astfel de obiectiv. Este totuşi evident că acesta nu este cazul în ceea ce priveşte interdicţiile în cauză menţionate la punctul precedent
  1. În afară de aceasta, directiva nu asigură libera circulaţie a produselor care ar fi conforme cu dispoziţiile sale.
  1. În această privinţă, contrar a ceea ce susţin Parlamentul şi Consiliul, art. 3 alin. (2) din directivă, privind produsele de diversificare, nu poate fi interpretat în sensul că, atunci când sunt îndeplinite normele prevăzute în Directivă; astfel de produse, a căror comercializare este autorizată într-un stat membru, pot circula liber în celelalte state membre, chiar şi în cele în care produsele respective sunt interzise.
  1. Într-adevăr, în conformitate cu art. 5 din directivă, statele membre păstrează dreptul de a adopta, în conformitate cu Tratatul, cerinţele mai stricte, pe care le consideră necesare pentru a asigura protejarea sănătăţii persoanelor, în ceea ce priveşte publicitatea şi sponsorizarea pentru produsele din tutun.
  1. În plus, directiva nu conţine nici o clauză care să consacre libera circulaţie a produselor conform dispoziţiilor sale, spre deosebire de alte directive care lasă statelor membre posibilitatea adoptării unor măsuri mai stricte în vederea protejării unui interes general [a se vedea, în special, art. 7 alin. (1) din Directiva Consiliului 90/239/CEE din 17 mai 1990, privind apropierea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative ale statelor membre cu privire la conţinutul maxim de gudroane al ţigaretelor (JO L 137, p. 36), şi art. 8 alin. (1) din Directiva Consiliului 89/622/CEE din 13 noiembrie 1989, privind apropierea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative ale statelor membre domeniul etichetării produselor din tutun. (JO L 359, p. 1)].
  1. În aceste condiţii, trebuie constatat că legiuitorul comunitar nu poate să se bazeze pe necesitatea eliminării obstacolelor în calea liberei circulaţii a suporturilor publicitare şi a liberei prestări de servicii pentru adoptarea directivei în temeiul art. 100 A art. 57 alin. (2) şi art. 66 din Tratat.

Eliminarea denaturării concurenţei

  1. În cadrul controlului legalităţii unei directive adoptată în temeiul art. 100 A din Tratat, Curtea verifică dacă denaturarea concurenţei pe care actul urmăreşte să o elimine este importantă (Decizia Dioxid de titan, menţionată anterior, pct. 23).
  1. În lipsa unei asemenea cerinţe, competenţa legiuitorului comunitar nu ar avea practic limite. Într-adevăr reglementările naţionale diferă adesea în ceea ce priveşte normele de desfăşurare a activităţilor pe care le vizează, ceea cea ce are consecinţe directe sau indirecte asupra condiţiilor de exercitare a concurenţei pentru societăţilor în cauză. Rezultă că interpretarea art. 100 A precum şi a art. 57 alin. (2), şi a art. 66 din Tratat în sensul că legiuitorul comunitar ar putea să se bazeze pe aceste articole în vederea eliminării celor mai mici denaturări a concurenţei ar fi incompatibil cu principiul, deja menţionat la pct. 83 din prezenta decizie, conform căruia competenţele Comunităţii sunt competenţe de atribuţie.
  1. Este necesar să se verifice dacă directiva contribuie efectiv la eliminarea denaturării concurenţei.
  1. Dacă este vorba, în primul rând, de agenţii de publicitate şi de fabricanţi de suporturi publicitare, societăţile stabilite pe teritoriul statelor membre mai puţin restrictive cu privire la publicitatea pentru produsele din tutun sunt în mod evident avantajate în termeni economici de ordin de mărime şi creştere a profiturilor. Cu toate acestea, efectele acestor avantaje asupra concurenţei sunt îndepărtate şi indirecte şi nu constituie o denaturare care poate fi calificată ca importantă. Acestea nu se pot compara cu denaturarea concurenţei cauzată de diferenţele în costurile de producţie, ca acelea care au determinat legiuitorul comunitar să adopte Directiva Consiliului 89/428/CEE din 21 iunie 1989 de stabilire a modalităţilor de armonizare a programelor de reducere, în vederea eliminării, a poluării provocate de deşeurile industriei dioxidului de titan (JO L 201, p. 56).
  1. Este adevărat că diferenţele existente între anumite reglementări în domeniul publicităţii pentru tutun pot atrage după sine denaturări importante ale concurenţei. După cum au subliniat Comisia, guvernul finlandez şi cel al Regatului Unit, interzicerea sponsorizării în anumite state membre şi autorizarea acesteia în altele determină schimbarea locului de desfăşurare, în special a unor competiţii sportive, antrenând repercusiuni importante asupra condiţiilor de concurenţă pentru societăţile implicate în asemenea evenimente.
  1. Totuşi, asemenea denaturări, care ar putea constitui un temei pentru recursul la art. 100 A din Tratat în vederea interzicerii anumitor forme de sponsorizare, nu permit utilizarea acestui temei juridic pentru o interdicţie generală a publicităţii, ca cea impusă de directivă.
  1. Dacă este vorba, în al doilea rând, de denaturarea concurenţei pe piaţa produselor din tutun, şi fără a fi necesar să se ia poziţie asupra problemei ridicate de către recurent conform căruia asemenea denaturări nu sunt sub incidenţa directivei, trebuie constatat că, în acest sector, directiva nu este de natură să elimine denaturările importante ale concurenţei.
  1. Desigur, aşa după cum a subliniat Comisia, producătorii şi vânzătorii de produse din tutun trebuie să recurgă la concurenţa prin preţ pentru a influenţa poziţia lor pe piaţă în statele membre cu o legislaţie restrictivă. Totuşi, o asemenea circumstanţă nu constituie o denaturare a concurenţei, ci o restricţie a modurilor de concurenţă, care se aplică în acelaşi mod tuturor operatorilor economici din respectivele state membre. Interzicând într-un mod cuprinzător publicitatea pentru produsele din tutun, directiva ar generaliza pe viitor o asemenea restricţie a modurilor de concurenţă limitând în toate statele membre mijloacele de care dispun operatorii economici pentru a pătrunde sau pentru a se menţine pe piaţă.
  1. În aceste condiţii trebuie să se constate că legiuitorul comunitar nu poate găsi justificare legală în necesitatea eliminării denaturării concurenţei, fie în sectorul publicităţii, fie în sectorul produselor din tutun, pentru a adopta directiva în temeiul art. 100 A, art. 57 alin. (2), şi art. 66 din Tratat.
  1. Ţinând seama de toate consideraţiile de mai sus, o măsură cum este directiva nu poate fi adoptată în temeiul art. 100 A, art. 57 alin. (2), şi art. 66 din Tratat.
  1. În aceste condiţii, considerentele deduse din faptul că art. 100 A, art. 57 alin. (2), şi art. 66 din Tratat nu constituie un temei juridic corespunzător pentru directivă trebuie considerate ca îndreptăţite.
  1. Aşa cum s-a arătat la pct. 98 şi 111 din prezenta decizie, art. 100 A din Tratat ar fi permis adoptarea unei directive care să interzică anumite forme de publicitate şi de sponsorizare pentru produsele din tutun. Totuşi, fiind dat caracterul general al interdicţiei publicităţii şi a sponsorizării pentru produsele din tutun emise prin Directivă, anularea parţială a acesteia ar implica modificarea de către Curte a dispoziţiilor directivei, modificări care incumbă legiuitorului comunitar. Nu este deci posibil ca directiva să fie anulată parţial de către Curte.
  1. De vreme ce considerentele deduse din caracterul eronat al alegerii art. 100 A, art. 57 alin. (2), şi art. 66 din Tratat ca temei juridic au fost considerate ca îndreptăţite, nu este cazul să se examineze celelalte considerente invocate de către recurent. Directiva se anulează în totalitate.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată

  1. În conformitate cu art. 69 alin. (2) din Regulamentul de procedură, partea căzută în pretenţii este obligată să suporte cheltuielile de judecată, dacă se conchide în acest sens. Republica Federală Germania prezentând în concluziile sale solicitarea ca Parlamentul şi Consiliul să suporte cheltuielile de judecată, iar acestea căzând în pretenţiile lor, este cazul să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată. Republica Franceză, Republica Finlanda, Regatul Unit şi Comisia vor suporta propriile lor cheltuieli, conform art. 69 alin. (4) din Regulamentul de procedură.

Pentru aceste considerente,

 

CURTEA

 

 

hotărăşte:

 

1)         Anulează Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 98/43/CE, din 6 iulie 1998, privind apropierea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative a statelor membre în domeniul publicităţii şi al sponsorizării pentru produsele din tutun.

 

2)         Obligă Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată. Republica Franceză, Republica Finlanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Comisia Comunităţilor Europene suportă propriile lor cheltuieli de judecată.

 

Pronunţată în audienţă publică la Luxemburg, la data de 5 octombrie 2000.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Încălcarea obligaţiilor de către un stat membru

Hotărârea Curţii din 12 martie 1987, în cauza Commission c. Allemagne, 178/84, Rec. p. 1227[9]

Încălcarea obligaţiilor de către un stat membru – Cerinţa purităţii berii

Având ca obiect aplicarea «legii purităţii» în cazul berilor importate din alte state membre,

71                Prin cererea înregistrată la grefa Curţii la data de 6 iulie 1984, Comisia Comunităţilor Europene a introdus, în temeiul art. 169 din Tratatul CEE, o acţiune pentru recunoaşterea faptului că, interzicând comercializarea berilor fabricate şi comercializate în mod legal într-un alt stat membru, atunci când aceste beri nu sunt în conformitate cu art. 9 şi 10 din Biersteuergesetz (legea din 14 martie 1952, BGB1. I, p. 149), Republica Federală Germania şi-a încălcat obligaţiile ce îi incumbă în temeiul art. 30 din Tratat.

72                În Ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută, desfǎşuarea procedurii şi susţinerile părţilor, se face trimitere la raportul cauzei. Aceste elemente din dosar nu vor fi reluate în cele ce urmează decât în măsura în care ele sunt necesare deliberării Curţii.

Cu privire la legislaţia internă aplicabilă

73                În cadrul procedurii în faţa Curţii, guvernul german a făcut următoarea prezentare referitoare la legislaţia sa privind berea, prezentare care nu a fost contestată de către Comisie şi care trebuie reţinută în scopul soluţionǎrii cauzei de faţă.

74                Biersteuergesetz (legea fiscală a berii) stabileşte, în Ceea ce priveşte prezenta acţiune, pe de o parte, regulile de fabricaţie care nu se aplică decât fabricilor de bere stabilite în Republica Federală  Germania, şi, pe de altă parte, o reglementare privind utilizarea denumirii de «Bier» (bere) care este valabilă atât pentru berea fabricată în Republica Federală a Germania, cât şi pentru berea din import.

75                Regulile de fabricaţie sunt enunţate în art. 9 din Biersteuergesetz. Alin. 1 din această dispoziţie prevede că, pentru prepararea berii de fermentaţie scăzută, nu se poate utiliza decât malţ din orz, hamei, drojdie şi apă. Alin. 2 din acelaşi articol supune prepararea berii de fermentaţie ridicată aceloraşi cerinţe menţionate anterior, însă cu toate acestea autorizează utilizarea altor malţuri şi a zahărului din trestie, zahărului din sfeclă sau zahărului invertit, pure din punct de vedere tehnic, ca şi a glucozei şi a coloranţilor obţinuţi din zahăr de toate tipurile. În art. 9 alin. 3 se precizează că prin malţ trebuie să se înţeleagă orice cereală făcută să germineze în mod artificial. Trebuie subliniat faptul că, în această privinţă, în conformitate cu art. 17 alin. 4 din regulamentul privind normele de aplicare a Biersteuergesetz (Durchführungsbestimmungen zum Biersteuergesetz din 14 martie 1952) (BGB1. I, p. 153), orezul, porumbul şi sorgul nu sunt cereale în sensul art. 9 alin. 3 din Biersteuergesetz. Derogările de la regulile de fabricaţie din art. 9 alin. 1 şi 2 din Biersteuergesetz, în conformitate cu alin. 7 din aCeeaşi dispoziţie, se pot acorda, la cerere, în cazuri concrete pentru prepararea berilor speciale şi a berii destinate exportului sau cercetărilor ştiinţifice. De asemenea, alin. 8 din acelaşi articol face inaplicabile alin. 1 şi 2 în cazul fabricilor de bere care nu produc bere decât pentru consumul propriu (Hausbrauer). Nerespecatarea regulilor de fabricaţie din art. 9 din Biersteuergesetz atrage răspunderea penală potrivit prevederilor art. 18 alin. 1 pct. (1) din aCeeaşi lege.

76                Regula privind utilizarea în comerţ a denumirii de «Bier» (bere) este conţinută în art. 10 din Biersteuergesetz. În conformitate cu acest articol, nu pot fi comercializate sub denumirea de «Bier» (bere) – separat sau ca element al unei denumiri compuse – sau sub alte denumiri sau reprezentări grafice care ar putea sugera că este vorba de bere, decât băuturile fermentate care sunt în conformitate cu prevederile art. 9 alin. 1, 2, 4, 5 şi 6 din Biersteuergesetz. Această regulă nu implică decât o interdicţie relativă de comercializare, în sensul că băuturile neconforme cu regulile de fabricaţie enunţate mai sus pot fi vândute sub alte denumiri, cu condiţia ca aceste denumiri să nu cadă sub incidenţa restricţiilor prevăzute de art. 10. Nerespecatarea regulii privind denumirea atrage răspunderea penală potrivit prevederilor art. 18 alin. 1 pct. (4) din Biersteuergesetz.

77                Dacă berile conţin aditivi, atunci importul lor în Republica Federală Germania este împiedicat, în plus, de interdicţia de comercializare absolută prevăzută de o altă dispoziţie legislativă internă, şi anume art. 11 alin. 1 pct. (2) din legea privind comerţul cu produse alimentare, produse pe bază de tutun, produse cosmetice şi alte bunuri de consum (Gesetz über den Verkehr mit Lebensmitteln, Tabakerzeugnissen, kosmetischen Mitteln und sonstigen Bedarfsgegenständen), Lebensmittel-und Bedarfgegenständegesetz, din 15 august 1974 (BGB1. I, p. 1945) (în continuare denumit LMBG).

78                Adoptată din consideraţii de prevenţie sanitară, această ultimă lege se sprijină, în materie de aditivi, pe un principiu de interdicţie, sub rezerva autorizării. În art. 2, această lege defineşte aditivii ca fiind «substanţe destinate să fie adăugate produselor alimentare pentru a le influenţa caracteristicile sau pentru a obţine proprietăţi sau efecte speciale» şi exclude de la această definiţie «substanţele de origine naturală sau identice din punct de vedere chimic cu substanţele naturale şi care, conform uzanţelor, sunt utilizate în special din cauza valorii lor nutritive, olfactive sau gustative, ori pentru stimulare şi, de asemenea, apa potabilă şi apa de masă».

79                În art. 11 alin. 1 pct. (1), LMBG interzice utilizarea de aditivi neautorizaţi, în stare pură sau în asociere cu alte substanţe, pentru fabricarea sau prelucrarea profesională a produselor alimentare destinate comercializării. Legea respectivă precizează, în alin. 2 pct. (1) şi alin. 3 din acelaşi articol, că adjuvanţii tehnici şi enzimele nu intră sub incidenţa acestei interdicţii. Conform alin. 2 pct. (1) din acelaşi articol, legea înţelege prin adjuvanţi tehnici «aditivii care sunt separaţi de produsul alimentar, fie în totalitate, fie în aşa fel încât aceştia să nu fie conţinuţi în produsul destinat consumatorului decât sub formă de reziduuri inevitabile din punct de vedere tehnic şi lipsite de efect din punct de vedere tehnologic, în proporţii neglijabile din punctul de vedere al sănătăţii, mirosului şi gustului».

80                În art. 11 alin. 1 pct. (2), LMBG interzice comercializarea cu titlu profesional a produselor care au fost fabricate sau prelucrate fără respectarea interdicţiei de fabricare prevăzute la alin.1 pct. (1), ori care nu sunt conforme cu regulamentul adoptat în temeiul art. 12 alin. 1. În temeiul acestei ultime dispoziţii, un regulament ministerial aprobat de Bundesrat poate autoriza utilizarea anumitor aditivi în mod general, ori pentru anumite produse alimentare sau pentru anumite întrebuinţări, în măsura în care o astfel de autorizare este compatibilă cu protecţia consumatorului, ţinând cont de nevoile tehnologice, nutriţionale şi dietetice. Aceste autorizări sunt conţinute în anexele la regulamentul privind autorizarea utilizării de aditivi în produsele alimentare (Verordnung über die Zulassung von Zusatzstoffen zu Lebensmitteln) din 22 decembrie 1981 (BGB1., P. 1633) (în continuare denumit ZZULV).

81                Ca produs alimentar, berea intră sub incidenţa legislaţiei referitoare la aditivi, însă este supusă unui regim special în această privinţă. Regulile de fabricaţie conţinute în art. 9 din Biersteuergesetz exclud utilizarea oricăror substanţe, altele decât cele enumerate acolo, inclusiv aditivii. Din acest motiv, ele constituie dispoziţii speciale în materie de aditivi în sensul art. 1 alin. 3 din ZZULV. Această dispoziţie rezervă aplicarea regulilor care interzic, limitează sau autorizează utilizarea aditivilor pentru anumite produse alimentare în condiţii diferite de cele din ZZULV. Utilizarea aditivilor din anexele la ZZULV autorizaţi în mod general sau pentru anumite întrebuinţări este în consecinţă exclusă în cazul berii. Această excludere nu este cu toate acestea valabilă decât pentru substanţele care constituie aditivi în sensul LMBG şi pentru utilizarea cărora LMBG însăşi, în calitate de lege ulterioară celei din Biersteuergesetz, nu prevede nici un fel de derogare. Interdicţia privind aditivii în bere nu o include aşadar nici pe cea referitoare la adjuvanţii tehnici şi nici pe cea referitoare la enzime.

82                Rezultă astfel că art. 11 alin. 1 pct. (2) din LMBG, coroborat cu art. 9 din Biersteuergesetz, are ca efect interzicerea importului în Republica Federală Germania a berilor ce conţin substanţe care intră sub incidenţa interdicţiei de utilizare a aditivilor prevăzută de art. 11 alin. 1 pct. (1) din LMBG.

Cu privire la obiectul litigiului

83                Trebuie să se stabilească dacă litigiul poartă doar asupra interdicţiei de comercializare sub denumirea de «Bier» (bere) a berilor care au fost fabricate în alte state membre în conformitate cu reguli care nu corespund celor din art. 9 din Biersteuergesetz sau dacă litigiul poartă şi asupra interdicţiei de importare a berilor care conţin aditivi autorizaţi în statul membru din care provin, însă care sunt interzişi în Republica Federală Germania.

84                În scrisoarea de înştiinţare pe care a adresat-o Republicii Federale Germania, Comisia şi-a îndreptat criticile spre dispoziţiile art. 9 şi 10 din Biersteuergesetz prin faptul că interzic importul în Republica Federală Germania a berilor fabricate în mod legal în alte state membre, datorită faptului că acestea nu au fost fabricate în conformitate cu dispoziţiile aplicabile în Republica Federală Germania. Comisia a estimat că această interdicţie de comercializare nu poate fi justificată de motive de interes general ce ţin de protecţia consumatorilor sau de protecţia sănătăţii publice.

