Posted by: leontiucmarius | May 18, 2012

Marius Leontiuc – Raportul Comitetului ONU pentru Drepturile Omului privind Romania 1997

SURSA http://www.unhchr.ch/tbs/doc.nsf/(Symbol)/6aa61f0e488dd3f6802565c40050b1ef?Opendocument

                  

Rapoarte periodice de-al patrulea statelor părţi, datorate în 1994: România. 29.04.1997.
CCPR/C/95/Add.7. (Raportul de Stat parte)

Abreviere convenţie: CCPR
Comitetul pentru Drepturile Omului

CONSIDERARE, a rapoartelor prezentate de către statele părţi
În temeiul articolului 40 din Pactul

În al patrulea rând rapoartele periodice ale statelor părţi datorate în 1994

Addenda

ROMÂNIA 1/2 /
[26 aprilie 1996]

1 / Pentru treilea raport periodic prezentat de guvernul român, a se vedea CCPR/C/58/Add.15, pentru examinarea de către Comitetul, a se vedea Records rezumatul CCPR/C/SR.1284-SR.1286 şi oficiale ale Adunarea Generală, patruzeci şi noua sesiune, Supliment nr 40 (A/49/40), punctele. 132-149.

2 / informaţiile transmise de România în conformitate cu liniile directoare cu privire la partea iniţială a rapoartelor statelor părţi este cuprinsă în documentul de bază (HRI/CORE/1/Add.13/Rev.1).

CUPRINS

Punctele
Introducere 1 – 2

I. CONSIDERAŢII GENERALE 3 – 5

II. INFORMAŢII PRIVIND APLICAREA ARTICOLELOR de la 1 la 27 din Pactul
6 – 262

Articolul 1: 6 – 10
Articolul 2: 11 – 40
Articolul 3: 41 – 50
Articolul 4: 51
Articolul 5: 52 – 53
Articolul 6: 54 – 57
Articolul 7: 58 – 65
Articolul 8: 66 – 67
Articolul 9: 68 – 90
Articolul 10: 91 – 105
Articolul 11: 106
Articolul 12: 107 – 113
Articolul 13: 114 – 115
Articolul 14: 116 – 184
Articolul 15: 185 – 186
Articolul 16: 187
Articolul 17: 188 – 189
Articolul 18: 190 – 192
Articolul 19: 193 – 197
Articolul 20: 198 – 199
Articolul 21: 200 – 206
Articolul 22: 207 – 208
Articolul 23: 209 – 214
Articolul 24: 215 – 221
Articolul 25: 222 – 229
Articolul 26: 230 – 233
Articolul 27: 234 – 262

Introducere

1. Al treilea raport periodic de România (CCPR/C/58/Add.15), prezentat Comitetului pentru Drepturile Omului în 1992, a fost considerat de către Comitetul în noiembrie 1993. Prezentarea raportului periodic al patrulea, programată pentru sfârşitul anului 1994, a fost amânată, astfel încât să permită autorităţilor române de a oferi o acoperire completă de acesta la noile evoluţii din România, în domeniul legislaţiei, a practicii judiciare şi instituţionale, în anii de la oral de prezentare a raportului anterior.

2. Prezentul raport a fost elaborat în conformitate cu liniile directoare privind forma şi conţinutul rapoartelor periodice din partea statelor părţi (CCPR/C/20/Rev.1) şi comentariile generale adoptate de Comitetul pentru Drepturile Omului, în conformitate cu articolul 40, alineatul 4, din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (CCPR/C/21/Rev.1 şi Add. 1-4). Contul a fost, de asemenea seama de recomandările făcute de Comitetul pentru Drepturile Omului în urma examinării de raport periodic al treilea.

I. CONSIDERAŢII GENERALE

3. Al treilea raport periodic de România (CCPR/C/58/Add.15), prezentat Comitetului pentru Drepturile Omului în 1992, a fost completat de documentul de bază care cuprinde prima parte a rapoartelor statelor părţi (HRI/CORE/1 / Add.13). Unul dintre capitole ale acestui document a fost dedicat pentru a organelor judiciare, cu toate acestea, de la elaborarea documentului de bază acest domeniu a suferit transformări importante şi modificări în urma adoptării Legii nr 92/1992, privind organizarea sistemului judiciar ( Organizaţia de Legea Justiţiei), Legea nr 54/1993, privind organizarea instanţelor militare şi a serviciilor de urmărire penală, precum şi Legea nr 56/1993, cu privire la Curtea Supremă de Justiţie. Crearea de noi instanţe, şi, în special, re-crearea a curţilor de apel, a necesitat o nouă divizie de jurisdicţii, materiale şi teritoriale, puse în aplicare prin Codul de procedură penală (modificare) Act (Legea nr 45/1993) şi Codul de procedură civilă (modificare) Act (Legea nr 59/1993).

4. Noile reglementări privind sistemul de organizare şi funcţionare a organelor judiciare sunt descrise în detaliu în versiunea revizuită a documentului de bază (HRI/CORE/1/Add.13/Rev.1), la care Comisia este menţionat.

5. A doua parte a prezentului raport descrie modificările legislative care au avut loc între anii 1992 şi 1995 în cazul în care ele afectează aplicarea dispoziţiilor Pactului, şi, în special, de articolul 2, alineatele 3 (b) şi (c) şi cu articolul 14, alineatele 1 la 5.

II. INFORMAŢII PRIVIND APLICAREA ARTICOLELOR de la 1 la 27 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice

Articolul 1

Punctul 1

6. Al treilea raport periodic de România (CCPR/C/58/Add.15), descrise în detaliu prevederile constituţionale care stabilesc dreptul poporului român la auto-determinare.

7. Alegerile legislative şi prezidenţiale au loc la fiecare patru ani în România. Parlamentul român este format din două camere, Camera Deputaţilor şi de Senat, ales de către cetăţenii români de peste 18 de ani, prin vot universal, egal, vot direct, secret şi liber exprimat, în conformitate cu termenii de legea electorală. Alegerile generale sunt, de asemenea, a avut loc la fiecare patru ani, pentru a stabili structurile administraţiei publice locale (consilii locale şi primari), în conformitate cu termenii de legea electorală.

8. Cele mai recente alegeri legislative au avut loc la 27 septembrie 1992. Ulterior, 13 partide politice câştigat locuri în Parlamentul român. În acelaşi an, alegerile locale şi prezidenţiale au avut loc în februarie şi septembrie, respectiv. Pentru mai multe informaţii detaliate cu privire la această problemă a se vedea observaţiile referitoare la aplicarea articolului 25 în altă parte în acest raport.

Alineatele 2 şi 3

9. În ceea ce priveşte punerea în aplicare a articolului 1, alineatele 2 şi 3, ale Pactului, principiile evocate şi de observaţiile făcute în pregătirea treilea raport periodic din România rămân valabile. În ceea ce priveşte Comentarii generale adoptate de Comitetul pentru Drepturile Omului, în aprilie 1989 (CCPR/C/21/Rev.1, Comentariu General 12 [21]), trebuie subliniat faptul că România nu este expus la orice factori care împiedică sau dificultăţi l liber de la aruncarea a bogăţiei sale naturale şi a resurselor, cu încălcarea dispoziţiilor articolului 1, alineatul 2, din Pact.

10. În spiritul angajamentelor sale internaţionale, România recunoaşte dreptul tuturor popoarelor de a dispune liber de avere şi resursele lor naturale, şi consideră că exercitarea dreptului care implică obligaţii pentru fiecare stat şi pentru comunitatea internaţională ca un întreg.

Articolul 2

Punctul 1

11. Având în vedere Comentarii generale adoptate de comitet în aprilie şi noiembrie 1989 (CCPR/C/21/Rev.1 şi Add.1), ar trebui subliniat faptul că întreaga legislaţie românească destinat să pună în aplicare a drepturilor recunoscute de Pact este fondată pe principiul non-discriminării şi egalitatea între a cetăţenilor, proclamată în articolele 4 (2) şi 16 (1) şi (2) din Constituţia română.

12. O comparaţie a articolului 2, paragraful 1, din Pactul cu articolul 4 (2) din Constituţia română relevă doar câteva diferenţe nesemnificative între cele două texte, în ceea ce priveşte ordinea în care criteriile de non-discriminare sunt enumerate în Pact, şi anume: “fără deosebire de orice fel, cum ar fi rasa, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine naţională sau socială, proprietate, naştere sau alt statut”, întrucât textul corespunzător în Constituţia română prevede: ” fără nici o deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială “.

13. Articolul 16 din Constituţie proclamă principiul general al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, oferind câteva explicaţii privind modul în garanţii de exercitare a acestui drept trebuie să fie înţelese. Textul prevede că “cetăţenii sunt egali” nu numai “în faţa legii”, dar, de asemenea, “înainte de … autorităţilor publice”, “cu nici o discriminare”, dar, de asemenea, “fără privilegii”. Aceste cerinţe sunt consolidate prin alineatul 2 al articolului, care prevede că “nimeni nu este mai presus de lege”.

14. Principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor în faţa autorităţilor publice este, de asemenea, aplicabil cetăţenilor străini şi apatrizii care locuiesc în România, care, în conformitate cu articolul 18 (1) din Constituţie, “se bucură de protecţia generală a persoanelor şi bunurilor, garantat de Constituţie şi de alte legi “.

15. Exercitarea oricărui drept nu poate fi limitată doar prin dispoziţii legale în concordanţă cu restricţiile considerate ca fiind admisibilă în textele internaţionale. Articolul 49 din Constituţie prevede că:

“1 exercitarea unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru:. Apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor cetăţenilor şi libertăţilor, ca necesare pentru efectuarea unei anchete penale, precum şi pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale sau de catastrofă deosebit de gravă.

2. Restrângerea trebuie să fie proporţional cu situaţia care a determinat şi nu pot fi prejudicia existenţa dreptului sau a libertatii. ”

16. Circumstanţele specifice în care exercitarea unor drepturi şi libertăţi pot fi limitate sunt prevăzute în Constituţie, în următorii termeni:

(A) articolul 23 (2) permite “de căutare, reţinerea sau arestarea unei persoane […], numai în cazurile şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege”;

(B) articolul 26 (2) recunoaşte dreptul fiecărui individ “, pentru a stabili propriile sale acţiuni, sub rezerva de a nu încălca astfel drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau moralei publice”;

(C) articolul 27 (2) specifică situaţiile în care derogările de la principiul inviolabilităţii de domiciliu sau de reşedinţă sunt permise;

(D) articolul 30 alineatul (6) prevede că “libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea sau vieţii private a persoanei, sau la dreptul la respectarea individului”, în timp ce articolul 30 alineatul (7) interzice “orice defăimare a ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare moralei publice “;

(E) articolul 31 (3) prevede că “Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională”;

(F) articolul 36, proclamă dreptul de a participa la adunări, manifestaţii şi parade, care pot fi organizate şi a avut loc “numai paşnic şi fără arme de orice fel”;

(G) articolul 37 (4) interzice “asociaţii secrete”.

Toate aceste restricţii constituţionale sunt aplicabile pentru cetăţenii români şi pentru orice altă persoană prezentă în teritoriul din România, fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă, religie, sex, opinii politice, etc

Punctul 2

17. Cu privire la recomandarea Comitetului de faptul că rapoartele de statele părţi ar trebui să se refere la factorii şi dificultăţile care împiedică exercitarea drepturilor recunoscute în Pact, se poate spune că vorbeşte, în general, măsurile luate în România în aplicare a dispoziţiilor Convenţiei s-au oferit un cadru legislativ adecvat care să permită autorităţilor judiciare competente să se asigure că persoanele ale căror drepturi au fost încălcate sunt din nou posibilitatea să se bucure de drepturile lor, şi că părţile vinovate sunt pedepsiţi.

18. Cu toate acestea, problemele au fost observat în proces conceput pentru a garanta drepturile civile ale anumitor categorii de persoane, în special în ceea ce priveşte dreptul de proprietate şi, mai precis, problema de restituire şi despăgubire a susţinut de către persoane a căror proprietate (terenuri, clădiri, etc ) au fost naţionalizate sau confiscate de către regimul comunist. Încercările de a reglementa condiţiile necesare pentru a re-stabili dreptul de proprietate a terenurilor şi pentru a compensa foştilor proprietari de imobile au reuşit doar parţial, în a face cu situaţii extrem de numeroase şi variate, în care proprietarii privaţi de drepturile lor în ultimii cincizeci de ani se afla . Prin urmare, există motive să ne aşteptăm ca organele judiciare se vor confrunta cu dificultăţi similare în viitor, care rezultă de la diferite cazuri individuale de aplicare abuzivă a legii sau de cazurile care nu sunt reglementate de dispoziţiile legislaţiei pe terenuri şi clădiri adoptate în 1991 şi respectiv în 1995.

Punctul 3 (a)

19. Cadrul legislativ stabilit în România pentru a asigura căi de atac judiciare eficiente pentru orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Pact au fost încălcate, inclusiv cazurile în care încălcarea a fost săvârşită de persoane care acţionează în calitate oficială, a fost descrisă în raportul periodic al treilea România (CCPR/C/58/Add.15).

20. Numărul mare de petiţii adresate instanţelor judecătoreşti sau (după caz) de autorităţile administrative sau de altă abilitate să se ocupe de aceste aspecte arată că indivizii sunt familiarizaţi cu drepturile lor şi au decis să le exercite, dacă este necesar, printr-o cale de atac eficientă, la care se face referire în articolul 2 al Pactului.

21. Litigii Actul administrativ (Legea nr 929/1990) a fost un răspuns la necesitatea de a garanta accesul la justiţie pentru orice persoană ale cărei drepturi recunoscute de lege au fost încălcate de către o autoritate administrativă sau de către persoane care acţionează în calitate oficială. Peste cinci ani de aplicare a prezentei legi, un volum substanţial de jurisprudenţă a acumulat, inclusiv a procedurii judiciare introduse împotriva deciziilor şi a ordinelor de către prefecţi, care reprezintă Guvernul la nivel de ţară de 40 de departamente, şi municipiul Bucureşti. Acte administrative ilegale au fost anulate de către organele judiciare, astfel încât să restabilească drepturile persoanelor în cauză.

22. Practica de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie a confirmat cele mai multe dintre hotărârile pronunţate de către instanţele judecătoreşti (din 1991) şi de către instanţele de apel (din 1993), atât în ceea ce priveşte anularea unor acte administrative (Curtea Supremă de Justiţie, deciziile Nr 292/1994 şi 328/1994) şi în ceea ce priveşte irevocabilitatea a anumitor acte administrative efectuate (Curtea Supremă de Justiţie Decizia nr 15/1994).

23. Actul de Contencios Administrativ a fost, de asemenea, a făcut posibilă pentru a efectua o revizuire judiciară a ordinelor de suspendare a unor primari de la îndatoririle lor. În cazurile în care plângerile depuse de primarii s-au dovedit a fi bine fondată, organele care exercită competenţa primară au dispus anularea ordinelor de suspendare, iar deciziile lor au fost confirmate de către Curtea Supremă de Justiţie (Curtea Supremă de Justiţie, Decizia nr 427/1994). În schimb, în cazul în care plângerea primarului sa dovedit a fi nefondată, organele care exercită competenţa primară şi curţilor de apel au admis suspendarea ordonate de prefect (Curtea Supremă de Justiţie, Decizia nr 208/1994).

Punctul 3 litera (b)

24. Angajamentul statului român de a se asigura că autoritatea competentă, cu condiţia de sistemul său juridic se stabilesc drepturile persoanei se beneficiază de căi de atac este exprimat, printre altele, în prevederile Legii contenciosului administrativ. În conformitate cu termenii acestui act, faptul că o autoritate administrativă nu reuşeşte să răspundă la o petiţie înregistrată în termen de 30 de zile constituie un refuz nejustificat de a face cu materia care face obiectul petiţiei şi conferă persoanei ale cărei drepturi prevăzute de lege au fost încălcat posibilitatea de a aduce problema în faţa unei instanţe. Aceste dispoziţii au avut o influenţă pozitivă asupra vitezei cu care au fost luate măsuri pentru a răspunde la petiţiile adresate de cetăţeni, şi, în cele mai multe cazuri, autorităţile responsabile sunt acum numiţi în termenul stabilit.

25. Revizuire judiciară a fost introdusă, de asemenea, în legătură cu stabilirea drepturilor la prestaţiile de securitate socială acordate de stat, o zonă în care deciziile au fost supuse până în prezent, doar pentru a controlului administrativ prin proceduri ierarhice. Acum, prin intermediul instanţelor, este posibil să se anuleze deciziile privind pensionarea luate în încălcarea normelor privind durata perioadei de un lucrător de activitate, care determină valoarea de prestaţie de securitate socială. Organele judiciare sunt, de asemenea, împuternicită să oblige comisiile de pensionare pentru a recalcula suma de pensii, în conformitate cu normele de drept promulgată (Deciziile Curţii Supreme nr. 351/1994 şi 379/1994).

26. Interesul legiuitorului în dezvoltarea posibilităţilor de căi de atac merge mână în mână cu dorinţa sa de a re-stabili cele trei grade de jurisdicţie, care existau în sistemul judiciar, înainte de 1948. În conformitate cu termenii de organizarea justiţiei Act (Legea nr 92/1992), urmate de acte nr. 45/1993 şi 59/1993 modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi Codul de procedură civilă, respectiv, concomitent cu re -stabilirea curţilor de apel de două căi de atac generale au fost introduse, şi anume, recurs, iar cererea de remediu.

27. În scopul de a permite celor interesaţi să se folosească de cele două căi de atac generale, Legea nr 59/1993 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, cu condiţia ca măsurile corective generale în procesul de a fi stabilit la momentul intrării în vigoare a actului respectiv fi considerată ca atac, astfel că, odată ce cazul a fost soluţionat, ele pot fi obiectul unei cereri de recurs, depusă în termen de 15 zile de la data notificării.

28. Cu acelaşi scop în minte, este necesar a fost de asemenea pentru posibilitatea de a lua în considerare cererile de remediu ca atac, în legătură cu cazurile soluţionate prin hotărâri definitive pronunţate în cursul perioadei de un an care precede adoptarea actului, astfel încât să permite părţilor să se folosească de două căi de atac în faţa unui organism mai mare. Ulterior, această perioadă a fost prelungită până la data intrării în vigoare a Legii nr 59/1993, care este, la un total de 13 de luni (de la 6/treizeci/1992-07/douăzeci şi şase/1993). În practică, această metodă de reglementare a cererilor de cale de atac a dus la un progres major în supraveghere judiciară, la două niveluri, cu, ca sa corolar, de verificare şi, dacă este cazul şi, modificare sau anulare a deciziilor luate de către instanţele de primă instanţă instanţe departamentale în aplicarea greşită a legii. Această abordare a fost, de asemenea, facilitată de instituirea unei limite de timp excepţional de 60 de zile pentru părţi, locul obişnuit de 15 zile termenul pentru depunerea cererii de remediu.

29. Legea nr 59/1993 a dezvoltat, de asemenea, posibilităţile de căi de atac în legătură cu reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren cedat de stat cooperativelor agricole şi întreprinderile agricole, în conformitate cu regimul comunist. În conformitate cu termenii de Legea landului (Legea nr 18/1991), o cale de atac iniţial a fost prevăzut împotriva deciziilor comisiilor locale de calificaţi pentru a decide cu privire la petiţii pentru restaurarea de proprietate, în formă de cerere adresată comisiei departamentale în calitate de autoritatea administrativă responsabilă mai mare de aplicaţie de monitorizare a Legii. Acest remediu primul a fost susţinută de un al doilea, căi de atac, în forma unei cereri depuse la Curtea de primă instanţă, apel împotriva deciziei comisiei departamentale a lui. Legea nr 59/1993, de asemenea, a dat petiţionarului dreptul de a introduce o cerere de recurs în faţa instanţei împotriva deciziei tribunalului de primă instanţă.

30. În ceea ce priveşte materia reglementată de Legea Land (Legea nr 18/1991), Legea nr 59/1993 de modificare a Codul de procedură civilă stabilite două excepţii, în favoarea petiţionarilor. Astfel, ca o excepţie de la principiul de non-retroactivitate a legii, este necesar a fost făcut pentru posibilitatea de a introduce o cerere de recurs împotriva unei decizii pronunţate de judecătorii în temeiul Legii nr 18/1991 (adică într-o perioadă de doi ani), şi, ca o excepţie de la limita de timp obişnuită pentru introducerea unei cereri de remediu, o limită de 90 de zile de timp a fost înfiinţat pentru a permite persoanelor care consideră că drepturile prevăzute de Legea terenurilor au fost încălcate pentru a aduce o astfel de cerere înainte de instanţa de judecată, împotriva deciziei tribunalului de primă instanţă.

31. În cadrul procedurilor penale, depunerea recursului ca o cale de atac general iniţial, în conformitate cu Legea nr 45/1993 de modificare a Codului de procedură penală, a dus la aplicarea largă a dispoziţiilor acestui act, în conformitate cu principiul de mai favorabil legii. Prin urmare, cererile de cale de atac care au fost în procesul de a fi stabilit la momentul intrării în vigoare a Legii nr 45/1993 au fost considerate ca fiind atac, astfel cum este prevăzut de articolul 361 din Cod, precum şi deciziile luate de către instanţele de recurs ar putea fi atacată, prin intermediul aplicaţiilor de remediu general, în instanţele superioare. Legea nr 45/1993 a stabilit, de asemenea, că, în cazul hotărârilor care urmează să fie livrate la cererile de reexaminare a faptelor sau a procedurii de anulare, în căile de atac prevăzute de acest act va fi disponibil. Toate limitele de timp stabilite de depunere a cererilor de remediu general în vigoare la 1 iulie 1993 au fost readoptate ulterior.

32. Aplicarea prevederilor celor două acte de modificare a Codului de procedură civilă şi Codul de procedură penală, respectiv, a condus la o creştere considerabilă în activităţi în cursul anului 1993 şi 1994, cerând eforturi deosebite din partea judecătorilor de a se asigura că deciziile au fost luate într-un perioadă rezonabilă de timp.

33. În legătură cu aplicarea articolului 2 al Pactului, ar trebui, de asemenea, menţionat faptul că Curtea Supremă de Justiţie încearcă să se asigure în considerare pe deplin şi soluţionarea oricărei cereri depuse la organele judiciare competente, în spiritul cerinţelor de la punctul 3 (b) din acest articol. În acest sens se poate cita, în primul rând, soluţionarea litigiilor cu privire la competenţă între organele judiciare în cazul în care atât competenţa gunoi, fie în ceea ce priveşte competenţa teritorială (între organismele de acelaşi statut), sau în ceea ce priveşte competenţa ratione materiae (între curţile de primă instanţă , ca şi instanţele civile de jurisdicţie generală, şi diviziunile administrative de judecată ale instanţelor departamentale).

34. Soluţionarea litigiilor cu privire la competenţă între organele judiciare şi alte cvasi-judiciare, atât în cazul în care organele de jurisdicţie a gunoiului a făcut posibil să se efectueze un control judiciar a acţiunilor menite să respingă competenţa de non-judiciare autorităţi, cum ar fi Consiliul jurisdicţională a Curţii de Conturi sau de organ de arbitraj comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie.

35. Hotărârilor pronunţate au făcut posibil pentru a evita situaţii în care petiţiilor de către persoane care s-au plans de încălcări ale drepturilor recunoscute de lege rămân nerezolvate, ca urmare a unor acţiuni succesive de a respinge competenţă. Aceste hotărâri au obligaţia de autorităţile judiciare, administrative sau de altă natură care exercită competenţa în temeiul legislaţiei interne să se pronunţe cu privire la drepturile persoanelor în cauză (Curtea Supremă Deciziile nr. 448/1994 si 116/1995).

36. În acelaşi timp, deciziile Curţii Supreme au luat în considerare a obligaţiei care revine organelor judiciare se pronunţă cu privire la toate aspectele legate de petiţii, care este, în toate drepturile solicitate de părţi, inclusiv cele solicitate prin intermediul contra de creanţe. De exemplu, constatarea că Tribunalul de Primă Instanţă a pronunţat asupra unei cereri de divorţ depusă de către soţul, dar nu a reuşit în acelaşi timp să se pronunţe cu privire la contra-cerere de către solicitant soţia că ea i se atribuie contractul de închiriere – cu o cerere întemeiată, printre altele, , cu privire la starea de invaliditate care au apărut în cursul căsătoriei – Curtea Supremă de Justiţie a anulat atât decizia de a Tribunalului de Primă Instanţă şi a Curţii de apel, în ceea ce priveşte-le ca fundamental ilegal. Cazul a fost trimis înapoi la Tribunalul de Primă Instanţă a fi reascultată (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr 2399/1993).

Punctul 3 (c)

37. În ceea ce priveşte punerea în aplicare de către autorităţile de la astfel de măsuri corective atunci când sunt acordate, câteva exemple luate din practica judiciară ar putea fi pertinente.

38. Menţiune a fost deja făcut, la punctele 29 şi 30 din prezentul raport, a dreptului organelor judiciare de a revizui deciziile administrative luate de comisiile stabilite până la punerea în aplicare a Legii landului. Un refuz de către comisie să respecte decizia instanţei de judecată şi de a elibera documentul legal necesar este o situaţie reglementată de Legea contenciosului administrativ. În pronunţa pe o astfel de caz, instanţa a considerat că aceste comitete nu sunt “competenţa de a concursului […] aplicabilitate a unei decizii judecătoreşti care a acordat cererea reclamanţilor şi a stabilit dreptul lor de a recupera bunuri imobile, în limitele fizice şi site-ul stabilit prin hotărâre judecătorească. În care nu a proceda în acest mod şi în Referindu-se la esenţa legii, deja stabilită juridic […], Comitetul a depăşit limitele competenţei sale şi ignorat funcţia sa, care este limitată de lege, cu încălcarea dreptului de petiţionarilor de a fi eliberat cu documentul administrativ de stabilire a dreptului lor de proprietate asupra terenurilor. ” (Decizia instanţei Iaôi, confirmat de respingere a cererii de despăgubire de către instanţa de apel Iaôi, Decizia nr 160/1993.)

39. Curţile de apel, care exercită jurisdicţia asupra primar petiţiilor de către persoanele ale căror drepturi au fost încălcate ca urmare a actelor administrative dispuse de către prefecţii departamentale, s-au găsit astfel de măsuri să fie ilegal, a anulat deciziile şi a cerut prefecţilor să emită ordine de noi în conformitate cu prevederile legale. În cazul în care prefecţii au refuzat să facă acest lucru, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat obligaţia lor de a emite ordine de noi respectarea drepturilor persoanelor prevăzute în legislaţia (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Contencios Administrativ, Decizia nr 292/1994).

40. Aceeaşi procedură a fost urmată în cazurile în care, spre deosebire de deciziile irevocabile judecătoreşti, autorităţile administrative, care a recunoscut dreptul de proprietate re-stabilit prin hotărâre a unei instanţe de primă instanţă în cadrul unei proceduri civile, au, în loc de atribuirea terenului petiţionarului, a decis să-l atribui acţiuni la o societate comercială (Curtea Supremă de Justiţie, divizia de Contencios Administrativ, Decizia nr 482/1994).

Articolul 3 alineatul

41. Cadrul legislativ a asigura “dreptul egal de bărbaţi şi femei de a se bucura de toate drepturile civile şi politice enunţate în prezentul pact” a fost descrisă în raportul periodic al treilea România (paras. 27-30). Având în vedere recomandările făcute de Comisia în observaţiile sale generale, adoptată în aprilie şi noiembrie 1989 (CCPR/C/21/Rev.1 şi Add.1), prezentul raport oferă câteva exemple de măsuri judiciare destinate să asigure exercitarea de către femei a drepturilor lor în viaţa socială şi de familie, pe picior de egalitate cu bărbaţii cu adevărat.

42. Instanţele de judecată au primit, uneori, plângeri împotriva deciziilor la contractele de muncă, anularea, considerat de petiţionar ca fiind destinate exclusiv angajaţilor de a înlocui femeilor de către bărbaţi. Într-un astfel de caz instanţa a constatat că suprimarea de locuri de muncă petiţionarului a fost artificial şi că obiectivul său unic a fost să-i înlocuiască cu un alt salariat al cărui loc de muncă au fost suprimate. În consecinţă, Curtea a decis că angajatul femeie ar trebui să fie restabilită şi toate drepturile sale restaurate (Ploieôti Curtea de apel, Decizia nr 2186/1994).

43. Practica judiciară consideră că, în general, activitatea desfăşurată de către femei în casă, precum şi lucrările efectuate pentru unicul scop de educare a copiilor, ca unul dintre criteriile pentru stabilirea de contribuţia adusă de fiecare soţ în timpul căsătoriei, în caz de divorţ şi separare din proprietatea lor comună (Curtea Supremă de Justiţie, Civil Division, Decizia nr 907/1993).

44. Acelaşi principiu de egalitate cu privire la drepturile şi obligaţiile este baza pentru stabilirea răspunderii solidare pentru datoriile contractate în timpul căsătoriei, cu scopul de a răspunde nevoilor obişnuite ale vieţii de familie. Prin urmare, indiferent dacă creditorul a servit act pe femeie sau bărbat, soţii vor fi împreună şi solidar pentru rambursarea datoriei contractate în timpul căsătoriei, în scopul de a dobândi o locuinţă (Ploieôti instanţă de apel, Decizia nr 1937/1994).

45. Având în vedere recomandările făcute de Comitetul pentru ocazia de examinarea de raport periodic al treilea România (CCPR/C/58/Add.15) privind necesitatea ca Guvernul să ia măsuri pozitive de consolidare a rolului femeilor, astfel încât să asigura participarea lor la viaţa publică şi să le ofere şanse egale în materie de ocuparea forţei de muncă şi de remunerare, atenţia ar trebui să fie stabilite, de asemenea la câteva evenimente importante care au avut loc în ultimii ani în această privinţă.

46. Ca membri activi ai societăţii, femeile participă în fiecare aspect al vieţii sociale. Conform cifrelor de la recensământul din 1992, rata de participare a femeilor în forţa de muncă a fost de 41.7 la sută, apoi, în timp ce între 79 şi 83 la sută dintre femeile cu varste cuprinse intre 20 si 35 au fost economic active. Reprezentarea femeilor în populaţia ţării de lucru (50,8 la sută în 1992) este mai mică decât cea a bărbaţilor în comparaţie cu reprezentarea lor în populaţia ţării, dar trebuie remarcat faptul că viaţa unui om de lucru este de cinci ani mai mult (la vârsta legală de muncă este de la 16 la 54 de ani pentru femei, dar 16 la 59 pentru bărbaţi).

47. Femeile fac o contribuţie considerabilă la anumite sectoare ale economiei naţionale şi a vieţii sociale. De exemplu, în 1993, majoritatea persoanelor angajate în sectorul terţiar au fost femei (51,9 la sută, comparativ cu 39.9 la sută în 1990 şi 37,7 la sută în 1985). Unele sectoare ale vieţii economice şi sociale au devenit perceptibil feminin dominat de, cum ar fi sănătatea (78,9 la suta), Finante (75 la sută), învăţământ (73,2 la sută), comerţ (68,5 la sută), agricultură (59 la suta) şi magistratură (57,5 la suta). În acelaşi timp, este adevărat să spunem că, în ciuda unui cadru legislativ care prevede drepturi egale pentru bărbaţi şi femei, locul acestuia în societate este mai vulnerabil din cauza contextului actual economic, social şi cultural. Femeile sunt într-o poziţie de inferioritate în multe domenii de activitate, nu numai pe contul de contribuţie mai substanţială care le fac în viaţa de familie, dar, de asemenea, în considerare de o atitudine specifică faţă de ei din partea societăţii în ansamblu – inclusiv unele femei înşişi – care împiedică exploatarea deplină a potenţialului lor.

48. De aceea, de exemplu, femeile continuă să fie sub-reprezentate în viaţa politică (reprezentând 3,7 la sută din membri ai Parlamentului în 1994). Ele sunt, de asemenea, mult mai afectate de şomaj (în 1994 rata şomajului a fost de 12,9 la suta pentru femei, comparativ cu 10.9 la sută pentru bărbaţi), şi reprezentarea lor în structurile decizionale nu este proporţional cu contribuţia lor totală la sectoarele corespunzătoare.

49. Cu toate acestea, femeile s-au adaptat rapid la condiţiile economiei de piaţă, aducând o contribuţie considerabilă la activităţile din sectorul privat al economiei naţionale (reprezentând 20.2 la sută din numărul total de angajatori, şi 19.6 la sută din directorii de companii private).

50. În scopul de a promova progresul femeilor în structurile decizionale, Guvernul a numit secretarii de stat femei, în Ministerele de Justiţie, Educaţie, şi Muncii şi Protecţiei Sociale. Prin Decizia nr 816/1995, a înfiinţat o structură specială pentru drepturile femeii din cadrul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. O femeie secretar de stat conduce acest departament, sarcinile de care includ studierea celor mai potrivite măsuri de punere în aplicare a principiului egalităţii de şanse pentru femei şi bărbaţi. Femeile ocupa în prezent, şapte posturi de secretar de stat în ministere şi autorităţi administrative centrale, 647 de posturi de primar şi primar adjunct, şi 270 de posturi oficial de rang înalt în administraţia publică.