85                În răspunsul la această scrisoare, guvernul german a argumentat că dispoziţiile legislative privind puritatea berii sunt indispensabile pentru protecţia sănătăţii publice pentru că fabricarea berii numai pe baza materiilor prime enumerate în art. 9 din Biersteuergesetz permite evitarea recurgerii la aditivi. Într-o scrisoare suplimentară din 15 decembrie 1982, adresată unui membru al Comisiei, guvernul german a reiterat acest argument, precizând că prevederea de a nu utiliza decât materiile prime enumerate în art. 9 din Biersteuergesetz include interdicţia privind aditivii, interdicţie menită să apere sănătatea publică.

86                În avizul său motivat, Comisia şi-a menţinut punctul de vedere. Potrivit acestuia, faptul că berea fabricată conform tradiţiei germane a regulii purităţii poate fi fabricată fără aditivi nu permite să se excludă la modul general necesitatea tehnologică de utilizare a aditivilor pentru berea fabricată în conformitate cu alte tradiţii sau plecând de la alte materii prime. Comisia estimează că problema necesităţii tehnologice a utilizării de aditivi nu poate fi tranşată decât ţinând cont de metodele de fabricaţie utilizate şi având în vedere anumiţi aditivi determinaţi.

87                În răspunsul la acest aviz motivat, guvernul german şi-a reiterat motivaţiile de prevenţie sanitară care justifică, din punctul său de vedere, dispoziţiile art. 9 şi 10 din Biersteuergesetz. Cu toate acestea, nu a oferit explicaţii privind sfera exactă de cuprindere a acestei legislaţii şi nici privind raporturile ei cu regimul aditivilor.

88                În motivele cererii sale, Comisia a denunţat obstacolele în calea importurilor care iau naştere prin aplicarea Biersteuergesetz berilor fabricate în alte state membre pe baza altor materii prime sau cu aditivi autorizaţi în aceste state.

89                Abia în apărarea sa guvernul german a argumentat că regimul de puritate a berii se bazează pe două legislaţii distincte, însă complementare, şi a oferit descrierea legislaţiei prezentată mai sus.

90                În replică, Comisia a prezentat în mod distinct obiecţiile pe care le formulează împotriva regulii de denumire conţinută în art. 10 din Biersteuergesetz şi obiecţiile pe care trebuia să le formuleze faţă de interzicerea absolută a aditivilor în bere. Potrivit Comisiei, prezentarea completă a legislaţiei aplicabile furnizată de către guvernul german nu modifică fundamental datele prezentului litigiu. Comisia a insistat în această privinţă asupra faptului că ea nu şi-a îndreptat acţiunea exlusiv împotriva art. 9 şi 10 din Biersteuergesetz, ci că a vizat în general interdicţia de comercializare a berii provenind din alte state membre care nu este conformă cu criteriile de fabricaţie conţinute în aceste dispoziţii, iar, în plus, fundamentul legislativ exact al acestei interdicţii nu are importanţă.

91                În aceste condiţii, trebuie să se aibă în vedere, din două motive, faptul că acţiunea se îndreaptă în acelaşi timp împotriva interdicţiei de comercializare sub denumirea de «Bier» (bere) a berilor care au fost fabricate în alte state membre conform unor reguli care nu corespund celor din art. 9 din Biersteuergesetz şi împotriva interdicţiei de import a berilor ce conţin aditivi a căror întrebuinţare este autorizată în statul membru de provenienţă, însă este interzisă în Republica Federală Germania.

92                În primul rând, Comisia a identificat fondul încălcării încă de la începutul procedurii precontencioase privind interdicţia de comercializare de care se loveşte în Republica Federală Germania importul de beri de provenienţă din alte state membre, din cauza faptului că nu au fost fabricate în temeiul unor reguli în conformitate cu cele în vigoare în Republica Federală Germania. Ea nu a avut în vedere art. 9 din Biersteuergesetz decât pentru a preciza aceste reguli. Din expunerea guvernului german, domeniul de aplicare al acestei dispoziţii nu se limitează, de altfel, la materii prime, ci se referă şi la aditivi. Argumentele dezvoltate de către Comisie în cursul procedurii precontencioase cu privire la caracterul nepotrivit al unei interdicţii absolute privind aditivii demonstrează cu prisosinţă faptul că ea avea intenţia de a o include în obiectul acţiunii pe care a intentat-o.

93                În al doilea rând, este important de subliniat faptul că, încă de la începutul procedurii, guvernul german însuşi s-a apărat –  în esenţă –  în contextul aditivilor şi al protecţiei sănătăţii publice, Ceea ce, pe de o parte, implică faptul că el a înţeles şi recunoscut că obiectul litigiului cuprinde şi interdicţia absolută privind utilizarea aditivilor şi, pe de altă parte, exclude posibilitatea de a i se fi adus atingere dreptului la apărare.

Cu privire la interdicţia de comercializare sub denumirea de «Bier» (bere) a berilor ce nu răspund cerinţelor art. 9 din Biersteuergesetz

94                Trebuie să se sublinieze mai întâi că regula de fabricaţie conţinută în art. 9 din Biersteuergesetz nu trebuie să constituie ea însăşi o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative interzise prin art. 30 din Tratat, întrucât ea nu se aplică decât fabricilor de bere stabilite în Republica Federală Germania. Art. 9 din Biersteuergesetz nu este pus în discuţie aici decât în măsura în care art. 10 din Biersteuergesetz, care vizează şi el atât produsele importate din alte state membre cât şi produsele fabricate pe teritoriul naţional, se referă la acest lucru pentru a stabili băuturile pentru comercializarea cărora se poate utiliza denumirea de «Bier» (bere).

95                În Ceea ce priveşte această regulă de denumire, Comisia admite că, atâta timp cât nu s-a realizat o armonizare la nivel comunitar, statele mebre au în principiu competenţa de a determina regulile privind fabricarea, compoziţia şi comercializarea băuturilor. Cu toate acestea, ea subliniază incompatibilitatea cu dreptul comunitar a unui sistem care, precum art. 10 din Biersteuergesetz, interzice utilizarea unei denumiri generice pentru comerţul cu produse fabricate în parte cu materii prime cum sunt orezul şi porumbul, altele decât cele prevăzute pe teritoriul naţional. O astfel de reglementare ar merge în orice caz dincolo de Ceea ce este necesar pentru protecţia consumatorului german, care poate fi foarte bine asigurată prin etichetare sau prin anunţuri. Aceasta ar constitui deci un obstacol interzis prin art. 30 din Tratat.

96                Guvernul german a încercat mai întâi să îşi justifice reglementarea prin motive ce ţin de sănătatea publică. Potrivit acestuia, utilizarea de materii prime diferite de cele admise de art. 9 din Biersteuergesetz implică neapărat utilizarea de aditivi. Cu toate acestea, pe parcursul audierii, guvernul german a recunoscut că art. 10 din Biersteuergesetz, care se reduce la o regulă de denumire, nu are alt obiectiv decât  protecţia consumatorilor. Aceştia ar asocia denumirea «Bier» (bere) cu o băutură fabricată plecând doar de la materiile prime enumerate în art. 9 din Biersteuergesetz. Ar fi aşadar vorba despre împiedicarea inducerii în eroare a consumatorilor cu privire la natura produsului, aceştia fiind făcuţi să creadă că o băutură denumită «Bier« (bere) corespunde cerinţelor legii purităţii atunci când nu este cazul. Guvernul german a susţinut că reglementarea sa nu are nici un scop protecţionist. El a subliniat în această privinţă că materiile prime a căror utilizare este prevăzută de art. 9 alin. 1 şi 2 din Biersteuergesetz nu sunt neapărat de origine naţională şi că utilizarea denumirii de «Bier» (bere) îi este permisă oricărui agent economic care comercializează produse fabricate în conformitate cu regulile prescrise, reguli care pot fi respectate cu uşurinţă şi în altă parte decât în Republica Federală Germania.

97                Trebuie reamintită jurisprudenţa constantă a Curţii (în primul rând hotărârea din 11 iulie 1974, Procureur du roi/Dassonville, 8/74, p. 837) conform căreia interzicerea măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative prevăzută în art. 30 din Tratat include orice «reglementare comercială a statelor membre care poate constitui un obstacol direct sau indirect, în prezent sau în viitor, în calea comerţului intracomunitar».

98                Trebuie subliniat apoi că rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii (în special hotărârea din 20 februarie 1979, Rewe, 120/78, Culegere, p. 649 şi hotărârea din 10 noiembrie 1982, Rau, 261/81, Culegere, p. 3961) «că, în absenţa unei reglementări comune a comercializării produselor despre care este vorba, obstacolele în calea liberei circulaţii intracomunitare care rezultă din diferenţele reglementărilor naţionale trebuie să fie acceptate în măsura în care o astfel de reglementare, aplicabilă nediferenţiat produselor naţionale şi produselor din import, poate fi justificată ca fiind necesară satisfacerii cerinţelor imperative, ţinând, între altele, de protecţia consumatorilor. De asemenea, o astfel de reglementare trebuie să fie proporţională cu obiectivul vizat. Dacă un stat membru are posibilitatea de a opta între mai multe mijloace în vederea atingerii aceluiaşi scop, el este obligat sǎ ia o mǎsurǎ  care sǎ ridice un numǎr minim de obstacole în calea libertăţii de circulaţie a mǎrfurilor».

99                Nu se contestă faptul că aplicarea art. 10 din Biersteuergesetz berilor provenind din alte state membre pentru fabricarea cărora au fost utilizate în mod legal alte materii prime decât malţul de orz, în special orez şi porumb, poate împiedica importul lor în Republica Federală Germania.

100            Rămâne aşadar de verificat dacă aplicarea acestor dispoziţii poate fi justificată de cerinţe imperative ţinând de protecţia consumatorilor.

101            În această privinţă, trebuie respins argumentul guvernului german, conform căruia regula din art. 10 din Biersteuergesetz ar fi indispensabilă pentru protecţia consumatorilor germani pentru că, pentru aceştia, denumirea de «Bier» (bere) ar fi indisociabilă de o băutură fabricată plecând doar de la ingredientele prevăzute de art. 9 din Biersteuergesetz.

102            În primul rând, reprezentările consumatorilor, care pot să difere de la un stat membru la altul, pot şi ele să evolueze odată cu trecerea timpului, chiar şi în interiorul aceluiaşi stat membru. Instituirea pieţei comune este de altfel unul dintre factorii esenţiali care pot contribui la această evoluţie. În timp ce un regim de protecţie a consumatorilor împotriva inducerii în eroare permite să se ţină cont de această evoluţie, o legislaţie de genul art. 10 din Biersteuergesetz împiedică ca acest fapt să se producă. Aşa după cum Curtea a subliniat deja într-un alt context (hotărârea din 27 februarie 1980, Comisie/Regatul Unit, 170/78, Culegere, p. 417), legislaţia unui stat membru nu trebuie să servească la «cristalizarea anumitor obiceiuri ale consumatorilor în scopul menţinerii avantajelor dobândite de industriile naţionale care se străduiesc să le satisfacă».

103            În al doilea rând, în celelalte state membre ale Comunităţii, denumirile care corespund denumirii germane «Bier» (bere) au un caracter generic pentru a desemna o băutură fermentată fabricată pe bază de malţ din orz, indiferent dacă acesta este folosit separat sau împreună cu orez sau porumb. Acelaşi lucru este valabil şi în dreptul comunitar, după cum rezultă din poziţia 22.03 din tariful vamal comun. Legiuitorul german însuşi a utilizat denumirea «Bier» (bere) în acest mod în art. 9 alin. 7 şi 8 din Biersteuergesetz pentru a se referi la băuturi care nu corespund regulilor de fabricaţie din alin. 1 şi 2 din acelaşi articol.

104            Denumirea germană «Bier» (bere) şi denumirile corespunzătoare din limbile celorlalte state membre ale Comunităţii nu ar trebui aşadar să fie rezervate pentru berile fabricate în conformitate cu regulile în vigoare în Republica Federală Germania.

105            Este cu siguranţă legitim să existe dorinţa de a oferi consumatorilor care atribuie calităţi speciale berilor fabricate pe baza unor materii prime determinate posibilitatea de a alege în funcţie de acest element. Cu toate acestea, după cum Curtea a subliniat deja (în hotărârea din 9 decembrie 1981, Comisia/Italia, 193/80, Culegere, p. 3019), o astfel de posibilitate poate fi asigurată prin mijloace care să nu ridice obstacole în calea importului de produse fabricate şi comercializate în mod legal în alte state membre, în special prin «aplicarea obligatorie a unor etichete corespunzătoare cu privire la natura produsului vândut». Indicând materiile prime utilizate în fabricarea berii, «un astfel de procedeu i-ar permite consumatorului să aleagă în deplină cunoştinţă de cauză şi ar asigura transparenţa tranzacţiilor comerciale şi a ofertelor adresate publicului». Trebuie adăugat că acest sistem de informare obligatorie nu trebuie să implice aprecieri negative pentru berile care nu sunt conforme cerinţelor art. 9 din Biersteuergesetz.

106            Contrar celor susţinute de guvernul german, un astfel de sistem de informare poate funcţiona perfect chiar şi pentru un produs care, precum berea, nu este neapărat livrat consumatorilor în sticle sau cutii care să poată fi inscripţionate în mod corespunzător. Acest lucru este confirmat din nou de reglementarea germană. Art. 26 alin. 1 şi 2 din regulamentul menţionat anterior referitor la normele de aplicare a Biersteuergesetz prevede un sistem de informare a consumatorului pentru anumite beri, chiar şi atunci când ele sunt livrate în sistemul sub presiune. Informaţiile solicitate trebuie, în acest din urmǎ caz, să figureze pe butoaiele sau pe robinetele de bere.

107            Din motivaţiile precedente rezultă că aplicarea regulii de denumire, conţinută în art. 10 din Biersteuergesetz, în cazul berilor importate din alte state membre care au fost fabricate şi comercializate în mod legal în aceste state, constituie o încălcare de către Republica Federală Germania a obligaţiilor ce îi revin în temeiul art. 30 din Tratat.

Cu privire la interdicţia absolută de comercializare a berilor care conţin aditivi

108            Pentru Comisie, interdicţia absolută de comercializare a berilor care conţin aditivi nu este justificată de motive ce ţin de protecţia sănătăţii publice. Potrivit instituţiei reclamante, celelalte state membre dau dovadă de o mare severitate în Ceea ce priveşte utilizarea aditivilor în produsele alimentare, şi nu autorizează aşadar utilizarea unui aditiv determinat decât după ce în urma unor analize minuţioase s-a stabilit că acesta nu este dăunător. Berea fabricatǎ în aceste state şi care conţine aditivi autorizaţi în ţările respective trebuie, potrivit Comisiei, să fie consideratǎ ca nereprezentând nici un pericol pentru sănătatea publică. Dacă Republica Federală Germania vrea să se opună importului lor, atunci, potrivit Comisiei, îi revine sarcina de a dovedi că aceste beri sunt periculoase pentru sănătatea publică. Comisia consideră că, în cazul de faţă, nu s-a adus o astfel de dovadă. Regimul aditivilor aplicabil berii în Republica Federală Germania ar fi în orice caz disproporţionat prin aCeea că exclude complet utilizarea aditivilor, în timp ce regimul aplicabil altor băuturi, de genul băuturilor răcoritoare, este cu mult mai flexibil.

109            În Ceea ce îl priveşte, guvernul german consideră că, în privinţa pericolelor ce rezultă din utilizarea aditivilor, ale căror efecte pe termen îndelungat încă nu sunt cunoscute, şi având în vedere în special riscurile pe care le prezintă acumularea de aditivi în organism şi interacţiunea lor cu alte substanţe precum alcoolul, este necesar să se limiteze cât mai mult cantitatea de aditivi absorbiţi. Cum berea este un aliment consumat pe scară largă în Germania, guvernul german consideră că este în special indicat să se excludă utilizarea oricărui aditiv în fabricarea ei. O astfel de alegere s-ar impune cu atât mai mult cu cât utilizarea aditivilor nu este necesară din punct de vedere tehnologic întrucât utilizarea exclusivă a ingredientelor prevăzute de Biersteuergesetz permite evitarea acesteia. În aceste condiţii, regimul german al aditivilor aplicabil berii ar fi pe deplin justificat de nevoia de apărare a sănătăţii publice şi nu ar încălca principiul proporţionalităţii.

110            Nu se contestă că interdicţia de comercializare a berilor care conţin aditivi împiedică importul de beri provenind din alte state membre care conţin aditivi autorizaţi în aceste state şi, din acest punct de vedere, sunt incidente prevederile art. 30 din Tratat. Cu toate acestea, trebuie verificat dacă încălcarea acestei din urmă dispoziţii poate fi justificată, în temeiul art. 36 din Tratat, de motive de protecţie a sănătăţii publice.

111            După cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii (în special hotărârea din 14 iulie 1983, Sandoz, 174/82, Culegere, p. 2445), «în măsura în care în etapa actuală a cercetărilor ştiinţifice persistă incertitudinile, le revine statelor membre, în absenţa armonizării, să hotărască nivelul la care consideră necesar să asigure protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor, ţinând cont de cerinţele liberei circulaţii a mărfurilor în interiorul Comunităţii».

112            Din jurisprudenţa Curţii (în special din hotărârile din 14 iulie 1983, Sandoz, menţionată mai sus; din 10 decembrie 1985, Motte, 247/84, Culegere, p. 3887; şi din 6 mai 1986, Muller, 304/84, Culegere, p. 1511), rezultă de asemenea că, în aceste condiţii, dreptul comunitar nu se opune ca statele membre să adopte o legislaţie care supune utilizarea aditivilor unei autorizări prealabile acordată printr-un act de aplicabilitate generală pentru anumiţi aditivi determinaţi, fie pentru toate produsele, fie doar pentru unele dintre acestea, fie în vederea anumitor utilizări. O legislaţie de acest gen răspunde unui obiectiv legitim de politică sanitară, şi anume acela de restrângere a consumului necontrolat de aditivi alimentari.

113            Aplicarea în cazul produselor de import a unor interdicţii de comercializare a produselor care conţin aditivi autorizaţi în statul membru producător, dar interzişi în statul membru în care sunt importate nu este, cu toate acestea, admisibilă decât în măsura în care ea este în conformitate cu cerinţele art. 36 din Tratat, aşa cum acesta a fost interpretat de către Curte.

114            Trebuie reamintit, în primul rând, că în hotărârile sale Sandoz, Motte şi Muller menţionate anterior, Curtea a dedus din principiul proporţionalităţii, care stă la baza ultimei teze din art. 36 din Tratat, că interdicţiile de comercializare a produselor care conţin aditivi autorizaţi în statul membru în care au fost produse, dar care sunt interzişi în statul membru importator trebuie să fie limitate la Ceea ce este efectiv necesar pentru a asigura protecţia sănătăţii publice. Curtea a statuat, de asemenea, că utilizarea unui anumit aditiv, admis într-un alt stat membru, trebuie să fie autorizată în cazul unui produs importat de acest stat membru, din moment ce, ţinând cont, pe de o parte, de rezultatele cercetărilor ştiinţifice internaţionale şi în special de lucrările Comitetului ştiinţific comunitar pentru alimentaţie umană, ale Comisiei Codex Alimentarius a FAO şi ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi, pe de altă parte, de obiceiurile alimentare în statul membru importator, acest aditiv nu prezintă un pericol pentru sănătatea publică şi răspunde unei nevoi reale, în special de ordin tehnologic.

115            Trebuie reamintit, în al doilea rând, că, după cum Curtea a constatat prin hotărârea din 6 mai 1986 (Muller, menţionată anterior), principiul proporţionalităţii impune de asemenea ca agenţii economici să poată solicita, printr-o procedură accesibilă şi care să poată fi parcursă într-un termen rezonabil, ca utilizarea unor aditivi determinaţi să fie autorizată printr-un act de aplicabilitate generală.

116            Trebuie precizat că refuzul nejustificat al unei asemenea autorizări poate fi atacat în justiţie de către agenţii economici. După cum Curtea a statuat deja în hotărârea din 6 mai 1986 (Muller, menţionată anterior), sub rezerva posibilităţii acestora de a solicita agenţilor economici datele de care dispun şi care pot fi utile în stabilirea situaţiei de fapt, sarcina probei că interdicţia este justificată de motive de protecţie a sănătăţii publice le revine autorităţilor naţionale competente din statul membru importator.

117            Este important de subliniat că regimul german al aditivilor aplicabil berii, pe de o parte, duce la excluderea tuturor aditivilor autorizaţi în celelalte state membre, şi nu la excluderea unora dintre aceştia justificată concret de pericolele pe care aditivii le-ar reprezenta cu privire la obiceiurile alimentare ale populaţiei germane şi, pe de altă parte, nu implică nici o procedură care să permită agenţilor economici să obţină ca un astfel de aditiv determinat să fie admis printr-un act de aplicabilitate generală în fabricarea berii.

118            În Ceea ce priveşte în special nocivitatea aditivilor, guvernul german a făcut trimitere, bazându-se pe expertize, la pericolele inerente ale absorbţiei de aditivi în general. Acesta a subliniat că, din motive de prevenţie generală, este important să se limiteze cât mai mult posibil cantitatea de aditivi absorbiţi şi că este în special indicat să se excludă cu desăvârşire întrebuinţarea lor în fabricarea berii, care este un aliment consumat pe scară largă de populaţia germană.

119            Rezultă, cu toate acestea, din tabelele aditivilor admişi pentru diverse alimente, prezentate de guvernul german însuşi, că anumiţi aditivi autorizaţi în fabricarea berii în alte state membre sunt în egală măsură admişi prin reglementarea germană, în special de ZZULV, pentru fabricarea tuturor sau a aproape a tuturor băuturilor. Simpla invocare a riscurilor potenţiale care ar rezulta din absorbţia de aditivi în general şi a faptului că berea ar fi un aliment consumat pe scară largă nu sunt suficiente pentru a justifica instituirea unui regim mai sever în cazul acestui produs.

120            În Ceea ce priveşte nevoia, în special tehnologică, de a utiliza aditivi, guvernul german a argumentat că aceasta nu există dacă berea este fabricată în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din Biersteuergesetz.

121            În această privinţă, trebuie să se sublinieze că nu este suficient, pentru a exclude posibilitatea ca anumiţi aditivi să fie folosiţi potrivit unei nevoi tehnologice, să se invoce faptul că berea poate fi fabricată fără aditivi dacă este fabricată din materiile prime prevăzute în Republica Federală Germania. O astfel de interpretare a noţiunii de nevoie tehnologică, care duce la privilegierea metodelor naţionale de producţie, constituie un mijloc de restrângere în mod deghizat a comerţului între statele membre.

122            Noţiunea de nevoie tehnologică trebuie să fie apreciată în funcţie de materiile prime utilizate şi ţinând cont de aprecierea făcută în acest sens de autorităţile statului membru în care a fost fabricat şi comercializat în mod legal produsul respectiv. Trebuie avute în vedere, de asemenea, rezultatele cercetărilor ştiinţifice internaţionale, în special lucrările Comitetului ştiinţific comunitar pentru alimentaţie umană, ale Comisiei Codex Alimentarius a FAO şi ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

123            În consecinţă, în măsura în care regimul german al aditivilor cu privire la bere implică o excludere generală a aditivilor, aplicarea lui în cazul berilor importate din alte state membre nu este conformă cu cerinţele dreptului comunitar aşa cum acestea au fost evidenţiate în jurisprudenţa Curţii, întrucât ea este contrară principiului proporţionalităţii şi nu este, aşadar, acoperită de excepţia prevăzută la art. 36 din Tratat.

124            Faţă de cele expuse mai sus, rezultă că prin interzicerea comercializării berii fabricate şi comercializate în mod legal într-un alt stat membru, atunci când aceasta nu este în conformitate cu art. 9 şi 10 din Biersteuergesetz, Republica Federală Germania şi-a încălcat obligaţiile care îi incumbă în temeiul art. 30 din Tratat.

Cu privire la cheltuielile de judecată

125            În temeiul art. 69 alin. 2 din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenţii este obligată la plata cheltuielilor de judecată. Republica Federală Germania căzând în pretenţii este obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

hotărăşte:

1.         Prin interzicerea comercializării berii fabricate şi comercializate în mod legal într-un alt stat membru, atunci când aceasta nu este în conformitate cu art. 9 şi 10 din Bierstezergesetz, Republica Federală Germania şi-a încălcat obligaţiile care îi incumbă în temeiul art. 30 din Tratat.

2.         Republica Federală Germania este obligată la plata cheltuielilor de judecată.

 

 

 

 

 

 

 

 

Răspunderea non-contractuală a Comunităţii

 

Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 1998, in cauza Dorsch Consult Ingenieurgesellschaft mbH c. Consiliului Uniunii Europene si Comisiei Comunităţilor Europene, T-184/95, Rec. p. II-00667[10]

Dorsch Consult Ingenieurgesellschaft mbH, în calitate de recurent,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene

şi

Comisia Comunităţilor Europene, în calitate de intimaţi,

având ca obiect o cerere de despăgubire a prejudiciului pretins suferit de societatea recurentă în urma adoptării Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2340/90 din 8 august 1990, împiedicând schimburile Comunităţii cu Irakul şi Kuweitul (JO L 213, p. 1),

TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ

 

AL COMUNITĂŢILOR EUROPENE (a doua cameră),

având în vedere procedura scrisă şi în urma procedurii orale din 19 iunie 1997,

Hotărăşte

Faptele ce stau la originea acţiunii

  1. Recurentul, Dorsch Consult Ingenieurgesellschaft mbH (numit în continuare “Dorsch Consult”), este o societate cu răspundere limitată de germană, cu sediul la München (Germania) şi care are ca activitate principală consultanţa în inginerie în diferite ţări.
  1. La data de 30 ianuarie 1975, recurentul a încheiat cu Ministry of Works and Housing al Republicii Irak (numit în continuare “ministerul irakian”) un contract prin care acesta se angajează să presteze servicii privind organizarea şi continuarea lucrărilor legate de Iraq Express Way nr.  1. Acest contract, încheiat pentru o durată minimă de şase ani, a fost, în continuare, reînnoit în mai multe rânduri, pentru necesităţi de execuţie şi de continuare a lucrărilor menţionate anterior. Art. X din acest contract prevede, între altele, că, în caz de divergenţe privind interpretarea prevederilor sale sau de neexecutare a îndatoririlor care decurg din acesta, părţile contractante trebuie să încerce să găsească o soluţie acceptată de comun acord (art. X alin. (1)). În cazul în care aceste divergenţe persistă, diferendul trebuie prezentat la Planning Board, a cărui decizie va fi definitivă şi obligatorie. Totuşi, nici o decizie luată în cadrul contractului în cauză nu va putea împiedica părţile contractante să prezinte diferendul lor şi în faţa tribunalelor irakiene competente (art. X alin. (2)).
  1. După cum reiese din dosar, creanţele, neplătite încă, pe care recurentul le deţinea, la începutul anului 1990, asupra autorităţilor irakiene cu titlu de prestări efectuate în cadrul contractului menţionat anterior, au fost recunoscute în două scrisori, datate 5 şi 6 februarie 1990, adresate de către ministerul irakian băncii irakiene Rafidian Bank (numită în continuare “Banca Rafidian”), privind ordinul de transfer în contul recurentului a sumelor datorate acestuia.
  1. La data de 2 august 1990, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia nr. 660 (1990), prin care a constatat întreruperea păcii şi securităţii internaţionale, ca urmare a invaziei Kuweitului de către Irak şi a solicitat retragerea imediată şi necondiţionată a forţelor irakiene de pe teritoriul Kuweitului.
  1. La data de 6 august 1990, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia nr. 661 (1990), prin care, declarându–se „conştient de responsabilităţile care îi incumbă în temeiul Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite în ce priveşte menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” şi constatând că Republica Irak (numită în continuare „Irak”) nu a respectat Rezoluţia nr.  660  (1990), a hotărât instituirea unui embargo comercial împotriva Irakului şi Kuweitului.
  1. La data de 8 august 1990, Consiliul, făcând trimitere la „grava situaţie care [rezulta] din invazia Kuweitului de către Irak” şi la Rezoluţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite nr. 661 (1990), a adoptat, la propunerea Comisiei, Regulamentul (CEE) nr. 2340/90 nepermiţând schimburile Comunităţii cu Irakul şi Kuweitul (JO L 213 p. 1, numit în continuare „Regulamentul nr. 2340/90”).
  1. Art. 1 din Regulamentul nr. 2340/90 a interzis, începând cu data de 7 august 1990, introducerea pe teritoriul Comunităţii a oricărui produs originar sau provenind din Irak sau Kuweit, precum şi exportul către aceste ţări a oricărui produs originar sau provenind din Comunitate. Art. 2 din acelaşi regulament a interzis, începând cu 7 august 1990, a) orice activitate sau tranzacţie comercială, inclusiv orice operaţie legată de tranzacţiile deja încheiate sau efectuate parţial, care au ca obiect sau ca scop favorizarea exportului oricărui produs originar sau provenind din Irak sau Kuweit, b) vânzarea sau aprovizionarea cu orice produs, indiferent de origine sau provenienţă, vreunei persoane fizice sau juridice aflate în Irak sau Kuweit, sau vreunei persoane fizice sau juridice în scopul desfăşurării de activităţi comerciale pe sau de pe teritoriul Irakului sau Kuweitului şi c) orice activitate având ca obiect sau ca scop favorizarea acestor vânzări sau aprovizionări.
  1. După cum reiese din dosar, la data de 16 februarie 1990, „Consiliul Superior al Revoluţiei Republicii Irak”, invocând „deciziile arbitrare ale unor guverne”, a adoptat, cu efect retroactiv la 6 august 1990, Legea nr. 57 privind protecţia patrimoniului, a intereselor şi drepturilor irakiene în interiorul şi în exteriorul Irakului (numită în continuare „Legea nr. 57”). Art. 7 din această lege a blocat toate bunurile şi toate capitalurile, precum şi veniturile pe care acestea le produceau, de care dispuneau în acea perioadă guvernele, întreprinderile, societăţile şi băncile statelor care au adoptat numitele „decizii arbitrare” împotriva Irakului.
  1. Neprimind plata creanţelor sale de la autorităţile irakiene, recunoscute în scrisorile menţionate anterior ale ministerului irakian din 5 şi 6 februarie 1990 (a se vedea pct. 3), recurentul s–a adresat, prin scrisorile din data de 4 august 1995, Consiliului şi Comisiei, cerându–le să–l despăgubească de prejudiciul pe care l–a avut ca urmare a faptului că respectivele creanţe au devenit nerecuperabile din cauza aplicării Legii nr. 57, în măsura în care această lege ar fi adoptată ca o contramăsură la adoptarea de către Comunitate a Regulamentului nr. 2340/90. În aceste scrisori, recurentul sublinia că legiuitorul comunitar era obligat să despăgubească factorii prejudiciaţi de instituirea embargoului împotriva Irakului şi că faptul de a fi omis acest lucru angaja responsabilitatea Comunităţii în sensul art. 215 al doilea paragraf din Tratatul CE. Recurentul adăuga că, cu titlu de măsură de precauţie, şi–a înregistrat creanţele sale faţă de Irak pe lângă United Nations Iraq Claims Compensation Commission.
  1. Prin scrisoarea din 20 septembrie 1995, Consiliul a refuzat să dea câştig de cauză cererii de despăgubire a recurentului.
  1. În aceste circumstanţe, recurentul a înaintat prezenta acţiune, prin cerere depusă la grefa Tribunalului la data de 6 octombrie 1995.
  1. În urma raportului judecătorului raportor, Tribunalul (a doua cameră) a hotărât să deschidă procedura orală fără a recurge la măsuri de instruire. În cadrul măsurilor de organizare a procedurii, părţile au fost invitate să răspundă unor întrebări scrise.
  1. S–au audiat pledoariile părţilor şi răspunsurile lor la întrebările Tribunalului în şedinţa publică din 19 iunie 1997

Concluziile părţilor

  1. Recurentul solicită Tribunalului :

–             să oblige Comunitatea să–i plătească 2 279 859,69 DEM, majorate cu o rată a dobânzii de 8 % pe an, începând cu 9 august 1990, cu titlu de contravaloare a cesiunii creanţei aceleiaşi sume pe care aceasta o deţine faţă de Irak ;

–             să oblige intimatul la plata cheltuielilor de judecată ;

–             să declare decizia executorie ;

–             cu titlu subsidiar, să declare decizia executorie provizorie, cu condiţia prezentării unei garanţii bancare.

  1. Consiliul solicită Tribunalului:

–             să respingă acţiunea, ca inadmisibilă;

–             în subsidiar, să o respingă, ca nefondată;

–             să oblige recurentul la plata cheltuielilor de judecată.

  1. Comisia solicită Tribunalului:

–             să respingă acţiunea, ca nefondată;

–             să oblige recurentul la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte admisibilitatea

Motivele şi argumentele părţilor

  1. Consiliul, fără a înlătura categoric excepţia de inadmisibilitate în sensul art. 114 alin. (1) din Regulamentul de procedură, susţine că acţiunea este inadmisibilă, deoarece responsabilitatea Comunităţii nu se poate angaja pentru pretinsul prejudiciu suferit de către recurent (Decizia Curţii din 26 noiembrie 1975, Grands moulins des Antilles/Commission, 99/74, Rec. p. 1531).
  1. În primul rând, Consiliul susţine că nu Regulamentul nr.  2340/90 este la originea prejudiciului invocat, ci Legea nr. 57. Contrar susţinerii recurentului, adoptarea acestei legi nu ar fi o „reacţie directă” la adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, ci, după cum rezultă din preambulul său, o reacţie împotriva „deciziilor arbitrare” adoptate de „unele guverne”. Conform Consiliului, Rezoluţiile Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 660 (1990) şi 661 (1990) au dus, în realitate, la adoptarea Legii nr.  57. În aceste condiţii, faptul că embargoul decretat de Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva Irakului a fost justificat de atitudinea ilegală a acestuia din urmă (invazia Kuweitului) ar interzice stabilirea unei relaţii obiective între adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 şi adoptarea de către Irak, ca o contramăsură, a Legii nr. 57 şi, în consecinţă, admiterea existenţei unei raport de cauzalitate între regulamentul comunitar şi prejudiciul invocat de c recurent.
  1. În al doilea rând, Consiliul ridică problema de a şti dacă creanţele recurentului asupra autorităţilor irakiene constituie „capitaluri” care au fost blocate în temeiul art. 7 din Legea nr. 57 (a se vedea pct. 8). Îndeosebi, recurentul nu a demonstrat că Banca Rafidian a refuzat executarea ordinelor de plată date de ministerul irakian în temeiul Legii nr. 57.  Consiliul subliniază că ordinele de plată în cauză s–au efectuat prin scrisori ale ministerului irakian la datele de 5 şi 6 februarie 1990, adică, cu mult înaintea adoptării Legii nr.  57, intervenită în septembrie 1990.
  1. În al treilea rând, Consiliul susţine că, şi în ipoteza în care autorităţile irakiene au refuzat în temeiul Legii nr. 57, să–şi onoreze datoriile faţă de recurent, în lipsa oricărei măsuri comunitare sau naţionale care interzicea transferul fondurilor către Germania din Irak, numai această lege este la originea prejudiciului invocat de către recurent. Situaţia recurentului ar fi astfel diferită de situaţia altor factori germani care au suferit un prejudiciu, ca urmare a măsurilor naţionale germane de interzicere, în conformitate cu Regulamentul nr. 2340/90, a oricărei tranzacţii comerciale cu Irakul.
  1. Comisia, la rândul său, consideră că jurisprudenţa Curţii în domeniul responsabilităţii necontractuale nu permite, în principiu, înaintarea, în temeiul art. 178 şi 215 al doilea paragraf din Tratat, a unui recurs cu responsabilitate delictuală a Comunităţii în urma unui act licit. Totuşi, aceasta consideră că ar trebui să existe o bază juridică în Tratat care să permită unui  particular să angajeze răspunderea Comunităţii faţă de săvârşirea unui act licit.
  1. Recurentul susţine că recursul său este admisibil şi că aceste consideraţii de drept şi de fapt dezvoltate de către Consiliu, în special cele care ţin de lipsa raportului de cauzalitate între adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 şi imposibilitatea sa de a–şi redobândi creanţele faţă de autorităţile irakiene, aparţin de fondul cauzei, iar nu de admisibilitatea recursului.

Aprecierea Tribunalului

  1. Tribunalul subliniază că recurentul prezintă în cererea sa în mod clar caracterul şi întinderea prejudiciului invocat, precum şi motivele pentru care acesta consideră că există o raport de cauzalitate între prejudiciu şi adoptarea Regulamentului nr. 2340/90. Ca urmare, cererea cuprinde elemente suficiente pentru a îndeplini normele admisibilităţii cerute în acest caz de art. 44 alin. (1) lit. (c) din Regulamentul de procedură şi jurisprudenţă, argumentele Consiliului privind existenţa şi natura prejudiciului invocat şi raportul de cauzalitate care depinde de evaluarea legitimităţii recursului şi care trebuie, ca urmare, să se examineze în cadrul acestei cereri. Rezultă că recursul trebuie să fie declarat admisibil (Deciziile Tribunalului din 16 aprilie 1997, Saint et Murray/Conseil şi Commission, T-554/93, Rec. p. II-563, pct. 59 şi din 10 iulie 1997, Guérin automobiles/Commission, T-38/96, Rec. p. II-1223, pct. 42).

În ce priveşte fondul

  1. Recurentul susţine că, în măsura în care Legea nr. 57 îşi are originea în adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, care a instaurat un embargo împotriva Irakului, Comunitatea este obligată să–l despăgubească pentru prejudiciul suferit, ca urmare a refuzului autorităţilor irakiene de a–şi onora datoriile faţă de acesta. Recurentul susţine că răspunderea Comunităţii pentru prejudiciul astfel suferit trebuie angajată, în mod special, pe baza principiului răspunderii Comunităţii faţă de săvârşirea unui act licit, ca urmare a prejudiciului drepturilor sale patrimoniale echivalente cu o expropriere, şi, în mod subsidiar, pe baza principiului răspunderea Comunităţii faţă de săvârşirea unui act ilicit, ilegalitatea în cauză constând, în cauză, din omisiunea legiuitorului comunitar să prevadă, în cursul adoptării Regulamentului nr. 2340/90 o despăgubire pentru prejudiciile cauzate de acest regulament societăţilor avute în vedere.