Articolul 4

51. În perioada de referinţă, România nu a fost confruntat cu o redare de urgenţă publică necesară adoptarea unor măsuri excepţionale temporare de restricţionare a exercitării unor drepturi recunoscute de Pact.

Articolul 5 alineatul

Punctul 1

52. Nici o activitate a fost implicat în nici un act şi a fost realizată în România de către orice persoană sau grup, bazat pe o interpretare eronată a dispoziţiilor Convenţiei şi care vizează distrugerea a drepturilor şi libertăţilor recunoscute de acestea sau de la limitarea acestora la un măsură mai mare decât este prevăzut de acesta.

Punctul 2

53. Nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului, garantate de legislaţia naţională sau de convenţiile internaţionale la care România este parte a fost aplicat pe sub pretextul că aceste drepturi nu sunt recunoscute de către Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice. Exemple luate din practica judiciară (a se vedea punctele 18, 29-30 şi 37-40 din prezentul raport), cu privire la garanţia de o cale de atac eficientă în materie de dreptul la proprietate – un drept care nu este prevăzută explicit în Pactul, dar numai în mod indirect, în formă de interzicere a oricărei discriminări bazate pe proprietate – să poarte această afirmaţie.

Articolul 6 alineatul

54. Raportul precedent din România a prezentat prevederile constituţionale care garantează tuturor persoanelor dreptul la viaţă şi interzicerea pedepsei cu moartea (CCPR/C/58/Add.15, punctele. 46-53). Practicii judiciare poartă mărturie la preocuparea judecătorilor de a realiza o caracterizare corectă juridică a actelor criminale care au dus la o pierdere de vieţi omeneşti, astfel încât să se asigure că sancţiunea este proporţională cu gravitatea actelor şi dovezi privind intenţia de a persoana care a comis fapte penale.

55. Jurisprudenţa a înregistrat atac de persoane acuzate sau condamnate pentru omor de omor deosebit de grav (infracţiunile pentru care sancţiunile prevăzute în Codul Penal sunt închisoare de la 10 la 20 şi 15 la 20 de ani, respectiv), care solicită încadrarea juridică a actului de a fi schimbat a intenţionat frapant şi rănirea (o infracţiune pentru care Codul penal prevede o pedeapsă mai scurtă pentru a închisoare de la 3 la 10 ani, cu excepţia cazului în făptuitorul ar fi intenţionat pentru a provoca moartea victimei). Astfel de acţiuni au fost respinse ori de câte ori instanţa a constatat că a existat intenţia vădită din partea făptuitorului de a provoca moartea victimei prin lovituri administrate cu mare forţă şi cu obiecte care ar putea provoca moartea (Curtea Iaôi de apel, hotărârilor în nr Penale a procedurilor 2/1993 şi 15/1993)..

56. Situaţii similare au fost aduse la lumină de atac, în care acuzat, condamnat pentru tentativa de omor, au solicitat caracterizarea de actul comis de a fi schimbat la încălcare a persoanei. În cazurile în care, după examinarea probelor, instanţele nu au constatat că victimele ar fi fost lovit cu privire la cap sau piept, cu un topor şi că nu a existat intenţia de a provoca moartea, cu toate că moartea sa a avut de fapt a dus, datorită unor împrejurări independente de va fi de acuzat (victima care a reusit sa se apere), recursul a fost respins şi caracterizare iniţială juridic menţinut (Braôov Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr 6/1994, instanţa de Iaôi de apel, în Hotărârea nr urmăririi penale 11/1993)..

57. În perioada de după publicarea unui decret-lege, în decembrie 1989 dezincriminează avort ilegal, practica judiciară a înregistrat cazuri de achitare de recurs (a persoanelor condamnate, înainte de publicarea decretului-lege), în care nu sa ţinut cont de faptul că avort, efectuat în condiţii de back-stradă, au cauzat moartea femeii. Curtea Supremă de Justiţie a constatat că dezincriminarea avortului ilegal s-ar putea justifica achitarea a acuzat faptul că numărul de singur, dar nu pe numărul de omor, deşi neintenţionată – a femeii, nu chiar la măsurile cele mai rudimentare au fost luate pentru a preveni infectia. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie a schimbat încadrarea juridică a unuia dintre omor neintenţionate, şi acuzat a fost condamnat la închisoare şi obligat să plătească despăgubiri familiei victimei (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, Decizia nr 89/1993).

Articolul 7

58. În lumina observaţiilor generale adoptate de comitet în aprilie 1989 (CCPR/C/21/Rev.1), informaţiile furnizate în raportul precedent din România cu privire la interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante impune actualizarea, în special în ceea ce priveşte următoarele puncte:

(A) anchetă de acuzaţiile de rele tratamente de către poliţie sau de personalul închisorii a persoanelor reţinute sau arestate intră în competenţa serviciilor de urmărire penală militare;

(B) persoanele găsite vinovate de maltratare au fost suspendate de la îndatoririle lor şi sa angajat pentru proces în faţa instanţelor militare;

(C) presupusele victime au acces la căi de atac judiciare, inclusiv dreptul de recurs în ceea ce priveşte aspectul penal al procedurii, şi sunt, de asemenea, dreptul la despăgubiri pentru materiale şi morale suferite leziuni;

(D) incommunicado detenţie este interzisă. Detenţia este permisă numai în locurile de detenţie oficial stabilite pentru punerea în aplicare a pre-detenţie şi executarea pedepselor privative de libertate;

(E) de familie a persoanei arestate trebuie să fie informat cu privire la arestare şi are dreptul de a contacta persoana arestată, aceasta din urmă are, de asemenea, dreptul de a contacta un reprezentant legal (ales de el însuşi sau oficial desemnat) şi să consulte un medic în cazul în care el este rău;

(F) toate locurile de detenţie sunt prevăzute cu registre, care pot fi consultate de către membrii de familie şi de alte persoane;

(G) interzicerea torturii şi a altor tratamente inumane sau degradante, astfel cum este prevăzut în Constituţia română (articolul 22 alineatul (2)) şi Codul de procedură penală (articolul 5 alineatul (1)), se referă, de asemenea, persoanelor în curs de urmărire penală şi de studiu, persoanele condamnate la închisoare şi îşi ispăşesc pedeapsa în închisoare, minorii internaţi în centre de reeducare, şi a persoanelor reţinute obligatoriu în instituţiile medicale.

59. Nu există prevederi exprese nulitate o recunoastere a actului sau de altă mărturie a obţinut, în încălcarea prevederilor legale menţionate mai sus şi a articolului 7 din Pactul. În cazul în care învinuitul sau retrage declaraţiile martorilor, în timpul procedurii penale şi afirmă că acestea au fost obţinute prin constrângere sau prin ameninţări, practica judiciară arată că declaraţiile iniţiale sunt utilizate numai în cazul în care, coroborarea alte elemente luate în timpul anchetei instanţei, ei furnizeze indicaţii de modul în care actul care este obiectul de studiu a fost comis.

60. La întrebările adresate de către Comitetul de examinare în timpul său de raport periodic al treilea România cu privire la aplicarea articolului 7 din Pactul de asemenea, apel pentru câteva clarificări câteva:

(A) cu privire la victimele care au avut loc demonstraţii în faţa clădirilor guvernamentale în septembrie 1991 (atunci când muniţie specială disponibilă la Garda Civilă şi Serviciul de Securitate a fost folosit), a adus cazul impotriva a doi ofiţeri ai Serviciului de Serviciul de Procuratura Militară este în prezent judecat. Unul dintre cei doi ofiţeri este acuzat de omucidere, şi celălalt de a nu raporta la infracţiunea;

(B) la 4 iunie 1993, în Hotărârea nr 1472 / P, a Serviciului de Procuratura Militară Bucureşti, un ofiţer de poliţie şi doi subofiţeri de poliţie au fost trimişi în judecată şi plasat în arest preventiv pe o taxa de acte comis de tortură. În 1994, 47 de ofiţeri de poliţie şi subofiţeri de poliţie au fost aduse în faţa instanţelor pentru abatere profesională, şi angajarea în cadrul procedurilor de interogare neregulate.

(C) în cursul anului 1995 instanţele militare au trecut Exemple de închisoare de la opt foşti poliţişti şi ofiţeri de poliţie care sunt găsiţi vinovaţi de abatere faţă de persoanele arestate au, în exercitarea atribuţiilor lor. Douăzeci şi şase de alţi poliţişti şi ofiţeri de poliţie acuzat de a se angaja în proceduri de interogare neregulate şi rău-tratarea persoanelor reţinute sau arestate în prezent sunt în curs de judecată.

61. Informaţiile de faţă se referă, de asemenea, problema ridicată de către Comitetul de după examinarea raportului periodic al treilea România, cu privire la discrepanţa dintre numărul de plângeri de abuzuri ale politiei, precum şi numărul de cazuri investigate şi a încercat. Această discrepanţă, care a fost destul de marcat în 1989 de ani pentru 1992, sa datorat durata procedurii penale, care au fost foarte des prelungite, ca urmare a anulării de către procurorul general al deciziilor de a nu trimite în judecată cazurile luate de către serviciile militare subordonate de urmărire penală.

62. În ceea ce priveşte recomandarea de către Comitetul de care ar trebui să existe o monitorizare mai mare a poliţiei şi că programele de educaţie şi formare profesională pentru poliţie ar trebui să fie puse în aplicare, ar trebui menţionat faptul că între 1993 şi 1995, Comitetul Român pentru Drepturile Omului şi Drept Umanitar, o organism înfiinţat în cadrul Ministerului de Interne al Inspectoratului General al Politiei, a organizat o serie de activităţi pentru a permite personalului de poliţie pentru a deveni mai familiarizaţi cu sistemul de protecţie a drepturilor omului. Aceste activităţi au fost destinate pentru a oferi ofiţerilor de poliţie o imagine clară a principalelor norme interne şi internaţionale în domeniul drepturilor omului, şi, în special, a dispoziţiilor cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Pactul internaţional privind drepturile civile şi drepturile civile şi politice. Cu acelaşi scop în minte, Inspectoratul General al Poliţiei de urmărit activităţi de formare, în colaborare cu diferite organizaţii non-guvernamentale (ONG-uri) active în domeniul protecţiei drepturilor omului, organizarea de seminarii şi mese rotunde în diferite oraşe din România, care au participat de poliţie de la toate unităţile.

63. Activităţi similare au avut loc, de asemenea, în cadrul programului de servicii de consultanţă şi de cooperare tehnică stabilite de Guvernul român şi Centrul pentru Drepturile Omului pentru perioada 1991-1994. Cursuri de instruire pe teme cum ar fi “Administrarea justiţiei penale”, “Drepturile omului în administrarea justiţiei” şi “Drepturile omului şi organe de stat”, au avut loc între anii 1992 şi 1994, şi a inclus experţi internaţionali participanţi, membri ai poliţiei naţionale , reprezentanţi ai închisoare româneşti şi unităţile militare şi ofiţeri de educaţie de la şcolile de poliţie, Academia de Poliţie şi Academia Militară.

64. În materie penală, jurisprudenţa unor instanţe de jurisdicţie generală este, de asemenea, relevante pentru aplicarea prevederilor articolului 7 al Pactului. De exemplu, în cadrul unei proceduri a adus pentru infracţiunea rezumat al insultarea unui oficial, în care doi poliţişti au introdus o acţiune penală în garanţie, Tribunalul a decis achitarea acuzat, pe motiv că poliţiştii şi-a depăşit competenţele lor, provocând astfel de acuzat violentă reacţie. Decizia instanţei care îşi exercită competenţa primară a fost confirmată de către instanţele care au auzit apelul şi cererea de cale de atac introdusă de către Serviciul de urmărire penală (Curtea Constanôa de apel, în Hotărârea urmăririi penale 24/1994).

65. Eforturile depuse pentru a aplica prevederile articolului 7 al Pactului şi a legislaţiei naţionale va fi continuat până în momentul în care toate încălcările raportate sunt investigate în mod serios ca o chestiune de curs, actele sunt acordate o caracterizare juridică proporţională cu gravitatea lor, şi victimele primesc despăgubiri corespunzătoare.

Articolul 8 alineatul

66. Dispoziţiile constituţionale prin interzicerea muncii forţate sau obligatorii au fost descrise în raportul periodic al treilea România (CCPR/C/58/Add.15). Având aceste dispoziţii ca punct de plecare, România este în prezent în procesul de ratificare a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), Convenţia nr 105, 1957, privind abolirea muncii forţate, doar de bază, Convenţia OIM nu a fost încă ratificat.

67. În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor articolului 8 din Conventie, singurul aspect relevant al practicii judiciare care urmează să fie menţionat se referă la situaţia prevăzută la alineatul 3 litera (c) din acest articol. Instanţele de judecată au decis că, dat fiind faptul că serviciul militar nu pot fi considerate ca muncă forţată sau obligatorie, nimeni nu poate fi obligat să efectueze serviciul militar înainte de vârsta minimă de 20 stabilită la articolul 52 din Constituţie. Într-o astfel de situaţie, instanţa militară şi Curtea Militară de Apel care nu a reuşit să observaţi că, la momentul în care a fost chemat pentru serviciul militar a fost acuzat de numai 19 de ani, şi l-au condamnat la o pedeapsă privativă de libertate pentru refuzul de call-up – o infracţiune prevăzută de Codul penal – Curtea Supremă a casat deciziile iniţiale şi achitat acuzat (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Militară, Decizia nr 14/1994).

Articolul 9 alineatul

Punctul 1

68. În ceea ce priveşte furnizarea de articolul 9, paragraful 1, din Conventie, prin care “nimeni nu va fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia pe astfel de motive şi în conformitate cu procedura, cum ar fi sunt stabilite de lege”, menţiune ar trebui să se îngust interpretare se aplică, în ultimii ani de către organele judiciare – în special curţile de apel – pentru a dispoziţiilor de drept intern cu privire la condiţiile care determină pre-detenţie preventivă sau prelungirea acesteia.

69. În interesul de o prezentare clară şi logică a faptelor, câteva exemple de motive citate pentru hotărârile judecătoreşti pot fi date:

(A) “Detenţia poate fi o consecinţă a existenţei de probe de vinovăţie, dar aceasta nu poate constitui un mijloc de a facilita demonstrarea vinovăţiei, aşa cum a fost cazul în trecut, atunci când unele organe de urmărire penală a avut recurgerea excesivă şi chiar necorespunzătoare a detenţie, uneori cu scopul de a facilita strângerea de probe de vinovăţie, o practică care este total inadmisibil […]. regulă generală, trebuie să fie să efectueze o anchetă şi de a încerca acuzat în timp ce el este încă în libertate. [ …] Pre-detenţie preventivă nu trebuie să priveze o persoană de dreptul la prezumţia de nevinovăţie, nu poate fi, astfel, nici o îndoială că astfel de privarea de libertate este o măsură excepţională “. (Braôov Curtea de Apel, Hotărârea din urmăririi penale nr 172/1994.)

(B) “Asa cum este prezentat în concluziile instanţei, motivul invocat în ceea ce priveşte necesitatea de a obţine un raport al grafolog nu poate justifica prelungirea arestului preventiv.” (Constanôa Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr 42/1994.)

(C) “Fie prin reflex sau de rutină – o reacţie nu au legătură cu exigenţele statului de drept – mandate de arestare şi detenţie citează, în general, drept temei pentru arestarea pedeapsa închisorii mai mare de doi ani, cu care actul este pasibilă şi pericol care rezultă din gravitatea intrinsecă a infracţiunii. Cu toate acestea, aşa cum este conceput de legiuitorul român, pericolul ca eliberarea acuzatului ar putea prezenta pentru ordinea publică nu trebuie să fie confundat cu pericolul social reprezentat de infracţiunea de care a fost acuzat. În scopul de a evalua dacă eliberarea acestuia sau de revocare a măsurii de detenţie înainte de proces reprezintă un pericol pentru ordinea publică, este esenţial să se examineze datele cu caracter personal referitoare la acuzat. ” (Braôov Curtea de Apel, Hotărârea din urmăririi penale nr 42/1994.)

70. Înainte de expirarea perioadei de pre-detenţie a decis de către procuror, acesta poate solicita instanţei judecătoreşti de a prelungi detenţia. “Dar procurorul nu este obligat să considere că cursul de acţiune, ca singura măsură aplicabilă preventive El poate avea, de asemenea, recurge la o altă măsură care obligă persoana care plăteşte sau comise de judecată de a nu părăsi locul său de reşedinţă.”. (Constanôa Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr 228/1994.)

Punctul 2

71. Pre-detenţie preventivă a învinuitului pentru o perioadă de maximum cinci zile, sau pentru o perioadă care nu depăşeşte o lună de la internare sa în judecată, trebuie să fie motivată într-un ordin de reţinere emis de procuror.

72. Mandatul de arestare şi detenţie se emite în două exemplare, dintre care unul este predat la acuzat, se specifică faptul că actul este obiectul acuzaţiei şi caracterizarea infracţiunii. În cazul în care acesta a fost decis pentru a aresta acuzat, mandatul prevede, de asemenea, motivele specifice care fac necesară arestarea, calificarea juridică a actului şi pedeapsa stabilită prin lege (Codul de procedură penală, art. 146, 147 şi 151).

Punctul 3

73. Inculpatul poate fi arestat numai după semnul întrebării de către procuror (sau examinarea de către instanţa de judecată, în cazul în care decizia să-l aresteze este luat în timpul procesului). În cazul în care locul său sunt necunoscute sau că el se află în străinătate sau sustragerii de urmărire penală sau de judecată, arestarea lui poate totuşi să fie comandate. Acuzat va fi interogat imediat după arestarea acestuia sau după apariţia sa în faţa organului de urmărire penală (Codul de procedură penală, art. 150).

74. În conformitate cu modificările aduse la Codul de procedură penală în 1990 (în conformitate cu Legea Nr 32), dreptul la apărare este garantat pe tot parcursul procesului penal (art. 6). Prin urmare, procurorul este obligat să se asigure că avocatul pentru apărare este prezent în timpul interogatoriului a persoanei acuzate sau comise de proces şi să se menţioneze de fapt cu privire la orice declaraţie făcută. În cazul în care persoana arestată nu are un reprezentant legal al alegerea sa, va fi numit consilier pentru el de către procuror (art. 171).

75. Aplicarea acestor dispoziţii obligatorii este garantată; nerespectarea să le respecte va face nule absolut declaraţiile făcute de către persoana arestată, fără avizul prealabil al avocatului ales de el sau fără programare şi de consultanţă înainte de sfat alocate. Nulitatea nu poate fi revocat şi poate fi invocată în orice stadiu al procedurii, inclusiv stadiul recursului.

76. În cadrul unui recurs formulat de către Serviciul de Procuratură împotriva deciziei de condamnare la închisoare acuzat de 12 ani pentru omor, printre motivele care au determinat depunerea a recursului a fost nulitatea de declaraţia făcută de către acuzat în faţa procurorului, care nu a în conformitate cu cerinţele legale. Acest argument a fost considerat a fi întemeiată, declaraţia în cauză se consideră a fi nulă şi neavenită. În consecinţă, Curtea de Apel a decis trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca procedura de urmărire penală să fie realizate în conformitate cu condiţiile cerute de lege (Iaôi Curtea de Apel, Hotărârea urmăririi penale în 13/1994).

77. Ca de detenţie a persoanelor în curs de urmărire penală nu trebuie să fie regula generală, ci doar o măsură justificată în circumstanţe excepţionale, practica instanţelor de recurs este de a anula deciziile instanţelor inferioare, care sunt prea gata să admită cererile de prelungire a detenţiei preventive depuse de către procurori, pe motiv că învinuitul a comis o infracţiune care se pedepseşte cu închisoare de mai mult de doi ani şi că eliberarea sa ar putea reprezenta o ameninţare la adresa ordinii publice (art. 148 (b) din Codul de procedură penală).

78. Aceste două condiţii sunt concurente, iar instanţa este obligată să le analizeze cu atenţie şi separat. “Ideea că, ori de câte ori pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea pentru o perioadă de mai mult de doi ani, există întotdeauna o ameninţare reală şi implicit pentru ordinea publică, este destul de răspândită, dar este profund greşită.”. (Curtea de Braôov Rapoarte de atac de drept, precum şi comentarii, 1995, p.. 102).

79. Un alt aspect important de îngrijorare instanţelor de a asigura interpretarea corectă a prevederilor din legislaţia internă şi a convenţiilor internaţionale este procedura de eliberare provizorie, fie sub supravegherea instanţei sau a unei garanţii. Este responsabilitatea de a procurorului de a face cu cererea de eliberare provizorie prezentată de către acuzat în cursul procedurilor penale. În conformitate cu Codul de procedură penală, cererea este considerată ca o chestiune de urgenţă şi a unei decizii luate, după interogarea a acuzatului, care va fi asistat de avocatul său (art. 1608). În cazul în care ordinea procurorului cererea să fie respinsă, acuzat poate depune o nouă cerere, cu care îşi exercită competenţa instanţei de primar. Această instanţă va lua o decizie, după ascultarea concluziilor acuzată şi avocatul lui (art. 1609 şi 1608). “Transformarea a obligaţiei de a auzi acuzat într-o examinare a acuzat este o procedură ilegală, fiind sesizată instanţa să ia în considerare numai legalitatea, pentru a respinge cererea de eliberare provizorie.” (Braôov Curtea de Apel, Hotărârea din urmăririi penale No. 2/1993.)

80. Deciziile judiciare referitoare la eliberarea provizorie invoca, în general, prevederile Codului de procedură penală, prin care “în orice moment în procedura penală o persoană arestată acuzat poate solicita eliberarea sa provizorie, sub control judiciar sau de securitate împotriva unui” (art. 1601). Unele instanţe au ajuns la concluzia că aceste dispoziţii, care par a întruchipa ideea de drept a persoanei arestate de a fi eliberat provizoriu, trebuie să fie interpretate în conformitate cu articolul 23 (7) din Constituţie, care prevede că “o persoană în temeiul pre- arest preventiv are dreptul de a aplica pentru eliberarea provizorie, sub supravegherea instanţei sau a unei garanţii. ” Prin urmare, “dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile expres prevăzute în articolele 1602 şi 1604 din Codul de procedură penală sunt îndeplinite, este obligat să admită cererea de eliberare provizorie.” (Braôov Curtea de apel, Rapoarte de drept şi de comentarii, p.. 101).

81. Respingerea cererii de eliberare provizorie sub control judiciar pe motiv că aceasta “nu ar fi de dorit, având în vedere gradul ridicat de risc social, ataşarea la infracţiunea comisă” în contradicţie cu condiţiile specifice stabilite de lege. “Mai mult decât atât, este de dorit – ca o condiţie legală – este un concept care nu este inclusă în legislaţia noastră penală Orice evaluare a dorit deschide calea arbitrariului, care este total inadmisibil într-un stat în care prevalează statul de drept.”. (Braôov Curtea de Apel, Hotărârea din urmăririi penale nr 89/1995.)

82. Potrivit unei alte decizii “, afirmând pur şi simplu că eliberarea a ordinii publice acuzat pune în pericol, fără a specifica în ce mod ar putea fi pusă în pericol, instanţa a încălcat obligaţia de a motiva decizia sa, prevăzute în articolul 23 alineatul (4) din Constituţia, în conformitate cu condiţiile de care, ca la legalitatea de arestare, judecătorul este obligat să dea jos o hotărâre stabilind motivele. ” Curtea de Apel a constatat, de asemenea, că instanţa nu a luat în considerare articolul 20 din Constituţie, prin care “dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului …” ; ulterior, citând articolul 9 din acest instrument, care prevede că “nimeni nu va fi supus în mod arbitrar de arestare, detenţie sau exil.” Concluzionând că numai o enumerare de motive, bazată pe o examinare meticuloasa a datelor cu caracter personal referitoare la acuzat poate elimina riscul de a oferi o hotărâre pripită şi arbitrară, instanţa de apel a admis cererea de recurs, anularea deciziei instanţei şi a dispus eliberarea de acuzat (Constanôa instanţa de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr.23 / 1993).

83. În cazul în care, după ce a fost eliberat provizoriu la adresa securităţii, este acuzat şi a încercat fie amendat, condamnat la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendare sau condamnate de a efectua serviciul comunităţii, aspectul condiţionată de eliberarea sa, încetează să mai fie justificată. Astfel, concomitent cu pronunţarea sentinţei, instanţa este obligată să dispună încetarea stării de eliberare provizorie şi întoarcerea de securitate (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, Decizia nr 482/1994).

Punctul 4

84. Dreptul persoanei acuzate şi a persoanei angajate pentru proces de a apela la instanţă împotriva ordinului de detenţie înainte de proces sau pentru a nu lăsa zona emis de către procuror a fost introdus în Codul de procedură penală (art. 1401) de către Legea nr 32/1990. Recursul trebuie să fie prezentate instanţei, împreună cu dosarul, în termen de 24 de ore. Deţinutul trebuie să fie adus în faţa instanţei şi trebuie să fie asistat de avocatul său. După audierea deţinutului, instanţa este obligată să se pronunţe, în aceeaşi zi, ca la legalitatea măsurii.

85. În cazul în care instanţa admite cererea, dispune revocarea măsurii reţinerii de pre-proces, procurorul poate introduce o cale de atac în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală, care prevede că “ordinea preliminară pronunţată în primă instanţă, prin care se dispune iniţierea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri de detenţie înainte de proces, poate fi obiectul unui recurs separat, depus de către procuror sau de acuzat. Limita de timp este de trei zile de la pronunţarea hotărârii, pentru cei prezenţi, sau de la comunicarea acestuia, pentru cei absenţi. ”

86. Situaţia opusă, în care instanţa a respins cererea şi a menţinut măsura de detenţie, nu este menţionat în enumerarea cuprinsă în articolul 141 din Codul de procedură penală. Având în vedere interpretarea strictă a aplicat aceste dispoziţii (ca o excepţie de la regula conform căreia comenzile preliminare pot fi contestate numai pe fond), aplicaţii de acuzat, în general, sunt respinse ca inadmisibile. Decizii contradictorii, uneori, au fost atinse, ca într-un caz în care s-au acuzat doi, în cazul în care recursul de către procuror împotriva ordinului de revocare de detenţie înainte de proces a unuia dintre acuzaţi a fost declarată admisibilă (în conformitate cu articolul 141, citată mai sus), întrucât recursul acuzatului de altă parte, a cărui cerere de revocare a măsurii de detenţie a fost respinsă în aceeaşi ordine, a fost declarată inadmisibilă (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr 921/1995).

87. Jurisprudenţa recentă a înregistrat, de asemenea, opiniile separate ale unor judecători care consideră ca inacceptabilă orice soluţie care ar putea încălca principiul simetriei de drepturi între părţi, care să permită procurorului imediat şi separat, pentru a contesta, pentru a revoca detenţie, în timp ce inculpatul este obligat să aştepte decizia instanţei competente original, înainte de a fi capabil de a contesta ordinul de respingere a cererii sale de revocare a arestului preventiv.

88. Luând ca punct de plecare principiul echivalenţei a drepturilor de procuror şi a acuzat în exercitarea căilor de atac judiciare, şi având în vedere caracterul non-discriminatorie a tuturor celorlalte dispoziţii legale în materie de căi de atac, unii judecători consideră că “o strictă interpretare a legii necesită o interpretare raţională şi sistematică a textului, care exclude introducerea de accent excesiv pe elementul gramatical “. Ulterior, se concluzionează că, în lipsa unei dispoziţii exprese şi univoc în articolul 141, poate acuzat imediat şi separat, contestă ordinea preliminar de respingere a cererii sale de revocare a măsurii de detenţie înainte de proces (aviz separat cu ocazia deciziei de instanţa de recurs Braôov Nr 77/1994, care, printr-o decizie majoritate, a respins cererea de recurs de către acuzat ca inadmisibilă.

Punctul 5

89. Conform articolului 504 din Codul de procedură penală, persoana arestată are dreptul la o despăgubire din partea statului pentru prejudiciul suferit în cazul în care acţiunea penală împotriva sa au fost, ulterior, a scăzut sau în cazul în care acesta a fost achitat pentru că “nu a comis actul care a stat acuzat sau act de faptul că nu au fost comise “. Având în vedere că capitol din Codul penal referitoare la despăgubire nu conţine nicio referire la mijloc de stabilire a cuantumului daunelor, Curtea Supremă de Justiţie consideră că acestea se determină cu referire la principiile stabilite în Codul civil. În consecinţă, daunele-interese acordate pentru prejudiciul suferit, ar reprezenta “o despăgubire echitabilă şi completă pentru pierderea reală şi pentru pierderile de profit de către persoana arestată pe nedrept”. Cu alte cuvinte, salariul pe care reclamanta a fost privată în timpul detenţiei sale vor fi ajustate pentru a ţine seama de inflaţie (Curtea Supremă de Justiţie, divizia civilă, Decizia nr 552/1995).

90. Despăgubirea integrală pentru prejudiciul cauzat de persoana arestată pe nedrept “, trebuie să acopere prejudiciul material, şi, de asemenea, daune morale, deşi cu nici o obligaţie de a respecta orice proporţie între cele două forme de deteriorare.”

Articolul 10 alineatul

Punctul 1

91. Dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a fi trataţi cu umanitate şi cu respectarea demnităţii inerente a persoanei umane, recunoscut de către Pactul, este, de asemenea, garantat de Codul român de procedură penală (art. 51). În furnizarea de detenţie şi obligaţia de a nu părăsi localitatea ca măsuri alternative, Codul adaugă că, în vederea adoptării măsura cea mai adecvată, trebuie să se ţină seama şi de “starea de sănătate, vârsta, antecedentele personale şi alte informaţii cu privire la persoana faţă de care este regizat “(art. 136). La expirarea perioadei de valabilitate a mandatului, procurorul poate alege din nou, între două posibilităţi: fie să solicite instanţei de a prelungi detenţia înainte de proces, sau altceva pentru a obliga acuzat de a nu părăsi localitatea, pentru o perioadă de maximum de 30 de zile (art. 145).

92. Când, în momentul arestării persoanei arestate este responsabil pentru un minor, pentru o persoană pusi sub interdictie, sau pentru o persoană care, din cauza vârstei, bolii sau în alte circumstanţe este nevoie de asistenţă, organul judiciar care a dispus arestare este obligat să atragă atenţia la situaţia de organul competent să ia măsurile necesare de protecţie (art. 161).

93. În cazul în care persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate suferă de o boală ceea ce face imposibil pentru el să execute pedeapsa, în cazul în care o femeie condamnată este gravidă sau are un copil sub vârsta de un an sau în cazul în care, din cauza unor împrejurări speciale, executarea pedepsei ar avea consecinţe grave pentru persoana condamnată sau pentru familia sa, instanţa poate decide să o amâne.

94. Din motive de boală, de asemenea, legate de vârsta persoanei condamnate, instanţa poate dispune, de asemenea, suspendarea executării pedepsei. Astfel de cazuri pot fi găsite destul de frecvent în practica judiciară. De exemplu, având în vedere că nici instanţa care îşi exercită competenţa primar, nici instanţa de recurs a luat măsurile necesare pentru a determina dacă boala de care persoana condamnată a suferit ar putea fi tratate în sistemul medical penitenciar, sau dacă a fost necesară suspendarea executării teză şi de spitalizare într-o unitate de specialitate, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de despăgubire şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de judecată care îşi exercită competenţa primară pentru rejudecare după o examinare medicală suplimentară (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr 968/1995) .

Punctul 2

95. Separarea de persoane necondamnate şi condamnat pentru solicită instituţiilor de specialitate destul de mari, de un tip care nu a fost încă posibil să se prevadă, în România. Cu toate acestea, suprapopularea în închisori şi în problemele practice de a asigura proces rapid de persoane necondamnate au avut o influenţă pozitivă asupra practicii judiciare, prin obligarea judecătorilor de a examina atent fiecare cerere de prelungire a arestului preventiv. O reducere a duratei de detenţie şi a continuării urmăririi penale împotriva învinuitului, după eliberarea lui sunt tot mai necesare în faptul că este imposibil să se asigure conformitatea cu minim permis spaţiu pentru a-deţinut raport în toate închisorile.

96. Ar trebui să se explică faptul că 31.000 de locuri de închisoare în România sunt ocupate de 45.000 de deţinuţi, cu o rată de ocupare de aproximativ 150 la sută în 1995. Închisoarea Jilava, de exemplu, are 1.500 de locuri, cu paturi supraetajate, de obicei, aproximativ 2.000 de ocupate de 3.400 de deţinuţi.

97. Separarea de persoane acuzate de adulţi şi minori adjudecare rapidă a acestora, în conformitate cu dispoziţiile de la punctul 2 litera (b) a articolului 10, sunt destinate pentru a reduce efectele nedorite ale privării de libertate asupra tinerilor, ale căror personaje sunt încă în procesul de de a fi format. Necesitatea de a individualiza şi adapteze procedurile penale împotriva minorilor pentru a ţine cont în special de vârsta lor este avut în vedere de către instanţele judecătoreşti, în general, şi de către instanţele de apel, în special. Teoria că măsurile dure ar fi mai eficace decât educaţional de clemenţă este respinsă în favoarea urmăririi penale şi a procesului de minori în timp ce încă în libertate, urmată de naştere, în centre de reeducare sau suspendarea pedepselor privative de libertate, după caz (Curtea de apel, Braôov Legea Rapoarte şi comentarii, 1995, p. 70)..

98. Cazul a doua de 16 ani, minorii deţinute în arest preventiv pentru mai mult de un an a fost considerată de către instanţa de apel ca “o reflecţie profund negativ cu privire la activitatea judiciară, [un caz] totul excepţional, cerând o raţională şi echitabilă soluţie “. Instanţa a continuat pentru a găsi că detenţia într-un centru de reeducare până la vârsta majoratului (care este, de aproximativ încă un an) a fost nu se mai justifică, fiind inechitabil având în vedere durata de timp pe cei doi minori au petrecut deja în detenţie. Prin urmare, instanţa de dedus durata de detenţie de la naştere, care a potenţialului lor într-un centru de reeducare, prin care se dispune eliberarea lor imediată (Braôov Curtea de Apel, Hotărârea urmăririi penale în 99/1995).

Punctul 3

99. Sistemului penitenciar, care este destinat în principal pentru a re-educa persoanele condamnate şi reabilitarea lor social, după ce au executat pedeapsa lor, a fost îmbunătăţit considerabil, prin stabilirea şi respectarea unei metodologii clare pentru organizarea vieţii deţinuţilor şi activităţi. Standardele internaţionale referitoare la sistemul de penitenciare au fost publicate în broşuri şi distribuite în toate locurile de detenţie, care sunt discutate cu deţinuţii, în special cu sosiri recente, pentru a le permite să se adapteze mai bine la rigorile de detenţie închisoare.

100. În scopul de a oferi o mai bună orientare a personalului, în fiecare an, Direcţia Generală a Penitenciarelor ataşate la Ministerul Justiţiei întocmeşte o listă cu tematică de activităţi menite să facă deţinuţilor conştienţi de gravitatea actelor care le-au comis şi de necesitatea de a îmbunătăţi lor de conduită. Perioada de detenţie este folosit pentru a ridica nivelul deţinuţilor de învăţământ, calificări profesionale şi cunoştinţe generale – inclusiv o cunoaştere a legislaţiei, istoria naţională, cultura populară, şi de cetăţenii români şi străini care au contribuit la dezvoltarea culturii mondiale şi, de asemenea, pentru a asigura educaţia morală şi religioasă, având în vedere convingerile lor.

101. În unele închisori condiţiile necesare au fost create pentru a permite deţinuţilor artistic talentati pentru a produce picturi, sculpturi şi de muncă nave; au pus pe expoziţii şi de a efectua piese de teatru, uneori în faţa unei audienţe de familie invitat, sau chiar – prin televiziune – unul format din membri ai publicului. Participarea de către deţinuţi în pregătirea de periodice, ziare şi emisiuni de radio, precum şi utilizarea de biblioteci din penitenciare (extins la 20.000 de volume în 1995), au un efect pozitiv, în curs de dezvoltare de conştientizare a deţinuţilor de abilităţile lor. Cu toate acestea, disponibilitatea de resurse audio-vizuale în penitenciare continuă să fie insuficiente. Chiar şi stocurile de bibliotecă sunt reduse, ca regimul comunist a făcut nici o încercare de a investi în acest domeniu în ultimele sale 25 de ani la putere. Terenuri de sport au fost construite în cele mai multe penitenciare, în cazul în care nu există, deţinuţii efectua exerciţii fizice de formare profesională în curţi pentru exerciţii fizice.

102. În cadrul sistemului penitenciar, recompense pentru bună conduită sunt din ce în ce preferat la sancţiuni disciplinare. Intre 8.000 si 9.000 de sancţiuni disciplinare sunt aplicate anual, comparativ cu intre 50.000 şi 60.000 de recompense, cum ar fi vizitele de familie sau în sărbătorile tradiţionale, în scopul de a face cu probleme personale, dreptul de a primi vizite suplimentare şi a corespondenţei, etc

103. În 1994, comitetele împuternicită să facă recomandări pentru eliberarea condiţionată a analizat situaţia a mai mult de 35.000 de deţinuţi şi a recomandat eliberarea unor 26.000 de persoane condamnate, în 97.2 la sută din cazuri, recomandările au fost aprobate de către instanţele judecătoreşti.

104. În ceea ce priveşte procedurile de contestare, deţinuţii pot prezenta rapoarte orale sau scrise plângeri de stabilire a creanţelor personale. Plângerile adresate organizaţiilor internaţionale, sunt transmise prin intermediul Direcţiei Generale a Penitenciarelor. În 1995 au existat 321 de proteste care implica greva foamei – 258 dintre ele cu privire la durata pedepsei, 3o de respingere a cererilor de transfer la o altă închisoare, 10 de respingere a unei cereri de eliberare condiţionată, 17 pentru motive legate de regimul de detenţie , şi 6 pentru motive medicale.

105. Direcţia Generală a Penitenciarelor medicale ale reţelei cuprinde un spital cu 10 sectiuni specializate de la închisoarea Jilava din apropierea oraşului Bucureşti; două unităţi spitaliceşti de la Poarta Alba şi închisori; Colibaôi 34 de cabinete medicale, 30 clinici stomatologice, 12 laboratoare de tehnică dentară, precum şi un serviciu de coordona periodice de monitorizare medicală profilactică şi să ofere educaţie pentru sănătate.

Articolul 11 alineatul

106. Incapacitatea de a îndeplini o obligaţie contractuală nu constituie motive de închisoare în România.

Articolul 12 alineatul

Punctul 1

107. Dreptul de persoane în mod legal pe teritoriul România la libertatea de circulaţie şi libertatea de a alege locul de reşedinţă a acestora este garantat de articolul 25 din Constituţia din 1991. Cu toate acestea, pre-1989 legislaţia conţinea o prevedere prin care orice chiriaş absenting se la domiciliul său pentru mai mult de şase luni a pierdut dreptul de a folosi casa sa, prin non-utilizare. Organele judiciare abilitate de a furniza decizii cu privire la ordinele de evacuare efectuate în conformitate cu această dispoziţie a respins cererile, având în vedere că, în virtutea dreptului constituţional la libertatea de circulaţie şi dreptul la libera de a stabili domiciliul cuiva sau reşedinţa în orice localitate din România, chiriaşul îşi păstrează dreptul de a casa pe parcursul întregii perioade de contractul de închiriere (Iaôi Curtea de apel, decizia civilă nr 35/1993).

Punctul 2

108. Cadrul legal care reglementează dreptul oricărei persoane de a părăsi propria ţară a fost descrisă în raportul periodic anterior din România (CCPR/C/58/Add.15). Măsurile luate după 1989 pentru a garanta cetăţenilor români exercitarea efectivă a dreptului la libertatea de circulaţie a condus la un flux constant şi foarte mare de cetăţeni care călătoresc în străinătate în calitate de turişti, pe de afaceri, sau chiar să se stabilească domiciliul acolo.

109. Între 1990 şi 1994, 7,685,544 paşapoarte turistice au fost emise pentru cetăţenii români: 3,635,333 în 1990, 2021706, în 1991, 851,196 în 1992, 475,988 în 1993 şi 301,321 în 1994. În 1995, după instalarea sistemului computerizat, 973,026 de noi paşapoarte au fost emise pentru cetăţenii români. Datele statistice furnizate de către serviciile de control de frontieră sunt, de asemenea, revelatoare: 10,905,000 plecările în străinătate de către cetăţenii români, în 1992; 10,757,000 10,105,000 în 1993; în 1994, şi 11,566,897 în 1995. În general vorbind, în ultimii ani, a fost de asemenea o scădere perceptibilă în numărul de cetăţeni români au luat măsuri pentru a stabili domiciliul lor în străinătate. În 1990, 115,550 paşapoarte au fost eliberate în acest scop, în 1991, 28550, în 1992, 14270, în 1993, 9421, în 1994, 9572 şi în 1995, 23050. Aceeaşi tendinţă generală se reflectă în cifrele pentru numărul de persoane care au părăsit efectiv tara pentru a stabili domiciliul lor în altă parte în ultimii ani: 96,929 în 1990, 44160, în 1991, 31152 în 1992, 18446, în 1993, 17,146 în 1994; şi 10452 în 1995.

110. În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a poseda locuinţă de către cetăţenii români care au plecat peste hotare, principiul stabilit la punctul 107 se aplică. Chiar dacă durata de stabilire în străinătate este mai mare de şase luni (perioada prevăzută în reglementările încă în vigoare în materie de locuinţe), în calitate de cetăţean român chiriaşul îşi păstrează dreptul de a reveni în ţara sa, păstrând astfel dreptul său de închiriere ( Curtea Braôov de apel, decizia civilă nr 406/1994).

Punctul 3

111. Măsuri care depăşesc cadrul legal cu privire la restricţiile admise pe dreptul la libertatea de circulaţie se sancţionează de către organele judiciare – de exemplu, prin revocare de ordine interzice unei persoane să rămână într-o localitate anume, atunci când această măsură nu reflectă o îngust interpretare a prevederilor legii. Codul Penal reglementează ordinele de expulzare locale, ca o măsură de protecţie socială, care pot fi comandate pe condamnarea atunci când “persoana în cauză a fost anterior condamnat pentru alte infracţiuni la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în cazul în care instanţa consideră că prezenţa sa în localitatea în cazul în care infracţiunea a fost săvârşită, sau în alte localităţi, constituie o ameninţare gravă pentru societate “(art. 116).

112. Când comanda măsura de protecţie socială, instanţa trebuie să ţină cont de situaţiile care ar putea face imposibilă punerea sa în aplicare, de exemplu, atunci când nu teză este trecut în ceea ce priveşte un act adus la judecată (art. 111 din Codul penal). Omiţând să se aplice această dispoziţie, instanţa exercitarea jurisdicţiei primar, după ce comanda a procedurilor penale care urmează să fie oprit în urma amnistiei declarat, în ceea ce priveşte infracţiunea de fraudă, pentru care inculpaţii au fost comise de proces, invocat articolul 116 din Codul Penal, care interzice o persoană acuzată de rămas în capitală pentru următorii cinci ani. Curtea de Apel a constatat că dispoziţia a fost aplicată cu încălcarea cadrului legal cu privire la impunerea anumitor restricţii cu privire la principiul libertăţii de circulaţie şi, în consecinţă, a anulat ordinul de expulzare locală (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, Decizia nr 1678/1990).

Punctul 4

113. În ceea ce priveşte dreptul persoanelor de a intra în propria ţară, acesta ar trebui să fie menţionat faptul că între transformările democratice din 1989 şi sfârşitul anului 1995, 14,356 de persoane recăpătat cetăţenia română. În acelaşi timp, 21,167 cetăţeni români care au părăsit ţara a revenit la ea.

Articolul 13 alineatul

114. Dispoziţie conţinută în articolul 19 alineatul (3) din Constituţia din 1991, prin expulzarea poate fi decisă numai de pe corp judiciar, conferă persoanei în cauză posibilitatea de a prezenta argumentele împotriva expulzării sale, astfel cum se prevede în articolul 13 din Pactul . Reglementate de Codul Penal ca o măsură de protecţie socială, expulzarea poate fi dispusă numai împotriva unei persoane străin sau apatrid, care a comis o infracţiune, scopul măsurii fiind de a elimina pericolul care îl reprezintă şi pentru a preveni alte infracţiuni de a fi comise în pe teritoriul din România (art. 111 şi 112). Persoana în cauză poate să se prevaleze de căile de atac legale, în scopul de a face apel împotriva deciziei judecătoreşti să-l expulzeze.

115. Articolul 117 din Codul penal a fost completată în urma aderării România la Convenţia împotriva torturii şi altor tratamente crude, inumane sau degradante, prin Legea nr 20/1990, care prevede că cetăţenii altor state sau apatrizi “nu poate fi expulzat în cazul în care există motive serioase pentru a crede că acestea ar fi în pericol de a fi torturat în statul în care le-ar fi trimis “.

Articolul 14 alineatul

Punctul 1

116. Al treilea raport (CCPR/C/58/Add.15), prezentat în 1992, a dat detalii extinse ale prevederilor constituţionale şi a garanţiilor legislative introduse de după 1989 pentru a asigura egalitatea în faţa instanţelor şi tribunalelor şi exercitarea dreptului la un proces echitabil şi audiere publică de către un tribunal competent, independent şi imparţial.

117. Organizaţia de Justiţie Legea (Legea nr 92/1992) a fost adoptată după pregătirea de raport periodic al treilea. Dispoziţiile sale se bazează pe principiul fundamental de funcţionare a puterilor într-o societate democratică. “Puterea judecătorească trebuie să fie separată de celelalte puteri ale statului, având atribuţii proprii, care vor fi exercitate de către organele judiciare şi a Departamentului procurorului, în conformitate cu principiile şi dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în altă legislaţie naţională” ( art 1).. Sistemul judiciar constă din instanţe de primă instanţă, a instanţelor departamentale, instanţele de apel şi Curtea Supremă de Justiţie (art. 10), împreună cu instanţele militare, care sunt organizate în conformitate cu un act special (Legea nr 56 / 1993).

118. Cerinţele formulate la articolul 14, paragraful 1, din Pactul pot fi găsite în organizarea justiţiei Act (Legea nr 92/1992), dispoziţiile care vor fi citate în ordinea în care acestea apar în Pactul, primul fiind că “toate persoanele trebuie să fie egale în faţa instanţelor”. În acest sens, legea prevede că “Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără nici o distincţie pe cont de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.” (Art. 4).

119. Accesul liber la justiţie şi dreptul oricărei persoane de a aplica la o instanţă, care va stabili drepturile şi obligaţiile sale într-un costum de la lege sunt reglementate de următoarele dispoziţii: “Organele judiciare vor realiza justiţia, cu scopul de a apăra şi realizarea fundamentale drepturile şi libertăţile cetăţenilor, precum şi alte drepturi şi interese legitime aduse înainte de competenţa lor. Instanţele judecătoreşti vor auzi toate procedurile privind civilă, comercială, de familie de muncă, administrative şi relaţii judiciare penale, precum şi orice jurisdicţie altă problemă peste care nu este altfel stabilite prin lege. ” (Art. 2).

120. Dreptul oricărei persoane de a fi auzit de cazul său de către un tribunal competent stabilit de lege este la baza criteriilor de competenţă reglementată prin Legea nr 92/1992. Jurisdicţie ordinară, ca organism care îşi exercită competenţa primară, se află cu judecătorii, cu excepţia cazului în cazul procedurilor de competenţă primar peste care se specifică în mod expres ca încadrându-se în faţa instanţelor departamentale (art. 25) sau la curţile de apel (art. 28) .

121. Următoarele categorii de proceduri şi de petiţii în care fiecare dintre aceste instanţe îşi exercită competenţa primară sunt enumerate în detaliu în Codul de procedură civilă (art. 1-3) şi în Codul de procedură penală (art. 25, 27 şi 281). Codul de procedură penală reglementează, de asemenea, competenţa materială a instanţelor militare şi de Curtea Militară de Apel (art. 26, 28 şi 282).

122. Competenţa teritorială stabilită de către organizaţia de Justiţie, Legea (nr 92/1992) se bazează pe împărţirea administrativă a ţării în 40 de departamente, împreună cu capital de (Municipiul Bucureşti). În fiecare departament există între trei şi cinci curţi de primă instanţă şi în capitală, şase curţi de primă instanţă, câte unul pentru fiecare sector. Instanţele departamentale, care sunt 41, funcţionează în oraşele principale din fiecare departament şi în capitala naţională. Zona de competenţă a fiecărei din cele 15 curţi de apel acoperă între două şi patru instanţe departamentale, cu excepţia Curţii de Apel Bucureşti, care cuprinde cinci.

123. Organizaţia de Justiţie Legea întruchipează principiul unei audieri publice şi orală (art. 5, 6 şi 9) şi dreptul părţilor de a fi reprezentate sau asistate de avocat de apărare (art. 7). Una dintre solicitările făcute de Comitetul pentru Drepturile Omului, la examinarea de raportul precedent de clarificare România în cauză de circumstanţele care ar putea justifica deţinerea de studiu în camera în scopul de a proteja anumite interese “de stat”. Este de competenţa instanţei de a aprecia dacă cererea Procuraturii este justificată, pe baza argumentelor invocate pentru a susţine afirmaţia că un proces public “s-ar putea dăuna intereselor de stat” (Codul de procedură penală, art. 290, alin 2)..

124. “Anunţul că şedinţa va avea loc în secret se face în şedinţă publică, după ce părţile prezente, precum şi procurorul care participă la proces, s-au auzit.” “În timp ce sesiunea se desfăşoară cu uşile închise, doar părţile la procedură, reprezentanţii lor, apărătorul şi a altor persoane citate să se prezinte de către instanţă în interesul cauzei vor fi admise în sala de judecată.” (Codul de procedură penală, art 290,. Punctele 3 şi 4.). Un astfel de caz este în prezent, a fost audiat de Curtea de Apel Bucureşti: acuzat (a fost secretar de stat în Ministerul Industriei), este acuzat că a comis trădare prin trecerea de documente secrete de stat privind resursele naturale ale României de aur, argint, cupru, zinc şi poate duce la cetăţeni ai altor ţări, în schimbul unei plăţi. Având în vedere că o discuţie publică a problemelor legate de conţinutul diferitelor documente ar fi condus la o încălcare a obligaţiei de a respecta secretul de date în cauză, instanţa de apel a acceptat cererea procurorului-general, comanda proces de avea loc cu uşile închise. Cererea Serviciul de urmărire penală a fost, de asemenea, susţinută de către acuzat.

125. Dreptul persoanelor la un proces echitabil a cauzei lor de către un tribunal competent şi imparţială este garantată de următoarele dispoziţii din Legea privind organizarea justiţiei:

“Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art. 3).

“Judecătorii şi procurorii stagiari, altele decât, va fi numit prin decret al Preşedintelui România privind o propunere de către Consiliul Superior al Magistraturii” (art. 51).

“Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 15 membri aleşi pentru o perioadă de patru ani, de Camera Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună” (art. 71).

“Dintre cei 15 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, 10 trebuie să fie judecători (patru judecători ai Curţii Supreme de Justiţie şi şase judecători de la curţile de apel), iar cinci vor fi procurori” (art. 72).

126. Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele funcţii:

“(A) Se propune Preşedintelui României numirea în posturile de judecător şi de procuror, altele decât stagiari;

(B) decide cu privire la promovarea, transferul şi de suspendare a judecătorilor, precum şi cu privire la încetarea funcţiilor lor;

(C) confirmă examenele de capacitate a magistraţilor;

(D) îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină pentru judecători;

(E) emite avize, la cererea Ministerului de Justiţie, cu privire la chestiuni legate de administrarea justiţiei “(art. 73).

127. Condiţiile generale de numire în funcţia de judecător sunt stabilite în articolul 50 al Legii, există, de asemenea, condiţii speciale pentru fiecare categorie de instanţă: curţile de primă instanţă (art. 65), instanţe departamentale, şi curţilor de apel (arte 66 şi 67).. Condiţiile de numire a judecătorilor la Curtea Supremă de Justiţie, sunt reglementate de către Curtea Supremă de Justiţie Legea (Legea nr 56/1993).

128. Constituţia prevede pentru inamovibilitatea judecătorilor numiţi de către preşedintele de România. Condiţiile specifice care trebuie îndeplinite de către judecători, în scopul de a dobândi statutul de inamovibilitatea sunt stabilite în Legea privind organizarea justiţiei:

“Judecătorii sunt inamovibili de la momentul numirii lor de către preşedintele de România.

Judecătorii de la instanţele departamentale şi curţile de primă instanţă trebuie să fie numit în termen de doi ani de la publicarea prezentei legi … “(art. 129).

129. Curtea Supremă de Justiţie Legea prevede că judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, care, în condiţiile Constituţiei sunt numiţi pentru o perioadă de şase ani şi poate fi reînnoit, trebuie să fie “demnitari de stat şi inamovibili pe durata perioadei de mandatul lor” (art. 17). Legea prevede, de asemenea că acestea nu pot fi urmărită penal pentru o infracţiune penală sau minor sau săvârşită în judecată fără autorizarea Preşedintelui din România (art. 59). Puterea de a autoriza urmărirea penală a judecătorilor asistenţi de la Curtea Supremă de Justiţie, pentru o infracţiune sau minore sau de arestare a acestora pentru studiu se află cu preşedintele Curţii (art. 60).

130. În ceea ce priveşte cererea de Comitetul pentru Drepturile Omului privind inamovibilitatea judecătorilor din România, ar trebui să fie subliniat faptul că toţi judecătorii de la curţile de apel şi de cele mai multe judecătorii de la instanţele departamentale sunt inamovibili. În ceea ce priveşte judecătorii de la instanţele de primă instanţă, Consiliul Superior al Magistraturii a considerat că este necesar să se amâne propuneri de nominalizări pentru inamovibilitatea din cauza circumstanţelor speciale în care magistratură în România în prezent se află. Motiv specific este faptul că judecătorii din instanţele de primă instanţă sunt, în general, foarte tineri şi fără experienţă, în plus, un număr mare de posturi (669 dintr-un total de 2392) sunt vacante. De asemenea, trebuie menţionat că există câteva aplicaţii pentru funcţia de judecător, tendinţa fiind de judecători de a părăsi magistratură, în scopul de a practica profesia de avocat, mai degrabă decât de avocaţi pentru a deveni judecători. Principalele motive pentru acest lucru sunt disparitate între onorariile avocaţilor şi judecătorilor de salarii şi numărul mare de cauze aflate pe rol cu care judecătorii trebuie să se ocupe la preluarea de posturi vacante.

131. De-a lungul anilor 1993-1995 circa 30 la suta din posturi erau vacante de judecători, pentru că, deşi de mai multe sute de absolvenţi de facultate de drept au fost numiţi judecători stagiari (417 de 1,723 posturi de judecător în instanţele judecătoreşti de primă instanţă sunt în prezent ocupate de stagiari), disparitate persistat, ca urmare a instituirii de noi instanţe de primă instanţă. În decembrie 1995 existau avea 1.045 de posturi vacante de judecător în România (669 în faţa instanţelor de primă instanţă, 241 în instanţele departamentale, şi 135 în instanţele de apel), comparativ cu 2,666 posturi ocupate (1,723 în curţile de primă instanţă , 697 în instanţele departamentale, şi 246 în instanţele de apel).

132. Amânare a termenului de acordare a judecătorilor inamovibilitatea a avut recent consecinţe neprevăzute, un număr de judecători au fost contestate de către părţi la proceduri şi avocaţii lor, din cauza lipsei de garanţii suficiente de independenţă şi imparţialitate, în lipsa de inamovibilitatea. Dispoziţiile tranzitorii ale Organizaţiei de Justiţie, Legea, care prevăd că “de la data publicării legii şi până la inamovibilitatea se obţine, numirea, transferul, promovarea, suspendarea şi eliberarea din funcţie a judecătorilor trebuie să fie în competenţa ministrului de Justiţie “(art. 130), au fost invocate. Dar, având în vedere că “magistraţii pot fi promovate şi transferate doar cu acordul lor” (art. 78), singura problema care mai trebuie rezolvate pare a fi faptul că de suspensii şi concedierea pe motive disciplinare. În acest sens, dispoziţiile din Legea nr 92/1992 poate oferi o solutie, pentru, aşa cum se poate vedea de la o examinare atentă a articolelor 73, 96, 98 şi 101, Legea nu face nici o menţiune specifică de judecători inamovibili.

133. Procedurii stabilite de Legea prevede că “acţiunea disciplinară, în cazul unei greşeli de către un judecător, altele decât judecători şi judecători asistenţi de la Curtea Supremă de Justiţie, va fi exercitat de către ministrul justiţiei” (art. 96). Ministrul Justiţiei se referă la problema Consiliului Superior al Magistraturii, care, atunci când funcţionează ca un consiliu de disciplină, este prezidat de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie (art. 93 (5)). Consiliul Superior al Magistraturii ofera o decizie, invocând motive, care este apoi comunicate părţilor (art. 98). Judecătorul a acuzat poate contesta sancţiunile aplicate de Consiliul Superior al Magistraturii în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care va auzi cazul şedinţei ca un panou de şapte judecători. Decizia este definitivă (art. 101).

134. Comitetul pentru Drepturile Omului a solicitat, de asemenea, informaţii suplimentare privind condiţiile care reglementează eliminarea a judecătorilor. Articolul 76 din Legea nr 92/1992 include, printre circumstanţele care justifică eliberarea judecătorului din funcţie: de pensionare, desfiinţarea sau schimbarea locaţiei a organului judiciar însoţite de refuzul de judecător de a accepta noul post, eliberarea din funcţie a magistratului pe motive disciplinare sau pe motive de lipsa vădită de capacitate profesională sau de boli mintale, precum şi condamnarea definitivă a judecătorului pentru comiterea unei infracţiuni. Atunci când acţiunea penală a fost introdusă împotriva unui judecător, el va fi suspendat din funcţie până la pronunţarea hotărârii definitive pronunţată. Dacă judecătorul este găsit nevinovat, suspendarea încetează, drepturile sale sunt restaurate, iar el este plătit prestaţiile financiare, din care el a fost lipsit pe perioada suspendării (art. 76 (2) şi (3)).

135. Existenţa unor boli psihice pot fi stabilite numai de către un comitet de trei experţi medicale. Ministrul de Justiţie are autoritatea de a suspenda judecătorul în cauză. Suspendarea încetează în cazul în care Consiliul Superior al Magistraturii nu a decis în termen de o lună pentru a elibera judecător de la îndatoririle sale (art. 80 (1)). În cazul în care judecătorul arată incapacitatea vădită cu caracter personal în cadrul atribuţiilor sale, demiterea lui poate fi dispusă numai de către Consiliul Superior al Magistraturii, la care problema a fost deja menţionată de către ministrul justiţiei (art. 80 (2)).

136. Judecătorii pot contesta deciziile de concediere le pronunţate în situaţiile prevăzute de paragrafele 1 şi 2 din articolul 80, în Curtea Supremă de Justiţie, care se va pronunţa cu privire la problema şedinţei ca un panou de şapte judecători (art. 80 (3)).

137. Printre garanţiile de independenţă şi imparţialitate conferite asupra judecătorilor, trebuie menţionat, de asemenea, din dreptul judecătorului de a solicita, şi obligaţia de a Ministerului de Interne să-l oferi, de protecţie în cazurile în care propriul său şi viaţa familiei sale, integritatea fizică sau bunurile sunt la risc (articolul 75 din Legea privind organizarea justiţiei şi al articolului 59 din Legea Curţii Supreme de Justiţie).

138. În ceea ce priveşte îngrijorarea exprimată de către Comitetul de după examinarea raportului periodic anterior de România, cu privire la “puterile continue ale Ministerului de Justiţie în hotărârile judecătoreşti”, această preocupare a fost probabil determinat de criticile aduse la articolul 19 din Organizaţia de Legea Justiţiei. Această critică este doar parţial justificată, dat fiind că articolul 19 prevede că un control – de către Ministerul de inspectori general, de către judecătorii instanţei de recurs, cu puteri de inspecţie, sau de delegatul de judecători, de activităţile de judecători de la curţile de primă instanţă, departamentale şi instanţele de apel, “se exercită printr-o procedură care vizează verificarea activităţii lor, modul în care relaţiile de lucru cu cetăţenii şi avocaţii sunt efectuate, precum şi la evaluarea aptitudinilor de activitate, de formare şi profesională.”

139. În urma recomandărilor de către organizaţiile internaţionale din care România este un membru şi cu asistenţa experţilor Consiliului Europei, textul a fost modificat în vederea modificării acestuia. Proiectul de lege a fost adoptat de către Guvern şi este acum în faţa Parlamentului pentru dezbatere şi adoptare. În proiect, articolul 19 al Organizaţiei de Justiţie, legea a fost reformulează după cum urmează:

“Ministrul Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să se asigure respectarea independenţei justiţiei.

Ministrul de Justiţie este responsabil pentru buna funcţionare a justiţiei ca serviciu public. În acest scop, ministrul va fi sesizat, de către inspectori general al Ministerului de Justiţie clasament magistraţi, de către judecătorii de la instanţele de apel atribuite Ministerului de inspectori general, şi de către judecătorul de inspectori de la curţile de apel, a oricăror fapte de natură să compromită calitatea de muncă sau de aplicare a legilor şi reglementărilor în raioanele Curtea de Apel.

Ministrul Justiţiei se referă la Consiliul Superior al Magistraturii acte săvârşite de către magistraţi, care intră în competenţa Consiliului.

Verificările sunt în nici un caz să conducă la interferenţe în funcţionarea procedurilor în curs sau la reconsiderarea de cazuri încercat deja. Exercitarea competenţelor conferite de lege pe ministrul de Justiţie, cu privire la căile de atac judiciare, nu se consideră că reprezintă o ingerinţă.

Preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti vor avea dreptul de a efectua verificări ale calităţii muncii, precum şi a respectării legilor şi regulamentelor în servicii ataşate la instanţele de judecată au directe şi în instanţele din districtele lor judiciare.

Preşedinţii curţilor de apel se exercită, de asemenea, că dreptul, prin judecătorii cu atribuţii de control. ”

140. Deşi nu este foarte extinsă, jurisprudenţa privind aplicarea principiilor stabilite la articolul 14, paragraful 1, din Convenţia permite, totuşi, câteva exemple pentru a fi dat: “[…] legislaţia română [… dă], judecătorul […], puterea de a evalua independent în cazul fiecărei persoane acuzate, şi la comanda, ori de câte ori este atât de permisă de lege, executarea pedepsei de către serviciul comunităţii sau suspendarea condiţionată. De exemplu, pentru că a acuzat-a condus lui masina in timp ce beat, licenţa sa a fost suspendată de către poliţie, cu toate acestea, având în vedere a datelor cu caracter personal referitoare la acuzat, lipsa lui de un cazier judiciar, sa conduită anterioară bună, condiţii de familie, etc, judecătorii au considerat că scopul a pedepsei cu închisoarea poate fi atins, de asemenea de o pedeapsă cu suspendare “(Curtea Braôov de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr.216 / 1994).

141. De asemenea, semnificative sunt opiniile exprimate în comentariile publicate periodic în practica instanţelor de apel. “În vederea individualizarea pedepsei, magistratul trebuie să fie conştient de independenţa sa completă, bazată pe responsabilitate şi competenţă profesională. Suntem de părere că merită subliniat acest aspect al problemei, având în vedere presiunea perceptibil, care există în prezent să se ocupe mai sever cu infractori, în general, – presiunea exercitată atât de mass-media şi de către legiuitorul puternic influenţată de mass-media şi îndoite pe creşterea sancţiunile prevăzute pentru anumite infracţiuni “. (Braôov Curtea de apel, Rapoarte de drept şi de comentarii, 1995.)

142. În ceea ce priveşte excepţia referitoare ineligibilitate a unui judecător să judece un caz pe motiv că a încercat deja un alt caz privind aceeaşi persoană acuzată, instanţa de recurs a considerat, în decizia sa că situaţia în cauză era de natură să afecteze imparţialitatea din hotărâre. “Judecătorul care prezidează instanţa care îşi exercită competenţa primară, exprimat opinia cu privire la vinovăţia a acuzat, în acest caz, cu ocazia procesului de aceeaşi persoană acuzată de o infracţiune conexă. Prin urmare, a devenit eligibil pentru a încerca cazul în conformitate cu la articolul 47 din Codul de procedură penală. Decizia pronunţată este anulată şi a anulat şi a trimis cazul spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu o compoziţie diferită. ” (Constanôa Curtea de apel, Decizia nr 33/1993.)

143. Articolul 260 din Codul de procedură civilă prevede posibilitatea de a amâne pronunţarea unei decizii în cazul în care instanţa este în măsură să pronunţe imediat. Decizia trebuie să fie pronunţată în mod public, de către aceiaşi judecători care au participat la audierile anterioare. Dacă pronunţarea deciziei care a fost amânată este pronunţată şi semnat de către alţi judecători decât cei care au discutat despre fondul cauzei, este ilegal. O decizie pronunţată de o instanţă de apel, care a trecut cu vederea ilegalitatea deciziei iniţiale este de asemenea nul. (Curtea Supremă de Justiţie, Civil Division, Decizia nr 745/1994).

Punctul 2

144. Nu există noi reglementări legale care afectează aplicarea dispoziţiilor de la paragraful 2 al articolului 14. (Acest lucru este valabil, de asemenea, în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor de la alineatele 3, 4 şi 6 din articolul 14.) Cadrul legislativ care reglementează acest domeniu a fost descrisă în raportul periodic al treilea (CCPR/C/58/Add.15). Prezentul raport se va limita, prin urmare, se să ofere câteva comentarii cu privire la practica judiciară.

145. O decizie prin care instanţa îşi exercită competenţa primară a aprobat prezentare a faptelor prezentate în observaţiile şi condamnaţi acuzat, fără motive datorate, încălcând astfel prezumţia de nevinovăţie de care acesta are dreptul până la vinovăţia, este ilegală. “Certitudinea a vinovăţiei acuzatului trebuie să fie în mod clar şi fără echivoc întemeiată pe dovezi. Totuşi, în exemplul citat, instanţa de primă instanţă a luat în considerare numai a declaraţiilor confuze şi nesigur efectuate de către partea vătămată, fără a lua, de asemenea, în considerare a situaţiilor făcute de către acuzat a procurorului şi instanţei de judecată. organism judiciar a procedat în acelaşi mod atunci când este emis o decizie privind cererea de recurs, fără a analiza toate elementele de probă În consecinţă, în urma aplicării, ambele decizii au fost anulate. “. (Constanôa Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr 386/1994.)