În ce priveşte răspunderea Comunităţii faţă de săvârşirea unui act licit

Argumentele părţilor

 

În ce priveşte temeiul răspunderii Comunităţii pentru săvârşirea unui act licit

  1. Recurentul susţine, preliminar, că, în baza art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1  anexat la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (numită în continuare „CEDO”), precum şi în conformitate cu principiile generale ale dreptului internaţional privind obligativitatea la despăgubirea prejudiciilor aduse proprietăţii, art. 14 alin. (3) din Grundgesetz (Constituţia germană) prevede că o expropriere hotărâtă în interes public se poate efectua numai în schimbul unei drepte despăgubiri. Conform recurentului, aceeaşi normă se aplică în cazul „unui prejudiciu echivalent cu o expropriere” în care, conform jurisprudenţei germane, există obligativitatea plăţii unei despăgubiri atunci când acţiuni statale licite au, totuşi, ca o consecinţă suplimentară prejudicierea drepturilor patrimoniale, fără a constitui măsuri formale de expropriere.
  1. Pe de altă parte, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că aceste creanţe ţin, de asemenea, de noţiunea de proprietate protejată de prejudiciile echivalente cu o expropriere în sensul art.  1 din Protocolul nr. 1 din CEDO (Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 decembrie 1994, Rafinăriile greceşti Stan et Stratis Andreadis/Grecia). Aceeaşi soluţie s–ar consacra, pe de altă parte, de jurisprudenţa în domeniul dreptului internaţional public, precum şi de dreptul statelor membre.
  1. Pe baza acestor considerente, recurentul susţine că toate creanţele sale preexistente şi necontestate au devenit nerecuperabile conform Legii nr. 57, adoptată cu titlu de măsură de retorsiune la instituirea embargoului împotriva Irakului prin Regulamentul nr. 2340/90, i–au cauzat un prejudiciu „trecut şi actual” care trebuie despăgubit de Comunitate.
  1. Recurentul justifică cererea sa de despăgubire pentru prejudiciul licit al drepturilor sale patrimoniale se justifică prin considerentul că participarea sa la costurile politicii de embargo aplicată de către Comunitate nu trebuie să fie mai consistentă decât aceea a contribuabililor comunitari care ar trebuie să suporte aceste costuri, în conformitate cu principiul egalităţii de tratare (Decizia Curţii din 5 martie 1980, Ferwerda, 265/78, Rec. p. 617, 628).
  1. În motivarea intimatului, conform căreia ar fi vorba, în cauză, de o măsură comunitară ţinând de opţiunile de politică economică, astfel încât prejudiciul pe care–l invocă nu ar depăşi limitele inerente riscurilor activităţilor economice din domeniul în cauză şi nici nu i–ar ameninţa existenţa în calitate de întreprindere, acesta arată că problema de a şti dacă embargoul instituit împotriva Irakului constituie o măsură de politică economică sau de politică de securitate, ameninţându–i securitatea, este fără importanţă pentru că nu este vorba în cauză de pierderi economice viitoare, ci de un prejudiciul drepturilor de proprietate preexistente. În ce priveşte problema de a şti dacă, prestând servicii Irakului, acesta şi–a asumat în mod conştient riscul de a nu–şi putea redobândi, în timp, creanţele sale reaminteşte că acel contract pe care l–a încheiat în 1975 cu autorităţile irakiene este anterior cu patru ani venirii la putere a actualului regim din Irak şi cu cinci ani războiului care a opus Irakul Iranului
  1. Consiliul susţine, preliminar, că aceste condiţii ale angajării răspunderii Comunităţii faţă de săvârşirea unui act licit trebuie să fie mai stricte decât condiţiile aplicabile în cadrul responsabilităţii faţă de săvârşirea unui act ilicit.
  1. Acesta remarcă că, în conformitate cu jurisprudenţa în domeniu, angajarea responsabilităţii cu siguranţă presupune fie că o persoană particulară îşi asumă, în folosul interesului general, o sarcină care în mod normal nu îi revine (Decizia Curţii din 24 iunie 1986, Développement SA şi Clemessy/Commission, 267/82, Rec. p. 1907), fie că un grup privat de întreprinderi specializate în anumite produse îşi asumă o parte disproporţionată de sarcini care decurg din adoptarea de către Comunitate a unor măsuri economice (Decizia Curţii din 29 septembrie 1987, De Boer Buizen/Conseil şi Commission, 81/86, Rec. p. 3677).
  1. Dar, potrivit Consiliului, nici una din aceste măsuri nu se va împlini în acest caz. Fiind vorba de afirmaţia recurentului, conform căreia nu este admisibil ca acesta să contribuie mai mult decât ceilalţi factori economici la costurile politicii de embargo împotriva Irakului, pentru simplul motiv că toate creanţele sale nu au fost încă reglate în momentul punerii în aplicare a acestei politici, Consiliul replică că nu Comunităţii îi revine sarcina să repare „neşansa” factorilor angajaţi în tranzacţiile care comportă riscuri economice.
  1. Comisia susţine că acel concept de drept german de „sacrificiu particular” (“Sonderopfer”), pe care recurentul îşi bazează cererea de despăgubire, presupune că o persoană particulară a suferit un prejudiciu particular şi nu poate fi transpus, ca atare, în drept comunitar. Pe de altă parte, ar fi îndoielnic ca recurentul să poată fi considerat ca făcând parte dintr–un grup de societăţi suficient definit că ar fi făcut un „sacrificiu particular”, în sensul acestei teorii.
  1. Comisia subliniază că trimiterile făcute de către recurent la jurisprudenţa germană privind prejudiciile aduse proprietăţii funciare sau comerciale ca urmare a adoptării de măsuri statale în domeniul construcţiei sau comasării terenurilor nu sunt comparabile cu situaţia în cauză. Tot aşa cum, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în domeniul protecţiei dreptului de proprietate, citată de către recurent (a se vedea pct. 29) cuprindea, de fapt, privaţiunea directă a proprietăţii prin acte ale autorităţii publice şi nu consecinţele indirecte de acte juridice licite adoptate de către Comunitate, după cum este cazul în speţă.
  1. Pe de altă parte, astfel după cum reiese din jurisprudenţa în domeniu, răspunderea Comunităţii faţă de săvârşirea unui act licit nu va putea fi angajată decât dacă dauna invocată nu este previzibilă sau nu se poate evita de către un factor economic diligent. Dar, prognozarea insolvabilităţii şi/sau refuzul plăţii de către Irak ar fi, în acest caz, evident, ţinând seama, pe de o parte, de contextul general şi, pe de altă parte, de situaţia deosebită a acestei ţări. Conform Comisiei, societăţi precum recurentul, care nu au putut obţine garanţii oferite de organismele publice sau de companiile de asigurare care vizează recuperarea riscurilor ce decurg din tranzacţii comerciale cu ţările considerate ca „ţări cu risc înalt”, nu au făcut decât să accepte conştient riscurile crescânde care decurg din aceasta.
  1. Recurentul nu ar fi invocat nici o circumstanţă de natură să afecteze în mod grav funcţionarea sa şi să pună în cauză supravieţuirea sa în calitate de societate (a se vedea concluziile avocatului general Dl. Lenz din Decizia Curţii din 11 martie 1987, Rau ş.a./Commission, 279/84, 280/84, 285/84 şi 286/84, Rec. p. 1069, 1084, 1114).

 

În ce priveşte raportul de cauzalitate

  1. Recurentul susţine că prejudiciul invocat este determinat de adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 care a instituit un embargo împotriva Irakului, pentru că refuzul autorităţilor irakiene de a–i plăti creanţele i–ar fi contrar în conformitate cu Legea nr. 57, adoptată cu titlu de contramăsură la adoptarea regulamentului menţionat anterior. Contrar la ceea ce susţine Consiliul, adoptarea de către Irak a Legii nr. 57 nu ar constitui o consecinţă „îndepărtată” în sensul jurisprudenţei (Decizia Curţii din 4 octombrie 1979, Dumortier Frères/Conseil, 64/76, 113/76, 167/78, 239/78, 27/79, 28/79 şi 45/79, Rec. p. 3091), ci o consecinţă tipică şi previzibilă a unui act privind punerea în aplicare a unui embargo.
  1. În această privinţă, recurentul susţine că, în cazul adoptării Regulamentului nr. 2340/90, atât Comisia cât şi Consiliul ar fi luat în considerare efectiv costurile şi celelalte consecinţe rezultate din eliminarea eventuală de către Irak a plăţii creanţelor sale scadente deţinute de societăţile comunitare. În sprijinul acestei afirmaţii, recurentul citează ca martori pe fostul preşedinte al Comisiei, J. Delors şi fostul preşedinte al Consiliului, De Michelis şi cere Tribunalului să dispună Consiliului şi Comisiei să prezinte ansamblul actelor premergătoare ale Regulamentului nr. 2340/90 (Decizia Tribunalului din 19 octombrie 1995, Carvel şi Guardian Newspapers/Conseil, T-194/94, Rec. p. II-2765).
  1. Conform recurentului, argumentarea intimatului conform căreia prejudiciul invocat nu ar fi fost determinat de adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, ci numai de faptul că, încă înainte de adoptarea regulamentului respectiv şi chiar înainte de invadarea Kuweitului la 2 august 1990, Irakul nu era în măsură să–şi plătească datoriile, ar fi contrazis prin faptul că, în aprilie şi în mai 1990, autorităţile irakiene i–au plătit deja o sumă de aproximativ 200 000 DEM pentru serviciilor prestate. Tot aşa cum, întârzierea cu care autorităţile irakiene ar fi procedat la reglarea în devize a diverselor facturi s–ar explica numai prin dificultăţile birocratice întâmpinate de administraţia irakiană şi nu de pretinsa insolvabilitate a Irakului.
  1. Recurentul respinge argumentul Consiliului conform căruia imposibilitatea de a recupera creanţele sale nu s–ar datora Regulamentului nr. 2340/90, ci unei cauze mai îndepărtate, şi anume invadarea Kuweitului de către Irak, prin încălcarea dreptului public internaţional. Faptul că embargoul comunitar împotriva Irakului s–a justificat printr–o atitudine în prealabil ilicită a acestui stat nu exclude obligaţia Comunităţii de a despăgubi persoanele terţe în urma unei încălcări echivalente cu o expropriere. Existenţa relaţiei directe invocată în speţă nu va mai fi pusă în cauză de faptul că prejudiciul suferit se datorează unei cauze nelegale, şi anume Legea nr. 57, adoptată, ca o contramăsură la un act prealabil licit, şi anume adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 (Decizia Curţii din 7 noiembrie 1985, Adams/Commission, 145/83, Rec. p. 3539).
  1. În ce priveşte argumentul Consiliului, conform căruia, în ultimă analiză, rezoluţiile adoptate de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite ar fi la originea prejudiciului, recurentul răspunde că rezoluţiile Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite sunt lipsite de efect direct în ordinea juridică a statelor membre.
  1. Fiind vorba despre problema ridicată de partea intimată de a şti dacă, pe de o parte, creanţele recurentului constituie într–adevăr un „capital” în sensul Legii nr. 57 şi, pe de altă parte, dacă această lege este tot în vigoare, recurentul susţine că numai ceea ce contează este faptul că autorităţile irakiene continuă să refuze onorarea datoriilor lor.
  1. Recurentul susţine că, împotriva celor afirmate de Consiliu, faptul că Regulamentul nr.  2340/90 cuprindea numai exporturile şi importurile de mărfuri nu şi prestările de servicii, este fără consecinţă în aprecierea existenţei raportului de cauzalitate, ca urmare a faptului că din cauza adoptării acestui regulament autorităţile irakiene au refuzat să–şi plătească creanţele.
  1. Consiliul subliniază că, deşi creanţele pe care le deţine recurentul asupra Irakului ar trebui considerate ca fiind nerecuperabile şi dacă, în consecinţă, acesta a suferit un prejudiciu, nu ar exista nici un raport sau, cel puţin, nici o relaţie „suficient de directă” între acest prejudiciu şi adoptarea Regulamentului nr. 2340/90.
  1. Conform Consiliului, refuzul Irakului de a efectua plata creanţelor recurentului nu s–ar datora aplicării Legii nr. 57, drept contramăsură a Regulamentului nr. 2340/90, ci dificultăţilor financiare pe care Irakul le întâmpina din cauza politicii sale de agresiune faţă de statele vecine. În afară de aceasta, în măsura în care, în cazul adoptării Legii nr.  57, autorităţile irakiene nu au efectuat încă transferul fondurilor într–un cont bancar al recurentului, nici un „bun” sau „capital” aparţinând recurentului nu ar fi blocat în sensul strict al dispoziţiilor acestei legi.
  1. În ipoteza în care prejudiciul invocat de către recurent ar trebui considerat ca datorându–se aplicării Legii nr. 57, Consiliul consideră că, contrar afirmaţiei recurentului, nu Regulamentul nr. 2340/90 ar fi la originea adoptării acestei legi, ci Rezoluţiile Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite nr. 660 (1990) şi 661 (1990), care au decretat instituirea embargoului împotriva Irakului pe care Comunitatea era obligată din punct de vedere juridic să–l pună în aplicare. Ar rezulta din aceasta că adoptarea Legii nr. 57 nu ar putea fi considerată o consecinţă „suficient de directă” a adoptării Regulamentului nr. 2340/90, în sensul jurisprudenţei în domeniu.
  1. Pe de altă parte, raportul de cauzalitate invocată lipseşte, întrucât, într–o perspectivă istorică a faptelor, legea nr. 57 nu ar putea fi considerată ca o „reacţie” a Irakului la măsurile de embargo decretate de către Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite şi puse în aplicare de Comunitate  prin Regulamentul nr. 2340/90, fiindcă măsurile împotriva Irakului au fost adoptate ca urmare a încălcărilor anterioare ale dreptului public internaţional comise de către această ţară.
  1. În sfârşit, Consiliul susţine că, întrucât obiectul Regulamentului nr. 2340/90 era interzicerea importurilor şi exporturilor de mărfuri şi nu de a interzice participanţilor economici comunitari să primească plata creanţelor pe care le deţineau deja asupra autorităţilor irakiene, nu ar exista nici un raport de cauzalitate suficient de direct între adoptarea acestui regulament şi prejudiciul invocat.
  1. Comisia susţine că prejudiciul invocat de recurent decurge numai din Legea nr. 57, şi nu din adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, acesta neservind decât ca pretext Irakului la plata datoriilor sale, din cauza dificultăţilor pe care le întâmpina şi a proastei situaţii financiare în care se afla din cauza activităţilor sale de război din regiune şi a politicii sale de înarmare.
  1. În afară de aceasta, ar rezulta din art. 5 şi art. 7 din Legea nr.  57 că Irakul nu a refuzat, definitiv, să efectueze plata creanţelor recurentului, ceea ce ar explica motivul pentru care recurentul a propus părţii intimate să–i cedeze creanţele sale în schimbul unei despăgubiri, astfel încât, pentru acelaşi motiv, nu ar exista nici o relaţie directă între prejudiciul invocat şi Regulamentul nr. 2340/90. În orice caz, chiar dacă existenţa unui raport de cauzalitate indirect ar fi suficient pentru a angaja răspunderea delictuală a Comunităţii, nu este mai puţin adevărat că o astfel de relaţie ar fi lipsită de pertinenţă în cazul în care, precum cazul în speţă, aceasta se bazează pe o atitudine licită (adoptarea de către Consiliu a Regulamentului nr. 2340/90) care a dat naştere, în continuare, unei atitudini ilicite din partea unei părţi terţe (adoptarea de către Irak a Legii nr. 57).
  1. Comisia adaugă că, prin scrisoarea înaintată preşedintelui Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din 28 februarie 1991, Irakul a recunoscut categoric legalitatea Rezoluţiei Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite nr. 660 (1990), precum şi pe cea a celorlaltor rezoluţii care au dus la adoptarea Legii nr. 57 şi faptul că această lege s–a abrogat în sfârşit la data de 3 martie 1991, astfel încât recurentul ar fi, începând cu această dată, în măsură de a cere autorităţilor irakiene plata creanţelor sale.
  1. În ce priveşte cererea de audiere în calitate de martori a fostului său preşedinte şi a fostului preşedinte al Consiliului, Comisia subliniază că aceasta va fi lipsită de interes, întrucât probele care urmează a fi prpusee de recurent nu vor putea consta în declaraţiile persoanelor în cauză.

 

În ce priveşte prejudiciul

 

  1. Recurentul susţine că a suferit un prejudiciu „trecut şi actual” în sensul jurisprudenţei în domeniul răspunderii delictuale a Comunităţii, ca urmare a faptului că aceste creanţe ale sale au devenit nerecuperabile în urma adoptării Regulamentului nr. 2340/90. Faptul de a propune intimatului cedarea creanţelor, în compensaţia despăgubirii cerute, nu ar scădea cu nimic existenţa prejudiciului, dar ar viza numai evitarea unei îmbogăţiri fără cauză în virtutea drepturilor sale. În cazul în care intimatul ar implica atât existenţa creanţelor sale faţă de Irak, cât şi imposibilitatea recuperării lor, recurentul propune ca probă a atestărilor pe care le–ar putea furniza directorul său comercial, Hartwig von Bredow şi reprezentatul său în acea perioadă la Bagdad, Wolfang Johner. Acesta precizează că, dacă nu a furnizat explicaţii privind motivele pentru care autorităţile irakiene au refuzat să efectueze plata creanţelor sale, este pentru că nu a primit nici o explicaţie, cu atât mai mult cu cât embargoul comunitar asupra prestării de servicii în Irak [Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 3155/90 din 29 octombrie 1990 de extindere şi de modificare a Regulamentului nr. 2340/90, JO L 304, p. 1, numit în continuare „Regulamentul nr. 3155/90”] îi interzicea să dea orice împuternicire reprezentanţilor juridici în Irak.
  1. Recurentul evaluează prejudiciul său la 2 279 859,69 DEM, sumă care ar corespunde creanţelor pe care ministerul irakian le–a recunoscut prin scrisorile sale din 5 şi 6 februarie 1990, dispunând plata lor, pe care încă nu i–a încasat.
  1. Acesta susţine că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilirea sumei pentru despăgubire ar trebui să stabilească un echilibru corect între cerinţele interesului general al Comunităţii, pe de o parte, şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, pe de altă parte. Recurentul consideră că aceasta nu exclude că despăgubirea poate să acopere suma totală a creanţelor devenite nerecuperabile din cauza adoptării unei măsuri a statului, inclusiv ansamblul intereselor datorate de la data apariţiei lor (Decizia Rafinăriile greceşti Stan et Stratis Andreadis/Grèce, menţionată anterior). Dreptul german ar permite obţinerea despăgubirii întregii pierderi financiare cauzate de un „prejudiciu echivalent cu o expropriere”. Aceeaşi situaţie ar fi şi pentru jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Comunitatea ar trebui să fie obligată să–i plătească în schimbul cesiunii creanţelor pe care le deţine asupra Irakului, o despăgubire care să corespundă sumei creanţelor sale, inclusiv dobânzile datorate. Totuşi, aceasta nu exclude că despăgubirea cerută poată să fie redusă în funcţie de circumstanţele cauzei.
  1. Consiliul susţine că măsurile luate de Irak, în special Legea nr. 57, au avut ca efect întârzierea numai a plăţii creanţelor recurentului, astfel încât, din punct de vedere juridic, recurentul nu ar avea de suferit un prejudiciu „trecut şi actual” în sensul jurisprudenţei în domeniu, ceea ce ar rezulta, pe de altă parte, din faptul că acesta ar fi gata să–şi cedeze creanţele instituţiilor comunitare în schimbul unei despăgubiri a prejudiciului suferit pe nedrept.
  1. În afară de aceasta, reiese din scrisoarea pe care recurentul i–a înaintat–o la data de 4 august 1994 că acesta din urmă şi–a înregistrat creanţele la autorităţile administrative din Germania, pentru a le putea scoate în evidenţă pe lângă Claims Commission, instituită de Organizaţia Naţiunilor Unite (numită în continuare „ONU”) în vederea reglementării problemei daunelor economice suferite de participanţi ca urmare a instituirii embargoului împotriva Irakului, ceea ce ar sublinia faptul că existenţa unei daune în virtutea drepturilor recurentului va depinde în final de ridicarea eventuală, de către ONU, a embargoului împotriva Irakului.
  1. Comisia susţine că suma precisă a prejudiciului suferit nu este stabilită în prezent, pentru că, din punct de vedere juridic, creanţele recurentului continuă să existe şi respinge propunerea recurentului de a–şi ceda creanţele în compensaţia unei despăgubiri acordate de către Comunitate.

 

Aprecierea Tribunalului

  1. Preliminar, Tribunalul aminteşte, în primul rând, că angajarea răspunderii delictuale a Comunităţii faţă de săvârşirea unui act ilicit sau licit presupune, în orice ipoteză, stabilirea realităţii daunei suferite pe nedrept şi existenţa unei raportţii de cauzalitate între acest prejudiciu şi acest act (Deciziile Curţii din 29 septembrie 1982, Oleifici Mediterranei/CEE, 26/81, Rec. p. 3057, pct. 16 şi a Tribunalului din 13 decembrie 1995, Exporteurs in Levende Varkens e.a./Commission, T-481/93 şi T-484/93, Rec. p. II-2941, pct. 80 din 11 iulie 1996, International Procurement Services/Commission, T-175/94, Rec. p. II-729, pct. 44 din 16 octombrie 1996, Efisol/Commission, T-336/94, Rec. p. II-1343, pct. 30 din 11 iulie 1997, Oleifici Italiani/Commission, T-267/94, Rec. p. II-1239, pct. 20 şi din 29 ianuarie 1998, Dubois et Fils/Conseil et Commission, T-113/96, Rec. p. II-0000, pct. 54). În al doilea rând, fiind vorba ca în cauză, de angajarea responsabilităţii Comunităţii faţă de săvârşirea unui act licit, Tribunalul subliniază că din jurisprudenţa în domeniu rezultă că, în ipoteza admiterii în dreptul comunitar a unui astfel de principiu, angajarea unei astfel de responsabilităţi ar presupune, în orice caz, existenţa unui prejudiciu „anormal” şi „special” (Deciziile Curţii din 13 iunie 1972, Compagnie d’approvisionnement şi Grands Moulins de Paris/Commission /Commission, 9/71 şi 11/71, Rec. p. 391, pct. 45 şi 46, din 6 decembrie 1984, Biovilac/CEE, 59/83, Rec. p. 4057, pct. 28, Développement SA şi Clemessy/Commission, menţionat anterior, pct. 33, şi De Boer Buizen/Conseil et Commission, menţionat anterior, pct. 16 şi 17). Trebuie, ca urmare, să se examineze dacă prejudiciul invocat există, în sensul că este vorba despre un prejudiciu „real şi cert”, dacă acest prejudiciu rezultă direct din adoptarea de către Consiliu a Regulamentului nr. 2340/90 şi dacă prejudiciul invocat este de natură să angajeze responsabilitatea Comunităţii faţă de săvârşirea unui act licit, în sensul jurisprudenţei menţionată anterior.

În ce priveşte existenţa prejudiciului invocat

  1. Fiind vorba de problema de a şti dacă recurentul a suferit efectiv un prejudiciu „real şi cert”, în sensul jurisprudenţei în domeniu (Deciziile Curţii din 27 ianuarie 1982, Birra Wührer ş.a./Conseil şi Commission, 256/80, 257/80, 265/80, 267/80 şi 5/81, Rec. p. 85, pct. 9, şi De Franceschi/Conseil et Commission, 51/81, Rec. p. 117, pct. 9; Deciziile Tribunalului din 16 ianuarie 1996, Candiotte/Conseil, T-108/94, Rec. p. II-87, pct. 54, din 12 decembrie 1996, Stott/Commission, T-99/95, Rec. p. II-2227, pct. 72 şi din 11 iulie 1997, Oleifici Italiani/Commission, menţionat anterior, pct. 74), adică, dacă creanţele pe care le deţine împotriva Irakului au devenit definitiv nerecuperabile, Tribunalul aminteşte, preliminar, că, în conformitate cu jurisprudenţă constantă, îi revine recurentului să probeze în faţa judecătorului comunitar, pentru a stabili existenţa prejudiciului, pe care acesta pretinde că l–a suferit (Decizia Tribunalului din 9 ianuarie 1996, Koelman/Commission, T-575/93, Rec. p. II-1, pct.  97).
  1. Dar, trebuie să se constate că, în acest caz, dacă nu s–a contestat între părţi că aceste creanţe ale recurentului nu sunt încă plătite, nu este mai puţin adevărat că elementele de probă aduse de aceasta din urmă nu sunt de natură să demonstreze, în conformitate cu dispoziţiile legale, că acestuia i s–a opus un refuz definitiv din partea autorităţilor irakiene de a se achita de datoriile lor, fapt motivat prin adoptarea Regulamentului nr. 2340/90. Într–adevăr, recurentul nu a adus elemente de probă din care ar reieşi că acesta ar fi contactat efectiv, sau cel puţin ar fi încercat să contacteze, fie autorităţile de stat irakiene în cauză, fie Banca Rafidian, în vederea lămuririi motivelor pentru care ordinele de plată ale creanţelor sale, date de Banca Rafidian prin scrisorile din 5 şi 6 februarie 1990 de către ministerul irakian, nu au fost încă efectuate.
  1. În această privinţă, Tribunalul, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, a invitat recurentul să prezinte corespondenţa pe care ar fi întreţinut–o eventual cu autorităţile irakiene în legătură cu plata creanţelor sale. În răspunsurile sale scrise la întrebările Tribunalului, recurentul a admis că nu a schimbat corespondenţă cu autorităţile irakiene, subliniind că nu a fost în interesul său să „pună în discuţie printr–o nouă corespondenţă caracterul obligatoriu al ordinelor date la data de 5 şi 6 februarie de către Ministry of Housing and Reconstruction şi Banca Rafidian” şi că „ar fi fost, pe de altă parte, inadmisibil şi neproductiv, să caute să accelereze prin luările de poziţie scrise punerea în aplicare internă a ordinelor ministerului”. Dar, faptul că recurentul nu a considerat util şi indicat să încerce „accelerarea punerii administrative în aplicare internă a ordinelor ministerului irakian” nu i–ar fi de ajuns, lui singur, să–şi susţină afirmaţia conform căreia autorităţile irakiene au refuzat definitiv plata creanţelor sale. Ca urmare, nu ar fi exclus ca neplata creanţelor sale să se datoreze unei simple întârzieri administrative, unui refuz temporar de plată sau unei insolvabilităţi temporare sau permanente a Irakului.
  1. Această concluzie nu a putut fi pusă în cauză prin scrisoarea din 10 octombrie 1990, trimisă de ministrul irakian recurentului şi pe care acesta din urmă a prezentat–o în cursul audierii din 19 iunie 1997, din care reieşea, conform recurentului, că ministrul irakian a lăsat să se înţeleagă, „într–un limbaj diplomatic”, că aceste creanţe nu se vor plăti atâta timp cât embargoul comunitar împotriva Irakului va rămâne în vigoare. Într–adevăr, această scrisoare trimisă recurentului „cu ocazia Declaraţiei de unire a Republicii Federale Germania cu Republica Democrată Germania” nu face trimitere la raporturile contractuale ale recurentului cu autorităţile irakiene rezultate din contractul din 1975 nici, a fortiori, la soarta creanţelor acestuia din urmă, ci se limitează la declaraţii de natură generală privind contribuţia pe care întreprinderile germane ar putea să o aducă „dezvoltării unei cooperări bilaterale fructuoase” între Germania şi Irak şi daunele cauzate acestor raporturi de embargoul şi „ameninţările asupra Irakului”.
  1. În afară de aceasta, dacă recurentul a făcut referire, în răspunsurile sale scrise la întrebarea Tribunalului menţionată anterior, la unele rapoarte confidenţiale întocmite de directorul adjunct al sucursalei sale din Irak, din care reiese că autorităţile irakiene refuză în continuare plata creanţelor sale ca urmare a menţinerii embargoului comunitar, trebuie să se sublinieze că recurentul nu a prezentat copii ale acestor rapoarte în faţa Tribunalului.
  1. În orice caz, presupunând că, astfel după cum subliniază recurentul în cererea sa, refuzul plăţii de către Irak a creanţelor sale rezultă din adoptarea Legii nr.  57, care a blocat toate capitalurile întreprinderilor stabilite în state a căror guverne au adoptat „decizii arbitrare” împotriva sa, precum Regulamentul nr. 2340/90, această lege, după cum a subliniat intimatul în memoriul său, s–a abrogat în final la data de 3 martie 1991. Rezultă că, cel puţin de la această dată, nu ar trebui să existe, în principiu, obstacole juridice care să împiedice autorităţile irakiene să procedeze la plata creanţelor recurentului. Tribunalul, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii pe care le–a dispus, a invitat recurentul să precizeze dacă acesta a efectuat demersurile necesare, ca urmare a abrogării Legii nr. 57, pentru a obţine plata creanţelor sale şi motivele pentru care acestea rămâneau neplătite în ciuda acestei abrogări. În răspunsul său scris, recurentul a precizat, aşa după cum a făcut–o de altfel pentru prima dată în replica sa, că Legea nr. 57 nu se va putea considera drept o cauză a refuzului plăţii opus de către Irak, ci mai degrabă ca un indice a acestui refuz, în sensul că, în calitate de debitor, Irakul nu avea nevoie de o bază legală pentru a nu se conforma obligaţiilor sale contractuale. Dar, presupunând că nu din cauza adoptării Legii nr. 57 Irakul a refuzat plata creanţelor recurentului, ceea ce este în contradicţie cu teza pe care a dezvoltat–o în cererea sa, nu este mai puţin adevărat că este vorba în speţă de o afirmaţie nesusţinută, în măsura în care, astfel după cum s–a arătat, aceasta nu stabileşte întotdeauna caracterul definitiv al refuzului plăţii şi nu explică motivele care justifică acest refuz, în ciuda abrogării Legii nr. 57.
  1. În afară de aceasta, Tribunalul menţionează că, aşa cum reiese din dosar, recurentul nu a încercat să recurgă la căile contractuale stipulate în acest scop de contractul pe care l–a semnat cu ministerul irakian la data de 30 ianuarie 1975, pentru a obţine o luare de poziţie definitivă din partea autorităţilor irakiene în legătură cu neplata creanţelor sale. Într–adevăr, conform art. X din contractul menţionat (a se vedea pct. 2), în caz de divergenţe privind interpretarea dispoziţiilor sale sau în caz de neefectuare a obligaţiilor care decurg din acesta, părţile contractante trebuiau să încerce să găsească o soluţie acceptată de comun acord şi, în lipsa unei astfel de soluţii, să înainteze litigiul lor în faţa la Planning Board, fără ca aceasta să le priveze, totuşi, de dreptul lor de a prezenta acelaşi diferend în faţa tribunalelor irakiene competente (art. X alin. (1) şi (2) din contractul menţionat anterior). Astfel după cum a explicat recurentul în cursul şedinţei din 19 iunie 1997, embargoul comunitar privind prestarea de servicii în Irak şi Kuweit, instituit de Regulamentul nr. 3155/90 îl împiedica să recurgă la avocaţi sau la reprezentanţi juridici irakieni. Dar, dacă nu s–ar exclude că, ţinând seama de situaţia internă a Irakului după sfârşitul războiului din Golf, recurgerea societăţilor străine la avocaţi irakieni pentru a rezolva litigiile care le opun autorităţilor irakiene este dificilă, nu ar însemna că, contrar susţinerii recurentului, o astfel de dificultate nu rezultă din Regulamentul nr.  3155/90, căci acesta a interzis numai, în Comunitate sau în afara teritoriului său, prestarea de servicii aduse persoanelor fizice în Irak sau întreprinderilor înregistrate în această ţară, având ca obiect sau ca scop favorizarea economiei Irakului şi nu prestarea de servicii aduse în Irak unor terţi prin persoane fizice sau juridice stabilite în această ţară (art. 1 din Regulament).
  1. Faptul că recurentul propune intimatului să–i cedeze creanţele pe care le deţine asupra Irakului în schimbul plăţii sumei corespunzătoare, împiedică, în lipsă de probe contrare, să considere că aceste creanţe au devenit definitiv nerecuperabile.
  1. Rezultă din ceea ce precede că recurentul nu a putut demonstra potrivit dispoziţiilore legale, că a suferit un prejudiciu real şi cert, în sensul jurisprudenţei menţionată anterior (a se vedea pct. 60).
  1. Totuşi, presupunând că prejudiciul invocat de către recurent se poate considera „real şi cert”, răspunderea Comunităţii faţă de săvârşirea unui act licit nu ar putea fi angajată decât dacă există un raport de cauzalitate directă între Regulamentul nr.  2340/90 şi prejudiciul menţionat. Ţinând seama de aspectele deosebite ale prezentului recurs, Tribunalul consideră că este cazul să se examineze această ipoteză şi să se verifice existenţa, în speţă, a unui astfel de raport de cauzalitate.

 

În ce priveşte raportul de cauzalitate

  1. Reiese din argumentele recurentului că, în măsura în care creanţele sale au devenit nerecuperabile, ca urmare a adoptării de către Irak a Legii nr. 57, ca o contramăsură, previzibilă şi directă, a adoptării Regulamentului nr. 2340/90 aplicându–i un embargo comercial, prejudiciul pe care pretinde că l–a suferit trebuie imputat Comunităţii. Ca urmare, este cazul să se examineze, mai întâi, dacă aceste creanţe, pe care recurentul le are asupra Irakului au devenit nerecuperabile din cauza adoptării Legii nr. 57 şi, în caz de răspuns afirmativ, dacă adoptarea acestei legi precum şi refuzul ulterior al autorităţilor irakiene de a plăti creanţele respective rezultă direct din adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 (a se vedea Decizia International Procurement Services/Commission, menţionată anterior, pct. 55).
  1. În această privinţă, Tribunalul subliniază, în primul rând, că din preambulul la Legea nr. 57 rezultă că adoptarea acesteia era justificată prin adoptarea de „unele guverne” de „decizii arbitrare” împotriva Irakului. Dar, trebuind să constate că Legea nr. 57 nu conţine nici o referire nici la Comunitatea Europeană, nici la Regulamentul nr. 2340/90. Presupunând numai că Legea nr.  57 vizează într–un mod implicit guvernele tuturor statelor membre, nu s–ar putea contesta că nu aceste guverne ci Comunitatea este aceea care a adoptat Regulamentul nr. 2340/90, împiedicând schimburile comerciale între Comunitate şi Irak.
  1. Chiar în ipoteza în care adoptarea de către Consiliu a Regulamentului nr.  2340/90 ar trebui interpretată ca o „decizie arbitrară” luată de „anumite guverne” în sensul Legii nr. 57, Tribunalul consideră că recurentul, care are sarcina probei (Decizia Curţii din 21 ianuarie 1976, Produits Bertrand, 40/75, Rec. p. 1 şi cea a Tribunalului din 24 septembrie 1996, Dreyfus/Commission, T-485/93, Rec. p. II-1101, pct. 69), nu stabileşte în conformitate cu dispoziţiile legale că adoptarea acestei legi ar constitui, ca o replică, o consecinţă previzibilă în mod obiectiv conform cursului normal al lucrurilor în adoptarea regulamentului în cauză. De altfel, chiar dacă un astfel de raport de cauzalitate directă ar exista între prejudiciul suferit pe nedrept şi adoptarea Legii nr. 57, reiese din dosar că această lege, intrată în vigoare la 6 august 1990, s–a abrogat la 3 martie 1991. Rezultă că de la această dată cel puţin Legea nr. 57 nu se va mai putea considera ca fiind la originea refuzului plăţii creanţelor recurentului.
  1. În orice caz, presupunând că Legea nr.  57 se poate considera ca o consecinţă previzibilă a adoptării Regulamentului nr. 2340/90 şi/sau că, în ciuda abrogării acestei legi, cu titlu de replicare la menţinerea embargoului comunitar autorităţile irakiene refuză plata creanţelor recurentului, Tribunalul consideră că prejudiciul invocat nu va putea fi atribuit, în ultimă analiză, Regulamentului nr. 2340/90, ci mai degrabă, după cum a subliniat Consiliul, Rezoluţiei Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite nr. 661 (1990), care a decretat embargo împotriva Irakului.
  1. În această privinţă, Tribunalul consideră că, în conformitate cu art. 25 din Carta Naţiunilor Unite, numai „[statele] membre ale Organizaţiei” sunt obligate să accepte şi să aplice rezoluţiile Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Dar, dacă este adevărat că statele membre ale ONU trebuiau, în această calitate, să ia toate măsurile necesare pentru a pune în aplicare embargoul comercial împotriva Irakului decretat prin Rezoluţia nr.  661 (1990), nu este mai puţin adevărat că acelea dintre statele care aveau calitatea de state membre ale Comunităţii nu puteau acţiona, din această cauză, decât numai în cadrul Tratatului, ca urmare a faptului că orice măsură de politică comercială comună, precum instituirea unui embargo comercial, aparţine, în temeiul art. 113 din Tratat, de competenţa exclusivă a Comunităţii. Pe baza acestor considerente a fost adoptat Regulamentul nr.  2340/90, al cărui preambul expune că „atât Comunitatea cât şi statele membre au convenit să recurgă la un document comunitar pentru a asigura o punere în aplicare uniformă în Comunitate a măsurilor privind schimburile cu Irakul şi Kuweitul, hotărâte de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite”. Tribunalul consideră, ca urmare, că, în ipoteza aflată în cercetare, prejudiciul invocat nu ar putea fi atribuit adoptării Regulamentului nr. 2340/90, ci Rezoluţiei Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite nr. 661 (1990), care a decretat embargoul împotriva Irakului. Rezultă din afirmaţiile precedente că recurentul nu a demonstrat existenţa unui raport de cauzalitate directe între prejudiciul invocat şi adoptarea Regulamentului nr. 2340/90.
  1. Ţinând seama de circumstanţele deosebite în speţă, Tribunalul consideră că trebuie să examineze problema de a şti dacă, în ipoteza în care condiţiile care ţin de existenţa unui prejudiciu şi a unui raport de cauzalitate directă au fost îndeplinite, prejudiciul s–ar putea califica drept „special” şi „anormal”, în sensul jurisprudenţei, evocată în continuare (pct. 59), privind responsabilitatea Comunităţii faţă de săvârşirea unui act licit.