146. Pre-detenţie preventivă – un alt comentariu subliniază – “nu poate lipsi persoana în cauză a beneficia de prezumţia de nevinovăţie”. Această prezumţie trebuie să fie respectate de către judecător atunci când este necesar pentru a oferi o decizie cu privire la plângerea depusă de către persoana însărcinată sau săvârşite în procesul împotriva măsurii de detenţie înainte de proces, şi el trebuie să se limiteze exclusiv în condiţiile prevăzute de lege, fără face orice evaluare a vinovăţia. acuzat, în legătură cu care el se va pronunţa numai atunci când cazul este decis cu privire la fond De asemenea, atunci când acesta conduce la o cerere de prelungire a arestării preventive, judecătorul trebuie să se pronunţă o “bine-fondat” decizia, ţinând seama de pericolul pe care eliberarea persoanei arestate şi continuarea urmăririi penale şi a procesului în timp ce el este la mare s-ar putea pune la dispoziţia publicului, cu recunoaştere strictă a “prezumţiei de nevinovăţie şi de caracterul excepţional al măsurii de detenţie înainte de proces” (Curtea de apel Braôov, Rapoarte de drept şi de comentarii, 1995).

Punctul 3 (a)

147. Dispoziţiile legislaţiei interne impune ca persoana arestată să fie informată cu promptitudine şi în detaliu într-o limbă pe care o înţelege natura şi cauza de acuzaţii aduse împotriva sa sunt respectate în România. Practica judiciară nu conţine nicio referire la atac şi aplicaţii pentru remediu solicita anularea unei decizii considerate ilegale sau rău-fondată pe motiv că acuzatul nu a fost informat, într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale.

Punctul 3 litera (b)

148. În temeiul articolului 6 din Codul de procedură penală dreptul la apărare este garantat pentru persoana însărcinată sau comise de proces de la bun început a procedurii penale. Organele judiciare sunt obligate să asigure prezenţa avocatului ales sau atribuit în mod oficial de la momentul de interogare a acuzat, la momentul său de pre-proces de arestare, precum şi posibilitatea pentru persoana arestată de a comunica cu avocatul său şi pentru a avea timp suficient pentru pregătirea apărării sale.

149. “Interogarea de acuzat, la momentul arestării sale, fără a fi asistat de un avocat, constituie motive de nulitate absolută, chiar dacă, ulterior, instanţa îl atribuie un avocat care l-a asistat la momentul prezentate de urmărire penală în cadrul procedurii penale. Prin urmare, instanţa la care observaţiile au fost abordate ar trebui, în loc de a continua procesul de judecată, trimiterea cauzei la procuror, cu scopul de a re-iniţierea urmăririi penale în conformitate cu dispoziţiile legale referitoare la garanţiile de dreptul la apărare . ” (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, Decizia nr 394/1993.)

Punctul 3 (c)

150. Prima condiţie pe care trebuie să fie îndeplinite în scopul de a asigura dreptul fiecăruia de a fi încercat, fără întârzieri nejustificate, o continuitate a procesului de urmărire penală şi realizarea de către procuror a toate măsurile necesare pentru a aduna elementele de probă, cu scopul de a stabili fişier şi formularea de observaţii. Singura posibilitate de control jurisdicţional, prin care judecătorul poate elimina întârzierea nejustificată în această primă etapă a procesului penal se referă la aplicarea dispoziţiilor legale privind prelungirea arestului preventiv. După prima măsură de detenţie a decis de către procuror a fost aplicată, pentru o perioadă de 30 de zile, numai instanţa poate decide să o prelungească, la cererea procurorului şi numai pentru perioadele de fiecare dintre care nu poate depăşi 30 de zile. În scopul de a evalua în mod corespunzător justificare pentru a reiterat cererile de procuror pentru prelungirea detenţiei, judecătorul trebuie să ţină seama de condiţiile minime prevăzute de lege, dar, de asemenea, de complexitatea procedurilor penale, de orice efecte adverse ale actele comise de acuzat cu privire la activitatea entităţii economice, etc (Constanôa Curtea de apel, deciziile nr. 183/1994 şi 216/1994.)

151. În cazul în care, după prelungiri repetate, procurorul ar trebui să solicite o nouă

De 30 de zile extensie, şi dacă la această etapă instanţa consideră că alte 15 de zile ar oferi suficient timp în care pentru a finaliza procedurile penale, o nouă cerere de prelungire a detenţiei, după expirarea termenului de 15 zile nu este permisă . Procurorul este considerată a fi avut posibilitatea de a face apel împotriva ordinului preliminar prin care instanţa a acordat cererea sa de prelungire, dar a acordat pentru o perioadă de 15 zile doar. Decizie de către procuror nu a recurs împotriva acestei decizii este interpretată ca o acceptare a motivelor citate în ordinea preliminar de declarare o prelungire de 15 zile de arest preventiv să fie suficientă. Prin urmare, instanţa a respins cererea de prelungire a prezentat în continuare de către procuror la expirarea termenului de 15 zile. Recursul său împotriva instanţei pentru a preliminară a fost, de asemenea, respinsă (Curtea de Apel, Hotărârea din urmăririi penale nr 239/1994).

Punctul 3 (d)

152. Practica judiciară, în special cel al curţilor de apel, poartă mărturie la preocuparea de a monitoriza modalităţile de aplicare a dispoziţiilor Convenţiei privind garanţiile de dreptul acuzatului de a fi judecat în prezenţa lui, şi a dreptului la o apărare efectivă . Dacă, totuşi, acuzat nu de a informa instanţa de o schimbare a domiciliului şi a instanţei continuă să abordeze citaţia la domiciliul anterior, că procedura este în deplină conformitate cu normele referitoare la citare şi în nici un fel încalcă dreptul de acuzat de a fi judecat în prezenţa lui (Iaôi Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale 67/1994).

153. Atunci când se analizează situaţia unei persoane acuzate care, după pronunţarea hotărârii, a fost chemat pentru serviciul militar, instanţa de apel ar fi trebuit să fi emis o citaţie pentru a-l în unitatea sa militară. Prin faptul de a face acest lucru, ea a încălcat dreptul acuzatului de a fi prezente atunci când recursul său a fost auzit. Ca un soldat, el a avut, de asemenea, dreptul de a avea avocat alocate pentru el, dacă a fost imposibil pentru el să aibă una dintre alegerea sa şi, dacă el a apartinut uneia dintre categoriile de persoane pentru care legea prevede pentru asistenţa juridică obligatorie. Decizia fiind nul absolut, cererea de remediu a fost admis şi cauza trimisă înapoi la instanţă pentru ca recursul să fie rejudecate (Iaôi Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr. 29/1994).

154. Respectarea pur formală a dreptului la apărare a fost, de asemenea, ca rezultat, în anularea deciziilor pronunţate de către instanţele care au încălcat acest drept fundamental al individului. . “Atunci când se permite cererea procurorului de a prelungi detenţia înainte de proces a celor acuzaţi, instanţa, în loc de a lua măsurile necesare pentru a informa avocaţii lor, ia pus un alt apărător Formal, cerinţa de lege a fost respectată, dar în practică , dreptul de a celor acuzaţi de o apărare efectivă nu a fost respectat. sfat alocate a fost numit doar în ziua procesului, nu a fost familiarizat cu cazul, şi în consecinţă concluziile formulate nefavorabile pentru interesele celor acuzaţi. ” Încălcare a dreptului de cei acuzaţi de o apărare a dus la anularea a preliminare pentru a prelungi detenţia înainte de proces, şi la trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de judecată pentru rejudecare (Curtea Constanôa de apel, în Hotărârea urmăririi penale 83/1994).

155. Într-un alt caz, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte obligaţia de a organului judiciar de a oferi asistenţă juridică, prevederile legale nu fac nici o distincţie între o persoană acuzată plătesc şi o persoană acuzată angajat pentru proces, nici între 5 şi 30 de zile – perioadelor de zi de detenţie prevăzute în cazurile anterioare şi, respectiv, acesta din urmă. Faptul că declaraţia învinuitului purtat o adnotare în sensul că el a “fost informat de dreptul său la apărare, dar că el va exercita în timpul procedurii, nu îndeplineşte condiţiile pentru a garanta condiţiile de exercitare a respectivei chiar în absenţa unui avocat ales de propria sa,. organ judiciar a fost obligată prin lege să-l atribui asistenţă juridică. ” (Constanôa Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr 153/1994.)

156. Într-o altă audiere a unei cereri de remediu, sa constatat că declaraţia făcută de către o persoană acuzată în stare de arest în cursul urmăririi penale au fost semnate “, pe Pro asistenţă juridică.”, De către un avocat care nu sunt numiţi în acest scop şi care, în plus, a avut nu a fost prezent la bar în acea zi. Instanţa de recurs a considerat că “prezenţa unei persoane (exercitarea profesiei de avocat), la examinarea de acuzat, care nu a fost nici sfatul de propria sa ales nici atribuite lui de către instanţa de judecată, este echivalentă cu lipsa de apărare sfat. ” Cererea a fost admis şi pentru instanţa preliminară anulat. În plus, plângerea învinuitului a fost admis, măsura de detenţie anulat şi acuzat eliberat (Iaôi Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale 13/1993).

157. Prezenţa a acuzat şi de avocatul său de apărare este obligatoriu în toate etapele de proces: în primă instanţă, în apel şi la cerere, de remediu. În cazul în care inculpatul este condamnat pentru o infracţiune care se pedepseşte prin lege cu închisoare pentru o perioadă de mai mult de doi ani, instanţa de apel este obligată să-i atribui un avocat, dacă nu există un avocat ales de propria sa. Hotărârea de apel, fără acordarea de asistenţă juridică pentru a acuzat a dus la anularea a deciziei instanţei ca nul absolut (Braôov Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr 51/1995).

Punctul 3 (e)

158. Asigurarea unui regim echitabil în ceea ce priveşte obţinerea de probe în general, şi la audierea martorilor acuzării şi apărării, în special, sa dovedit a fi o problemă spinoasă, în cazul specific de internare a acuzat de proces pentru acceptarea sau darea de mită, după ce a fost prins în actul într-o operaţiune organizată cu ajutorul unei persoane care a fost atât persoana de raportare infracţiunii şi, de asemenea, persoana care oferă mită.

159. Ca mită, de asemenea, este un act prevăzut şi pedepsită conform Codului Penal, practica obişnuită înainte de 1990 a fost de a admite declaraţiile făcute de către persoana care oferă mită, care a devenit astfel un martor în loc de un infractor. Un astfel de martor al acuzării, care au colaborat cu autorităţile de urmărire penală în înfiinţarea operaţiunea pentru a prinde infractorul în actul de luare de mită, a fost într-o poziţie privilegiată, nu numai vis-à-vis de acuzat, dar, de asemenea, vis-à-vis de de apărare a martorilor.

160. După restaurarea democraţiei în România, a existat o schimbare de atitudine a judecătorilor cu privire la exonerarea de persoane care au plantate bancnotele marcate de către poliţie, în scopul de a prinde infractorul în actul de luare de mită. “Actul de inducerea unei persoane de a oferi un oficial de bani sau alte daruri solicitate de el pentru a efectua un act care intră în atribuţiile sale de […] este echivalent cu a convinge persoana să comită infracţiunea de dare de mită, în scopul de a obţine dovezi cu privire la infracţiunii de mită acceptă. O astfel de acţiune contravine prevederilor exprese ale art 68 din Codul de procedură penală, care interzice orice măsură coercitivă efectuată cu scopul de a obţine probe, inclusiv faptul că a determina o persoană să comită un act criminal. [. ..] Indiferent de scopul urmărit, autoritatea de stat nu pot să stabilească sau să aprobe o astfel de situaţie. Un organul de urmărire penală nu este autorizat pentru a asigura impunitatea pentru orice persoană care a comis o infracţiune în temeiul dreptului penal, o astfel de autorizaţie care intră exclusiv în atribuţiile a legislativului. ” (Braôov Curtea de Apel, Hotărârea din urmăririi penale nr 12/1995.)

Punctul 3 (f)

161. În conformitate cu dispoziţiile articolului 128 din Codul de procedură penală, dreptul de a avea ajutorul unui interpret este asigurată în practică judiciară, atunci când una dintre părţi sau o altă persoană care participă la proces nu înţelege sau nu vorbesc limba română, dacă este cetăţean al unui alt stat sau a unui cetăţean român aparţinând unei minorităţi naţionale. Interpretul este, de asemenea, obligaţia de a prezenta conţinutul documentelor elaborate într-o altă limbă decât limba română. De-a lungul procedurii, părţile pot fi asistate de un interpret de alegerea lor. În conformitate cu termenii de Constituţie, în cadrul unei proceduri penale dreptul la un interpret este asigurat în mod gratuit.

Punctul 3 (g)

162. Când au ajuns în faţa instanţei, acuzat de multe ori de persoane retrage declaraţiile făcute anterior la organele de urmărire penală. Înainte de introducerea obligaţiei de a interoga acuzat, în prezenţa avocatului său de la începutul procedurii (o obligaţie a introdus în Codul de procedură penală prin Legea nr.32 / 1990), fără îndoială, au apărut cazuri de persoane acuzate a fi supus la ameninţări sau chiar violenţă, astfel încât să le determina să mărturisească vinovăţia. Obligaţia de a interoga acuzat, în prezenţa unui avocat a fost eliminat acest risc de constrângere; şi, chiar dacă astfel de constrângere ar avea loc, un jurist este, în orice caz, legat de codul său de conduită profesională pentru a protesta în numele drept şi în numele clientului său.

163. Chemate pentru a oferi o decizie privind cererea de recurs depusă de către mai multe persoane acuzate condamnate de viol, instanţa a considerat că acuzaţiile lor, în cursul urmăririi penale au fost forţate într-o recunoaştere a vinovăţiei. Aceasta a constatat că pe tot parcursul procedurii. Acuzat a recunoscut în mod repetat comiterea actelor, în declaraţiile făcute la urmărirea penală, în prezenţa avocatului ales de propria lor Mai mult decât atât, în faţa instanţei de jurisdicţie primar şi, de asemenea, în timpul recursului, au dovedit a fi incapabil de a produce argumente credibile să respingă dovada din vina lor. Prin urmare, aplicarea de către acuzat a fost respinsă (Curtea Constanôa de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr.131 / 1994).

Punctul 4

164. În lumina de comentariile generale ale Comitetului pentru Drepturile Omului (CCPR/C/21/Rev.1), prezentul raport va oferi informaţii suplimentare privind situaţia minorilor în cadrul procedurilor penale. Gradul de răspunderea penală a minorilor este definit de Codul penal român, după cum urmează:

(A) imunitate de minori sub 14 de ani de la răspundere penală;

(B) stabilirea de 16, vârsta la care începe răspunderea penală;

(C) minorii cu vârste cuprinse între 14 şi 16 sunt responsabile penal numai dacă se dovedeşte că au comis fapta cu discernământ, din cauza (art. 99).

165. Sancţiunile aplicabile minorilor care răspund penal sunt de două tipuri: măsuri educative (avertisment, de probaţiune, de internare la un centru de reabilitare sau de o instituţie medico-educativ, după caz), precum şi penalităţi (amenzi, închisoare).

166. Sancţiunile sunt stabilite în funcţie de gradul de pericol la adresa societăţii de actul comis, starea fizică a minorului, stadiul de dezvoltare intelectuală şi morală a atins, iar comportamentul său general. Contul va fi, de asemenea, seama de împrejurările în care a fost introdusă în sus, şi de orice alte circumstanţe relevante pentru caracterul său (art. 100 (1)). O pedeapsă este impusă numai în cazul în care instanţa consideră că o măsură educativă nu ar constitui o măsură suficientă de corecţie (art. 100 alineatul (2)). De asemenea, minorul este angajat la un centru de reabilitare numai în cazul în care instanţa ajunge la concluzia că orice altă măsură ar fi inadecvată (art. 104). “Obligaţia instanţei este de a stabili, în fiecare caz în parte, ceea ce ar fi sancţiunea cea mai adecvată, în sensul cel mai bun reuniunii nevoia de a reabilita minor.” (Constanôa Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr 50/1993.)

167. Sistemul de sancţiuni aplicabile în cazul minorilor a fost schimbat pe parcursul anilor. De exemplu, în conformitate cu prevederile unui decret din 1977 care a rămas în vigoare până în 1992, doar măsuri educative ar putea fi aplicate minorilor. Introducerea, prin Legea nr 104/1992, a pedepselor privative de libertate ca sancţiune alternativă pentru minori a condus practica judiciară să adopte decizii greşite, cu pedepse cu închisoarea aplicate (în conformitate cu sistemul în vigoare la data de pedeapsa), în încălcarea principiului de aplicare a legii mai favorabile, un principiu prevăzut în articolul 13 din Codul penal. Curţile de apel a decis că, în virtutea acestui principiu, legea mai favorabilă pentru minori în cauză a fost cel care a fost în vigoare în cazul în care infracţiunea a fost comisă, care este, legea prevede numai măsuri educative. Astfel, deciziile de a impune sentinţe de închisoare pentru fapte comise înainte de 19 decembrie 1992 au fost anulate, cu curţile de apel comanda minorilor care urmează să fie angajat la centre de reabilitare (Curtea Iaôi de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr.48 / 1994; Constanôa instanţă de recurs, în Hotărârea urmăririi penale 137/1993).

168. În cursul urmăririi penale, toate dispoziţiile generale prevăzute la articolul 14 din Pact se aplică pentru minori, împreună cu unele dispoziţii speciale prevăzute în capitolul II din Codul de procedură penală, intitulat “Procedura care trebuie urmată în cazurile cu infractori minori”. Aceste dispoziţii speciale sunt destinate pentru a crea un sistem adecvat de protecţie, ţinând cont de vârsta minorului şi beneficiile sociale care urmează să fie derivate de la reabilitarea lui în curs.

169. În timpul interogatoriului sau examinare a unui minor sub 16 ani acuzat de vârstă, organul de urmărire penală, ori de câte ori se consideră necesar, citează ofiţerul de autoritatea tutelară, părinţi, tutore, curator sau de orice altă persoană însărcinată cu grijă de minor sau de supraveghere-l să apară în faţa instanţei. În timp ce citare a persoanelor menţionate mai sus să apară rămâne la latitudinea autorităţii de urmărire penală în timpul examinării sau confruntare a martorilor, în cazul în care prezentarea materialului de urmărire penală în cauză este legea prevede pentru o citaţie obligatorii (art. 481).

170. Cazurile care implică minori acuzaţi sunt judecate de judecători desemnaţi de către ministrul justiţiei. Ele rămân împuternicită să încerce minorilor şi pentru a asigura aplicarea dispoziţiilor procedurale pentru ei, chiar dacă în timp a acuzat-a atins vârsta de 18 ani (art. 483). Proces are loc în prezenţa minorului. În plus faţă de părţi, instanţa citează, de asemenea, autoritatea tutelară, părinţii, şi, după caz, tutore, curator şi alte persoane a căror prezenţă se consideră necesar, să apară în faţa sa. Toţi cei chemaţi să apară au dreptul şi obligaţia de a depune declaraţii explicative, şi pot face cereri şi propuneri cu privire la măsurile care urmează să fie adoptate (art. 484).

171. Sesiune la care actul comis de un minor este judecat are loc separat de alte sesiuni, şi în cameră. Numai persoanele citate să se prezinte (în conformitate cu articolul 484), avocaţii părţilor, precum şi orice alte persoane a căror prezenţă a fost autorizată de către instanţa de judecată li se permite să participe. În cazul în care inculpatul este între 14 şi 16 de ani, instanţa poate, după ascultarea lui, dispune ca el să fie eliminat din sala de judecată, dacă se consideră că audierea martorilor şi discuţiile l-ar putea afecta negativ (art. 485 ).

172. În conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală, asistenţa juridică pentru minor este obligatorie pe parcursul procedurilor penale, indiferent dacă el este cercetat şi au încercat în timp ce în stare de arest sau în timp ce încă în libertate (art. 171). În cazul în care minorul nu are un avocat ales de propria sa, autoritatea judecătorească este obligată să atribui o să-l. Încălcarea acestor norme obligatorii constituie motive de anulare a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza. Lipsa de minorului acuzat atunci când hotărârea este trecut constituie, de asemenea, motive de anulare a hotărârii, chiar dacă el a fost prezent la sesiunea anterioară şi a răspuns atunci când a examinat (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr 861/1994) .

Punctul 5

173. În ceea ce priveşte dreptul fiecăruia de găsit vinovat şi condamnat de a avea “condamnarea şi sentinţa lui […] de către o jurisdicţie superioară”, recomandările Comitetului de apel pentru comentarii. Prezent Codul penal român, adoptat în 1968, nu face nici o distincţie între infracţiunile grave şi minore, astfel că reglementările referitoare la dreptul de a apela la o instanţă superioară împotriva unei hotărâri judecătoreşti se aplică la toate infracţiunile. În conformitate cu Legea nr 45 / modificarea şi completarea Codului de procedură penală 1993, în prezent există două căi de atac ordinare, şi anume, cererea de apel şi recurs.

174. Articolul 361 din Codul prevede o listă exhaustivă a unor excepţii de la regula generală conform căreia deciziile de competenţă primară poate fi atacată în recurs, întrucât deciziile pronunţate în apel poate fi atacată, la cerere, de remediu. Aceste decizii, care nu pot fi contestate, poate fi, de asemenea, revizuite de către un organism mai mare (art. 3851).

175. Aceste excepţii au fost determinate în funcţie de două criterii:

(A) în primul rând, în ceea ce priveşte infracţiunile de care procedurile penale sunt iniţiate doar în urma unei plângeri depuse de către partea vătămată, în cazul în care concilierea dintre părţi elimină răspunderea penală (încălcare izbitoare, neintenţionată a persoanei, ameninţări, defăimare intenţionată, ultraj, furturi între soţi sau rude, însuşirea pe nedrept, etc), care este, infracţiunile mai puţin pentru care legiuitorul considerate existenţa unei proceduri unice litigiu, şi anume, cererea la o instanţă superioară de remediu, pentru a fi suficient;

(B) în al doilea rând, infracţiuni atât de grave şi complexe, care de la început competenţa primară asupra lor a fost repartizat la instanţele superioare (cum ar fi curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, sau diviziilor penală şi militare ale Curţii Supreme de Justiţie ), ale cărei decizii pot fi atacate direct la cerere, de remediu. (În aceste cazuri, competenţa de a emite o decizie revine cu divizii penală sau militare, precum şi Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, respectiv.)

176. Din anumite motive, stabilite în Codul de procedură penală, recurenta are posibilitatea de a se beneficiază de căi de atac împotriva speciale de hotărâri definitive în cadrul procedurilor penale, şi anume, cererea de anulare (art. 386), şi cererea de revizuire judiciară a faptelor (art. 394).

177. Deşi remediu special de acţiuni în anulare (art. 409) nu pot fi exercitate direct de către persoana condamnată, trebuie subliniat faptul că acesta poate elabora o declaraţie de caz adresată procurorului general sau a ministrului de Justiţie, cerându-i să aducă acţiunea în anulare. Această procedură este frecvent utilizat, şi o parte substanţială a acţiunilor de către procurorul general să profite de Curtea Supremă de Justiţie a acţiunii în anulare se bazează pe declaraţiile de caz depuse de persoanele pe care sentinţa finală a fost trecut.

178. De asemenea, trebuie subliniat faptul că Codul distinge două categorii de situaţii în care există o prevedere legală pentru introducerea de acţiuni în anulare, una privind în mod expres situaţiile în care procedura de anulare pot fi introduse “, numai în favoarea persoanei condamnate”, altele se referă la cazurile în care introducerea de acţiuni în anulare “, afectează situaţia din toate părţile la procedură”. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte a doua categorie, cele mai multe cazuri se referă la situaţii (cum ar fi un act care nu este o infracţiune penală, expirarea termenului de prescriptie a pedepsei, existenţa unui motiv de scutire de la răspunderea penală; vigoare a res judecat; iertare, eroarea de fapt; nelegalitate a deciziei de către judecătorii care îşi exercită jurisdicţia primar), care, o dată s-au dovedit, poate duce la nici un alt rezultat decât decizii în favoarea persoanei condamnate pe nedrept.

179. Practică respectă consecvent principiul fundamental de căi de atac judiciare, prin care situaţia persoanei condamnate nu pot fi prestate mai rău ca urmare a şedinţei de recurs proprie. Chemate pentru a oferi o decizie privind cererea de recurs depuse de un fost manager al unei entităţi comerciale condamnat de gestiune frauduloasă, instanţa de apel a constatat că clasificarea a actului de la lege a fost incorectă, aşa cum actul în cauză expuse toate caracteristicile de deturnare de fonduri. Dar, având în vedere faptul că Codul penal prevede o pedeapsă mai grea pentru infracţiunea din urmă, instanţa de recurs nu a schimba clasificarea de la lege (stabilit de Curtea de primă instanţă şi confirmat de către instanţa de judecată departamental, în recurs), pe motiv că serviciul de urmărire penală nu a depus o cerere şi că cererea depusă de către persoana condamnată nu a putut fi folosită împotriva ei (Ploieôti Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr 421/1994).

Punctul 6

180. Orice persoană condamnată printr-o decizie definitivă are dreptul la o despăgubire de către stat pentru prejudiciul suferit, în cazul în care un nou proces de caz ajunge la decizia finală, care persoana nu a comis actul care a fost acuzat sau că actul nu avea loc. O excepţie de la această regulă este cazul unei persoane care, în cursul urmăririi penale sau a procesului, în mod intenţionat sau prin culpă gravă a stânjenit sau a încercat să împiedice stabilirea adevărului (Codul de procedură penală, art. 504).

181. Practică urmăreşte să asigure despăgubirea integrală pentru prejudiciul suferit de către persoana condamnată pe nedrept. În scopul de a garanta că partea vătămată este compensată în totalitate, valoarea de compensare trebuie să fie stabilit la momentul livrării de decizie în cadrul acţiunii penale indemnizaţie de creşterea valorii de compensaţii materiale pentru a ţine seama de inflaţie (Curtea Supremă de Justiţie de Justiţie, Civil Division, Decizia nr 1095/1994).

182. O evaluare corectă a compensaţiei solicitate de către victimă a unei erori judiciare, de asemenea, trebuie să ia în considerare toate veniturile pe care persoana arestată şi condamnată a fost lipsit în timpul detenţiei sale, că este, salariul de bază şi supliment pentru întreaga durată a activităţii şi toate alte suplimente de plătit până la data de decizia finală cu privire la litigiu, precum şi ca o compensaţie financiară pentru orice concediu, nu luate. Contul este, de asemenea, seama de cheltuielile juridice şi a costurilor de subzistenţă suportate în închisoare, documentaţia privind fundamentarea, care este plasat în dosar de către reclamant.
183. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a dispoziţiilor articolului 504 din Codul de procedură penală, unele organisme au considerat că expresia “act nu a avut loc”, ar avea un domeniu de aplicare mai larg decât expresie similară în articolul 10 din Codul de procedură penală, care prevede, printre alte cauze care împiedică începerea sau continuarea procesului penal, pentru situaţia în care “actul nu este o infracţiune în dreptul penal”. Prin urmare, instanţa de recurs a considerat Braôov, în acest caz, că un act care a avut loc şi este legal din punct de vedere pragmatic, care nu intră în domeniul de aplicare al dreptului penal, dar care, printr-o eroare judiciară, a condus la condamnarea de o persoană, poate fi invocată, după rejudecarea cauzei şi achitarea de acea persoană, cu scopul de a obţine despăgubirea prevăzută la articolul 504. “Având în vedere că textul acestui articol defineşte, în termeni generali situaţii ipotetice în care compensarea este admisibilă şi nu face nicio referire la dispoziţiile articolului 10 din Codul de procedură penală, conţinutul său trebuie să fie determinată independent, fără referire la un text la reglementările care nu fac referire. Din această perspectivă, se poate accepta faptul că ipoteza juridică a actului, nu au avut loc (art. 504) include în domeniul său de aplicare, cel puţin parţial, cazurile în care actul nu este o infracţiune de legea penală […]. O interpretare logică a textului face o astfel de concluzie inevitabilă, având în vedere că o interpretare îngustă a acestei prevederi ar putea duce la afirmarea absurd că exercitarea unui drept fundamental, care a condus la un moment dat în timp într-o condamnare nedreaptă, ar exclude dreptul la despăgubire pentru că pur şi simplu [legal], act a avut loc. ” (. Braôov Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr 2 / A din 3 martie 1994) hotărârea a fost publicată în rapoartele Legea din 1995, cu următoarea notă: “Hotărârea a fost anulat de către Curtea Supremă de Justiţie, care a găsit măsură de compensare inadmisibilă în cazul în care persoana a fost achitat în conformitate cu articolul 10, că “fapta nu constituie o infracţiune în dreptul penal”. ” Acordarea de motive proprii pentru includerea a anulat hotărârea în rapoartele de drept, instanţa de apel Braôov consideră că este “posibil şi potenţial de valoare pentru a continua discuţiile pe acest subiect”. În opinia autorului a prezentului raport, includerea în acestea a acestui caz şi de comentariu interesant de care a dat naştere este justificată de necesitatea de a răspunde preocupărilor exprimate de către Comitetul pentru Drepturile Omului cu privire la eforturile depuse de români magistraţilor de a asigura cetăţenilor un proces echitabil, în conformitate cu cerinţele de la articolul 14 din Pact.

Punctul 7

184. Raportul anterior (CCPR/C/58/Add.15, alin. 110) a descris dispoziţiile de drept intern care cuprinde principiul de forţă de lucru judecat. Practica judiciară consideră că forţa de lucru judecat, există, chiar dacă actul pe care hotărârea definitivă a fost adoptată o altă clasificare a primit de la lege, pentru că nimeni nu poate fi responsabil de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. Atunci când, în recursul său persoanei acuzate, care a fost condamnat invocă decizia de o altă instanţă, prin care, după prima condamnare (faţă de care el este atrăgătoare), el a fost judecat şi condamnat pentru aceeaşi faptă, excepţia de forţă de lucru judecat va fi invocat în al doilea proces în cazul în care recursul este judecat (Ploieôti Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr 260/1994).

Articolul 15 alineatul

185. În practică, cele mai frecvente cazuri de aplicare a legii mai favorabile în cadrul procedurilor penale, au apărut de la intrarea în vigoare a Legii nr 104/1992. În cazul infractorilor minori au încercat pentru fapte comise înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, principiul de aplicare a legii mai favorabile a condus la impunerea de sancţiuni, luând forma unor măsuri educative, chiar dacă în timp minorii au atins vârsta majoratului, care este, de 18 de ani (Constanôa Curţii de apel, hotărârilor în urmăririi penale nr. 134 si 137/1993). Informaţiile furnizate la punctul 167 (privind articolul 14) este, de asemenea, relevante pentru aplicarea principiului legii mai favorabile.

186. Supremaţia legii mai favorabile este, de asemenea, respectate în caz de suspendare a executării pedepsei, o situaţie pentru care Legea nr 104/1992 a făcut înainte de a face bine şi plin de prejudiciu o condiţie universală (întrucât legea anterioară a stabilit această condiţie numai în caz de deteriorare a proprietăţii publice). Când fapta a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a noii Legi, instanţele au dispus suspendarea executării pedepsei privative de libertate, chiar dacă deteriorarea bunurilor persoanelor fizice de a nu a fost pe deplin realizat bine de data deciziei judiciare (Braôov Curtea de Apel, Hotărârea din urmăririi penale nr.33 / 1995).

Articolul 16 alineatul

187. Nu au existat evoluţii noi, la nivel legislativ sau în practica judiciară de la prezentarea de informaţiile furnizate în raportul periodic al treilea (CCPR/C/58/Add.15, punctele. 112-113), cu privire la dreptul fiecăruia de a recunoaşterii ca o persoană în faţa legii.

Articolul 17 alineatul

188. Cadrul legislativ privind aplicarea dispoziţiilor articolului 17 din Pactul a fost descris la punctele 114 la 117 din raport periodic al treilea România (CCPR/C/58/Add.15). În virtutea dreptului fiecărui individ de la protecţia legii împotriva unor imixtiuni arbitrare sau ilegale în ţara sa de origine, practica judiciară consideră că există un concurs de infracţiuni în cazul în care o persoană acuzată comise de proces pentru furt a intrat în casa de partea vătămată şi nu există o relaţie de familie sau de prietenie, sau orice altă relaţie între ele, indicativ de acordul părţii vătămate de a fi vizitat în casa lui. “Chiar dacă încălcarea a fost săvârşită de origine, în scopul de a comite un furt, de la intrarea neautorizată în casa părţii vătămate, fără consimţământul său, îşi păstrează autonomia ca o infracţiune, rezultat în condamnarea făptuitorului pentru ambele infracţiuni.” (Ploieôti Curtea de apel, în Hotărârea urmăririi penale nr 368/1994).