În ce priveşte natura prejudiciului suferit

  1. Tribunalul aminteşte că, în Decizia sa Compagnie d’approvisionnement şi Grands Moulins de Paris/Commission, menţionată anterior, Curtea a respins o cerere de reparare a unui prejudiciu „anormal şi special”, formulată de recurenţi pe baza răspunderii Comunităţii faţă de săvârşirea unui act licit pentru „casarea egalităţii în faţa învinuirilor publice”, pe motiv „că o răspundere eventuală a obiectului principal al unui act normativ legal nu ar putea fi avut în vedere într–o situaţie asemănătoare celei în speţă, ţinând seama de faptul că măsurile luate de Comisie nu vizau, într–un interes economic general, decât atenuarea consecinţelor care rezultau, în special pentru totalitatea importatorilor francezi, din Decizia naţională de a produce o devalorizare a francului” (pct. 45 şi 46 din Decizie).
  1. Astfel cum, în Decizia sa Biovilac/CEE, menţionată anterior, Curtea a declarat că măsura conform căreia responsabilitatea Comunităţii faţă de săvârşirea unui act normativ ilegal nu poate fi angajată decât dacă dauna pretextată depăşeşte limitele riscurilor economice inerente activităţilor din sectorul în cauză „ar trebui a fortiori puse în practică în ipoteza în care ar fi admis în dreptul comunitar un sistem de răspunderea fără vinovăţie” (pct. 28 din Decizie). În dosarul care a fost la originea acestei decizii, recurentul îşi baza cererea sa de despăgubire ca urmare a săvârşirii unui act licit pe conceptele de drept german de „sacrificiu special” (Sonderopfer) şi de drept francez de „casare a egalităţii în faţa învinuirilor publice”, principii invocate de asemenea de către recurent în prezentul recurs.
  1. În Decizia sa Développement SA et Clemessy/Commission, menţionată anterior, Curtea a respins de asemenea cererea de despăgubire bazată pe principiul răspunderii fără vinovăţie  declarând că acest principiu, aşa cum este descris de către recurent, presupune  „că o persoană particulară suportă, în interesul general, o învinuire care nu–i revine”, ceea ce, totuşi, nu era cazul în speţă (pct. 33 din Decizie).
  1. În sfârşit, în Decizia sa De Boer Buizen/Conseil et Commission, menţionată anterior, Curtea, după ce a apreciat că sistemul instaurat de instituţiile comunitare pentru punerea în aplicare a aranjamentului între Comunitate şi Statele Unite ale Americii privind schimburile de tuburi şi ţevi din oţel nu prezenta nici o discriminare faţă de producătorii comunitari ai acestor produse, în raport cu distribuitorii şi că, în consecinţă, condiţiile pentru angajarea răspunderii Comunităţii faţă de săvârşirea unui act ilegal nu erau întrunite, a adăugat, totuşi, că lipsa unei astfel de discriminări între producătorii şi distribuitorii comunitari ai produselor în cauză nu va putea exclude „o anumită răspundere” a instituţiilor dacă se dovedea că unele întreprinderi „în calitate de categorie, trebuiau să suporte o parte disproporţionată a învinuirilor” care rezultau din punerea în aplicare a aranjamentului comercial respectiv. Conform Curţii, într–o astfel de ipoteză, „instituţiilor comunitare le revine sarcina de remediere” (pct. 16 şi 17).
  1. Rezultă din jurisprudenţa Curţii menţionată anterior că, în ipoteza în care principiul răspunderii Comunităţii faţă de săvârşirea unui act licit ar trebui recunoscut în dreptul comunitar, o astfel de răspundere nu ar putea fi angajată decât dacă prejudiciul invocat, presupunându–l „trecut şi actual”, afectează o categorie specială de factori economici într–un mod disproporţionat în raport cu alţi factori (prejudiciu special) şi depăşeşte limitele riscurilor economice inerente activităţilor din sectorul în cauză (prejudiciu anormal), fără ca actul reglementar aflat la originea daunei invocate să fie justificat printr–un interes economic general (Deciziile De Boer Buizen/Conseil şi Commission, Compagnie d’approvisionnement şi Grands Moulins de Paris/Commission /Commission, şi Biovilac/CEE, menţionate anterior).
  1. Privind caracterul special al prejudiciului invocat, în sensul, că acesta afectează o categorie specială de factori economici într–un mod disproporţionat în raport cu alţi factori, Tribunalul susţine, în primul rând, că adoptarea Legii nr.  57, în care, potrivit motivării recurentului, ar trebui asimilată orice măsură de replicare a autorităţilor irakiene care au aceleaşi scopuri, avea ca obiect blocarea „capitalurilor” pe care le posedau în Irak întreprinderile stabilite în Comunitate, precum şi „veniturile” pe care aceste „capitaluri” le produceau. Rezultă din aceasta că nu au fost afectate numai creanţele recurentului, dar şi creanţele oricărei întreprinderi comunitare care, atunci când a fost aplicat embargoul împotriva Irakului de Regulamentul nr. 2340/90 nu erau încă plătite. După cum a subliniat recurentul în cursul audierii, creanţele pe care întreprinderile comunitare le deţineau asupra Irakului şi care, ca urmare a instituirii embargoului comunitar împotriva acestei ţări, au devenit nerecuperabile şi au trebuit acoperite prin garanţii ale statului se ridicau, într–adevăr, la 18 miliarde USD.
  1. În aceste condiţii, recurentul nu poate fi considerat ca făcând parte dintr–o categorie de factori economici care sunt prejudiciaţi în interesele lor patrimoniale într–un mod care i–ar distinge de orice alt factor economic a căror creanţe ar fi devenit nerecuperabile, ca urmare a instituirii embargoului comunitar. Recurentul nu ar putea, ca urmare, să pretindă că a suferit un prejudiciu special sau că a făcut un sacrificiu deosebit. Este necesar să se adauge faptul că creanţele sale nu au putut fi acoperite de garanţii ale statului, pentru că acestea decurgeau din efectuarea unui contract încheiat înaintea punerii în aplicare în Germania a unui sistem de garanţii împotriva riscurilor comerciale asumate în ţări ca Irakul, astfel după cum acesta a explicat în răspunsurile sale scrise la întrebările Tribunalului şi în cursul audierii, nu este de natură să–l distingă de întreprinderile care au beneficiat efectiv de aceste garanţii. Într–adevăr, recurentul nu a putut stabili care este singura întreprindere sau care aparţine unei singure categorii restrânse de factori economici care nu au putut beneficia de garanţia oferită de acest tip de asigurare.
  1. În al doilea rând, privind caracterul anormal al prejudiciului invocat, în sensul că acesta depăşeşte riscurile economice inerente activităţilor economice din sectorul în cauză, Tribunalul consideră că, în cauză, aceste limite nu au fost depăşite. Într–adevăr, nu se contestă faptul că Irakul, din cauza angajării sale în operaţiuni de război cu Iranul, cu mult înaintea invadării Kuweitului la 2 august 1990, era deja considerat, după cum a susţinut intimatul fără a fi contrazis de recurent, o „ţară cu un risc înalt”. În aceste condiţii, riscurile economice şi comerciale care decurg dintr–o eventuală implicare a Irakului în noi operaţiuni de război cu ţările vecine şi din întreruperea plăţii datoriilor sale din motive care ţin de politica sa externă constituiau riscuri previzibile, inerente oricărei activităţi de prestare de servicii în Irak. Faptul că Irakul reuşea, după cum susţinea recurentul, să–şi plătească creanţele, în ciuda unei întârzieri considerabile, nu însemna că riscurile menţionate anterior dispăruseră.
  1. Această concluzie este, pe de altă parte, coroborată cu scrisoarea din 28 noiembrie 1995, adresată Comisiei de Ministerul Federal al Finanţelor, din care reiese că sistemul de garanţii instaurat în Germania între 1980 şi 1990 pentru garantarea creanţelor care decurg din exporturile germane către Irak a fost, în mai multe rânduri, suspendat ca urmare a deteriorării situaţiei politice în Irak.
  1. Rezultă din aceasta că riscurile pe care le prezenta prestarea de servicii de către recurent în Irak făceau parte din riscurile inerente activităţilor din sectorul în cauză.
  1. În sfârşit, trebuie să se precizeze, pe de o parte, că Regulamentul nr.  2340/90, presupunând, după cum susţine recurentul, este la baza prejudiciului invocat, constituie, aşa după cum s–a arătat (a se vedea pct. 74), punerea în aplicare în Comunitate a obligaţiei care apasă asupra statelor membre ale ONU de a da efect, prin intermediul unui act comunitar, Rezoluţiei Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite nr. 661 (1990), care a decretat un embargo comercial împotriva Irakului. Pe de altă parte, trebuie să se precizeze că, aşa după cum reiese, în special, din Rezoluţia nr. 661 (1990), embargoul comercial împotriva Irakului a fost hotărât în cadrul „menţinerii păcii şi securităţii internaţionale” şi pe baza „dreptului natural de legitimă apărare, individuală sau colectivă, în faţa atacului armat dirijat de Irak împotriva Kuweitului, consacrat de art. 51 din Carta [Naţiunilor Unite]”.
  1. Dar, după cum a apreciat Curtea în Decizia sa din 30 iulie 1996, Bosphorus (C-84/95, Rec. p. I-3953), dacă, este adevărat că o reglementare vizând, prin instituirea unui embargo comercial împotriva unei ţări terţe, la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cuprinde, prin definiţie, efecte care afectează libera exercitare a activităţilor economice, cauzând astfel prejudicii părţilor care nu au nici o răspundere în situaţia care a dus la adoptarea măsurilor de sancţionare, nu este mai puţin adevărat că importanţa obiectivelor urmărite de o astfel de reglementare este, totuşi, de natură să justifice consecinţele negative, chiar considerabile, pentru unii factori.
  1. Ca urmare, având în vedere un obiectiv de interes general la fel de fundamental pentru comunitatea internaţională ca şi cel constând în a da un termen invadării şi ocupării Kuweitului de către Irak şi menţinerii păcii şi securităţii internaţionale în regiune, prejudiciul invocat de către recurent, chiar dacă acesta trebuia calificat ca şi considerabil, în sensul Deciziei Bosphorus, menţionată anterior, nu ar putea angaja, răspunderea Comunităţii (a se vedea de asemenea Decizia Compagnie d’approvisionnement şi Grands Moulins de Paris/Commission /Commission, menţionată anterior, pct. 46, şi concluziile avocatului general Mayras din această Decizie, Rec. p. 417, 425 şi 426).
  1. Cererea de despăgubire a recurentului, bazată pe principiul răspunderii Comunităţii faţă de săvârşirea unui act licit, este nefondată şi trebuie, ca urmare, să fie respinsă.

În ce priveşte cererea subsidiară de despăgubire a prejudiciului pretins suferit ca urmare a unui act ilicit

 

Argumentele părţilor

 

În ce priveşte nelegalitatea Regulamentului nr.  2340/90

  1. Recurentul prezintă faptul că înţelege să angajeze, cu titlu subsidiar, răspunderea Comunităţii faţă de săvârşirea unui act ilicit, în cazul în care Tribunalul ar considera că aceasta ar avea dreptul nu la o despăgubire corespunzătoare valorii estimată în bani a creanţelor sale, ci la stabilirea de către legiuitorul comunitar a unei despăgubiri forfetare pentru prejudiciul suferit. Recurentul susţine în această privinţă că, în măsura în care, adoptând Regulamentul nr. 2340/90, legiuitorul comunitar nu a prevăzut un mecanism de despăgubire a factorilor economici a căror creanţe asupra Irakului vor deveni nerecuperabile, ca urmare a instituirii embargoului împotriva acestei ţări, condiţia cerută pentru ca răspunderea Comunităţii să fie angajată, şi anume existenţa unui act nelegal, ar fi, în cauză, îndeplinită, această nelegalitate constând în încălcarea obligaţiei de despăgubire sau de prevedere a despăgubirii victimelor unui prejudiciu fără vinovăţie al drepturilor patrimoniale, care constituie un principiu general de drept. Conform recurentului, Consiliul şi Comisia si–au încălcat, în speţă, obligaţia de a exercita atribuţia de apreciere în domeniu pentru a stabili o despăgubire de 100 %, de 50 % sau alt procent, comiţând astfel o eroare de apreciere, după cum a constatat, de altfel, Tribunalul în Decizia Carvel şi Guardian Newspapers/Conseil, menţionată anterior.
  1. Consiliul consideră că pretinsa inacţiune ilegală a legiuitorului comunitar de a dispune, în cazul adoptării Regulamentului nr. 2340/90, un mecanism de despăgubire al factorilor economici afectaţi de măsurile de embargo împotriva Irakului ridică, în substanţă, aceeaşi problemă de fond precum cererea de despăgubire a recurentului ca urmare a unui prejudiciu patrimonial licit echivalent cu o expropriere. În amândouă cazurile ar fi vorba de a şti dacă încălcarea dreptului de proprietate, invocată de recurent, constituie o încălcare a unei norme superioare de drept angajând responsabilitatea Comunităţii în sensul art. 215 al doilea paragraf din Tratat. Consiliul consideră că răspunsul la această problemă este negativ.
  1. Conform Consiliului, întrucât Regulamentul nr.  2340/90 este un act normativ cu caracter economic, răspunderea Comunităţii nu ar trebui angajată decât în prezenţa unei încălcări suficient caracterizată de o normă superioară de drept care protejează persoanele particulare, inaplicabil în speţă. Consiliul aminteşte că, potrivit jurisprudenţei, exercitarea dreptului de proprietate poate să fie supus unor limitări, cu condiţia ca acestea să se înscrie în obiectivele Comunităţii şi să nu constituie o intervenţie exagerată şi intolerabilă aducând atingere substanţei însăşi a drepturilor garantate (Decizia Curţii din 11 iulie 1989, Schräder HS Kraftfutter, 265/87, Rec. p. 2237). Dar, chiar dacă creanţele recurentului asupra autorităţilor irakiene au devenit definitiv irecuperabile, daună pe care recurentul ar fi suferit–o nu ar constitui un prejudiciu disproporţionat şi grav în fondul dreptului său de proprietate.
  1. În afară de aceasta, conform Consiliului, în caz de prejudiciu de natură economică, răspunderea delictuală a Comunităţii nu poate, mai mult, să fie angajată dacă, pe de o parte, instituţia în cauză, fără a face caz de interes economic public superior, a omis complet să ia în considerare situaţia deosebită a unei categorii distincte de factori economici (Decizia Curţii din 19 mai 1992, Mulder ş.a./Conseil, C-104/89 şi C-37/90, Rec. p. I-3061), şi, pe de altă parte, dauna invocată depăşeşte limitele riscurilor economice inerente activităţilor din sectorul economic în cauză. Dar, în speţă, recurentul a fost prejudiciat în interesele sale comerciale în acelaşi mod ca oricare alt factor economic deţinător de creanţe asupra Irakului sau asupra unei societăţi stabilită în această ţară. În afară de aceasta, Irakul se afla invariabil în acea perioadă într–o situaţie financiară de aşa natură încât nerecuperarea creanţelor apărute din tranzacţiile cu această ţară făcea parte din riscurile inerente activităţilor comerciale respective. În sfârşit, fiind vorba despre domeniul politicii economice a Comunităţii, persoanele particulare ar trebui, în limite rezonabile, să suporte consecinţele prejudiciabile pe care le poate avea un act normativ asupra intereselor economice fără să le fie recunoscut un drept la despăgubire (Deciziile Curţii din 25 mai 1978, Bayerische HNL ş.a./Conseil şi Commission, 83/76 şi 94/76, 4/77, 15/77 şi 40/77, Rec. p. 1209, pct. 6, şi a Tribunalului din 14 septembrie 1995, Antillean Rice Mills e.a./Commission, T-480/93 şi T-483/93, Rec. p. II-2305).
  1. Comisia susţine că legitimitatea argumentelor recurentului reieşite din caracterul pretins ilicit al Regulamentului nr. 2340/90 depinde de existenţa dreptului la despăgubire pe care aceasta îl subliniază în cadrul cererii sale principale, astfel încât inexistenţa unui astfel de drept atrage după sine obligatoriu respingerea cererii sale subsidiare de daune–interese.

 

În ce priveşte raportul de cauzalitate şi prejudiciul suferit

  1. Recurentul Consiliul şi Comisia prezintă aceleaşi motive şi argumente privind prejudiciul invocat şi existenţa unui raport de cauzalitate între acest prejudiciu şi Regulamentul nr.  2340/90 ca şi în cadrul cererii principale de despăgubire, ca urmare a săvârşirii unui act licit (a se vedea pct. 42 la 57 şi 58 la 63).

 

Aprecierea Tribunalului

 

  1. Tribunalul prezintă, preliminar, că, aşa cum recurentul a subliniat în replica sa şi în cursul şedinţei din 19 iunie 1997, cererea sa subsidiară de despăgubire nu este invocată decât în cazul în care Tribunalul nu ar fi recunoscut unor factori economici, precum acesta, ale căror creanţe au devenit nerecuperabile din cauza instituirii embargoului comercial împotriva Irakului, un drept de despăgubire forfetară şi nu un drept de despăgubire corespunzător unei sume cu valoarea estimată în bani a creanţelor sale (a se vedea pct. 90), care face obiectul cererii sale de despăgubire principală ca urmare a săvârşirii unui act licit.
  1. În cadrul acestei cereri subsidiare, recurentul susţine, îndeosebi, că măsurile cerute pentru angajarea răspunderii Comunităţii datorită caracterului ilegal al Regulamentului nr. 2340/90 sunt, în cauză, îndeplinite ca urmare a faptului că legiuitorul comunitar ar fi omis, în cazul adoptării acestui regulament, exercitarea atribuţiei de apreciere de care dispunea pentru a prevedea despăgubirea prejudiciului pe care factorii economici urmau să–l suporte, ca urmare a instituirii embargoului comercial împotriva Irakului.
  1. Tribunalul consideră că această cerere subsidiară de despăgubire a recurentului, formulată în termenii menţionaţi anterior, presupune, astfel după cum intimatul a subliniat, existenţa în obiectul principal a unui drept la despăgubire, astfel cum acesta îl revendică ca titlu principal în cadrul cererii sale de despăgubire ca urmare a săvârşirii unui act licit.
  1. Dar rezultă din examinarea cererii principale a recurentului că nu i se va putea recunoaşte un drept oarecare de despăgubire, cât timp acesta nu a reuşit să stabilească că a suferit un prejudiciu real şi cert. În aceste circumstanţe, oricare ar fi pertinenţa distincţiei stabilite de către recurent între un drept eventual la o despăgubire corespunzătoare valorii sale în bani a creanţelor sale şi un drept eventual la o despăgubire forfetară, pe de o parte şi în măsura în care cele două cereri reclamă despăgubirea unuia şi aceluiaşi prejudiciu, pe de altă parte, cererea sa subsidiară trebuie de asemenea să fie respinsă. În aceste condiţii, în lipsa unui drept la despăgubire, recurentul nu va putea demonstra că legiuitorul comunitar a omis exercitarea unei atribuţii de apreciere pentru a adopta măsuri de despăgubire în favoarea întreprinderilor care se află în aceeaşi situaţie ca şi recurentul. În ce priveşte Decizia Carvel şi Guardian Newspapers/Conseil, menţionată (pct. 78), citată în această privinţă de către recurent, Tribunalul consideră că este lipsită de pertinenţă întrucât, în acest dosar, contrar cazului din prezenta speţă, o dispoziţie a dreptului derivat comunitar invita efectiv Consiliul să–şi exercite atribuţia sa de apreciere privind problema de a şti dacă trebuia sau nu să facă dreptate cererilor în cadrul competenţelor sale în domeniul accesului la documentele sale.
  1. Ca atare, cererea subsidiară de despăgubire a recurentului pentru prejudiciul suferit ca urmare a unui act ilicit trebuie să fie respinsă.
  1. Recursul va fi respins în întregime .

În ce priveşte cheltuielile de judecată

  1. În conformitate cu art. 87 alin. (2) din regulamentul de procedură, partea căzută în pretenţii este obligată să suporte cheltuielile de judecată, dacă se hotărăşte în acest sens. Deoarece intimatul a solicitat aceasta, iar recurentul este partea căzută în pretenţii, este obligat să suporte cheltuielile de judecată.

Pentru aceste considerente,

 

 

TRIBUNALUL (a doua cameră)

 

 

hotărăşte:

1)         Respinge recursul.

 

2)         Obligă recurentul la plata cheltuielilor de judecată.

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, la data de 28 aprilie 1998.


[1]Berri, Mario – Giurisprudenza italiana 1978 I Col.1153-1156; Goffin, Léon – Journal des tribunaux 1978 p.392-393; Usher, John – European Law Review 1978 p.214-217; Boulouis, Jean – L’actualité juridique; droit administratif 1978 p.324-327; Riccioli, Francesco D. – Il Foro italiano 1978 IV Col.204-207; Catalano, Nicola – Giustizia civile 1978 I p.816-821; Barav, Ami – Cahiers de droit européen 1978 p.265-286; Ganshof van der Meersch, W.J. – Revue de droit international et de droit comparé 1978 p.24-39; Dauses, Manfred A. – Juristenzeitung 1978 p.512-513; Franchini, Ada – Giustizia civile 1978 IV p.116-125; Marzano, Arturo – Rassegna dell’avvocatura dello Stato 1978 I Sez.II p.179-187; Migliazza, Alessandro – Rivista di diritto processuale 1978 p.328-343; Capelli, Fausto – Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1978 p.289-294; Van Dijk, P. – S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1978 p.647-652; Mosconi, Franco – Rivista di diritto internazionale privato e processuale 1978 p.515-520; Paone, Pasquale – Rivista di diritto internazionale 1978 p.429-468; Barile, Paolo – Giurisprudenza costituzionale 1978 I p.641-653; Condorelli, Luigi – Giurisprudenza costituzionale 1978 I p.669-676; Carbone, Sergio M.; Sorrentino, Federico – Giurisprudenza costituzionale 1978 I p.654-668; Pau, Giovanni – Rivista di diritto internazionale 1978 p.277-284; March Hunnings, Neville – Common Market Law Review 1978 p.483-487; Carreau, Dominique – Revue trimestrielle de droit européen 1978 p.381-418; Monaco, Riccardo – Rivista di diritto europeo 1978 p.287-298; Sperduti, Giuseppe – Giurisprudenza costituzionale 1978 I p.791-819; Gori, Paolo – Rivista di diritto civile 1978 II p.681-696; Barile, Paolo – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.59-74; Berri, Mario – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.75-81; Capelli, Fausto – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.83-88; Capurso, Marcello – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.89-96; Carbone, Sergio M.; Sorrentino, Federico – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.97-114; Catalano, Nicola – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.115-124; Condorelli, Luigi – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.125-134; Gemma, Gladio – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.135-144; Luzzatto, Riccardo – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.145-155; Maltese, Domenico – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.157-169; Martino, Carlo – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.171-176; Migliazza, Alessandro – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.177-187; Monaco, Riccardo – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.189-197; Mosconi, Franco – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.199-205; Motzo, Giovanni – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.207-217; Panebianco, Massimo – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.219-231; Paone, Pasquale – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.233-239; Pau, Giovanni – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.241-249; Pocar, Fausto: Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.251-254; Sperduti, Giuseppe – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.255-290; Telchini, Italo – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.291-299; Tosato, Gian Luigi – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.301-312; Udina, Manlio – Il primato del diritto comunitario e i giudici italiani (Ed. Franco Angeli – Milano) 1978 p.313-315; Le Quotidien juridique 1979 n° 25 p.3-10; Freestone, David – The Modern Law Review 1979 p.220-223; Costato, Luigi – Rivista di diritto agrario 1979 II p.3-21; Sperduti, Giuseppe – Rivista trimestrale di diritto pubblico 1979 p.3-24; Ipsen, Hans Peter – Europarecht 1979 p.223-238; Sperduti, Giuseppe – La Comunità Internazionale 1979 p.5-11; V.C.; R.K. – Journal du droit international 1979 p.936-942; Hood Phillips, O. – The Law Quarterly Review 1979 p.167-171; Harris, Alan W. – Texas International Law Journal 1980 p.139-161; Emmerich, Volker – Juristische Schulung 1980 p.140-141; Kalogeropoulos, Andreas P. – Elliniki Epitheorisi Evropaïkou Dikaiou 1981 p.342-350; Droesse, Gerd – Europarecht 1983 p.272-283; Barav, Ami – Revue trimestrielle de droit européen 1985 p.313-341; Barav, Ami – Rivista di diritto civile 1985 II p.321-352; Van Dijk, P. – Annotaties Hof van Justitie EG (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink – Zwolle) 1995 p.369-373;

[2] Campbell, A.I.L.: The Scots Law Times 1990 p.89-93; García de Enterría, Eduardo: Revista española de Derecho Administrativo 1990 p.401-420; Magliveras, K.D.: The Scots Law Times 1990 p.321-324; Le Mire, Pierre: L’actualité juridique; droit administratif 1990 p.834-836; Fourgoux, Jean-Claude: Recueil Dalloz Sirey 1990 p.548-549; Simon, Denys; Barav, Ami: Revue du Marché Commun 1990 p.591-597; Toth, A.G.: Common Market Law Review 1990 p.573-587; Allott, Philip: The Cambridge Law Journal 1990 p.377-380; Szyszczak, Erika: European Law Review 1990 p.480-488; Bonichot, Jean-Claude: Revue française de droit administratif 1990 p.912-920; Longo, Francesco: Sospensive – Casi di processo cautelare amministrativo 1990 p.1286-1288; Aragonés, Jay J.: Fordham International Law Journal 1990-91 p.778-818; García de Enterría, Eduardo: Poder Judicial 1990 nº 20 p.9-14; Wade, H.W.R.: The Law Quarterly Review 1991 p.1-4; Borràs Rodríguez, Alegría: Revista Jurídica de Catalunya 1991 p.279-281; Rodford, Peter B.: Gazette du Palais 1991 III Doct. p.90-91; Lord Donaldson of Lymington: Law Teacher 1991 Vol.25 p.4-10; González Gozalbo, María Magdalena: Noticias CEE 1991 nº 76 p.109-112; Simon, Denys: Journal du droit international 1991 p.447-451; Lauwaars, R.H.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1991 p.474-480; Duddington, John: Law Teacher 1991 Vol.25 p.170-173; Consolo, Claudio: Giurisprudenza italiana 1991 I Sez.I Col.1123-1128; Sica, Marco: Rivista di diritto processuale 1991 p.1119-1154; Muscardini, Manuela: Rivista italiana di diritto pubblico comunitario 1991 p.1057-1064; Craig, P.P.: Revue européenne de droit public / European Review of Public Law / Europäische Zeitschrift des öffentlichen Rechts 1991 p.521-536; Craig, P.P.: Yearbook of European Law 1991 p.221-255; Caranta, Roberto: Il Foro amministrativo 1992 p.1889-1904; Vallejo Lobete, Ernesto: Gaceta Jurídica de la C.E. y de la Competencia – Boletín 1992 nº 72 p.14-17; Smith, Lesley Jane: Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1992 p.308-312; García de Enterría, Eduardo: Monografías Civitas – La batalla por las medidas cautelares (Ed. Civitas – Madrid) 1992 p.95-128; Sundberg-Weitman, Brita: Svensk juristtidning 1992 p.424-427; Tesauro, Giuseppe: Rivista italiana di diritto pubblico comunitario 1992 p.131-138; Joliet, René: Rivista di diritto europeo 1992 p.253-284; Tatham, Allan Francis: Europarecht 1993 p.188-196; Gratani, Adabella; Tatham, Allan: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1993 p.109-123; Viviani, Alessandra: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1993 p.581-594; Drexl, Josef: American Journal of Comparative Law 1993 p.551-571; Mongin, Bernard: Tendances actuelles et évolution de la jurisprudence de la Cour de justice des Communautés européennes: suivi annuel (Ed. Institut européen d’administration publique – Maastricht) 1993 Vol.1 p.177-183; Hanlon, James: The Denning Law Journal 1993 p.61-69; Tatham, Allan: Cahiers de droit européen 1993 p.597-630; Boyron, Sophie; Neville Brown, L.: Revue française de droit administratif 1994 p.70-79; Mongin, Bernard: Current Trends and Developments in the Case-Law of the Court of Justice of the European Communities: Annual Review (Ed. European Institute of Public Administration – Maastricht) 1994 Vol.1 p.177-184; Papadias, Lambros: Legal Issues of European Integration 1994/2 p.153-193; Fernández Martín, José María: Revista de Instituciones Europeas 1994 p.845-894; García de Enterría, Eduardo: Monografías Civitas – La batalla por las medidas cautelares (Ed. Civitas – Madrid) 1995 p.105-138; Martínez Lage, Santiago: Gaceta Jurídica de la C.E. y de la Competencia – Boletín 1995 nº 108 p.1-5; García de Enterría, Eduardo: Monografías Civitas – La batalla por las medidas cautelares (Ed. Civitas – Madrid) 1995 p.273-304; García de Enterría, Eduardo: Monografías Civitas – La batalla por las medidas cautelares (Ed. Civitas – Madrid) 1995 p.335-344; Haibach, Georg: Die öffentliche Verwaltung 1996 p.60-70;

[3] Prechal, Sacha: Nederlands juristenblad 1991 p.1138-1139; Business Law Brief 1991 August p.4-5;

Barav, Ami: New Law Journal 1991 p.1584-1585 + 1604; Barav, Ami: La Semaine juridique – édition générale 1991 II 21783; Simon, Denys: Europe 1991 Décembre Chron. p.1-3; Hanft, James E.: Fordham International Law Journal 1991-92 p.1237-1274; Barents, R.: Euridica 1991 nº 10 p.3-4; Fischer, Hans Georg: Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1992 p.41-44; Dubouis, Louis: Revue française de droit administratif 1992 p.1-9; Gilliams, Hans: Rechtskundig weekblad 1991-92 p.877-880; Le Mire, Pierre: L’actualité juridique; droit administratif 1992 p.145-149; Prétot, Xavier: Revue de jurisprudence sociale 1992 p.21-24; Mok, M.R.: TVVS ondernemingsrecht en rechtspersonen 1992 p.56-57; Simon, Denys: La Semaine juridique – édition entreprise 1992 I 123; Auby, Jean-Bernard: Droit administratif 1992 p.1-3; Meier, Gert: Recht der internationalen Wirtschaft 1992 p.245-246; Brealey, Mark: European Business Law Review 1992 p.39-40; Te Boekhorst, Paul: European Taxation 1992 p.179-182; Orlandi, Maurizio: Giurisprudenza di merito 1992 p.456-459; Bracke, N.E.: Regelmaat 1992 p.9-11; Schlemmer-Schulte, Sabine; Ukrow, Jörg: Europarecht 1992 p.82-95; Hailbronner, Kay: Juristenzeitung 1992 p.284-289; Vallejo Lobete, Ernesto: Gaceta Jurídica de la C.E. y de la Competencia – Boletín 1992 nº 71 p.15-23; Parker, Kenneth: The Law Quarterly Review 1992 p.181-186; Schockweiler, Fernand: Revue trimestrielle de droit européen 1992 p.27-50; Barone, Anselmo ; Pardolesi, Roberto: Il Foro italiano 1992 IV Col.146-150; Ponzanelli, Giulio: Il Foro italiano 1992 IV Col.150-154; Carnelutti, A.: Revue du marché unique européen 1992 nº 1 p.187-192; Brenninkmeijer, A.F.M.: Nederlands juristenblad 1992 p.256-259; Betlem, G. ; Rood, E.: Nederlands juristenblad 1992 p.250-255; Ter Kuile, B.H.: Nederlands tijdschrift voor bestuursrecht 1992 p.113-120; Ter Kuile, B.H.: Weekblad voor fiscaal recht 1992 p.615-625; Wattel, Peter: Weekblad voor fiscaal recht 1992 p.626-635; Duffy, Peter: European Law Review 1992 p.133-138; Boch, Christine; Lane, Robert: The Scots Law Times 1992 p.145-148; Schlemmer-Schulte, Sabine; Ukrow, Jörg: Recht der internationalen Wirtschaft 1992 p.411-412; D’Sa, Rose: The Law Society’s Gazette 1992 nº 18 p.27-28 + p.31; Smith, Helen: European Competition Law Review 1992 p.129-132; Karl, Joachim: Recht der internationalen Wirtschaft 1992 p.440-448; Barry, Eilis: Irish Law Times and Solicitors’ Journal 1992 p.126-127; Kuiper, M.A.P.: Weekblad voor fiscaal recht 1992 p.779-786; Triantafyllou, Dimitris: Die öffentliche Verwaltung 1992 p.564-571; Martínez Lage, Santiago: Gaceta Jurídica de la C.E. y de la Competencia – Boletín 1992 nº 74 p.1-3; Pellisé, Cristina: Revista Jurídica de Catalunya 1992 p.859-862; Cafagno, Maurizio: Rivista italiana di diritto pubblico comunitario 1992 p.147-163; Russo Spena, Francesco: Rivista italiana di diritto pubblico comunitario 1992 p.163-174; Ossenbühl, Fritz: Deutsches Verwaltungsblatt 1992 p.993-998; Häde, Ulrich: Bayerische Verwaltungsblätter 1992 p.449-456; Cartabia, Maria: Giurisprudenza costituzionale 1992 p.505-519; Constantinesco, Vlad: Journal du droit international 1992 p.426-430; Szyszczak, Erika: The Modern Law Review 1992 p.690-697; Pieper, Stefan Ulrich: Neue juristische Wochenschrift 1992 p.2454-2459; Downie, Gordon H.: The Journal of the Law Society of Scotland 1992 p.424-426; Gillies, Dorothy A.: The Juridical Review 1992 p.283-286; Mori, Paola: Giustizia civile 1992 II p.513-526; Cumming, George: The Journal of Business Law 1992 p.610-614; Nettesheim, Martin: Die öffentliche Verwaltung 1992 p.999-1005; Temple Lang, John: Fordham International Law Journal 1992-93 p.1-52; Campesan, Aldo ; Dal Ferro, Alberto: Rivista di diritto europeo 1992 p.313-332; Dänzer-Vanotti, Wolfgang: Recht der internationalen Wirtschaft 1992 p.733-742; Prechal, Sacha: Nemesis Actualeitenkatern 1992 nº 1 p.9-12; Orlandi, Maurizio: L’Italia e l’Europa 1992 nº 30 p.239-245; Carducci, Michele: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1992 p.107-117; Caiola, Antonio: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1992 p.119-140; Caranta, Roberto: Giurisprudenza italiana 1992 I Sez.I Col.1169-1186; Romagnoli, Gianluca: Il Foro padano 1992 I Col.357-363; Eilmansberger, Thomas; Erhart, Michael: Ecolex 1992 p.213-217; Pavlopoulos, Prokopis V.: Dioikitiki Diki 1992 p.989-995; Bebr, Gerhard: Common Market Law Review 1992 p.557-584; Curtin, D.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1993 p.87-101; Steiner, Josephine: European Law Review 1993 p.3-22; Prieß, Hans-Joachim: Neue Zeitschrift für Verwaltungsrecht 1993 p.118-125; Ross, Malcolm: The Modern Law Review 1993 p.55-73; Geiger, Jutta: Deutsches Verwaltungsblatt 1993 p.465-474; Huglo, Jean-Guy: Tendances actuelles et évolution de la jurisprudence de la Cour de justice des Communautés européennes: suivi annuel (Ed. Institut européen d’administration publique – Maastricht) 1993 Vol.1 p.75-84; Caranta, Roberto: The Cambridge Law Journal 1993 p.272-297; Larzul, Tanneguy: Les petites affiches 1993 nº 93 p.32-36; Arts, Dirk: Tijdschrift voor bestuurswetenschappen en publiekrecht 1993 p.495-510; Antoniolli Deflorian, Luisa: Giurisprudenza italiana 1993 I Sez.I Col.1585-1597; Craig, P.P.: The Law Quarterly Review 1993 p.595-621; Van Gerven, Walter: Tijdschrift voor privaatrecht 1993 p.5-35; Ewert, Daniel: Recht der internationalen Wirtschaft 1993 p.881-887; Bok, A.J.: Tijdschrift voor privaatrecht 1993 p.37-59; Coppel, Jason: EUI Working Paper Law 1993 nº 93/6 p.1-45; Mouameletzi, Eftychia K.: Elliniki Epitheorisi Evropaïkou Dikaiou 1993 p.371-402; Van Gerven, Walter: Recht Halen uit Aansprakelijkheid. Postuniversitaire cyclus Willy Delva 1992-1993 (Ed. Mys & Breesch – Gent) 1993 p.395-411; Bobke-von Camen, Manfred ; Veit, Susanne: Recht der Arbeit 1993 p.333-340; Plaza Martín, Carmen: International and Comparative Law Quarterly 1994 p.26-54; Tatham, Allan: Cahiers de droit européen 1993 p.597-630; Huglo, Jean-Guy: Current Trends and Developments in the Case-Law of the Court of Justice of the European Communities: Annual Review (Ed. European Institute of Public Administration – Maastricht) 1994 Vol.1 p.73-82; Van der Burg, F.H.: Nederlandse jurisprudentie; Administratiefrechtelijke beslissingen 1994 nº 482; Van Gerven, Walter: Maastricht Journal of European and Comparative Law 1994 p.6-40; Gellermann, Martin: Europarecht 1994 p.342-358; Mangione, Gabriella: Rivista italiana di diritto pubblico comunitario 1994 p.935-955; Uecker, Rolf: European Business Law Review 1994 p.286-291; Fernández Martín, José María: Revista de Instituciones Europeas 1994 p.845-894; Nori, Glauco: Ordinamento comunitario e pubblica amministrazione – Dall’atto unico europeo al trattato sull’unione – a cura di Alberto Massera (Ed. il Mulino – Bologna) 1994 p.193-206; Flynn, Leo: Irish Law Times and Solicitors’ Journal 1995 p.16-18; Huff, Martin W.: Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1995 p.161; Zenner, Martin: Europarecht Völkerrecht Bd. 54 – Studien und Materialien (Ed. VVF – München) 1995 320 p.; Van Oevelen, A.: Publiek recht, ruim bekeken. Opstellen aangeboden aan Prof. J.Gijssels (Ed. Maklu – Antwerpen) 1995 p.429-431 + p.434-444; Mure, James: Journal of the Law Society of Scotland 1995 p.417-421; Tomuschat, Christian: Festschrift für Ulrich Everling (Ed. Nomos Verlagsgesellschaft – Baden-Baden) 1995 Bd.2 p.1585-1609; Henrichs, Christoph: Nomos Universitätsschriften – Recht (Ed. Nomos Verlagsgesellschaft – Baden-Baden) 1995 206 p.; Feenstra, S.: Euridica 1995 nº 7 p.8-9; Cornils, Matthias: Nomos Universitätsschriften – Recht (Ed. Nomos Verlagsgesellschaft – Baden-Baden) 1995 360 p.; García de Enterría, Eduardo: Monografías Civitas – La batalla por las medidas cautelares (Ed. Civitas – Madrid) 1995 p.273-304; Tagaras, H.: Revue hellénique de droit international 1995 p.147-163; Van Gerven, Walter: Remedies and Sanctions for the Enforcement of Community Law (Ed. Bundesanzeiger – Köln) 1996 p.29-54; Spink, Paul: The Journal of the Law Society of Scotland 1996 p.355-358; Jaag, Tobias: Schweizerische Zeitschrift für internationales und europäisches Recht 1996 p.505-526; Wehlau, Andreas: Juristische Schriftenreihe Bd.90 1996 167 p.; Cahill, Dermot: Dublin University Law Journal 1996 p.167-186; Seltenreich, Stephan: Konstanzer Schriften zur Rechtswissenschaft 1997 Bd.112 276 p.; Geiger, Jutta: Nomos Universitätsschriften 1997 194 p.; Smith, Fiona ; Woods, Lorna: International and Comparative Law Quarterly 1997 p.925-941; Trifone, Luca: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1997 p.63-89; Diehr, Uwe: Europäische Hochschulschriften Reihe 2 Bd.2210 1997 300 p.; Alonso García, Ricardo: La responsabilidad de los Estados miembros por infracción del Derecho comunitario (Ed. Civitas, SA / Fundación Universidad-Empresa – Madrid) 1997 p.17-26; Guichot, Emilio: Gaceta Jurídica de la C.E. y de la Competencia – Boletín 1997 nº 127 p.5-21; Curtin, D.: Jurisprudentie publiekrecht met annotaties (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink – Deventer) 1997 p.961-967; Binia, Cornelia M.: Europäische Hochschulschriften Reihe 2 Bd.2345 1998 323 p.; Folz, Hans-Ernst: Liber amicorum: Professor Ignaz Seidl-Hohenveldern 1998 p.175-199; Cahill, Dermot: Leading Cases of the Twentieth Century 2000 p.425-444; Koncewicz, Tomasz Tadeusz: Studia europejskie 2001 Vol. VIII p.69-82; Kecskés, László: Európai jog 2002 p.28-30; Wurmnest, Wolfgang ; Zwierzchowska, Urszula ; Pappalardo, Fabio ; Schwarzenegger, Peter; Martin Casals, Miquel; Cygan, Adam: Casebooks Entscheidungen des EuGH 2002 Bd.4 p.56-75; Marinai, Simone: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 2002 p.689-720