189. Unul dintre efectele secundare nedorite ale exercitării dreptului la libertatea de exprimare, şi, în special, libertatea presei, este creşterea numărului de proceduri iniţiate pentru infracţiunea de calomnie cu intenţie. Faptul că în ultimii ani, instanţele de judecată au obligaţia de autorii de defăimare intenţionat să plătească sume considerabile în daune non-materiale, împreună cu iniţiativa unor ziare de a face publice deciziile judiciare condamnare colegii jurnalisti de la alte ziare, duce o să sperăm că în ceea ce priveşte viitor, pentru onoarea şi reputaţia de toate persoanele fizice vor deveni norma, reprezentativ pentru exprimarea adecvată a opiniilor, fără a recurge la insulte şi de defăimare intenţionată.

Articolul 18 alineatul

190. Raportul anterior (CCPR/C/58/Add.15) a descris prevederile constituţionale care garantează libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, precum şi independenţa bisericilor vis-à-vis de stat, în punctele sale de 118 – 127.

191. Din cauza atitudinii ostile şi arogantă a autorităţilor faţă de cultele religioase în cadrul regimului comunist, în ultimii ani, practica judiciară a fost confruntat cu întrebarea dacă ar fi totuşi posibil să se anuleze donaţii făcute de stat sub presiune de către şefi şi membri ai diferitelor denumiri, sau dacă, dimpotrivă, dreptul lor de acţiune ar trebui să fie considerate ca stinge o dată mai mult de trei ani au trecut de la semnarea actului de cadou.

192. Într-un caz de acest tip, după ce a constatat că fapta de darul de o bucată de teren şi o clădire aparţinând Bisericii Adventiste a fost determinat de intimidare fizică şi mentală a capului de care Biserica şi a unora dintre membrii săi, instanţa a ajuns la concluzia că violenţa nu constituie doar un viciu de consimţământ, cum ar fi să conducă la anularea de donatie, dar, de asemenea, un motiv de suspendare a cursului de baza de prescriptie medicala. “Astfel, în momentul în care violenţa a încetat să mai aibă loc, în funcţie de care se poate indica începutul termenului de prescripţie, trebuie să fie luate în considerare în raport cu sfârşitul regimului comunist totalitar, care, pe tot parcursul existenţei sale, a ocupat o poziţie de forţă vis-à-vis de cultele religioase, care le fac de neconceput ca o acţiune în justiţie ar putea fi introdusă invocând ca motive de anulare violenţa exercitată de către autorităţile în scopul de a obţine prin constrângere ceea ce s-au pretins a fi donaţii către stat. ” Prin urmare, cererea de anulare a donatiei a fost admis pe motiv de viciu de consimţământ (Ploieôti Curţii de apel, hotărârea civilă nr 1604/1994).

Articolul 19

193. Informaţiile furnizate în raportul anterior (CCPR/C/58/Add.15, punctele 128-135.) Trebuie să fie completată, având în vedere faptul că practica judiciară în condamnarea autorilor ale anumitor acte criminale a determinat comentariu plin de viaţă, în de presă privind limitarea exercitării libertăţii de exprimare, cu scopul de a asigura respectarea drepturilor şi a reputaţiei altora, astfel cum este prevăzut la articolul 19, paragraful 3, din Pact. Autorii ale declaraţiilor defăimătoare publicate în diverse ziare şi periodice a respins acuzaţia de defăimare intenţionată, bazându-se pe admisibilitatea de ridiculizarea atitudini şi persoane fizice prin intermediul caracteristica de broşuri şi reviste satirice. Părţile vătămate, precum şi un număr de cititori, au protestat, găsirea acelor încercări de justificare forţate şi nerezonabilă.

194. De asemenea, controversat a fost iniţiativa legislativă destinată să modifice şi să completeze unele articole din Codul Penal privind insulta şi calomnia intenţionat (art. 205 şi 206). După dezbateri îndelungate în Parlament propunerea de a introduce paragrafe noi, în aceste articole, care prevede sancţiuni mai severe pentru persoanele insultătoare sau în mod intenţionat defăimare în presă, a fost respinsă.

195. Proiectul de lege de modificare a Codului penal şi a Codului de procedură penală prevede, de asemenea, alte reglementări cu privire la necesitatea de a apăra respectul datorat autorităţilor. În acest scop, aceasta a stabilit sancţiuni mai mari pentru infracţiuni împotriva autorităţilor publice (articolul 238 din Codul penal), şi infracţiuni împotriva persoanelor care deţin funcţii oficiale (ibid. Art. 239.). Proiectul, de asemenea, avută în vedere, inclusiv un nou paragraf impunerea de sancţiuni mai severe pentru insultarea unui oficial public, prin mijloace de abuz, defăimare intenţionată sau ameninţări făcute publice prin intermediul presei, mass-media audiovizuale sau de altă natură sau la reuniunile publice.

196. În ceea ce priveşte posibilitatea de a subordona exercitarea dreptului fiecăruia de a primi informaţii şi idei de toate tipurile la anumite restricţii necesare pentru protejarea securităţii naţionale şi ordinii publice, menţionat la articolul 19, alineatul 3 litera (b), proiectul de lege aceeaşi controversa a determinat, din cauza modificării depuse de către Senat propune introducerea în Codul penal a unui articol nou 1681, sancţionarea “, comunicarea sau raspindirea, prin orice mijloace, de ştiri, informaţii, informaţii false sau documente falsificate, dacă fapta este de cum ar fi să dăuneze securităţii statului sau relaţiilor internaţionale din România “.

197. Propunerile de a introduce în Codul Penal infracţiunea de “defăimare publică, prin orice mijloace, a statului şi naţiunii române” (art. 2361, împreună cu un nou paragraf la articolul 236 sancţionarea “actul de care arborează pavilionul, afişarea alte emblemele naţionale, sau de a cânta imnul naţional public de un alt stat, în alte situaţii decât cele prevăzute de lege “, a provocat proteste din reprezentanţi ai Uniunii Democrate a maghiarilor din România şi a organizaţiilor civice. În sfârşit, după dezbateri îndelungate şi mai multe redraftings ale textului, adoptat de ambele camere ale Parlamentului, proiectul de lege în ansamblul său a fost respins de Parlament. Prin urmare, multe alte amendamente la Codul Penal şi Codul de procedură penală, inclusiv propunerea de modificare privind articolul 200 (1) ( în care relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex ar fi o infracţiune penală numai în cazul în care sunt “comise în public sau să conducă la scandal public”), au rămas în aşteptare.

Articolul 20 alineatul

Punctul 1

198. În lumina de recomandări şi comentarii ale Comitetului pentru Drepturile Omului, trebuie menţionat faptul că “propaganda de razboi”, o infracţiune penală în temeiul Codului penal român, este considerat ca fiind unul dintre infracţiunile cele mai grave, fiind incluse în Titlul XI – “crime contra păcii şi omenirii” (împreună cu genocid şi de tratament inuman). Aceasta se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, privarea de anumite drepturi şi confiscarea parţială a bunurilor (Codul Penal, art. 356).

Punctul 2

199. Raportul precedent sa referit la prevederile constituţionale care interzic incitarea la ură naţională, rasială sau religioasă. Codul penal pedepseşte cu şase luni la cinci ani de închisoare “, propaganda naţionalist-şovină, instigarea la ură rasială sau naţională” (art. 317). “Propaganda cu caracter fascist, difuzate în mod public, prin orice mijloace, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi privarea de anumite drepturi.” (Art. 166.)

Articolul 21

200. Legea nr 60/1991, în Adunările publice (organizare şi conduită) Act, reglementează în detaliu condiţiile necesare pentru a organiza mitinguri, demonstraţii, funcţii, parade şi orice alte forme de asamblare. Condiţia principală este ca orice adunare publică trebuie să fie efectuate într-un mod paşnic, şi fără nici un fel de armă.

201. Legea prevede că adunările publice care urmează să fie organizate în pieţele publice, pe drumurile publice şi în alte spaţii deschise pot fi organizate numai după notificarea în scris a fost depus la administraţia locală, de trei zile înainte de eveniment, precizând numele de organizarea de grup, scopul, data, locul, ora de începere şi durata a evenimentului, modalităţile de acces şi de dispersare, numărul estimat de participanţi, persoanele însărcinate cu misiunea de a organiza evenimentul şi asumă responsabilitatea pentru ea, şi serviciile organizatorii se solicită autorităţilor locale şi poliţiei locale să ofere. Acolo unde se justifică, autorităţile locale pot, cu acordul organizatorilor, modifica unele detalii de notificare prealabila.

202. Nu este nici o cerinţă obligatorie pentru a da notificarea întrunirilor publice cu caracter cultural, artistic, sportiv, religios sau comemorative; evenimentele ocazionate de vizite oficiale, şi a ansamblurilor a avut loc în interiorul sediul sau spaţiilor care aparţin societăţilor publice sau private. În cazul în care organizatorii au informaţii sau indicaţii care sugerează că actele dezordonat sau demonstraţii violente sunt susceptibile de a avea loc, acestea sunt obligate să depună o cerere în timp util pentru asistenţă de specialitate din partea autorităţilor locale şi poliţiei.

203. În temeiul Legii nr 60/1991, caracterul paşnic şi civilizat al adunărilor publice, presupune asigurarea protecţiei participanţilor şi a împrejurimilor, respectul pentru circulaţia pe drumurile publice (cu excepţia cazului în care o cerere de utilizare a drumurilor publice a fost aprobat); ceea ce priveşte pentru funcţionarea instituţiilor publice şi private culturale, educaţionale şi de sănătate, precum şi măsuri pentru a asigura că adunările nu degenera în tulburări, cum ar fi de a pune în pericol ordinea publică, siguranţa persoanelor, integritatea fizică, viaţa şi proprietatea publică sau privată.

204. În cazul în care deţin informaţii care indică faptul că deţinerea unui ansamblu de notificare care a fost dat s-ar putea duce la o încălcare a dispoziţiilor menţionate anterior, sau în cazul în care lucrările publice sunt programate să se desfăşoare pe data, la locul sau pe autostrăzi avute în vedere de către organizatorii de asamblare, autorităţile locale pot interzice deţinerea de asamblare. Decizia trebuie să fie comunicată în scris organizatorilor, cu o expunere de motive, nu mai mult de 48 de ore de la depunerea notificării scrise.

205. Autorităţile locale şi poliţiei locale sunt obligate să garanteze condiţiile necesare pentru buna funcţionare a oricărei adunări publice care a fost anterior notificat şi aprobat. În cazurile în care adunările publice încetează să mai fie paşnic şi civilizat, unităţile de jandarmerie şi poliţie sunt obligate să intervină pentru a opri demonstraţii care perturbă ordinea publică şi care ar putea reprezenta o ameninţare pentru viaţa şi integritatea fizică a cetăţenilor şi a forţelor de ordine publică, sau sunt susceptibile să conducă la distrugerea clădirilor şi a altor bunuri.

206. Numai prefectul, primarul sau înlocuitori lor, poate lua o decizie pentru a permite poliţiei să intervină în vigoare, la cererea de şef al poliţiei locale sau delegatul său desemnat pentru a asigura că demonstraţia are loc într-un mod ordonat. Echipamentele disponibile la forţele de ordine pot fi utilizate numai după ce participanţii au fost semnalate, prin intermediul unui sunet de avertizare sau de lumină, să se disperseze. Forţele de ordine sunt necesare pentru a permite o anumită perioadă de timp – determinată de numărul de participanţi şi a rutelor de dispersie disponibile – să treacă, astfel încât să permită participanţilor să se disperseze. Nici un avertisment şi provocarea sunt necesare în cazul în care forţele de ordine sunt direct supuse la violenţă sau dacă acestea sunt în pericol imediat. În caz de necesitate absolută, atunci când utilizarea armelor de foc de către forţele de ordine este esenţială, ei trebuie să dea primul ultimul avertisment, folosind sunetul amplificat şi o lumină roşie intermitentă. Utilizarea mijloacelor de constrângere va înceta de îndată ce participanţii au fost dispersaţi şi ordinea publică restaurat.

Articolul 22 alineatul

207. Cadrul legislativ care reglementează dreptul tuturor persoanelor la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a forma sindicate pentru apărarea intereselor lor, a fost descrisă în raportul anterior (CCPR/C/58/Add.15, punctele. 141-144 ). Sindicatele joacă un rol activ în negocierea acordurilor colective de muncă în România, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie (Legea No.13/1991, contractele colective de muncă Act), precum şi în soluţionarea conflictelor colective de muncă (în conformitate cu Legea 15/1991).

208. Experienţa acumulată în cei şase ani de la recunoaşterea dreptului persoanelor de a forma partide politice, a condus la necesitatea unei legi privind partidele politice, pentru a oferi un cadru adecvat pentru buna funcţionare a principiului pluralismului politic, reprezentativitatea partidelor politice care participă la alegeri, precum şi condiţiile legale de finanţare a activităţilor părţilor. Acest proiect de lege este pe ordinea de zi a Parlamentului şi se aşteaptă să fie pus la vot în jurul valorii de la sfârşitul primului trimestru din 1996.

Articolul 23 alineatul

209. Al treilea raport periodic (CCPR/C/58/Add.15, punctele 145-153.) A dat detalii extinse ale prevederilor Constituţiei şi a Codului Familiei care reglementează dreptul familiei la protecţie de către stat şi societate, dreptul de bărbaţi şi femei de a se căsători şi întemeia o familie, cu consimţământul liber, precum şi garanţii ale egalităţii de drepturi şi responsabilităţi ale soţilor cu privire la căsătorie, în timpul căsătoriei şi la desfacerea ei.

210. În lumina observaţiilor generale adoptate de Comitetul pentru Drepturile Omului în septembrie şi noiembrie 1989 (CCPR/C/21/Rev.1/Add.1 şi 2), prezentul raport oferă următoarele informaţii suplimentare:

(A), varsta casatoriei de 18 ani pentru bărbaţi şi 16 pentru femei, stabilite în dreptul intern, reflectă capacitatea de viitorii soţi în mod liber şi pe deplin să-şi exprime acordul pentru căsătorie, şi capacitatea lor de a exercita pe deplin alte drepturi garantate de Convenţia , cum ar fi libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie;

(B) Constituţia recunoaşte dreptul soţilor să se căsătorească într-o ceremonie religioasa, sub rezerva exclusiv pentru ei fiind organizate după căsătoria civilă. În practică, ceremonia religioasa are loc de obicei în aceeaşi zi sau câteva zile după căsătoria civilă, cu excepţia cazului în soţii preferă să se întârzie mai mult;

(C), cu libertatea de avort şi contracepţie permis şi totală a soţilor de a decide cu privire la numărul de copii care doresc să le aibă, statului de planificare a politicilor de familie este destinat exclusiv de a încuraja soţii să aibă copii, prin sănătate şi măsuri educaţiei religioase, periodice publicarea de indicatori demografici (care au arătat o scădere semnificativă a ratei natalităţii în ultimii ani), şi sprijin financiar pentru familiile cu copii (beneficii de stat, indemnizaţiile şi alte forme de asistenţă);

(D) nu există restricţii legale pe soţii care locuiesc împreună, înfiinţarea unui domiciliu comun sau de reşedinţă, sau reîntregirea familiilor separate, în perioada dictaturii comuniste, când, din motive politice, economice şi de altă natură, un soţ poate să fi părăsit ţara sau părinţii pot s-au stabilit în străinătate, lăsând copiii în România;

(E) în ceea ce priveşte dobândirea sau pierderea cetăţeniei prin căsătorie, nu există de jure sau de facto de discriminare bazată pe sex, decizia fiind luată în comun de către ambii soţi;

(F) egalitatea dintre soţi este, la baza dispoziţiilor legale privind dreptul lor de a decide cu privire la orice chestiune referitoare la viaţa de familie, crearea de o casa, de gestionare a sarcinilor casnice, de educaţie a copiilor, de administrare a proprietăţii şi, de asemenea , într-o situaţie de separare de facto sau de divorţ, atunci când o decizie este luată în care soţul este de a avea custodia copiilor, de întreţinere din cauza copiilor, drepturile de vizitare, etc orice discriminare bazată pe sex este inadmisibilă, şi practica confirmă acest principiu constituţional. Ori de câte ori problemele discutate se referă la copil, principiul de bază este de cele mai bune interesele sale.

211. În procedurile de divorţ, atunci când se decide care dintre soţi este de a avea custodia copiilor, instanţa nu trebuie să ia circumstanţele fiecărui soţ de materiale şi de cazare fiecare poate oferi drept criteriu unic. “În interesul minorului, de asemenea, solicita ca se ţină seama de comportamentul părinţilor faţă de copil în perioada de înainte şi după separarea lor, gradul de ataşament şi preocupare care le-au arătat, de vârsta copilului şi de legăturile sale emoţionale, cu fiecare dintre părinţii săi, precum şi – în cazul în care există mai mult de un copil -. nevoia pentru ei să rămână împreună în astfel de cazuri, separarea de copii de la o etapă crucială în dezvoltarea lor este o măsură extremă, justificată doar în cazul în care nici nu-mamă individual poate oferi resursele materiale care să permită copiilor să fie aduse împreună. ” (Ploieôti Curtea de apel, hotărârea civilă nr 1505/1994.)

212. Articolul 43 din Codul familiei stabileşte dreptul de părinte divorţat, care nu are custodia copilului de a menţine o relaţie personală cu copilul, şi să se implice în dezvoltarea sa, de educaţie şi formare profesională. Având în vedere că textul din Codul nu prevede, dar în acelaşi timp, nu se exclude, dreptul de a bunicilor pentru a vizita nepoţii lor, instanţele de judecată să permită astfel de măsuri în conformitate cu articolul 94 din Codul Familiei, care prevede că bunicii prea sunt obligaţi să se uite după un nepot, care este un minor, în cazul în care mama este mort. “Modalităţile de a menţine legături cu minorul, prin care minorul este adus la casa bunicilor de două ori pe lună, la sfârşit de săptămână, […], să recunoască legăturile emoţionale între ele, oferă copilului bucuria de recâştigarea unui cerc de familie, şi pentru a evita influenţa negativă pe care dreptul bunicilor de a vizita copilul la domiciliu a tatălui – ale cărei relaţii cu foştii săi părinţi-în-lege sunt tensionate – ar putea avea asupra copilului “. (Ploieôti Curtea de apel, Hotărârea nr 2008/1994.)

213. Egalitate a părinţilor vis-à-vis de copii este, de asemenea, reflectă în egalitatea de bunicii materne şi paterne. Într-un caz, un minor fata a carei mama a murit, găsirea se în casa bunicii ei paterni după plecarea tatălui ei în străinătate, a fost atribuit ulterior bunicii materni ca tutori ei. Ca bunicii materni au refuzat să permită bunicii paterni pentru a menţine o relaţie personală cu nepoata lor, bunicii paterni introdus o acţiune în justiţie. “Decizia de a admite acţiunea, emis de către instanţa care îşi exercită competenţa iniţială şi confirmat de către instanţa de apel, este legal în condiţii care să obţină – atunci când părintele unic supravieţuitor a părăsit ţara -. Minorul are nevoie de grija şi afecţiunea de bunicii materne şi paterne., cât de a separa minor fie de-ar fi contrară intereselor sale cele mai bune. ” (Curtea Supremă de Justiţie, Civil Division, Decizia nr 321/1994.)

214. Eliminarea oricărei discriminări între soţi impune ca, în orice proceduri judiciare între ele, acestea ar trebui să aibă posibilităţi egale în ceea ce priveşte depunerea şi producţia de probă. “Faptul că, în cursul şedinţei a procedurii de divorţ, pârâtul a declarat că a consimţit la desfacerea căsătoriei, nu poate constitui o justificare pentru eşecul de instanţa îşi exercită competenţa original, pentru a auzi martorii produse de el însuşi, în acest caz. ” (Braôov Curtea de apel, Decizia nr 693/1994.)

Articolul 24 alineatul

215. Practică, dacă în zona de măsuri legislative, administrative sau judiciare, arată că, în spiritul recomandărilor Comisiei pentru drepturile omului a lui, expresia “fără nici o discriminare” la primul paragraf din articolul 24 al Pactului este interpretat în sensul definit de Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (se referă la orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică), precum şi de celelalte dispoziţii ale drepturilor internaţionale ale omului Textele de interzicere orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe sex, limbă, religie, opinie proprietate, naştere sau orice altă situaţie, cum ar fi de a compromite exercitarea deplină şi egală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

216. Un decret-lege din 1990 reglementată de compensare din cauza persoanelor care au fost persecutate în regimul comunist, din cauza opiniilor lor politice şi religioase sau originea lor etnică sau socială. Această categorie include, de asemenea, persoane care, pentru motivele enumerate, au fost obligate să părăsească localitatea sau domiciliul lor şi să se stabilească în alte localităţi, în general, izolate şi în condiţii precare (domiciliu obligatoriu). Câteva dintre comisiilor departamentale împuternicită să decidă care sunt persoanele ce au dreptul la despăgubiri a refuzat să ia în considerare cererile de către persoane care erau minori la data de deplasare puse în aplicare. Control jurisdicţional, şi mai presus de toate deciziile Curţii Supreme de Justiţie, infirmată acestor decizii, pe motiv că politicile represive aplicate de părinţi au fost, de asemenea, de natură să conducă la efecte materiale şi morale dăunătoare pentru copii, care, în temeiul dispoziţiile din Codul Familiei, au domiciliul lor la domiciliul părinţilor, în timpul perioadei de minoritate a acestora. “Pentru a exclude de la beneficiile acestei legi compensatorii cei care, fiind minori, la timp, a suferit împreună cu părinţii lor, ar constitui o măsură discriminatorie care nu este destinată de către legiuitor.” (Curtea Supremă de Justiţie, Civil Division, Decizia nr 2028/1993.)

217. O altă problemă socio-juridic cu care instanţele au avut de a face atunci când stabilirea prejudiciului suferit minorilor se referă la care au fost victime ale violului. A fost considerat că condiţie pentru compensarea echitabilă a victimei este existenţa unei relaţii de cauzalitate între fapta comisă şi de dificultăţile imediate sau pe termen lung minor va întâlni în eforturile sale de a deveni reintegrarea în viaţa socială normală şi pentru a depăşi sociale handicap cauzate de viol. În evaluarea handicap, sa ţinut cont de vârsta victimei, circumstanţele familiei ei materiale, şi de trecutul ei sociale, inclusiv tradiţiile existente în comunitatea în care trăieşte (stabilirea, de exemplu, importanţa acordată virginitatea o mireasă a lui).

218. În scopul de a reduce daunele sociale şi morale provocate, care a fost exacerbată de faptul că procesul contravenientului a făcut cunoştinţe victimei de identitate comună, instanţa a acordat daune ei morale, cum ar fi de a asigura o un nivel de educaţie şi cultural mai ridicat decât cel în mod normal, întâlnite în comunitatea în cauză. Un apel de către procuror, în legătură cu daunele morale a fost respinsă (Braôov Curtea de Apel, Hotărârea din urmăririi penale nr 449/1994).

219. În conformitate cu observaţiile generale formulate de Comitetul (CCPR/C/21/Rev.1), acest raport va descrie măsurile iniţiate de către stat, cu scopul de a asigura aplicarea integrală a prevederilor cuprinse în convenţiile internaţionale privind drepturile a copilului la care România este parte.

220. La data de 04 decembrie 1995 Hotărârea Guvernului nr 972 a adoptat Programul Naţional de Acţiune pentru Copii, un document-cadru de stabilire a zonelor prioritare şi orientarea generală de acţiune pentru îmbunătăţirea vieţii copiilor. Sarcina de a coordona şi asigurarea aplicării de către agenţii responsabili de măsurile luate în sprijinul copiilor revine Comitetului Naţional pentru Protecţia Copilului, un organism interministerial înfiinţat în 1993 pentru a elabora strategia Guvernului în acest domeniu.

221. Programul Naţional de Acţiune pentru Copii acoperă următoarele domenii:

I. Asigurarea drepturilor copilului, prin: (a) punerea în aplicare a recomandărilor Comitetului ONU privind Drepturile Copilului (evaluarea impactului tranziţiei economice asupra copiilor şi adoptarea de măsuri adecvate de protecţie, în conformitate prioritate absolută la acţiunile iniţiate de protecţie a copiilor în procesul de stabilire a alocaţiilor bugetare, de consolidare a rolului Comitetului Naţional pentru Protecţia Copilului în ceea ce priveşte monitorizarea drepturilor copilului în România, promovarea cercetării în domeniul abuzului copiilor, inclusiv abuz în familie, precum şi pregătirea de mijloace eficiente de intervenţie rapidă; formării continue a personalului care lucrează cu copii, îmbunătăţirea cadrului legislativ privind adoptarea, astfel încât să se evite posibilele daune la cele mai bune interese ale copilului, îmbunătăţirea sistemului de administrare a justiţiei pentru minori şi de formare a personalului de specialitate, continuarea politicii de activ non-discriminării în materie de protecţie a copilului, cu referire în special la copiii persoanelor care aparţin minorităţilor şi, în special, copiii romi, astfel încât să se stimuleze participarea lor la viaţa socială şi pentru a reduce impactul social al prejudecăţilor existente, etc); (b) de monitorizare, de către Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului, din respect pentru drepturile copilului, în cooperare cu alte autorităţi ale centrale şi locale administraţia publică, cu structuri neguvernamentale, precum şi cu Centrul pentru Drepturile Omului şi alte organisme internaţionale.

II. Asigurarea de sănătate a copilului: punerea în aplicare a programului Ministerului Sănătăţii pentru reducerea mortalităţii materne şi infantile; dezvoltarea reţelei naţionale de servicii medicale de planificare familială şi sănătate a reproducerii; continuarea programelor naţionale de imunizare a sugarilor şi a copiilor împotriva bolilor transmisibile , inclusiv hepatită B; revizuire a sistemului de asistenţă medicală pentru copii.

III. Evoluţia şi dezvoltarea copilului: iniţierea de programe de nutritie pentru copii şi familii în dificultate, diversificarea produselor alimentare pentru copii, stabilirea, la nivel naţional, de linii directoare pentru o dietă echilibrată şi diversificată pentru femeile gravide şi pentru copii; corectarea dieta inadecvata astfel încât să se elimine deficienţele de iod şi fier; examinarea periodică a copiilor şi starea de sănătate a adolescenţilor.

IV. Educaţia a copilului: introducerea de măsuri de îmbunătăţire a învăţământului preşcolar, primar şi secundar, adaptarea programelor şcolare, astfel încât să permită studiul, înţelegerea şi aplicarea dispoziţiilor din Convenţia privind drepturile copilului; introducerea de noi subiecte în şcoli

– Studii religioase, cultură civică, educaţie şi în problemele morale şi civice – pentru a îndeplini cerinţele unei societăţi democratice şi pluraliste şi nevoia de a integra copiii în viaţa socială, dezvoltarea de educaţie pentru copiii cu nevoi speciale, etc

Protecţia V. de familie, mediul ideal pentru dezvoltarea copilului.

VI. Copii în dificultate: (a) garantarea dreptului de copii fără o familie – orfani, abandonaţi sau neglijaţi şi cele de la copii de risc în familiile lor – pentru a fi aduse într-o altă familie sau într-un mediu similar, fără a face distincţie în cont de vârstă , boală, handicap sau care participa la şcoală, (b) sprijinirea copiilor cu deficienţe, (c) copii de reabilitare reglate necorespunzator, inclusiv copiii străzii, prin programe pentru a le identifica şi să le plaseze în reabilitarea comportamentale şi centre medico-educaţionale, cu implicarea autorităţilor locale autorităţile şi ONG-uri în gestionarea problemelor asociate cu copiii străzii, etc

VII. Delincvenţi minori: protecţia juridică a delincvenţilor minori şi de prevenire a delincvenţei (reabilitare socială, de formare a judecătorilor specializaţi în cazurile care implică minori, crearea de detenţie speciale şi centre de reeducare pentru minori, etc

VIII. Rolul femeilor în societate şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru copii.

IX. Cadrul de legi şi regulamente cu privire la copii: autorităţile publice centrale şi locale sunt chemate să dezvolte şi să enumere domeniile de acţiune, utilizarea resurselor bugetare şi extrabugetare, precum şi ajutor în formă de asistenţă tehnică şi financiară oferită de către UNICEF, europene Uniunea Europeană şi Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID). La fiecare doi ani, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului va organiza întâlniri (conferinţe naţionale), pentru a evalua respectarea drepturilor copilului.

Articolul 25 alineatul

222. Raportul anterior (CCPR/C/58/Add.15, punctele 170-177.) A descris cadrul legal prin care fiecare cetăţean român este activat pentru a exercita, fără nici una dintre discriminările menţionate în articolul 2 al Pactului şi fără restricţii nerezonabile, dreptul de a lua parte la viaţa publică, de a vota şi de a fi ales, şi de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la serviciile publice. După prezentarea acestui raport, alegerile locale au avut loc în primăvara anului 1992, urmată de alegerile parlamentare şi prezidenţiale din toamna aceluiaşi an.

223. În urma alegerilor locale, un număr considerabil de persoane aparţinând minorităţilor naţionale au fost aleşi în structurile administrative locale, ca primarii, viceprimarii şi consilierii comunelor, oraşelor şi municipiilor (3307 maghiari, 205 germani, 152 ucraineni, 111 sârbi, 106 romani / ţigani, 100 ruso-lipoveni, 67 Slovacilor şi Cehilor, 60 turci, etc). La alegerile pentru Senat şi Camera Deputaţilor, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România a obţinut 7.46 la sută din voturile exprimate pentru Camera Deputaţilor şi a mandatelor 27 de state, si 7.59 la suta din voturile exprimate pentru Senat şi 12 Senatorul de mandate. Treisprezece alte organizaţii ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, a obţinut o reprezentare parlamentară, beneficiind de dispoziţiile articolului 59 din Constituţie, prin care “organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu reuşesc să obţină numărul de voturi necesare pentru reprezentarea în Parlament, au dreptul la un loc pentru fiecare în Camera Deputaţilor în condiţiile legii electorale. ”

224. Cu privire la dreptul fiecărui cetăţean de a lua parte la conducerea treburilor publice, direct sau prin intermediul reprezentanţilor liber aleşi, unele cazuri de practică judiciară care au fost citate în acest raport se referă la primarii suspendate de la îndatoririle lor, care au recurs la instanţele judecătoreşti, în scopul de a obţine anularea ordinelor de suspendare emis de către prefecţii ca reprezentanţi ai Guvernului, în departamentele. Conform articolului 46 din Legea administraţiei locale, prefectul poate dispune suspendarea primarului pentru durata unei anchete judiciare. Atunci când într-un anumit caz nu a fost dovedit că, înainte de suspendarea sa, serviciile de urmărire penală au fost deja investiga o infracţiune ar fi comise de primar, acesta nu este suficient pentru a invoca articolul 46 din Legea menţionată anterior. “Cerinţa de a cita motivele suspendării nu serveşte doar o funcţie informativ pentru persoana împotriva căreia măsura este îndreptată, dar trebuie să constituie, de asemenea, o garanţie că nu vor fi luate măsuri împotriva lui, cum ar fi să pună în pericol securitatea funcţiei dobândite” [prin alegeri]. (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Contencios Administrativ, Decizia nr 30/1994.)

225. Eliminarea de primar de la biroul său ales să pună în discuţie nu numai dreptul său de cetăţean de a lua parte direct la conducerea treburilor publice, dar, de asemenea, dreptul cetăţenilor care l-au ales să exercite o astfel de participare. În consecinţă, Legea nr 69/1991 prevede că un primar poate fi demis decât în circumstanţe excepţionale, pentru care nu există prevederi exprese în drept, atunci cand deciziile sale contravin intereselor generale ale statului, constituie o încălcare a ordinii juridice, sau în mod intenţionat să compromită interesele comunei sau orasului.

226. Chemate pentru a oferi o decizie privind cererea de cale de atac introdusă de un primar respins împotriva deciziei de către instanţa de apel la respingerea recursului său, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că decizia a fost fondată exclusiv pe afirmaţiile de prefect, şi că nici o încercare a fost făcută pentru a stabili dacă acestea au fost bine-întemeiat. Având în vedere, de asemenea, de faptul că fostul primar “, a negat în mod constant, oral şi în scris, comiterea infracţiunilor atribuite la el, instanţa îşi exercită competenţa primar a fost în conformitate cu obligaţia de a folosi orice mijloace legale disponibile, inclusiv recurgerea la experţi, dacă este cazul, pentru a stabili adevărul şi pentru a preveni orice posibilă eroare în determinarea corectă a faptelor. ” Pentru acest motiv, cererea a fost admis şi decizia Curţii de Apel a anulat (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Contencios Administrativ, Decizia nr 179/1994). Ar trebui menţionat aici faptul că, la momentul când acest raport a fost în curs de elaborare, Parlamentul român a fost pregăteşte să ia în considerare un proiect de text formulat de Guvern modificarea actul în cauză.

227. Dreptul de a alege şi de a fi ales este unul dintre drepturi al căror exerciţiu poate fi suspendată pentru o perioadă limitată, prin hotărâre judecătorească de condamnare a acuzat, în conformitate cu condiţiile stabilite în Codul penal. Codul defineşte privarea de anumite drepturi ca o pedeapsă suplimentară, care poate fi aplicată numai în cazul în care pedeapsa pronunţată în principal acuzat depăşeşte doi ani de închisoare şi instanţa constată că, având în vedere natura şi gravitatea infracţiunii, circumstanţele în care fapta a fost săvârşită, precum şi datele cu caracter personal referitoare la persoana condamnată, o pedeapsă suplimentară este necesară (art. 65). Aceleaşi condiţii se aplică cu privire la descalificarea de la dreptul de a ocupa funcţii publice pentru o perioadă determinată (precum şi pentru interdicţiile enumerate la articolul 64 din Codul Penal, privind sancţiunile suplimentare).

228. În conformitate cu cerinţele de la articolul 25 din Pactul, care permite posibilitatea de a restrânge exercitarea dreptului la vot, de a fi ales şi de a avea acces la servicii publice, dar numai în limite rezonabile, încălcarea condiţiilor stabilite în Codul penal constituie motiv pentru anularea condamnării. Din acest motiv, Curtea Supremă de Justiţie a ordonat suprimarea pedepsei suplimentare, atunci când, printr-o interpretare greşită a articolului 65 din Codul penal, instanţele au stabilit o legătură între durata minimă de doi ani a pedepsei şi limitările pe pedeapsa principală pentru o infracţiune stabilită în Codul penal, în loc de a face trimitere la pedeapsa principală de fapt, impusă pe acuzat (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, Decizia 169/1994).

229. În cazul infracţiunilor mai puţin grave, pentru care Codul Penal nu prevede în mod expres pentru privarea de anumite drepturi în plus faţă de pedeapsa principală, instanţa are posibilitatea de a pronunţa pedeapsa suplimentară, dar numai în cazul în care există circumstanţe, cum ar fi de a conduce la o teamă rezonabilă că, dacă el a reţinut exercitarea unor drepturi infractorul ar putea să le abuzeze, subminând astfel viaţa politică sau încălcarea drepturilor altora, sau că ar putea săvârşi o altă infracţiune. În cazul în care, atunci când pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de a impune pedeapsa suplimentara de privarea de anumite drepturi pentru o infracţiune prin urmare, nu sunt reglementate în Codul penal, instanţa nu a reuşit să citeze motivele deciziei sale, că decizia este ilegală (Ploieôti Curtea de apel, hotărârea în urmăririi penale nr 201/1994).

Articolul 26

230. Observaţiile generale ale Comitetului pentru Drepturile Omului cu privire la conţinutul rapoartelor periodice (CCPR/C/21/Rev.1/Add.1) a subliniat relaţia dintre prevederile articolului 2, paragraful 1 (care prevede că fiecare stat parte şi respectarea asigura “toate persoanele aflate pe teritoriul său şi sub jurisdicţia lor drepturile recunoscute în prezenta Conventie, fără deosebire de orice fel, cum ar fi rasa, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine naţională sau socială, proprietate , naştere sau alt statut “) şi a dispoziţiilor articolului 26 alineatul (care solicită dreptul parte statului de a” interzice orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o protecţie egală şi efectivă împotriva discriminărilor pe orice motiv, cum ar fi rasă, culoare, sex, limbă, religie , opinie politică sau de altă natură, origine naţională sau socială, proprietate, naştere sau alt statut “). Prin urmare, informaţiile furnizate în prezentul raport cu privire la aplicarea articolului 2, paragraful 1, din Pactul reflectă, de asemenea, aplicarea principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii, în conformitate cu dispoziţiile articolului 26 din Pactul. Raportul a fost descris, de asemenea, măsurile legislative şi administrative luate pentru a beneficia de anumite grupuri din cadrul societăţii: organizaţii ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale (care sunt reprezentate în Parlament, chiar dacă acestea nu au succes în obţinerea numărului necesar de voturi), femei (prin Promotii recente la posturi de secretar de stat); persoanele cu handicap, minori abandonaţi (prin măsuri de protecţie socială), etc

231. Menţiune a fost, de asemenea aplicarea dispoziţiilor legale adoptate în scopul de a garanta anumite drepturi specifice de persoane care au fost persecutate în regimul comunist, din cauza convingerilor lor politice şi religioase sau originea socială, precum şi exemple s-au dat de măsuri administrative şi judiciare întreprinse pentru a a asigura aplicarea corectă a acestor dispoziţii legale. Acelaşi act normativ (Decretul-lege nr 118/1990) prevede, de asemenea măsuri pentru a compensa persoanele care au fost ţinuţi prizonieri pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

232. Printre cei care solicită despăgubiri au fost locuitorii din nordul Transilvaniei, care a fost anexat de Ungaria în 1940, în conformitate cu termenii de al doilea premiu de la Viena şi ai cărui locuitori au fost obligaţi să se înroleze în armata maghiară. Unele dintre comitetelor înfiinţate pentru a asigura aplicarea Decretului-lege nr 118/1990 a considerat că aceste persoane ar trebui să primească compensaţii din Ungaria, care în 1992 a adoptat o lege similară în care cetăţenii altor ţări care nu au domiciliul în Ungaria, de asemenea, a beneficiat. Ţinând seama de aceste comitete a fost împărtăşită de către unele instanţe de judecată româneşti.

233. Chemate pentru a oferi o decizie cu privire la recursul formulat împotriva o astfel de decizie judiciară, instanţa de Braôov de recurs a considerat că “scopul menţionat a făcut, în Decretul-lege nr 118/1990, din data de 23 august 1994 şi a acord de armistiţiu, a fost de a delimita perioada în care drepturile prevăzute de acesta sunt garantate, nu de a restrânge cercul de persoane care beneficiază acestea, pe motive de origine etnică sau cetăţenie au avut loc în momentul în care au fost luaţi prizonieri “. Legiuitorul a stabilit o dispoziţie universal aplicabil pentru toate persoanele care erau cetăţeni români pe data de formulare a cererii şi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Decretul-lege menţionat anterior. “Proliferarea, prin interpretare, a numărului de cazuri la care Decretul-lege nu se aplică, contravine competenţa jurisdicţională strict specifice la instanţele de judecată.” Prin urmare, decizia a fost casată şi recurs admis (Braôov Curtea de apel, decizia civilă nr 758/1994).

Articolul 27 alineatul

234. Conform datelor preliminare de la recensământul din 1992, structura etnică a populaţiei din România este, după cum urmează: 89.3 la sută români şi 10,7 la sută de persoane aparţinând diferitelor minorităţi naţionale (unguri, 7,1 la sută; ţigani, 1,8 la sută; germani, 0,5 cenţi, ucraineni, 0,3 la suta; ruso-lipoveni, 0,2 la sută, turci şi tătari, 0,2 la sută, etc.)

235. Dispoziţiile Constituţiei româneşti şi a altor acte relevante care stabilesc drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale au fost descrise în raportul periodic al treilea România (CCPR/C/58/Add.15, punctele. 181-191). Prezentul raport va furniza informaţii suplimentare cu privire la evoluţiile instituţionale care au avut loc, împreună cu informaţii actualizate cu privire la garanţii ale dreptului persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, să se bucure de propria lor cultură, de a profesa şi practica propria lor religie, sau de a folosi propria lor limbă .

236. În scopul de a asigura cadrul mai larg posibil pentru participarea acestor persoane în viaţa publică, şi, în special, în formularea de măsuri pentru a face faţă cu propriile lor probleme specifice, Hotărârea de Guvern nr 137/1993 a stabilit Consiliul Minorităţilor Naţionale, un organ consultativ al Guvernului român care să reunească reprezentanţi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor şi un număr de organisme de stat (ministerele Afacerilor Externe, Justiţiei, Finanţelor, Muncii şi Protecţiei Sociale, Lucrărilor Publice şi Planificare, şi Tineretului şi Sportului, statul Secretariatul pentru Culte, şi Departamentul Guvernului pentru Administraţia Publică Locală). Competenţele Consiliului acoperă aspectele prescriptive, administrative şi financiare ale drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a menţine, dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, astfel cum este prevăzut în Constituţia română şi legislaţia în vigoare, şi în internaţionale tratatele şi convenţiile la care România este parte. Consiliul stabileşte şi menţine contacte cu reprezentanţi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale; face propuneri referitoare la pregătirea proiectelor de legi şi hotărâri de guvern, în sfera sa de competenţă, pentru a susţine guvernul sau a Secretarului General, după caz, propuneri pentru adoptarea de măsuri administrative pe care le consideră necesare pentru a face cu probleme care intră în competenţa sa; menţine legături permanente cu autorităţile locale pentru a identifica şi rezolva problemele lor specifice, stabileşte şi dezvoltă contactele cu organizaţiile internaţionale guvernamentale şi non-guvernamentale şi organismelor implicate cu drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; dă avize privind proiectele de legi şi hotărâri de guvern care afectează drepturile persoanelor care aparţin minorităţilor, etc

237. Consiliul este compus din mai multe comisii de lucru: Comisia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Tineret, Comisia pentru cultură, cult şi mass-media, Comitetul pentru legislaţie şi în administraţie, Comisia pentru afaceri sociale şi economice; Comitetului privind aspectele financiare, etc susţine emisiuni de radio şi de televiziune în limbile minorităţilor şi publicaţii de către organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor. Se alocă subvenţii anuale de stat la organizaţiile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Una din preocupările curente ale Consiliului de la crearea sa, în 1993 a fost elaborarea unui proiect de lege privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Un proiect de text pregătit de către reprezentanţi ai 15 organizaţii ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale este, în prezent, pe ordinea de zi a Parlamentului român.

238. Informaţii privind participarea persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale în viaţa publică românească este de a fi găsit la punctul 224 din prezentul raport, cu privire la aplicarea dispoziţiilor articolului 25 din Conventie.

239. Nu au existat schimbări fundamentale în ceea ce priveşte învăţământul în limbile minorităţilor renunţa la prezentarea raportului periodic al treilea România. O inovaţie de remarcat, totuşi, a fost adoptarea de către Parlament a Legii Educaţiei, o bucată de legislaţie de importanţă deosebită, elaborat de-a lungul liniilor inovatoare, cu scopul de a asigura dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc, pe baza tradiţiilor şi a valorilor umaniste a democraţiei, astfel încât să permită persoanelor fizice de a dezvolta în mod liber, complet şi armonios şi pentru a deveni fiinţe umane independente şi creative. Această lege prevede că “cetăţenii din România au drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de învăţământ, fără a face distincţie în considerare de statutul social şi material, de sex, rasă, naţionalitate sau apartenenţă politică sau religioasă.” (Art. 5, alin. 1.)

240. În ceea ce priveşte predarea în limbile minorităţilor naţionale, Legea privind reflectă dispoziţiile constituţionale relevante, garantând în mod expres “dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a fi predate în această limbă” (art. 8, alin. 2), şi de stabilire, de asemenea, o cerinţă obligatorie pentru a studia şi de a asimila limba română, ca limbă oficială a statului (art. 8, alin. 3).

241. Legea prevede, de asemenea, pentru introducerea religiei ca disciplină obligatorie în învăţământul primar, ca o disciplină opţională în învăţământul secundar inferior, şi ca un subiect suplimentar în învăţământul secundar superior şi şcoli profesionale. Student, cu acordul părintelui sau a tutorelui legal numit, alege religia şi denumirea el sau ea doreşte să studieze. Dispoziţiile din Legea Educaţiei a face, de asemenea, cu organizarea, de către Ministerul Educaţiei, la cererea cultelor religioase recunoscute de stat, de învăţământ confesional specifice, astfel încât să răspundă nevoilor lor de personal calificat. Planurile de învăţământ sunt elaborate de culte şi aprobate de către Secretariatul de Stat pentru Culte şi Ministerul Educaţiei. Articolul 12 din Legea de asemenea prevede că “organizarea şi conţinutul de predare nu pot fi structurate pe baza unor criterii exclusiviste şi discriminatorii de ordin ideologic, politic, religios sau etnic. Unităţilor de învăţământ şi instituţiile create ca răspuns la religioase sau lingvistice nevoi, în care predarea reflectă alegerea părinţilor sau tutorilor numit legal al elevilor, nu se consideră ca fiind bazate pe criterii exclusiviste şi discriminatorii. ”

242. Organizare a învăţământului privat, ca o alternativă sau completare a învăţământului de stat este, de asemenea, permisă şi reglementate, cu condiţia ca o astfel de educaţie este “bazat pe principii nediscriminatorii, respingând ideile anti-democratice, xenofobe, şovine şi rasiste, opinii si atitudini.”

243. Capitolul XII din Legea învăţământului este dedicat în întregime la educaţie eliberate în limbile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Cele nouă articole conţin dispoziţii specifice privind efectuarea de faptul că educaţia: dreptul de a studia şi de a fi predate în limba lor maternă la toate nivelurile şi în toate formele de învăţământ, în conformitate cu condiţiile prevăzute în Act; organizarea, în funcţie de necesităţile locale, a grupurilor de învăţământ, secţii sau unităţi care folosesc limbile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale – care fac obiectul obligaţiei de a continua să înveţe şi să înveţe limba oficială (art. 119); stabilirea unor aranjamente specifice pentru predarea limbii române în învăţământul primar şi inferioare şi superioare de şcoli secundare, în care disciplinele academice sunt predate în limbile minorităţilor naţionale, precum şi acele subiecte (de exemplu română istorie şi geografie), predarea în limba română, care este obligatorie, introducerea de studiu, ca un subiect separat, în şcolile din învăţământul secundar superior, de istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale, a predat în limba maternă (art. 20, alin 4.), posibilitatea pentru elevii aparţinând minorităţilor naţionale care frecventează unităţi de învăţământ în care predarea are loc în limba română, pentru a studia, în cazul în care astfel cerere, mama lor de limba şi literatura sa, împreună cu istoria şi tradiţiile minorităţii naţionale (art. 12); posibilitatea pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale de a se înscrie la cursuri universitare medicale, predate în limba lor maternă, în Universitatea de Stat existente în facultăţile de medicină, supuse obligaţiei de a învăţa terminologia de specialitate în limba română, cât şi în limba lor maternă (art. 122, alin 2)., posibilitatea de a înfiinţa, în învăţământul universitar de stat, la cerere şi în conformitate cu Legea, grupurile şi secţiuni în care predarea se face în limbile minorităţilor naţionale, astfel încât pentru a instrui personalul necesar în activităţi educaţionale, culturale şi artistice (art. 123), condiţiile care reglementează desfăşurarea de intrare şi de sfârşit de ciclu de examinări în limba maternă (art. 124), alocarea proporţională a cadrelor didactice de la minorităţile naţionale, la structurile administrative şi de luare a deciziilor ale unităţilor de învăţământ şi a unităţilor care conţin grupe, clase sau secţii pentru minorităţile naţionale, cu respectarea principiului de competenţă profesională (art. 126), etc .

244. În timpul anului universitar 1994-1995 de predare în limba maghiară au fost furnizate de la toate nivelurile: pre-şcolar, primar, primul şi al doilea ciclu secundar, post-universitare si de bacalaureat. În învăţământul preuniversitar, de reţea, în care predarea are loc în limba maghiară este format din 2.395 unităţile de învăţământ şi secţiuni, sau 8,4 la suta a reţelei din România întregii şcoli (mai mare decât cifra de 7,1 la suta pentru maghiari, ca procent din populaţia din România) .

245. Reţea de unităţi şi secţii de predare în care se desfăşoară în conturile maghiare pentru 8,9 procente din total, în învăţământul preşcolar (sau 1.127 unităţi şi secţiuni dintr-un total naţional de curent de 12,665), 7,6 la sută în ultimii ani de învăţământ primar unul la patru (sau 471 de unităţi şi secţiuni dintr-un total naţional de 6162); 8.6 la sută în primul ciclu de învăţământ secundar (sau 612 de unităţi şi secţiuni dintr-un total de 1276), si 4,0 la suta in profesională şi post-bacalaureat educaţie (53 dintr-un total de 1309). Optsprezece unităţi mai puţine şi mai puţine efectueze 38 de secţii de predare în limba maghiară decât în anul universitar 1993-1994, pentru că instituţiile de învăţământ, cu doar un număr mic de elevi au fost comasate. Ar trebui menţionat faptul că există, de asemenea, 375 de şcoli mai puţine la nivel national.

246. În învăţământul preuniversitar, 207,763 copii şi studenţi de studiu origine maghiară în limba maghiară – 4,8 la sută din numărul total de elevi care frecventează şcoala. Despre 50.000 de copii şi studenţi de origine maghiară, participa la grupe sau clase în care predarea în limba română. Astfel, numărul total de elevi maghiari în învăţământul pre-universitar ca un întreg este de aproximativ 258 de mii, sau 6.0 la sută din cifra totală naţional de pre-universitare de studenţi. La nivel universitar, există în limba maghiară de la departamentele de predare Babeô-Bolyai din Cluj-Napoca, de la Universitatea de Medicină şi Farmacie şi Szentgyörgi István Academia de Artă, atât în Târgu-Mureô, şi de la Universitatea din Bucureşti.

247. Există 1330 directori şi directori adjuncţi de origine maghiară în cadrul personalului de conducere de 2.395 unităţi şi secţii, în care predarea are loc în limba maghiară. În mod similar, la nivel regional inspectori general în departamentele de Covasna şi Harghita şi unul dintre inspectori general adjunct în departamentele de Arad, Bihor şi Mureô sunt de origine maghiară. Cincizeci şi patru de inspectorii de naţionalitate maghiară să monitorizeze direct de predare efectuate în limba maghiară.

248. Există 302 unităţi şcolare şi secţiuni, în care predarea se desfăşoară în limba germană, la care au participat 20,949 copii şi studenţi – 1.000 mai multe decât în anul universitar 1993-1994. Un număr considerabil de studenţi de la studiul minorităţii germane în şcoli în care predarea are loc în limba română, şi au, de asemenea, posibilitatea de a studia, la cerere, limba germană ca un subiect in scoala (de patru ore pe săptămână de ani de la unul de patru şi trei ore pe săptămână pentru cinci ani la doisprezece). Reţeaua şcolară pentru predare în limbile minorităţilor naţionale cuprinde, de asemenea, unităţi de secţiuni şi grupe de studiu, în care elevii pot fi predate sau să înveţe în limba sârbă, ucraineană, slovacă, cehă, bulgară, croată, turcă şi tătară, rusă, minorităţi poloneze, armeni, greacă şi italiană.

249. În cadrul eforturilor statului de a asigura o bună integrare socială a persoanelor aparţinând minorităţii romilor / ţiganilor, un program de şcoală a fost demarat pentru a oferi romi / ţigani copii, cu posibilitatea de a învăţa limba romani. Grupuri de studiu de limba au fost înfiinţate în opt pre-universitare instituţiilor de învăţământ, şi 302 de elevi au ales această opţiune. Patru ore pe săptămână sunt dedicate de predare rromani în una până la patru ani, şi trei de o săptămână, în cinci la doisprezece ani. În oraşul Caracal există, de asemenea, o grădiniţă în prezent au participat 30 de copii din acel grup etnic.

250. Pentru formarea profesorilor de limba romani, care poate fi apoi implicaţi mai mult în educaţia de romi / ţigani copii, ulterior, clase speciale pentru profesori de limba romani şi literatura de specialitate au fost înfiinţate în trei colegii de formare a profesorilor, în Bucureşti, Bacău şi Târgu-Mureô , începând cu anul universitar 1993-1994. În anul universitar 1994-1995 55 de elevi au participat la astfel de aceste colegii de formare a profesorilor. Elevii cu privire la program includ nu doar tinerii de origine ţigănească, dar, de asemenea, românii care au fost de acord să meargă să lucreze ca profesori în şcoli, cu o majoritate de romi / ţigani elevi.

251. Editura educaţional a publicat un manual special pentru a facilita predarea de romi, şi Ministerul Educaţiei a pregătit un curriculum de ani de la unu la patru. O antologie de romi / ţigani textele literare (de ani de la unu la patru) se datorează să apară în timpul anului universitar 1995-1996. În procesul său de învăţământ o importanţă sporită se anexează la cooperarea între autorităţile române competente şi ONG-urilor care lucrează în domeniul romilor / ţiganilor educaţie şi cultură. Cercetarea va continua cu scopul de a identifica cele mai adecvate mijloace de a furniza romi / ţigani, cu o educaţie copiilor.

252. În ceea ce priveşte libertatea de a profesa religia lor, persoanele aparţinând minorităţilor naţionale beneficiază de aceleaşi dispoziţii constituţionale la fel ca toţi ceilalţi cetăţeni români. Articolul 6 din Constituţie prevede că “statul recunoaşte şi garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea lor […] de identitate religioasă”, în timp ce articolul 29 defineşte cadrul de expresie a libertăţii de conştiinţă şi de religie, în România, după cum urmează:
“1. Libertatea de gândire, de opinie şi religia nu poate fi limitat in nici un fel. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară sau religie convingerilor sale proprii.

2. Libertatea constiintei este garantata, ea trebuie să fie exercitată într-un spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

3. Cultelor religioase trebuie să fie liber, şi a organizat în conformitate cu statutele lor proprii, în conformitate cu legea.

4. În relaţiile dintre culte, orice forme, mijloace, acte sau activităţi de invrajbire religioasa sunt interzise.

5. Cultelor religioase trebuie să fie independent de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inter alia prin facilitarea de lucrarea religioase în armată, spitale, închisori, pensiuni şi în orfelinate.

6. Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, în conformitate cu propriile lor convingeri, educaţia minorilor pentru care acestea sunt responsabile. ”

253. Articolul 32 din Constituţie stabileşte libertatea învăţământului religios, în următorii termeni: “Statul asigură libertatea învăţământului religios, în conformitate cu cerinţele specifice ale fiecărui cult în şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege. . ” Secretariatul de Stat pentru Culte, o instituţie centrală înfiinţată în 1992, sprijină toate cultele pe bază de egalitate, contribuie la dezvoltarea educaţiei religioase în colegiile teologice, şi acţionează ca o legătură între culte şi centrale şi administraţia publică locală. Prin intermediul secretariatului, statul contribuie la finanţarea în fiecare lună fondul de salarii a denumirilor şi costurile de cursuri de teologie, şi alocă fonduri anual pentru construirea, restaurarea şi conservarea lăcaşurilor de cult şi articole ale patrimoniului cultural, în grija cultelor religioase.

254. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale se numără printre membrii ai diferitelor culte religioase recunoscute în România, cum ar fi Biserica Romano-Catolică, Biserica Evanghelica (Augsburg Confession), Biserica Reformata, Biserica Evanghelica (Synodic-Presbyterian), Biserica Unitariana, Biserica Armeana, Iudaism, Islam, precum şi vicariates ucraineni şi sârbi ortodocşi. Aceste denumiri sunt egale între ele şi în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Acestea sunt libere şi autonome, şi să numească în mod liber organele lor de conducere, şi clerul, fără amestecul statului. Cler sunt instruiţi de către şcolile de denumiri proprii, facultăţi şi colegii de teologie, în funcţie de nevoile reale. Cultele sunt libere de a folosi limba maternă a adunării în închinarea lor.

255. Denumirile au beneficiat de sprijin considerabil din partea statului pentru înfiinţarea de noi unităţi de învăţământ. În prezent, acestea au 34 de terţiar-la nivel de facultăţi de teologie şi colegii (faţă de patru în 1989), 81 secundar superior (la nivel de seminarii, comparativ cu 10 în 1989), şi 30 de post-secundare şcolilor confesionale de medicament. Biserica Romano-Catolică (ai căror membri provin din maghiară, română, slovacă şi alte comunităţi), are şapte instituţii de învăţământ superior, de zece secundar superior şi patru seminarii post-liceale medicale. Diferitele confesiuni protestante (maghiari, români şi romi / ţigani) au patru unităţi universitare, cinci secundar superior seminarii şi două şcoli post-secundare medicale. Denumirea Botezătorul (români şi maghiari), are două institute universitare, de cinci seminarii şi două şcoli post-secundare medicale; denumirea Penticostale (români, maghiari, romani / ţigani şi germani) are, de asemenea, un institut universitar, două seminarii secundar superior şi unul post-secundar Medical School. Adventiştii de ziua a şaptea (români şi maghiari) au un institut teologic, trei seminarii de specialitate şi un post-şcoală secundară. Denumirea Evanghelia creştină are un institut de specialitate şi un post-şcoală secundară. Credinţei islamice (turci şi tătari), are un seminar teologic de la Medgidia.

256. Statul oferă sprijin substanţial pentru viaţa culturală a minorităţilor naţionale. Acesta este implicat în finanţarea activităţilor de instituţii culturale (teatre, grupuri de arte, muzee, biblioteci, etc), şi în publicarea de ziare şi cărţi în limbile minorităţilor şi de producţie a emisiunilor de radio şi de televiziune în limbile respective. Condiţii favorabile pentru relaţiile internaţionale mai strânse, de asemenea, au fost create.

(A) Teatre: unsprezece în limba maghiară teatre de stat şi departamente, trei în limba germană teatre de stat, un teatru idiş;

(B) Zeci de publicaţii naţionale şi locale în limba maghiară, turcă, germană, rromani, slovacă şi cehă, sârbă, armeană, bulgară, ucraineană şi ruso-lipoveni. Mai mult de 20 de publicaţii în limbile minorităţilor naţionale sunt subvenţionate de către Consiliul Minorităţilor Naţionale;

(C), radio şi televiziune: emisiuni de zi cu zi în emisiunile maghiară şi germană şi săptămânal în alte limbi de pe postul national de radio, precum şi emisiuni pe săptămână de la staţiile locale, de două ori pe săptămână emisiuni în emisiuni maghiară şi germană şi pentru alte minorităţi naţionale (program intitulat Convieôuiri), pe canalele de televiziune naţionale, şi emisiuni de la studiouri locale de televiziune;

(D) publicarea de cărţi de către Editura Kriterion, care este specializată în cărţi de autori din minorităţilor naţionale scrise în limba lor maternă, şi în traduceri ale operelor scrise în limbile minorităţilor, destinate pentru publicul larg românesc.

257. În ultimii ani, Guvernul a acordat o atenţie deosebită la iniţiative şi activităţi al căror principal scop este prevenirea actelor de rasism, discriminare rasială şi xenofobie, astfel încât să se garanteze faptul că tinerii sunt educaţi într-un spirit de deschidere şi toleranţă, difuzarea sigură largă de principiile democraţiei şi a drepturilor omului, şi să promoveze un climat de dialog şi toleranţă între diferitele secţiuni ale societăţii româneşti, inclusiv ale persoanelor care aparţin minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase.

258. O dimensiune a procesului democratic a fost reflectat în pregătirea şi iniţierea unui program amplu de educaţie în domeniul drepturilor omului, adresate atât specialiştilor cât şi a publicului larg. Astfel, fiecare facultate de drept include drepturile omului, ca o componentă fundamentală a formării sale de avocaţi, magistraţi şi funcţionari responsabili pentru asigurarea de aplicare a legilor. Drepturile omului sunt, de asemenea, a predat la Academia de Poliţie (care are statut de universitate) şi la Şcoala Naţională de Administraţie, şi sunt incluse în programa şcolară primară şi secundară, în formă de cursuri de educaţie civică şi drepturile omului.

259. Nevoia de acţiune pentru a se asigura că drepturile omului sunt diseminate pe scară largă şi de a consolida climat de toleranţă în societatea românească a condus la crearea, de către Parlament în 1991, a drepturilor omului Român Institutul, care este un beneficiar al Centrului pentru programul de Drepturile Omului de servicii de consultanţă. O serie de activităţi – cum ar fi seminarii, dezbateri şi publicaţii – au fost organizate cu scopul de a promova respectul pentru drepturile omului şi de toleranţă şi de creşterea gradului de conştientizare a publicului în problemele legate de punerea în aplicare a principiilor drepturilor omului.

260. De asemenea, România participă la eforturile internaţionale de cooperare pentru a identifica cele mai adecvate măsuri de combatere a actelor de rasism, discriminare rasială şi xenofobie. După lansarea, la Strasbourg în decembrie 1994, a Campaniei europene de tineret împotriva rasismului, xenofobiei, anti-semitismului şi intoleranţei – “Toţi diferiţi, toţi egali”, programată să aibă loc în 1995 şi 1996, sub auspiciile Consiliului Europei , un român Fundaţia Naţională pentru a coordona Campania tinerilor, împotriva rasismului, antisemitismului, xenofobiei şi intoleranţei (Fundaţia RAXI) a fost înfiinţat, cu participarea a ONG-urilor interesate, organizaţiile de tineret din toate partidele politice şi instituţiile guvernamentale cu competenţe în lupta împotriva rasismului, antisemitismului, xenofobiei şi discriminării. Fundaţia RAXI a fost foarte activ, organizarea de conferinţe, simpozioane, seminarii şi mese rotunde pe subiecte de mare actualitate precum “Ateliere de pe toleranţă”, “toleranţă în viaţa politică”, şi “Tinerii şi campania împotriva rasismului, anti-semitism , xenofobiei şi intoleranţei “.

261. Ca parte a Campaniei europene de tineret, o “Toleranta, Adevărul şi Săptămâna Speranţa” a avut loc în România de la 9-şaisprezece iulie 1995, un eveniment care a atras aproximativ 2.000 de tineri din România şi din străinătate. Scară de iniţiativă şi o largă publicitate care inconjurat garantat succesul său ca un vehicul pentru promovarea valorilor democratice, dialog şi un spirit de toleranţă.

262. Continuând o cooperare strânsă între Guvernul român şi Consiliul Europei, UNESCO şi Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a dus, printre altele, în organizarea unui seminar international pe toleranţă , în Bucureşti, 23-26 mai 1995, care prevede un forum de discuţie foarte deschisă de importanţa promovării unor atitudini tolerante, în lumea de educaţie, în mass-media şi în rândul autorităţilor locale.

© 1996-2001
Oficiul Naţiunilor Unite Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului

Fourth periodic reports of States parties due in 1994 : Romania. 29.04.1997.
CCPR/C/95/Add.7. (State Party Report)

Convention Abbreviation: CCPR
HUMAN RIGHTS COMMITTEE

CONSIDERATION OF REPORTS SUBMITTED BY STATES PARTIES
UNDER ARTICLE 40 OF THE COVENANTFourth periodic reports of States parties due in 1994AddendumROMANIA 1/ 2/
[26 April 1996]

1/ For the third periodic report submitted by the Romanian Government, see CCPR/C/58/Add.15; for its consideration by the Committee, see the summary records CCPR/C/SR.1284-SR.1286 and Official Records of the General Assembly, Forty-ninth Session, Supplement No. 40 (A/49/40), paras. 132-149.

2/ The information submitted by Romania in accordance with the guidelines concerning the initial part of reports of States parties is contained in the core document (HRI/CORE/1/Add.13/Rev.1).

CONTENTS
Paragraphs

Introduction 1 – 2

I. GENERAL CONSIDERATIONS 3 – 5

II. INFORMATION ON APPLICATION OF ARTICLES 1 to 27 OF THE COVENANT
6 – 262

Article 1 : 6 – 10
Article 2 : 11 – 40
Article 3 : 41 – 50
Article 4 : 51
Article 5 : 52 – 53
Article 6 : 54 – 57
Article 7 : 58 – 65
Article 8 : 66 – 67
Article 9 : 68 – 90
Article 10 : 91 – 105
Article 11 : 106
Article 12 : 107 – 113
Article 13 : 114 – 115
Article 14 : 116 – 184
Article 15 : 185 – 186
Article 16 : 187
Article 17 : 188 – 189
Article 18 : 190 – 192
Article 19 : 193 – 197
Article 20 : 198 – 199
Article 21 : 200 – 206
Article 22 : 207 – 208
Article 23 : 209 – 214
Article 24 : 215 – 221
Article 25 : 222 – 229
Article 26 : 230 – 233
Article 27 : 234 – 262

Introduction

1. The third periodic report of Romania (CCPR/C/58/Add.15), submitted to the Human Rights Committee in 1992, was considered by the Committee in November 1993. Submission of the fourth periodic report, scheduled for the end of 1994, was postponed so as to enable the Romanian authorities to give full coverage therein to the new developments in Romania in the fields of legislation, judicial and institutional practice in the years since the oral presentation of the previous report.

2. The present report has been prepared in accordance with the Guidelines regarding the Form and Contents of Periodic Reports from States Parties (CCPR/C/20/Rev.1) and the General Comments adopted by the Human Rights Committee in accordance with article 40, paragraph 4, of the International Covenant on Civil and Political Rights (CCPR/C/21/Rev.1 and Add. 1-4). Account has also been taken of the recommendations made by the Human Rights Committee following its consideration of the third periodic report.

I. GENERAL CONSIDERATIONS

3. The third periodic report of Romania (CCPR/C/58/Add.15), submitted to the Human Rights Committee in 1992, was supplemented by the core document comprising the first part of the reports of States parties (HRI/CORE/1/Add.13). One of the chapters of that document was devoted to the judicial bodies; however, since the drafting of the core document this area has undergone significant transformations and changes following the adoption of Act No. 92/1992, on the organization of the judicial system (the Organization of Justice Act), Act No. 54/1993, on the organization of military courts and prosecution services, and Act No. 56/1993, on the Supreme Court of Justice. The creation of the new courts, and in particular the re-establishment of the courts of appeal, has necessitated a new division of material and territorial jurisdictions, implemented through the Code of Criminal Procedure (Amendment) Act (Act No. 45/1993) and the Code of Civil Procedure (Amendment) Act (Act No. 59/1993).

4. The new regulations concerning the system of organization and the functioning of the judicial bodies are described in detail in the revised version of the core document (HRI/CORE/1/Add.13/Rev.1), to which the Committee is referred.

5. The second part of the present report describes the legislative changes that took place between the years 1992 and 1995 where they affect the application of the provisions of the Covenant, and, in particular, of article 2, paragraphs 3 (b) and (c) and article 14, paragraphs 1 to 5.

II. INFORMATION ON APPLICATION OF ARTICLES 1 to 27 OF THE INTERNATIONAL COVENANT ON CIVIL AND POLITICAL RIGHTS
Article 1

Paragraph 1

6. The third periodic report of Romania (CCPR/C/58/Add.15) described in detail the constitutional provisions establishing the right of the Romanian people to self-determination.

7. Legislative and presidential elections are held every four years in Romania. The Romanian Parliament consists of two chambers, the Chamber of Deputies and the Senate, elected by Romanian citizens over 18 years of age, by universal, equal, direct, secret and freely expressed vote, pursuant to the terms of the Electoral Act. General elections are also held every four years to establish the local public administrative structures (local councils and mayors), pursuant to the terms of the Electoral Act.

8. The most recent legislative elections took place on 27 September 1992. Subsequently, 13 political parties gained seats in the Romanian Parliament. In the same year local and presidential elections were held in February and September respectively. For more detailed information on this question see the remarks concerning application of article 25 elsewhere in this report.

Paragraphs 2 and 3

9. Regarding the application of article 1, paragraphs 2 and 3, of the Covenant, the principles evoked and comments made when preparing the third periodic report of Romania remain valid. With regard to the General Comments adopted by the Human Rights Committee in April 1989 (CCPR/C/21/Rev.1, General Comment 12 [21]), it should be pointed out that Romania is not exposed to any factors or difficulties preventing it from freely disposing of its natural wealth and resources, in violation of the provisions of article 1, paragraph 2, of the Covenant.

10. In the spirit of its international commitments, Romania recognizes the right of all peoples freely to dispose of their natural wealth and resources, and considers that the exercise of that right entails obligations for each State and for the international community as a whole.

Article 2

Paragraph 1

11. Having regard to the General Comments adopted by the Committee in April and November 1989 (CCPR/C/21/Rev.1 and Add.1), it should be stressed that all Romanian legislation intended to implement the rights recognized by the Covenant is founded on the principle of non-discrimination among and equality of citizens, proclaimed in articles 4 (2) and 16 (1) and (2) of the Romanian Constitution.

12. A comparison of article 2, paragraph 1, of the Covenant with article 4 (2) of the Romanian Constitution reveals only a few insignificant differences between the two texts, concerning the order in which the criteria for non-discrimination are listed in the Covenant, namely: “without distinction of any kind, such as race, colour, sex, language, religion, political or other opinion, national or social origin, property, birth or other status”; whereas the corresponding text in the Romanian Constitution reads: “without any distinction on account of race, nationality, ethnic origin, language, religion, sex, opinion, political allegiance, wealth or social background”.

13. Article 16 of the Constitution proclaims the general principle of equality of rights of citizens, providing a few explanations of how guarantees of the exercise of that right are to be understood. The text provides that “citizens are equal” not only “before the law”, but also “before… public authorities”, “with no discrimination”, but also “with no privileges”. These requirements are reinforced by paragraph 2 of the article, which provides that “no one is above the law”.

14. The principle of equality of citizens’ rights before the public authorities is also applicable to foreign citizens and stateless persons living in Romania, who, under article 18 (1) of the Constitution, “shall enjoy general protection of their person and assets, as guaranteed by the Constitution and other laws”.

15. The exercise of any right may be limited only by statutory provisions consistent with the restrictions considered as admissible in the international texts. Article 49 of the Constitution provides that:

“1. The exercise of certain rights or freedoms may be restricted only by law, and only if absolutely unavoidable, as the case may be, for: the defence of national security, public order, health or morals, of the citizens’ rights and freedoms; as required for conducting a criminal investigation; and for the prevention of the consequences of a natural disaster or particularly severe catastrophe.

2. The restriction shall be in proportion to the situation that determined it and may not be prejudicial to the existence of the respective right or freedom.”

16. The specific circumstances in which the exercise of certain rights and freedoms may be limited are provided for in the Constitution in the following terms:

(a) article 23 (2) allows “search, detainment or arrest of a person […] only in the cases and under the procedure provided by law”;

(b) article 26 (2) recognizes the right of every individual “to determine his own actions, subject to his not thereby infringing the rights and freedoms of others, public order or public morals”;

(c) article 27 (2) specifies the situations in which derogations from the principle of the inviolability of the domicile or residence are permitted;

(d) article 30 (6) provides that “freedom of expression shall not be prejudicial to dignity, honour or privacy of person, or to the right to respect for the individual”, while article 30 (7) prohibits “any defamation of the country and the nation, exhortation to wars of aggression, national, racial, class or religious hatred, incitement to discrimination, territorial separatism or public violence, and obscene conduct contrary to public morals”;

(e) article 31 (3) provides that “the right to information shall not be prejudicial to the protection of the young or to national security”;

(f) article 36 proclaims the right to participate in gatherings, demonstrations and parades, which may be organized and held “only peaceably and without weapons of any kind”;

(g) article 37 (4) prohibits “secret associations”.

All these constitutional restrictions are applicable to Romanian citizens and to any other individual present in the territory of Romania, without any distinction of race, nationality, language, religion, sex, political opinion, etc.

Paragraph 2

17. With respect to the Committee’s recommendation that the reports of States parties should refer to factors and difficulties preventing the exercise of the rights recognized in the Covenant, it can be said that generally speaking the measures taken in Romania in application of the provisions of the Covenant have provided an appropriate legislative framework that enables the competent judicial authorities to ensure that persons whose rights have been violated are again able to enjoy their rights, and that the guilty parties are punished.

18. However, problems have been noted in the process designed to guarantee the civil rights of certain categories of person, particularly as regards the right to property and, more specifically, the question of restitution and compensation claimed by persons whose property (land, buildings etc.) were nationalized or confiscated by the Communist regime. Attempts to regulate the conditions required to re-establish the right to ownership of land and to compensate former owners of buildings have only partially succeeded in dealing with the extremely numerous and varied situations in which owners deprived of their rights over the past fifty years find themselves. Consequently, there is reason to expect that the judicial bodies will be faced with similar difficulties in the future, arising from various individual cases of wrongful application of the law or cases not covered by the provisions of the laws on land and buildings adopted in 1991 and 1995 respectively.

Paragraph 3 (a)

19. The legislative framework established in Romania to ensure effective judicial remedies for any person whose rights and freedoms recognized by the Covenant have been violated, including cases in which the violation was committed by persons acting in an official capacity, was described in the third periodic report of Romania (CCPR/C/58/Add.15).

20. The large number of petitions to the courts or (where appropriate) to the administrative or other authorities empowered to deal with these matters shows that individuals are familiar with their rights and resolved to exercise them, if necessary by means of an effective remedy, to which reference is made in article 2 of the Covenant.

21. The Administrative Litigation Act (Act No. 929/1990) was a response to the need to guarantee access to justice for any person whose rights recognized by the law have been violated by an administrative authority or by persons acting in an official capacity. Over the five years of application of this Act a substantial volume of case law has accumulated, including judicial proceedings brought against decisions and orders by the Prefects, who represent the Government at the level of the country’s 40 departments, and the municipality of Bucharest. Unlawful administrative acts have been annulled by the judicial bodies, thereby restoring the rights of the persons concerned.

22. The practice of the Administrative Litigation Division of the Supreme Court has confirmed most of the decisions delivered by the courts (since 1991) and by the courts of appeal (since 1993), both as regards the annulment of certain administrative acts (Supreme Court, Decisions Nos. 292/1994 and 328/1994) and as regards the irrevocability of certain administrative acts executed (Supreme Court Decision No. 15/1994).

23. The Administrative Litigation Act has also made it possible to carry out a judicial review of orders to suspend some mayors from their duties. In cases where the complaints by the mayors have proved well-founded, the bodies exercising primary jurisdiction have ordered the annulment of the suspension orders, and their decisions have been confirmed by the Supreme Court (Supreme Court, Decision No. 427/1994). Conversely, in cases where the mayor’s complaint has proved ill-founded, the bodies exercising primary jurisdiction and the courts of appeal have upheld the suspension ordered by the Prefect (Supreme Court, Decision No. 208/1994).

Paragraph 3 (b)

24. The Romanian State’s commitment to ensuring that the competent authority provided for by its legal system shall determine the rights of the person availing himself of the judicial remedy is expressed, inter alia, in the provisions of the Administrative Litigation Act. Under the terms of that Act, the fact that an administrative authority fails to reply to a registered petition within 30 days constitutes an unjustified refusal to deal with the matter that is subject of the petition and confers on the person whose rights under the law have been infringed the possibility of bringing the matter before a court. These provisions have had a positive influence on the speed with which measures have been taken to respond to petitions submitted by citizens, and in most cases the responsible authorities are now appointed within the prescribed time limit.

25. Judicial review has also been introduced in connection with the establishment of rights to social security benefits granted by the State, an area in which decisions were hitherto subject only to administrative review by hierarchical procedures. Now, through the courts, it is possible to annul decisions on retirement taken in violation of the rules concerning the duration of a worker’s period of activity, which determines the amount of the social security benefit. The judicial bodies are also empowered to oblige the retirement commissions to recalculate the amount of the retirement benefit, in accordance with the rules of enacted law (Supreme Court Decisions Nos. 351/1994 and 379/1994).

26. The legislature’s interest in developing the possibilities of judicial remedy goes hand in hand with its desire to re-establish the three degrees of jurisdiction that existed in the judicial system prior to 1948. Under the terms of the Organization of Justice Act (Act No. 92/1992), followed by Acts Nos. 45/1993 and 59/1993 modifying and supplementing the Code of Criminal Procedure and the Code of Civil Procedure respectively, concurrently with the re-establishment of the courts of appeal two general remedies have been introduced, namely, appeal, and application for remedy.

27. In order to enable those concerned to avail themselves of the two general remedies, Act No. 59/1993 modifying and supplementing the Code of Criminal Procedure provided that general remedies in the process of being settled at the moment of entry into force of the Act shall be regarded as appeals, so that, once the case has been settled, they may be the subject of an application for remedy, lodged within 15 days of the date of notification.

28. With the same aim in mind, provision was also made for the possibility of considering applications for remedy as appeals, in connection with cases settled by final decisions delivered in the course of the period of one year preceding the adoption of the Act, so as to enable the parties to avail themselves of the second remedy before a higher body. Subsequently that period was extended to the date of entry into force of Act No. 59/1993; that is, to a total of 13 months (from 30 June 1992 to 26 July 1993). In practice, this method of regulating applications for remedy has led to a major advance in judicial supervision at two levels, with, as its corollary, verification and, where appropriate, modification or annulment of the decisions taken by the courts of first instance and the departmental courts in misapplication of the law. This approach was also facilitated by the establishment of an exceptional 60-day time limit for the parties, replacing the ordinary 15-day time limit for filing the application for remedy.

29. Act No. 59/1993 also developed the possibilities of judicial remedy in connection with restoration of the right of ownership of land relinquished to State agricultural cooperatives and agricultural enterprises under the Communist regime. Under the terms of the Land Act (Act No. 18/1991), an initial remedy was provided against decisions of the local committees qualified to decide on petitions for restoration of ownership, in the form of a claim addressed to the departmental committee acting as the higher administrative authority responsible for monitoring application of the Act. This first remedy was backed up by a second, judicial, remedy in the form of a petition lodged with the court of first instance, appealing against the departmental committee’s decision. Act No. 59/1993 also gave the petitioner the right to bring an application for remedy before the court against the decision of the court of first instance.

30. With regard to the matter regulated by the Land Act (Act No. 18/1991), Act No. 59/1993 modifying the Code of Civil Procedure established two exceptions in favour of petitioners. Thus, as an exception to the principle of non-retroactivity of the law, provision was made for the possibility of bringing an application for remedy against any decision delivered by the judges pursuant to Act No. 18/1991 (i.e. within a period of two years); and, as an exception to the ordinary time limit for bringing an application for remedy, a 90-day time limit was established to enable persons who consider that their rights under the Land Act have been violated to bring such an application before the court, against the decision of the court of first instance.

31. In criminal proceedings, the lodging of the appeal as an initial general remedy, pursuant to Act No. 45/1993 modifying the Code of Criminal Procedure, has resulted in broad application of the provisions of that Act, in accordance with the principle of the more favourable law. Consequently, applications for remedy that were in the process of being settled at the moment of entry into force of Act No. 45/1993 were considered as appeals, as provided for by article 361 of the Code, and decisions taken by the courts on appeal could be contested through applications for general remedy in the higher courts. Act No. 45/1993 also established that in the case of judgements to be delivered on applications for reconsideration of the facts or annulment proceedings, the remedies provided for by that Act will be available. All the time limits established for filing applications for general remedy in force on 1 July 1993 were readopted thereafter.

32. Application of the provisions of the two Acts modifying the Code of Civil Procedure and the Code of Criminal Procedure respectively led to a considerable increase in activities during 1993 and 1994, calling for special efforts on the part of judges to ensure that decisions were taken within a reasonable period of time.

33. In connection with application of article 2 of the Covenant, it should also be mentioned that the Supreme Court seeks to ensure full consideration and settlement of any petition submitted to the competent judicial bodies, in the spirit of the requirements of paragraph 3 (b) of that article. In this regard one can cite, first, the settlement of disputes as to jurisdiction between judicial bodies where both refuse jurisdiction, either as regards territorial jurisdiction (between bodies of the same status), or as regards jurisdiction ratione materiae(between courts of first instance, as civil courts of general jurisdiction, and the administrative litigation divisions of the departmental courts).

34. Settlement of disputes as to jurisdiction between judicial bodies and other quasi-judicial organs where both refuse jurisdiction has made it possible to carry out a judicial review of the actions intended to reject the jurisdiction of non-judicial authorities such as the Jurisdictional Board of the Court of Auditors or the trade arbitration body attached to the Chamber of Commerce and Industry.

35. The judgements rendered have made it possible to avoid situations whereby petitions by persons who have complained of violations of rights recognized by law remain unresolved as a result of successive actions to reject jurisdiction. These judgements have obliged the judicial, administrative or other authorities exercising jurisdiction by virtue of domestic legislation to rule on the rights of the persons in question (Supreme Court Decisions Nos. 448/1994 and 116/1995).

36. At the same time, the decisions of the Supreme Court have taken account of the obligation incumbent on the judicial bodies to pronounce on all aspects of the petition, that is, on all the rights claimed by the parties, including those claimed by means of counter-claims. For example, finding that the court of first instance had ruled on an application for divorce filed by the husband but had failed simultaneously to rule on the counter-application by the wife requesting that she be assigned the tenancy agreement – a claim based, inter alia, on the state of invalidity that had arisen in the course of the marriage – the Supreme Court annulled both the decision of the court of first instance and that of the court of appeal, regarding them as fundamentally unlawful. The case was referred back to the court of first instance to be reheard (Supreme Court, Civil Division, Decision No. 2399/1993).

Paragraph 3 (c)

37. With regard to enforcement by the authorities of such remedies when granted, a few examples taken from judicial practice may be pertinent.

38. Mention has already been made, in paragraphs 29 and 30 of this report, of the right of the judicial bodies to review the administrative decisions taken by the committees set up to implement the Land Act. A refusal by the committee to respect the court decision and to issue the legal document required is a situation covered by the Administrative Litigation Act. In ruling on such a case, the court considered that those committees are not “empowered to contest […] the applicability of a judicial decision that has granted the applicants’ petition and established their right to recover the immovable property within the physical limits and site fixed by judicial decision. In not proceeding in this fashion and in touching on the very essence of the law, already established judicially […], the committee exceeded the limits of its jurisdiction and ignored its function, which is limited by law, in violation of the right of petitioners to be issued with the administrative document establishing their right of ownership of the land.” (Decision of the Iaôi court, confirmed by the rejection of the application for remedy by the Iaôi court of appeal, Decision No. 160/1993.)

39. The courts of appeal, which exercise primary jurisdiction over petitions by persons whose rights have been infringed as a result of administrative acts ordered by the departmental Prefects, have found such measures to be unlawful, annulled the decisions and instructed the Prefects to issue new orders consistent with the statutory provisions. Where the Prefects have refused to do so, the Supreme Court has confirmed their obligation to issue new orders respecting the rights of individuals embodied in legislation (Supreme Court, Administrative Litigation Division, Decision No. 292/1994).

40. The same procedure has been followed in cases where, contrary to irrevocable judicial decisions, the administrative authorities, having recognized the right of ownership re-established by the judgement of a court of first instance in civil proceedings, have, instead of assigning the land to the petitioner, decided to assign him shares in a commercial company (Supreme Court, Administrative Litigation Division, Decision No. 482/1994).

Article 3

41. The legislative framework ensuring “the equal right of men and women to the enjoyment of all civil and political rights set forth in the present Covenant” was described in the third periodic report of Romania (paras. 27-30). Bearing in mind the recommendations made by the Committee in its General Comments adopted in April and November 1989 (CCPR/C/21/Rev.1 and Add.1), the present report offers a few examples of judicial measures intended to ensure the exercise by women of their rights in social and family life, on an truly equal footing with men.

42. The courts have sometimes received complaints against decisions to annul work contracts, regarded by the petitioner as intended solely to replace women employees by men. In one such case the court found that the suppression of the petitioner’s job was factitious and that its sole aim was to replace her with another employee whose job had been suppressed. In consequence, the court decided that the female employee should be reinstated and all her rights restored (Ploieôti court of appeal, Decision No. 2186/1994).

43. Judicial practice generally considers work done by women in the home, as well as work done for the sole purpose of educating the children, as one of the criteria for establishing the contribution made by each spouse during the marriage, in the event of divorce and separation of their common property (Supreme Court, Civil Division, Decision No. 907/1993).

44. The same principle of equality with respect to rights and obligations is the basis for the establishment of joint and several liability for debts contracted during the marriage with a view to meeting the ordinary needs of family life. Consequently, regardless of whether the creditor has served the writ on the woman or the man, the spouses will be jointly and severally liable for the repayment of debt contracted during the marriage in order to acquire a home (Ploieôti court of appeal, Decision No. 1937/1994).

45. In view of the recommendations made by the Committee on the occasion of its consideration of the third periodic report of Romania (CCPR/C/58/Add.15) concerning the need for the Government to take positive measures to consolidate women’s role so as to secure their participation in public life and offer them equal opportunities in matters of employment and remuneration, attention should also be drawn to a few significant events that have taken place in recent years in that connection.

46. As active members of society, women participate in every aspect of social life. According to figures from the 1992 census, the participation rate of women in the labour force was then 41.7 per cent, while between 79 and 83 per cent of women aged between 20 and 35 were economically active. Women’s representation in the country’s working population (50.8 per cent in 1992) is still lower than that of men compared with their representation in the country’s population, but it should be noted that a man’s working life is five years longer (the statutory age of employment is from 16 to 54 years of age for women but from 16 to 59 for men).

47. Women make a considerable contribution to certain sectors of the national economy and of social life. For example, in 1993 the majority of persons employed in the tertiary sector were women (51.9 per cent, compared with 39.9 per cent in 1990 and 37.7 per cent in 1985). Some sectors of economic and social life have become perceptibly female-dominated, such as health (78.9 per cent), finance (75 per cent), teaching (73.2 per cent), commerce (68.5 per cent), agriculture (59 per cent) and the magistracy (57.5 per cent). At the same time it is true to say that, in spite of a legislative framework that provides for equal rights for men and women, the latter’s place in society is more vulnerable because of the current economic, social and cultural context. Women are in a position of inferiority in many fields of activity, not only on account of the more substantial contribution they make to family life but also on account of a specific attitude towards them on the part of society as a whole – including some women themselves – which prevents the full exploitation of their potential.

48. That is why, for example, women continue to be under-represented in political life (accounting for 3.7 per cent of Members of Parliament in 1994). They are also more affected by unemployment (in 1994 the unemployment rate was 12.9 per cent for women, compared to 10.9 per cent for men); and their representation in decision-making structures is not proportionate to their overall contribution to the corresponding sectors.

49. Yet women have adapted rapidly to market economy conditions, bringing a considerable contribution to activities in the private sector of the national economy (accounting for 20.2 per cent of the total number of employers, and 19.6 per cent of directors of private companies).

50. In order to promote the advancement of women in decision-making structures, the Government has appointed women Secretaries of State in the Ministries of Justice, Education, and Labour and Social Protection. By its Decision No. 816/1995, it set up a special structure for women’s rights within the Ministry of Labour and Social Protection. A woman Secretary of State heads this department, the tasks of which include studying the most appropriate measures for implementing the principle of equal opportunities for women and men. Women currently occupy seven posts of Secretary of State in the ministries and central administrative authorities, 647 posts of mayor and deputy mayor, and 270 senior official posts in public administration.

Article 4

51. During the reference period Romania has not been faced with a public emergency rendering necessary the adoption of exceptional temporary measures to restrict the exercise of certain rights recognized by the Covenant.

Article 5

Paragraph 1

52. No activity has been engaged in and no act has been performed in Romania by any group or person, based on a misinterpretation of the provisions of the Covenant and aimed at the destruction of any of the rights and freedoms recognized therein or at limiting them to a greater extent than is provided for therein.

Paragraph 2

53. No restriction upon or derogation from the fundamental human rights guaranteed by domestic law or by the international conventions to which Romania is a party has been applied on the pretext that such rights are not recognized by the International Covenant on Civil and Political Rights. The examples taken from judicial practice (see paragraphs 18, 29-30 and 37-40 of this report), concerning the guarantee of an effective remedy in matters of the right to property – a right that is not explicitly provided for in the Covenant, but only indirectly, in the form of a prohibition of any discrimination based on property – bear out this affirmation.

Article 6

54. The previous report of Romania presented the constitutional provisions guaranteeing all persons the right to life and prohibiting the death penalty (CCPR/C/58/Add.15, paras. 46-53). Judicial practice bears witness to judges’ concern to achieve a correct legal characterization of criminal acts that have resulted in a loss of human life, so as to ensure that the penalty is commensurate with the seriousness of the acts and the evidence concerning the intent of the person who has committed the criminal act.

55. Case law has recorded appeals by accused persons convicted of murder or aggravated murder (offences for which the penalties provided for in the Penal Code are 10 to 20 and 15 to 20 years’ imprisonment respectively), requesting the legal characterization of the act to be changed to intentional striking and wounding (an offence for which the Penal Code provides for a shorter sentence of 3 to 10 years’ imprisonment, unless the perpetrator had intended to cause the victim’s death). Such appeals have been rejected whenever the court has found that there was manifest intent on the part of the perpetrator to cause the victim’s death by blows administered with great force and with objects likely to cause death (Iaôi court of appeal, Judgements in Penal Proceedings Nos. 2/1993 and 15/1993).

56. Similar situations have been brought to light by appeals in which the accused, convicted of attempted murder, have requested the characterization of the act committed to be changed to violation of the person. In cases where, after examining the evidence, the courts ascertained that the victims had been struck about the head or chest with an axe and that there had been intent to cause death, although death had in fact not resulted, owing to circumstances independent of the will of the accused (the victim having managed to defend himself), the appeal was rejected and the initial legal characterization maintained (Braôov court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 6/1994, Iaôi court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 11/1993).

57. In the period following the publication of a decree-law in December 1989 decriminalizing illicit abortion, judicial practice recorded cases of acquittal on appeal (of persons convicted before the publication of the decree-law), in which no account was taken of the fact that the abortion, performed in back-street conditions, had caused the woman’s death. The Supreme Court found that the decriminalization of illicit abortion might justify the acquittal of the accused on that count alone, but not on the count of homicide -albeit unintentional – of the woman, not even the most rudimentary measures having been taken to prevent infection. Consequently, the Supreme Court changed the legal characterization to one of unintentional homicide, and the accused was sentenced to imprisonment and obliged to pay compensation to the victim’s family (Supreme Court, Criminal Division, Decision No. 89/1993).

Article 7

58. In the light of the General Comments adopted by the Committee in April 1989 (CCPR/C/21/Rev.1), the information provided in the previous report of Romania concerning the prohibition against torture and inhuman or degrading treatment requires updating, particularly as regards the following points:

(a) investigation of allegations of ill-treatment by police or prison staff of persons detained or arrested falls within the jurisdiction of the military prosecution services;

(b) persons found guilty of ill-treatment have been suspended from their duties and committed for trial before the military courts;

(c) presumed victims have access to judicial remedies, including the right of appeal regarding the penal aspect of the proceedings, and are also entitled to damages for material and moral injuries sustained;

(d) incommunicado detention is prohibited. Detention is permitted only in places of detention officially established for the implementation of pre-trial detention and the execution of custodial penalties;

(e) the family of the person arrested must be informed of the arrest and has the right to contact the person arrested; the latter also has the right to contact a legal representative (chosen by himself or officially appointed) and to consult a doctor if he is unwell;

(f) all places of detention are provided with registers, which may be consulted by members of the family and other persons;

(g) the prohibition against torture and other inhuman or degrading treatment or punishment, as provided for in the Romanian Constitution (article 22 (2)) and the Code of Criminal Procedure (article 5 (1)), also covers persons undergoing criminal prosecution and trial, persons sentenced to imprisonment serving their sentence in a prison, minors interned in re-education centres, and persons compulsorily detained in medical institutions.

59. There are no express provisions invalidating an acknowledgement of the act or other testimony obtained in violation of the aforementioned statutory provisions and of article 7 of the Covenant. In the event that the accused or the witness retracts statements made during the criminal proceedings and affirms that they were obtained under duress or by threats, judicial practice reveals that the initial statements are used only if, corroborating other evidence taken during the court investigation, they provide indications of the way in which the act which is the subject of the trial was committed.

60. The questions put by the Committee during its consideration of the third periodic report of Romania concerning the application of article 7 of the Covenant also call for a few clarifications:

(a) with regard to the victims of the demonstrations that took place in front of the government buildings in September 1991 (when special ammunition available to the Civil Guard and Security Service was used), the case brought against two officers of the Service by the Military Prosecution Service is currently being tried. One of the two officers is accused of homicide, and the other of failing to report the offence;

(b) on 4 June 1993, in Case No. 1472/P of the Bucharest Military Prosecution Service, a police officer and two non-commissioned police officers were sent for trial and placed in pre-trial detention on a charge of committing acts of torture. In 1994, 47 police officers and non-commissioned police officers were brought before the courts for misconduct and engaging in irregular interrogation procedures.

(c) during 1995 the military courts passed prison sentences on eight former policemen and police officers found guilty of misconduct towards persons they had arrested in the course of their duties. Twenty-six other policemen and police officers accused of engaging in irregular interrogation procedures and ill-treating persons detained or arrested are currently undergoing trial.

61. The present information also concerns the question raised by the Committee after its consideration of the third periodic report of Romania, concerning the discrepancy between the number of complaints of police abuses and the number of cases investigated and tried. This discrepancy, which was quite marked in the years 1989 to 1992, was due to the length of the criminal proceedings, which were very often protracted as a result of the setting aside by the Procurator-General of decisions not to send cases for trial taken by the subordinate military prosecution services.

62. With regard to the recommendation by the Committee that there should be greater monitoring of the police and that education and training programmes for the police should be implemented, it should be mentioned that between 1993 and 1995 the Romanian Committee for Human Rights and Humanitarian Law, a body set up within the Ministry of the Interior’s Inspectorate-General of Police, organized a number of activities to enable police personnel to become more familiar with the system for protection of human rights. These activities were intended to give police officers a clear picture of the main international and domestic human rights norms, and, in particular, of the provisions contained in the Universal Declaration of Human Rights, the European Convention on Human Rights and the International Covenant on Civil and Political Rights. With the same aim in mind, the Inspectorate-General of Police pursued training activities in collaboration with the various non-governmental organizations (NGOs) active in the field of human rights protection, organizing seminars and round-table conferences in various towns in Romania, which were attended by police from all units.

63. Similar activities also took place in the context of the programme of advisory services and technical cooperation set up by the Romanian Government and the Centre for Human Rights for the period 1991-1994. Training courses on such topics as “The Administration of Criminal Justice”, “Human Rights in the Administration of Justice” and “Human Rights and State Organs” were held between 1992 and 1994, and participants included international experts, members of the national police force, representatives of Romanian prison and military establishments and education officers from the police schools, the Police Academy and the Military Academy.

64. In criminal matters, the case law of certain courts of general jurisdiction is also relevant to application of the provisions of article 7 of the Covenant. For instance, in proceedings brought for the summary offence of insulting an official, in which two policemen brought criminal indemnification proceedings, the court of first instance decided to acquit the accused, on the grounds that the policemen had exceeded their powers, thereby provoking the accused’s violent reaction. The decision of the court exercising primary jurisdiction was upheld by the courts that heard the appeal and the application for remedy brought by the Prosecution Service (Constanôa court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 24/1994).

65. The efforts being made to apply the provisions of article 7 of the Covenant and of national legislation will be continued until such time as all violations reported are seriously investigated as a matter of course, the acts are accorded a legal characterization commensurate with their gravity, and victims receive appropriate compensation.

Article 8

66. The constitutional provisions prohibiting forced or compulsory labour were described in the third periodic report of Romania (CCPR/C/58/Add.15). Taking those provisions as its starting point, Romania is currently in the process of ratifying International Labour Organization (ILO) Convention No. 105, 1957, concerning the Abolition of Forced Labour, the only basic ILO Convention it has not yet ratified.

67. With regard to application of the provisions of article 8 of the Covenant, the only relevant aspect of judicial practice to be noted concerns the situation referred to in paragraph 3 (c) of that article. The courts have decided that, given that military service cannot be regarded as forced or compulsory labour, no one may be obliged to perform military service before the minimum age of 20 established in article 52 of the Constitution. In one such situation, the military court and military court of appeal having failed to notice that at the time he was called up for military service the accused was only 19 years old, and having sentenced him to a custodial penalty for refusing call-up – an offence under the Penal Code – the Supreme Court quashed the initial decisions and acquitted the accused (Supreme Court, Military Division, Decision No. 14/1994).

Article 9

Paragraph 1

68. With regard to the provision of article 9, paragraph 1, of the Covenant, whereby “no one shall be deprived of his liberty except on such grounds and in accordance with such procedure as are established by law”, mention should be made of the narrow interpretation applied in recent years by the judicial bodies – especially the courts of appeal – to the provisions of domestic law relating to the conditions determining pre-trial detention or its prolongation.

69. In the interests of a clear and logical presentation of the facts, a few examples of the reasons cited for judicial decisions may be given:

(a) “Detention may be the consequence of the existence of evidence of guilt, but it cannot constitute a means of facilitating the demonstration of guilt, as was the case in the past, when some criminal prosecution organs had excessive and even improper recourse to detention, sometimes with the purpose of facilitating the gathering of evidence of guilt, a practice that is totally inadmissible. […] The general rule must be to carry out an investigation and to try the accused while he is still at liberty. […] Pre-trial detention must not deprive a person of the right to presumption of innocence; there can thus be no doubt that such deprivation of liberty is an exceptional measure.” (Braôov court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 172/1994.)

(b) “As presented in the court’s conclusions, the reason cited concerning the need to obtain a graphologist’s report cannot justify the prolongation of pre-trial detention.” (Constanôa court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 42/1994.)

(c) “Whether through reflex or routine – a reaction unrelated to the exigencies of the rule of law – arrest and detention warrants generally cite as grounds for the arrest the penalty of more than two years’ imprisonment with which the act is punishable and the danger arising from the intrinsic seriousness of the offence. However, as conceived by the Romanian legislature, the danger that the accused’s release might pose to public order is not to be confused with the social threat posed by the offence of which he has been accused. In order to assess whether his release or the revocation of the pre-trial detention measure represents a danger to public order, it is essential to examine the personal data relating to the accused.” (Braôov court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 42/1994.)

70. Before the expiry of the period of pre-trial detention decided on by the prosecutor, he may request the judicial body to prolong the detention. “But the prosecutor is not obliged to regard that course of action as the only preventive measure applicable. He may also have recourse to another measure that obliges the person charged or committed for trial not to leave his place of residence.” (Constanôa court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 228/1994.)

Paragraph 2

71. Pre-trial detention of the accused for a period not exceeding five days, or for a period not exceeding one month following his committal for trial, must be substantiated in a detention order issued by the prosecutor.

72. The arrest and detention warrant is issued in two copies, one of which is handed to the accused; it specifies the act that is the subject of the accusation and the characterization of the offence. Where it has been decided to arrest the accused, the warrant also states the specific reasons that render the arrest necessary, the legal characterization of the act and the penalty fixed by law (Code of Criminal Procedure, arts. 146, 147 and 151).

Paragraph 3

73. The accused may be arrested only after questioning by the prosecutor (or examination by the court, if the decision to arrest him is taken during the trial). In the event that his whereabouts are unknown or that he is abroad or eluding prosecution or trial, his arrest may nevertheless be ordered. The accused will be interrogated immediately after his arrest or after his appearance before the criminal prosecution body (Code of Criminal Procedure, art. 150).

74. In accordance with the amendments made to the Code of Criminal Procedure in 1990 (under Act No. 32), the right to a defence is guaranteed throughout the criminal proceedings (art. 6). Consequently, the prosecutor is obliged to ensure that counsel for the defence is present during interrogation of the person charged or committed for trial and to make mention of the fact on every statement made. If the person arrested does not have a legal representative of his own choosing, counsel will be appointed for him by the prosecutor (art. 171).

75. Application of these mandatory provisions is guaranteed; failure to observe them will render null absolutely statements made by the person arrested without the prior advice of counsel of his choosing or without the appointment and prior advice of assigned counsel. The nullity may not be revoked and may be invoked at any stage of the proceedings, including the appeal stage.

76. In an appeal lodged by the Prosecution Service against the decision to convict the accused to 12 years’ imprisonment for homicide, among the reasons that prompted the lodging of the appeal was the nullity of the statement made by the accused before the prosecutor, which did not comply with the legal requirements. That argument was judged to be well-founded, the statement in question being deemed to be null and void. Consequently the court of appeal decided to refer the case back in order for the prosecution proceedings to be completed in compliance with the conditions required by law (Iaôi court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 13/1994).

77. As detention of persons undergoing prosecution must not be the general rule, but only a measure justifiable in exceptional circumstances, the practice of the courts of appeal is to annul the decisions of lower courts that are too ready to admit requests for prolongation of preventive detention submitted by the prosecutors on the grounds that the accused has committed an offence punishable by more than two years’ imprisonment and that his release would represent a threat to public order (art. 148 (b) of the Code of Criminal Procedure).

78. These two conditions are concurrent, and the court is obliged to analyse them attentively and separately. “The idea that, whenever the penalty provided for by law is imprisonment for a period of more than two years, there is always an implicit and actual threat to public order, is fairly widespread. But it is profoundly mistaken.” (Braôov court of appeal, Law Reports and Commentaries, 1995, p. 102).

79. Another important aspect of the courts’ concern to secure correct interpretation of the provisions of domestic legislation and of international conventions is the procedure for provisional release, either under court supervision or against a security. It is the responsibility of the prosecutor to deal with the application for provisional release submitted by the accused during the criminal proceedings. In accordance with the Code of Criminal Procedure the application shall be considered as a matter of urgency and a decision taken after the questioning of the accused, who shall be assisted by his lawyer (art. 1608). Should the prosecutor order the application to be rejected, the accused may lodge a new application with the court exercising primary jurisdiction. That court will take a decision thereon after hearing the accused and counsel’s conclusions (arts. 1609 and 1608). “Transformation of the obligation to hear the accused into an examination of the accused is an unlawful procedure, the court being seized solely to consider the lawfulness of the order to reject his application for provisional release.” (Braôov court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 2/1993.)

80. Judicial decisions concerning provisional release generally invoke the provisions of the Code of Criminal Procedure, whereby “at any point in the criminal proceedings an arrested accused person may request his provisional release, under court supervision or against a security” (art. 1601). Some courts have concluded that these provisions, which appear to embody the idea of the right of the person arrested to be provisionally released, must be interpreted in accordance with article 23 (7) of the Constitution, which provides that “a person under pre-trial detention has the right to apply for provisional release, under court supervision or against a security.” Consequently, “if the court finds that the conditions expressly laid down in articles 1602 and 1604 of the Code of Criminal Procedure are fulfilled, it is obliged to admit the application for provisional release.” (Braôov court of appeal, Law Reports and Commentaries, p. 101).

81. Rejection of the application for provisional release under court supervision on the grounds that it “would not be desirable in view of the high degree of social risk attaching to the offence committed” contradicts the specific conditions established by law. “Moreover, desirability – as a legal condition – is a concept that is not embodied in our criminal legislation. Any assessment of desirability opens up the way to arbitrariness, which is totally inadmissible in a State in which the rule of law prevails.” (Braôov court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 89/1995.)

82. According to another decision, “by simply affirming that release of the accused endangers public order, without specifying in what manner it might be jeopardized, the court violated the obligation to give reasons for its decision, set forth in article 23 (4) of the Constitution, under the terms of which, as to the lawfulness of the arrest, the judge is obliged to hand down a judgement setting forth the reasons therefor.” The court of appeal also found that the court had not taken into consideration article 20 of the Constitution, whereby “the constitutional provisions concerning the rights and freedoms of citizens shall be interpreted and applied in accordance with the Universal Declaration of Human Rights…”; citing thereafter article 9 of that instrument, which provides that “no one shall be subjected to arbitrary arrest, detention or exile.” Concluding that only an enumeration of reasons based on a meticulous examination of the personal data relating to the accused can eliminate the risk of delivering a hasty and arbitrary judgement, the court of appeal admitted the application for remedy, set aside the court’s decision and ordered the release of the accused (Constanôa court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 23/1993).

83. If, after being provisionally released against security, the accused is tried and either fined, given a suspended custodial sentence or sentenced to perform community service, the conditional aspect of his release ceases to be justified. Thus, concurrently with the pronouncement of sentence, the court is obliged to order the cessation of the state of provisional release and the return of the security (Supreme Court of Justice, Criminal Division, Decision No. 482/1994).

Paragraph 4

84. The right of the person charged and of the person committed for trial to appeal to the court against the pre-trial detention order or order not to leave the area issued by the prosecutor was introduced into the Code of Criminal Procedure (art. 1401) by Act No. 32/1990. The appeal must be submitted to the court, together with the file, within 24 hours. The detainee must be brought before the court and must be assisted by his lawyer. After hearing the detainee, the court is obliged to rule, on the same day, as to the lawfulness of the measure.

85. Where the court admits the request, ordering the revocation of the pre-trial detention measure, the prosecutor may lodge an appeal under article 141 of the Code of Criminal Procedure, which provides that “the preliminary order pronounced at first instance, ordering the initiation, revocation, substitution or cessation of a pre-trial detention measure, may be the subject of a separate appeal, lodged by the prosecutor or by the accused. The time limit shall be three days from the pronouncement of the judgement, for those present, or from the communication thereof, for those absent.”

86. The opposite situation, in which the court has rejected the request and maintained the detention measure, is not mentioned in the enumeration contained in article 141 of the Code of Criminal Procedure. Taking into consideration the strict interpretation applied to these provisions (as an exception to the rule whereby preliminary orders may be disputed only on the merits), applications by the accused are generally rejected as inadmissible. Conflicting decisions have sometimes been reached, as in one case in which there were two accused, where the appeal by the prosecutor against the order revoking the pre-trial detention of one of the accused was declared admissible (under article 141, cited above), whereas the appeal by the other accused, whose request for revocation of the detention measure had been rejected in the same order, was declared inadmissible (Supreme Court of Justice, Criminal Division, Decision No. 921/1995).

87. Recent case law has also recorded separate opinions of some judges who regard as unacceptable any solution that might violate the principle of symmetry of rights between the parties, enabling the prosecutor immediately and separately to dispute the order to revoke the detention, whereas the accused is obliged to wait for the decision of the court with original jurisdiction before being able to challenge the order rejecting his request for revocation of pre-trial detention.

88. Taking as their starting point the principle of the equivalence of the rights of prosecutor and accused in the exercise of judicial remedies, and bearing in mind the non-discriminatory character of all other statutory provisions in matters of remedies, some judges consider that “a strict interpretation of the law necessitates a rational and systematic interpretation of the text that rules out the placing of excessive emphasis on the grammatical element”. Thereafter, it is concluded that in the absence of an express and univocal provision in article 141, the accused may immediately and separately dispute the preliminary order rejecting his request for revocation of the pre-trial detention measure (separate opinion on the occasion of the Decision of the Braôov court of appeal No. 77/1994, which, by a majority decision, rejected the application for remedy by the accused as inadmissible.

Paragraph 5

89. Under article 504 of the Code of Criminal Procedure, the person arrested has a right to compensation from the State for the harm suffered if criminal proceedings against him were subsequently dropped or if he was acquitted because he “had not committed the act of which he stood accused or that act had not been committed”. Given that the chapter of the Penal Code relating to compensation contains no reference to the means of establishing the amount of the damages, the Supreme Court of Justice considers that they shall be determined with reference to the principles set forth in the Civil Code. Accordingly, damages awarded for harm suffered would represent “fair and full compensation for the actual loss and for the profit forgone by the person unjustly arrested”. In other words, the wage of which the applicant has been deprived during his detention will be adjusted to take account of inflation (Supreme Court of Justice, Civil Division, Decision No. 552/1995).

90. Full compensation for the damage caused to the person unjustly arrested “must cover the material damage, and also the moral damage, albeit with no obligation to observe any proportion between the two forms of damage.”

Article 10

Paragraph 1

91. The right of all persons deprived of their liberty to be treated with humanity and with respect for the inherent dignity of the human person, recognized by the Covenant, is also guaranteed by the Romanian Code of Criminal Procedure (art. 51). In providing for detention and the obligation not to leave the locality as alternative measures, the Code adds that with a view to adopting the most appropriate measure, account must also be taken of “the state of health, age, personal history and other information concerning the person against which it is directed” (art. 136). On the expiry of the period of validity of the warrant, the prosecutor may again choose between two possibilities: either to request the court to prolong the pre-trial detention, or else to oblige the accused not to leave the locality, for a maximum period of 30 days (art. 145).

92. When at the time of the arrest the person arrested is responsible for a minor, for a person placed under interdiction, or for a person who, because of age, illness or other circumstances is in need of assistance, the judicial organ that has ordered the arrest is obliged to draw the situation to the attention of the body competent to take the necessary protection measures (art. 161).

93. If the person sentenced to a custodial penalty suffers from an illness making it impossible for him to serve the sentence, if a female convicted is pregnant or has a child under one year old or if, because of special circumstances, execution of the sentence would have serious consequences for the person convicted or for his or her family, the court may decide to defer it.

94. For reasons of illness, also relating to the convicted person’s age, the court may also order suspension of execution of the sentence. Such cases can be found fairly frequently in judicial practice. For example, considering that neither the court exercising primary jurisdiction nor the court of appeal had taken the necessary steps to determine whether the illness from which the convicted person suffered could be treated in the prison medical system, or whether it required suspension of execution of the sentence and hospitalization in a specialized establishment, the Supreme Court admitted the application for remedy and sent the case back to the court exercising primary jurisdiction for retrial following a further medical examination (Supreme Court of Justice, Criminal Division, Decision No. 968/1995).

Paragraph 2

95. The separation of unconvicted and convicted persons calls for fairly large specialized institutions of a kind which it has not yet been possible to provide in Romania. However, overcrowding in prisons and the practical problems of ensuring speedy trial of unconvicted persons have had a positive influence on judicial practice, by obliging judges to examine carefully every request for prolongation of pre-trial detention. A reduction in the duration of detention and the continuation of criminal proceedings against the accused after his release are all the more necessary in that it is impossible to ensure compliance with the minimum permitted space-to-detainee ratio in all prisons.

96. It should be explained that the 31,000 prison places in Romania are occupied by 45,000 detainees, with an occupancy rate of about 150 per cent in 1995. Jilava prison, for example, has 1,500 places, with about 2,000 bunk beds, usually occupied by 3,400 detainees.

97. The separation of accused juvenile persons from adults and their speedy adjudication, in accordance with the provisions of paragraph 2 (b) of article 10, are intended to reduce the undesirable effects of deprivation of liberty on young people, whose characters are still in the process of being formed. The need to individualize and adapt penal proceedings against minors to take specific account of their age is borne in mind by the courts in general and by the courts of appeal in particular. The theory that harsher measures would be more educationally efficacious than leniency is rejected in favour of prosecution and trial of minors while still at liberty, followed by confinement in re-education centres or suspended custodial sentences, as appropriate (Braôov court of appeal, Law Reports and Commentaries, 1995, p. 70).

98. The case of two 16-year-old minors held in pre-trial detention for more than a year was considered by the court of appeal as “a profoundly negative reflection on judicial activity, [a case] totally exceptional, demanding a rational and equitable solution”. The court went on to find that confinement in a re-education centre until the age of majority (that is, for approximately one further year) was no longer justified, being inequitable in view of the length of time the two minors had already spent in detention. Consequently, the court deducted the duration of the detention from that of their potential confinement in a re-education centre, ordering their immediate release (Braôov court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 99/1995).

Paragraph 3

99. The prisons system, which is essentially intended to re-educate convicted persons and rehabilitate them socially after they have served their sentence, has been considerably improved through the establishment and observance of a clear methodology for the organization of detainees’ lives and activities. The international standards relating to the prisons system have been published in brochures and distributed in all places of detention; they are discussed with detainees, particularly with recent arrivals, to enable them to adapt better to the rigours of prison detention.

100. In order to provide better guidance to staff, each year the Directorate-General of Prisons attached to the Ministry of Justice draws up a thematic list of activities designed to make detainees aware of the seriousness of the acts they have committed and of the need to improve their conduct. The period of detention is used to raise detainees’ levels of education, vocational qualifications and general knowledge – including a knowledge of legislation, national history, popular culture, and of Romanian and foreign nationals who have contributed to the development of world culture; and also to provide moral and religious education, having regard to their respective beliefs.

101. In some prisons the necessary conditions have been created to enable artistically gifted detainees to produce paintings, sculpture and craft work; they put on exhibitions and perform plays, sometimes before an invited family audience, or even – via television – one made up of members of the public. Participation by detainees in the preparation of periodicals, newspapers and radio broadcasts, and use of prison libraries (expanded to 20,000 volumes in 1995), have a positive effect, developing detainees’ awareness of their abilities. However, the availability of audio-visual resources in prisons continues to be inadequate. Even library stocks are low, as the Communist regime made no attempt to invest in this area during its last 25 years in power. Sports grounds have been constructed in most prisons; where there are none, detainees perform physical training exercises in the exercise yards.

102. Within the prisons system, rewards for good conduct are increasingly preferred to disciplinary sanctions. Between 8,000 and 9,000 disciplinary sanctions are imposed annually, compared to between 50,000 and 60,000 rewards, such as visits by the family on traditional holidays or in order to deal with personal problems, entitlement to receive additional visits and correspondence, etc.

103. In 1994, the committees empowered to make recommendations for conditional release looked into the situation of more than 35,000 detainees and recommended the release of some 26,000 convicted persons; in 97.2 per cent of cases the recommendations were approved by the courts.

104. As for procedures for complaints, detainees may submit oral reports or written complaints setting out personal claims. Complaints addressed to international organizations are transmitted via the Directorate-General of Prisons. In 1995 there were 321 protests involving hunger strikes – 258 of them relating to the length of the sentence, 3O to rejection of requests for transfer to another prison, 10 to rejection of an application for conditional release, 17 for reasons relating to the detention regime, and 6 for medical reasons.

105. The Directorate-General of Prisons’ medical network comprises a hospital with 10 specialized sections at Jilava prison near Bucharest; two hospital units at Poarta Alba and Colibaôi prisons; 34 medical consulting rooms; 30 stomatology clinics; 12 technical dental laboratories; and a service to coordinate periodic prophylactic medical monitoring and provide health education.

Article 11

106. Inability to fulfil a contractual obligation does not constitute grounds for imprisonment in Romania.

Article 12

Paragraph 1

107. The right of persons lawfully within the territory of Romania to liberty of movement and freedom to choose their residence is guaranteed by article 25 of the 1991 Constitution. However, the pre-1989 legislation contained a provision under which any tenant absenting himself from his domicile for more than six months lost the right to use his home through non-utilization. The judicial bodies empowered to deliver decisions on eviction orders carried out pursuant to that provision rejected the applications, considering that by virtue of the constitutional right to liberty of movement and of the right freely to establish one’s domicile or residence in any locality in Romania, the tenant retains his right to the home throughout the entire period of the tenancy agreement (Iaôi court of appeal, Civil Decision No. 35/1993).

Paragraph 2

108. The statutory framework regulating the right of any person to leave his own country was described in the previous periodic report of Romania (CCPR/C/58/Add.15). The measures taken after 1989 to guarantee Romanian citizens effective enjoyment of the right to liberty of movement led to a constant and very considerable flow of citizens travelling abroad as tourists, on business, or even to establish their domicile there.

109. Between 1990 and 1994, 7,685,544 tourist passports were issued to Romanian citizens: 3,635,333 in 1990; 2,021,706 in 1991; 851,196 in 1992; 475,988 in 1993; and 301,321 in 1994. In 1995, after the installation of the computerized system, 973,026 new passports were issued to Romanian citizens. The statistical data provided by the border control services are also revealing: 10,905,000 departures abroad by Romanian citizens in 1992; 10,757,000 in 1993; 10,105,000 in 1994; and 11,566,897 in 1995. Generally speaking, in recent years there has also been a perceptible fall in the number of Romanian citizens taking steps to establish their domicile abroad. In 1990, 115,550 passports were issued for that purpose; in 1991, 28,550; in 1992, 14,270; in 1993, 9,421; in 1994, 9,572; and in 1995, 23,050. The same general trend is reflected in the figures for the number of persons who have actually left the country to establish their domicile elsewhere in recent years: 96,929 in 1990; 44,160 in 1991; 31,152 in 1992; 18,446 in 1993; 17,146 in 1994; and 10,452 in 1995.

110. As regards exercise of the right to possess housing by Romanian citizens who have gone abroad, the principle set forth in paragraph 107 is applied. Even if the duration of establishment abroad is longer than six months (the period provided for in the regulations still in force in housing matters), as a Romanian citizen the tenant retains the right to return to his country, thereby retaining his right of tenancy (Braôov court of appeal, Civil Decision No. 406/1994).

Paragraph 3

111. Measures going beyond the statutory framework concerning permissible restrictions on the right to liberty of movement are sanctioned by the judicial review bodies – for example, by revocation of the order prohibiting a person from remaining in a specific locality, when that measure does not reflect a narrow interpretation of the provisions of the law. The Penal Code regulates local expulsion orders as a social protection measure that may be ordered on sentencing when “the person in question had previously been sentenced for other offences to a custodial penalty of at least one year, and if the court considers that his presence in the locality where the offence was committed, or in other localities, constitutes a serious threat to society” (art. 116).

112. When ordering the social protection measure, the court must take account of situations that may render its implementation impossible; for instance, when no sentence is passed in respect of an act brought to trial (art. 111 of the Penal Code). Omitting to apply that provision, the court exercising primary jurisdiction, after ordering the criminal proceedings to be halted following the amnesty declared in respect of the offence of fraud for which the accused had been committed for trial, invoked article 116 of the Penal Code, prohibiting an accused person from remaining in the capital for the next five years. The court of appeal found that provision had been applied in violation of the statutory framework concerning the imposition of certain restrictions on the principle of liberty of movement and, consequently, annulled the local expulsion order (Supreme Court of Justice, Criminal Division, Decision No. 1678/1990).

Paragraph 4

113. As regards the right of persons to enter their own country, it should be mentioned that between the democratic transformations of 1989 and the end of 1995, 14,356 persons regained their Romanian citizenship. At the same time, 21,167 Romanian citizens who had left the country returned to it.

Article 13

114. The provision contained in article 19 (3) of the 1991 Constitution, whereby expulsion may be decided on solely by the judicial body, confers on the person concerned the possibility of submitting the arguments against his expulsion, as provided for in article 13 of the Covenant. Regulated by the Penal Code as a social protection measure, expulsion may be ordered only against an alien or stateless person who has committed an offence, the aim of the measure being to eliminate the danger he represents and to prevent other offences from being committed in the territory of Romania (arts. 111 and 112). The person concerned may avail himself of the legal remedies in order to appeal against the judicial decision to expel him.

115. Article 117 of the Penal Code was supplemented following Romania’s accession to the Convention against Torture and Other Cruel, Inhuman or Degrading Treatment or Punishment, by Act No. 20/1990, which provides that the citizens of other States or stateless persons “may not be expelled if there are serious reasons for believing that they would be in danger of being tortured in the State to which they would be sent”.

Article 14

Paragraph 1

116. The third report (CCPR/C/58/Add.15), submitted in 1992, gave extensive details of the constitutional provisions and legislative guarantees introduced after 1989 to ensure equality before the courts and tribunals and the exercise of the right to a fair and public hearing by a competent, independent and impartial tribunal.

117. The Organization of Justice Act (Act No. 92/1992) was adopted after the preparation of the third periodic report. Its provisions are based on the fundamental principle of the functioning of the powers in a democratic society. “The Judicial Power shall be separate from the other Powers of the State, having its own attributions which shall be exercised by the judicial bodies and the Prosecutor’s Department, in accordance with the principles and provisions laid down in the Constitution and other domestic legislation” (art. 1). The judicial system consists of the courts of first instance, the departmental courts, the courts of appeal and the Supreme Court of Justice (art. 10), together with the military courts, which are organized under a special act (Act No. 56/1993).

118. The requirements formulated in article 14, paragraph 1, of the Covenant are to be found in the Organization of Justice Act (Act No. 92/1992), the provisions of which will be cited in the order in which they appear in the Covenant, the first being that “all persons shall be equal before the courts and tribunals”. In this regard, the Act provides that “Justice shall be accomplished in an equal manner for all, without any distinction on account of race, nationality, ethnic origin, language, religion, sex, opinion, political allegiance, wealth or social background.” (art. 4).

119. Free access to justice and the right of any person to apply to a court that will determine his rights and obligations in a suit at law are regulated by the following provisions: “The judicial bodies shall accomplish justice with a view to defending and realizing the fundamental rights and freedoms of citizens, as well as the other legitimate rights and interests brought before their jurisdiction. The courts shall hear all proceedings concerning civil, commercial, labour, family, administrative and criminal judicial relations and any other matter jurisdiction over which is not otherwise established by law.” (art. 2).

120. The right of any person to have his case heard by a competent tribunal established by law is at the basis of the criteria for jurisdiction regulated by Act No. 92/1992. Ordinary jurisdiction, as the body exercising primary jurisdiction, lies with the judges, except in the case of proceedings primary jurisdiction over which is expressly specified as falling to the departmental courts (art. 25) or to the courts of appeal (art. 28).

121. The categories of proceedings and petitions over which each of these courts exercises primary jurisdiction are enumerated in detail in the Code of Civil Procedure (arts. 1-3) and in the Code of Criminal Procedure (arts. 25, 27 and 281). The Code of Criminal Procedure also regulates the material jurisdiction of the military courts and of the Military Court of Appeal (arts. 26, 28 and 282).

122. The territorial jurisdiction established by the Organization of Justice Act (No. 92/1992) is based on the administrative division of the country into 40 departments, together with the capital (the Municipality of Bucharest). In each department there are between three and five courts of first instance; and in the capital, six courts of first instance, one for each sector. The departmental courts, of which there are 41, operate in the chief towns of each department and in the national capital. The area of jurisdiction of each of the 15 courts of appeal covers between two and four departmental courts, except for the Bucharest court of appeal, which covers five.

123. The Organization of Justice Act embodies the principle of a public and oral hearing (arts. 5, 6 and 9) and the right of the parties to be represented or assisted by defence counsel (art. 7). One of the requests made by the Human Rights Committee at its consideration of the previous report of Romania concerned clarification of the circumstances which might justify the holding of the trial in camera in order to protect “certain State interests”. It is for the court to assess whether the Prosecution Service’s request is justified, on the basis of the arguments invoked to support the affirmation that a public trial “might damage the interests of the State” (Code of Criminal Procedure, art. 290, para. 2).

124. “The announcement that the session shall be held in secrecy is made in public session, after the parties present, as well as the prosecutor participating in the trial, have been heard.” “While the session is held in camera, only the parties to the proceedings, their representatives, defence counsel and the other persons summoned to appear by the court in the interests of the case shall be admitted into the courtroom.” (Code of Criminal Procedure, art. 290, paras. 3 and 4). Such a case is currently being heard by the Bucharest court of appeal: the accused (a former State Secretary in the Ministry of Industry) is charged with having committed treason by passing secret State documents concerning Romania’s natural resources of gold, silver, copper, zinc and lead to citizens of other countries in return for payment. Given that a public discussion of the problems relating to the content of the various documents would have led to a violation of the obligation to respect the secrecy of the data in question, the court of appeal accepted the Procurator-General’s application, ordering the trial to take place in camera. The Prosecution Service’s request was also supported by the accused.

125. The right of individuals to a fair hearing of their case by a competent and impartial tribunal is guaranteed by the following provisions of the Organization of Justice Act:

“Judges shall be independent and subject solely to the law” (art. 3).

“Judges and prosecutors, other than trainees, shall be appointed by decree of the President of Romania on a proposal by the Higher Council of the Magistracy” (art. 51).

“The Higher Council of the Magistracy shall consist of 15 members elected for a period of four years by the Chamber of Deputies and the Senate in joint session” (art. 71).

“Of the 15 members of the Higher Council of the Magistracy, 10 shall be judges (four judges of the Supreme Court of Justice and six judges of the courts of appeal), and five shall be prosecutors” (art. 72).

126. The Higher Council of the Magistracy has the following functions:

“(a) It proposes to the President of Romania appointments to the posts of judge and prosecutor, other than trainees;

(b) it decides on the promotion, transfer and suspension of judges, and on the termination of their duties;

(c) it confirms examinations of magistrates’ capacity;

(d) it performs the role of a disciplinary council for judges;

(e) it delivers opinions, at the request of the Ministry of Justice, on questions relating to the administration of justice” (art. 73).

127. The general terms for appointments to the office of judge are set forth in article 50 of the Act; there are also special conditions for each category of court: courts of first instance (art. 65), departmental courts, and courts of appeal (arts. 66 and 67). Conditions for the appointment of judges to the Supreme Court of Justice are regulated by the Supreme Court Act (Act No. 56/1993).

128. The Constitution provides for the irremovability of judges appointed by the President of Romania. The specific conditions to be fulfilled by judges in order to acquire the status of irremovability are set forth in the Organization of Justice Act:

“Judges shall be irremovable from the moment of their appointment by the President of Romania.

Judges of the departmental courts and courts of first instance shall be appointed within two years of the publication of this Act…” (art. 129).

129. The Supreme Court Act provides that judges of the Supreme Court of Justice, who under the terms of the Constitution are appointed for a period of six years and may be reappointed, shall be “dignitaries of the State and irremovable during the period of their mandate” (art. 17). The Act also provides that they may not be prosecuted for a criminal or minor offence or committed for trial without the authorization of the President of Romania (art. 59). The power to authorize the prosecution of assistant judges at the Supreme Court of Justice for a criminal or minor offence or their committal for trial lies with the President of the Court (art. 60).

130. With regard to the request by the Human Rights Committee concerning the irremovability of judges in Romania, it should be stressed that all judges of the courts of appeal and most judges of the departmental courts are irremovable. As for judges of the courts of first instance, the Higher Council of the Magistracy has considered it necessary to defer proposals for nominations for irremovability because of the particular circumstances in which the magistracy in Romania presently finds itself. The specific reason is that judges in the courts of first instance are generally very young and inexperienced; furthermore, a large number of the posts (669 out of a total of 2,392) are vacant. It should also be mentioned that there are few applications for the post of judge, the trend being for judges to leave the magistracy in order to practise as lawyers, rather than for lawyers to become judges. The main reasons for this are the disparity between lawyers’ fees and judges’ salaries and the large number of cases pending with which the judges have to deal on taking up vacant posts.

131. Throughout the years 1993-1995 about 30 per cent of judges’ posts were vacant, because, although several hundred law faculty graduates were appointed trainee judges (417 of the 1,723 posts of judge in the courts of first instance are currently occupied by trainees), the disparity persisted as a result of the establishment of new courts of first instance. In December 1995 there were 1,045 vacant posts of judge in Romania (669 in the courts of first instance, 241 in the departmental courts, and 135 in the courts of appeal), as compared to 2,666 occupied posts (1,723 in the courts of first instance, 697 in the departmental courts, and 246 in the courts of appeal).

132. The postponement of the time limit for granting judges irremovability has recently had unforeseen consequences, a number of judges having been challenged by the parties to the proceedings and their lawyers because of the lack of sufficient guarantees of independence and impartiality in the absence of irremovability. The transitional provisions of the Organization of Justice Act, which provide that “from the date of publication of the Act and until irremovability is obtained, the appointment, transfer, promotion, suspension and dismissal of judges shall be within the competence of the Minister of Justice” (art. 130), have been invoked. But bearing in mind that “magistrates may be promoted and transferred only with their consent” (art. 78), the only problem still to be resolved would appear to be that of suspensions and dismissals on disciplinary grounds. In this regard, the provisions of Act No. 92/1992 may offer a solution, for, as can be seen from a perusal of articles 73, 96, 98 and 101, the Act makes no specific mention of irremovable judges.

133. The procedure established by the Act provides that “disciplinary action, in the event of misconduct by a judge, other than judges and assistant judges at the Supreme Court of Justice, shall be exercised by the Minister of Justice” (art. 96). The Minister of Justice refers the matter to the Higher Council of the Magistracy, which, when functioning as a disciplinary council, is chaired by the President of the Supreme Court of Justice (art. 93 (5)). The Higher Council of the Magistracy delivers a decision, citing the reasons, which is then communicated to the parties (art. 98). The judge accused may contest the sanctions applied by the Higher Council of the Magistracy before the Supreme Court of Justice, which will hear the case sitting as a panel of seven judges. The decision is final (art. 101).

134. The Human Rights Committee also requested additional information on conditions governing the removal of judges. Article 76 of Act No. 92/1992 includes among the circumstances justifying the release of the judge from his duties: retirement; abolition or change of location of the judicial body accompanied by refusal by the judge to accept the new post; dismissal of the magistrate on disciplinary grounds or on grounds of manifest lack of professional capacity or mental illness; and the final conviction of the judge for committing a criminal offence. When criminal proceedings have been brought against a judge, he will be suspended from his duties until the final judgement is pronounced. If the judge is found innocent, the suspension ceases, his rights are restored, and he is paid the financial benefits of which he was deprived during the suspension (art. 76 (2) and (3)).

135. The existence of mental illness may be established only by a committee of three medical experts. The Minister of Justice has authority to suspend the judge in question. The suspension ceases if the Higher Council of the Magistracy has not decided within one month to release the judge from his duties (art. 80 (1)). Where the judge shows manifest personal incapacity in the course of his duties, his dismissal may be ordered only by the Higher Council of the Magistracy, to which the matter has previously been referred by the Minister of Justice (art. 80 (2)).

136. Judges may challenge decisions to dismiss them pronounced in the situations covered by subparagraphs 1 and 2 of article 80 in the Supreme Court of Justice, which will rule on the matter sitting as a panel of seven judges (art. 80 (3)).

137. Among the guarantees of independence and impartiality conferred on judges, mention should also be made of the right of the judge to request, and the obligation of the Ministry of the Interior to provide him with, protection in cases where his own and his family’s lives, physical integrity or property are at risk (article 75 of the Organization of Justice Act and article 59 of the Supreme Court Act).

138. With regard to the concern expressed by the Committee following its consideration of the previous periodic report of Romania, with regard to “the continuing powers of the Ministry of Justice over judicial decisions”, this concern was presumably prompted by the criticism levelled at article 19 of the Organization of Justice Act. That criticism is only partially justified, given that article 19 provides that control – by the Ministry’s inspectors-general, by appeal court judges with powers of inspection, or by delegate-judges -of the activities of judges of the courts of first instance, departmental courts and courts of appeal, “shall be exercised through a procedure aimed at verification of their work, the manner in which working relations with citizens and lawyers are conducted, as well as at evaluation of activity, training and professional aptitudes.”

139. Following recommendations by the international organizations of which Romania is a member and with the assistance of Council of Europe experts, the text was modified with a view to its amendment. The draft law was adopted by the Government and is now before Parliament for debate and adoption. In the draft, article 19 of the Organization of Justice Act has been reworded as follows:

“The Minister of Justice and the Higher Council of the Magistracy shall ensure respect for the independence of justice.

The Minister of Justice shall be responsible for the smooth running of justice as a public service. To that end, the Minister shall be apprised, by inspectors-general of the Ministry of Justice ranking as magistrates, by judges of the courts of appeal assigned to the Ministry as inspectors-general, and by judge-inspectors of the courts of appeal, of any facts liable to compromise the quality of work or the application of laws and regulations in the appeal court districts.

The Minister of Justice shall refer to the Higher Council of the Magistracy acts committed by magistrates that fall within the Council’s jurisdiction.

The verifications shall in no case lead to interference in the functioning of proceedings in progress or to the reconsideration of cases already tried. Exercise of the powers conferred by law on the Minister of Justice with regard to judicial remedies shall not be deemed to constitute interference.

The presidents and vice-presidents of the courts shall have the right to carry out verifications of the quality of work, and of compliance with the laws and regulations in the services attached to the courts they direct and in the courts within their judicial districts.

The presidents of the courts of appeal shall also exercise that right through the judges with powers of inspection.”

140. While not very extensive, the case law regarding application of the principles set forth in article 14, paragraph 1, of the Covenant nonetheless permits a few examples to be given: “[…] Romanian legislation […gives] the judge […] the power to assess independently the case of each accused person, and to order, whenever it is so permitted by law, execution of the sentence by community service or its conditional suspension. For example, because the accused had driven his car while drunk, his licence was suspended by the police; however, in view of the personal data relating to the accused, his lack of a criminal record, his previous good conduct, his family circumstances, etc., the judges considered that the aim of the custodial sentence may also be achieved by a suspended sentence” (Braôov court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 216/1994).

141. Also significant are the opinions expressed in the commentaries periodically published on the practice of the courts of appeal. “With a view to individualizing the penalty, the magistrate must be aware of his full independence, based on responsibility and professional competence. We feel it is worth stressing this aspect of the matter, given the perceptible pressure that currently exists to deal more severely with criminals in general – pressure exerted both by the