[4] Cornils, Matthias: Nomos Universitätsschriften – Recht (Ed. Nomos Verlagsgesellschaft – Baden-Baden) 1995 360 p. ; Belgrave, Susan: The Law Society’s Gazette 1995 nº 92/45 p.20; Bindman, Dan: The Law Society’s Gazette 1996 nº 10 p.5; Cargill-Thompson, Perdita: The Law Society’s Gazette 1996 nº 10 p.18; Brödermann, Eckart: Monatsschrift für deutsches Recht 1996 p.347; Faes, Pascal: Tax Notes International 1996 Vol.12 p.974; Brouwer, O.W. ; Janssens, T.: Nederlandse staatscourant 1996 nº 80 p.4 + p.8; Taylor, Simon M.: Computer and Telecommunications Law Review 1996 p.T25+T28; Mok, M.R.: TVVS ondernemingsrecht en rechtspersonen 1996 p.124; Buys, I.L.: Advocatenblad 1996 p.367-368; McFarlane, Gavin ; Cornwell-Kelly, Malachy: New Law Journal 1996 p.519; Woods, Lorna: European Current Law Monthly Digest 1996 April “Focus”; Streinz, Rudolf: Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1996 p.201-204; Bourke, Ulick: European Financial Services Law 1996 p.117-118; Heukels, T. ; Wijmenga, B.N.: Nederlands tijdschrift voor Europees recht 1996 p.118-121; Müller, Barbara: Ecolex 1996 p.428-432; Rainer, Anno: Internationales Steuerrecht 1996 p.282-287; Obwexer, Walter: Wirtschaftsrechtliche Blätter 1996 p.183-190; Europa-Blätter 1996 No.2 p.24-27; Fernández Pérez, Bernardo: La ley – Unión Europea 1996 nº 4053 p.9-12; Van der Burg, F.H.: Administratiefrechtelijke beslissingen ; Rechtspraak bestuursrecht 1996 nº 249; Martínez Lage, Santiago: Gaceta Jurídica de la C.E. y de la Competencia – Boletín 1996 nº 110 p.1-5; Rigaux, Anne: Europe 1996 Mai Chron. nº 5 p.1-6; Betlem, Gerrit: Regelmaat 1996 p.128-140; Boutard-Labarde, Marie-Chantal: La Semaine juridique – édition générale 1996 I 3940; Quintana López, Tomas: La ley 1996 nº 4076 p.14-16; Fruhmann, Michael: Österreichische Juristenzeitung 1996 p.406-414; Brown, William: Law Teacher 1996 Vol.30 p.217-220; Keville, Cathrina: Gazette of the Incorporated Law Society of Ireland – EURLEGAL NEWS 1996 p.2 + p.4; Gardner, Anthony: European Competition Law Review 1996 p.275-282; Dubouis, Louis: Revue française de droit administratif 1996 p.583-595; Il Foro italiano 1996 IV Col.185-187; Catalano, Giuseppe: Il Foro italiano 1996 IV Col.321-336; Manzella, Gian Paolo: Giornale di diritto amministrativo 1996 p.428-433; Wright, Elisabethann: European Food Law Review 1996 p.224-228; Wooldridge, Frank ; D’Sa, Rose M.: European Business Law Review 1996 p.161-167; Ehlers, Dirk: Juristenzeitung 1996 p.776-783; Wolff, Manfred: Juristenzeitung 1996 p.797-798; Spink, Paul: The Journal of the Law Society of Scotland 1996 p.355-358; Betlem, Gerrit: Internet – Web Journal of Current Legal Issues 1996 nº 4 11p.; Gutiérrez Hernández, Alfonso: European Competition Law Review 1996 p.355-361; Giustizia civile 1996 I p.2164; Emiliou, Nicholas: European Law Review 1996 p.399-411; Cartei, Gian Franco: Rivista italiana di diritto pubblico comunitario 1996 p.733-747; Sinnaeve, Adinda: Revue de droit belge 1996 p.970-976; Fernández Martín, José María: Revista de Instituciones Europeas 1996 p.505-538; Tridimas, Takis: The Cambridge Law Journal 1996 p.412-415; Boulouis, Jean: Gazette du Palais 1996 III Doct. p.1461-1466; Pehrson, Lars: Juridisk Tidskrift vid Stockholms universitet 1996-97 p.441-450; Beul, Carsten René: Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1996 p.748-750; Goletti, Giovanni Battista: Il Foro amministrativo 1996 p.2184-2188; Gimeno Verdejo, Carlos: Cuadernos Europeos de Deusto 1996 nº 15 p.139-148; Pellisé, Cristina: Revista Jurídica de Catalunya 1996 p.1203-1209; Revue de jurisprudence de droit des affaires 1996 p.415-416; Foubert, Petra: The Columbia Journal of European Law 1996 p.359-372; Jaag, Tobias: Schweizerische Zeitschrift für internationales und europäisches Recht 1996 p.505-526; Klauer, Irene: St. Galler Europarechtsbriefe 1996 p.118-122; Geddes, Andrew: New Law Journal 1996 p.489-490; Lane, Robert: The Edinburgh Law Review 1996 Vol.1 p.91-105; Finke, Katja: Deutsche Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1996 p.361-369; Cahill, Dermot: Dublin University Law Journal 1996 p.167-186; Böhm, Monika: Juristenzeitung 1997 p.53-60; Hohmann, Gert: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1997 p.338-343; Axén, Mats: Svensk juristtidning 1997 p.163-172; Caranta, Roberto: Il Foro amministrativo 1997 p.58-70; Oliver, Peter: Common Market Law Review 1997 p.635-658; Simon, Denys: Journal du droit international 1997 p.488-492; Adobati, Enrica: Diritto del commercio internazionale 1997 p.215-218; Toriello, Fabio: La nuova giurisprudenza civile commentata 1997 I p.502-507; Hilson, Chris: International and Comparative Law Quarterly 1997 p.941-947; Capelli, Fausto: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1997 p.52-55; Trifone, Luca: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1997 p.63-89; Revue de jurisprudence fiscale 1997 p.304-305; Fines, Francette: Revue trimestrielle de droit européen 1997 p.90-101; Gavalda, Christian ; Parléani, Gilbert: La Semaine juridique – édition entreprise 1997 I 653 nº 11; Rigaux, François: Revue critique de jurisprudence belge 1997 p.283-298; Van der Burg, F.H.: AB Klassiek, Standaarduitspraken bestuursrecht, opnieuw geannoteerd (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink – Deventer) 1997 p.338-351; Alonso García, Ricardo: La responsabilidad de los Estados miembros por infracción delDerecho comunitario (Ed. Civitas, SA / Fundación Universidad-Empresa – Madrid) 1997 p.27-51; Guichot, Emilio: Gaceta Jurídica de la C.E. y de la Competencia – Boletín 1997 nº 127 p.5-21; Van der Burg, F.H.: Jurisprudentie publiekrecht met annotaties (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink – Deventer) 1997 p.1372-1376; Mouameletzi, Eftychia K.: Elliniki Epitheorisi Evropaïkou Dikaiou 1997 p.138-146; Gadbin, Daniel: Revue de droit rural 1998 p.153-154; Mathioudakis, Iakovos: Dioikitiki Diki 1998 p.323-324; Kokott, Juliane: Europäisches Arbeits- und Sozialrecht 2000 Teil C p.56-64; Wurmnest, Wolfgang; Coffi, Roxane; Pappalardo, Fabio; Schwarzenegger, Peter; García Rubio, María Paz ; Cygan, Adam: Casebooks Entscheidungen des EuGH 2002 Bd.4 p.187-202; Fernández Martín, José María: Revista de Instituciones Europeas 1996 p.505-538; Tridimas, Takis: The Cambridge Law Journal 1996 p.412-415; Boulouis, Jean: Gazette du Palais 1996 III Doct. p.1461-1466; Pehrson, Lars: Juridisk Tidskrift vid Stockholms universitet 1996-97 p.441-450; Beul, Carsten René: Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1996 p.748-750; Goletti, Giovanni Battista: Il Foro amministrativo 1996 p.2184-2188; Gimeno Verdejo, Carlos: Cuadernos Europeos de Deusto 1996 nº 15 p.139-148; Pellisé, Cristina: Revista Jurídica de Catalunya 1996 p.1203-1209; Revue de jurisprudence de droit des affaires 1996 p.415-416; Foubert, Petra: The Columbia Journal of European Law 1996 p.359-372; Jaag, Tobias: Schweizerische Zeitschrift für internationales und europäisches Recht 1996 p.505-526; Klauer, Irene: St. Galler Europarechtsbriefe 1996 p.118-122; Geddes, Andrew: New Law Journal 1996 p.489-490; Lane, Robert: The Edinburgh Law Review 1996 Vol.1 p.91-105; Finke, Katja: Deutsche Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1996 p.361-369; Cahill, Dermot: Dublin University Law Journal 1996 p.167-186; Böhm, Monika: Juristenzeitung 1997 p.53-60; Hohmann, Gert: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1997 p.338-343; Axén, Mats: Svensk juristtidning 1997 p.163-172; Caranta, Roberto: Il Foro amministrativo 1997 p.58-70; Oliver, Peter: Common Market Law Review 1997 p.635-658; Simon, Denys: Journal du droit international 1997 p.488-492; Adobati, Enrica: Diritto del commercio internazionale 1997 p.215-218; Toriello, Fabio: La nuova giurisprudenza civile commentata 1997 I p.502-507; Hilson, Chris: International and Comparative Law Quarterly 1997 p.941-947; Capelli, Fausto: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1997 p.52-55; Trifone, Luca: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1997 p.63-89; Revue de jurisprudence fiscale 1997 p.304-305; Fines, Francette: Revue trimestrielle de droit européen 1997 p.90-101; Gavalda, Christian ; Parléani, Gilbert: La Semaine juridique – édition entreprise 1997 I 653 nº 11; Rigaux, François: Revue critique de jurisprudence belge 1997 p.283-298; Van der Burg, F.H.: AB Klassiek, Standaarduitspraken bestuursrecht, opnieuw geannoteerd (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink – Deventer) 1997 p.338-351; Alonso García, Ricardo: La responsabilidad de los Estados miembros por infracción delDerecho comunitario (Ed. Civitas, SA / Fundación Universidad-Empresa – Madrid) 1997 p.27-51; Guichot, Emilio: Gaceta Jurídica de la C.E. y de la Competencia – Boletín 1997 nº 127 p.5-21; Van der Burg, F.H.: Jurisprudentie publiekrecht met annotaties (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink – Deventer) 1997 p.1372-1376; Mouameletzi, Eftychia K.: Elliniki Epitheorisi Evropaïkou Dikaiou 1997 p.138-146; Gadbin, Daniel: Revue de droit rural 1998 p.153-154; Mathioudakis, Iakovos: Dioikitiki Diki 1998 p.323-324; Kokott, Juliane: Europäisches Arbeits- und Sozialrecht 2000 Teil C p.56-64; Wurmnest, Wolfgang; Coffi, Roxane; Pappalardo, Fabio; Schwarzenegger, Peter; García Rubio, María Paz ; Cygan, Adam: Casebooks Entscheidungen des EuGH 2002 Bd.4 p.187-202

[5] Wurms, Günther – Außenwirtschaftsdienst des Betriebs-Beraters / Recht der Internationalen Wirtschaft 1963 p.257-259; Bülow – Außenwirtschaftsdienst des Betriebs-Beraters / Recht der Internationalen Wirtschaft 1963 p.244-246; Goffin, Léon –  Journal des tribunaux 1963 p.690-691; Goffin, Léon – Le droit européen 1963 p.376-382; Goffin, Léon – Common Market Law Review 1963 p.354-358; Gori, Paolo – Il Foro padano 1964 V Col.7-12; Ganshof van der Meersch – Pasicrisie belge 1966 I p.523-524; Jiménez Blanco, Antonio – Boletín de Jurisprudencia Constitucional 1984 p.1390-1391.

[6] Brouwer, O.W.: Nederlandse staatscourant 1992 nº 199 p.4; Vanderelst, Alain: Tijdschrift rechtsdocumentatie 1992 p.1061-1062; Boutard-Labarde, Marie-Chantal: La Semaine juridique – édition générale 1993 I 3666; Giustizia civile 1993 I p.861; Hermitte, Marie-Angèle: Journal du droit international 1993 p.444-446;  Meli, Vincenzo: Rivista del diritto commerciale e del diritto generale delle obbligazioni 1993 II p.189-194; Shaw, Jo: European Law Review 1993 p.427-441; Drijber, B.J.: Common Market Law Review 1993 p.1237-1249; Eilmansberger, Thomas: Ecolex 1993 p.207-212; Cumming, George: European Competition Law Review 1994 p.32-40; Bolze, Christian: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique 1994 p.164-168; Friend, Mark: The Law Quarterly Review 1994 p.209-213; Casati, R.: Droits de la défense et droits de la Commission dans le droit communautaire de la concurrence – Colloque organisé les 24 et 25 janvier 1994 par l’Association Européenne des Avocats (A.E.A.) (Ed. Bruylant – Bruxelles) 1994 p.295-303; Pijnacker Hordijk, E.H.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1995 p.37-40

[7] Ferri, Mauro – Documents de séance du Parlement européen 1979 n° 1-478/79 15 p.; Giataganas, Xenofon – Elliniki Epitheorisi Evropaïkou Dikaiou 1981 p.741-758; Beutler, Bengt – Europarecht 1981 p.55-62; Evans, A.C.: The Scots Law Times 1981 p.205-208; Hartley, Trevor –  European Law Review 1981 p.181-185; Quintin, Yvon – Revue du Marché Commun 1981 p.5-8; Lenaerts, K. – S.E.W. Sociaal-economische wetgeving 1981 p.404-410; Jacobs, Francis G. – Common Market Law Review 1981 p.219-226; Leopold, Patricia M. – Oxford Journal of Legal Studies 1982 p.454-459; Joly, G. – Cahiers de droit européen 1982 p.66-88; Masclet, Jean-Claude – Revue du Marché Commun 1983 p.518-525; Kirchner, Emil; Williams, Karen – Journal of Common Market Studies 1983 p.173-190; Kalavros, Grigoris-Evangelos – Elliniki Epitheorisi Evropaïkou Dikaiou 1984 p.127-143; Lenaerts, K. – Annotaties Hof van Justitie EG (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink – Zwolle) 1995 p.491-496

[8] Cartou, Louis: Recueil Dalloz Sirey 1987 Som. p.395-396; Steenbergen, J.: Common Market Law Review 1987 p.731-737; Arnull, Anthony: European Law Review 1987 p.448-451; Louis, Jean-Victor: Revista de Instituciones Europeas 1987 p.721-730; Vilà Costa, Blanca: Revista Jurídica de Catalunya 1988 p.269-272; Auvret-Finck, Josiane: Revue trimestrielle de droit européen 1988 p.162-182; Suay Rincón, José: Noticias CEE 1988 n° 41 p.141-144; Voelker, E.L.M.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1989 p.109-117

[9] Zipfel, Walter: Neue juristische Wochenschrift 1987 p.2113-2117; Van Kraay, Frans: Law Teacher 1987 Vol.21 p.284-287; Rabe, Hans-Jürgen: Europarecht 1987 p.253-262; Rütsch, Claus-Jörg: Betriebs-Berater 1987 p.856-858; Mortelmans, K.J.M.: Tijdschrift voor consumentenrecht 1987 p.259-263; Masclet, Jean-Claude: Revue trimestrielle de droit européen 1987 p.361-369; Moench, Christoph: Neue juristische Wochenschrift 1987 p.1109-1112; Hohmann, Harald: Juristenzeitung 1987 p.959-965;

Emmerich, Volker: Juristische Schulung 1987 p.652-653; Capelli, Fausto: Revue du Marché Commun 1987 p.693-702; Brealey, Mark: European Intellectual Property Review 1987 p.302-304; Cartou, Louis: Recueil Dalloz Sirey 1987 Som. p.394-395; Zipfel, Walter: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1987 p.337-347; Gündisch, Jürgen: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1987 p.347-359; Funck-Brentano, Lise: La Semaine juridique – édition entreprise 1987 I 16237; Dauses, Manfred A.: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1987 p.243-263; Krohn, Axel: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1987 p.265-286; Klinke, Ulrich: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1987 p.289-314; Funck-Brentano, Lise: Recht der Internationalen Wirtschaft / Außenwirtschaftsdienst des Betriebs-Beraters 1987 p.379-383; Costato, Luigi: Rivista di diritto agrario 1987 II p.178-184; Capelli, Fausto: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1987 p.736-755; Timmermans, C.W.A.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1988 p.117-126; Zapico Landrove, Cora: Noticias CEE 1988 n° 40 p.145-151; Berr, Claude J.: Journal du droit international 1988 p.505-507; Mori, Paola: Giustizia civile 1988 I p.862; Clark, Harry L.: Virginia Journal of International Law 1988 p.753-782; Gavalda, Christian; Lucas De Leyssac, Claude: Recueil Dalloz Sirey 1988 Som. p.306; Steiner, Josephine: European Law Review 1988 p.336-345; Capelli, Fausto: Noticias CEE 1989 n° 50 p.119-122; Buendía Sierra, José Luis: Revista de Instituciones Europeas 1989 p.135-171; Smolka, Klaus: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1989 p.420-422; Timmermans, C.W.A.: Annotaties Hof van Justitie EG (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink – Zwolle) 1995 p.783-789

 

 

 

 


discuta subiectul si tu

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: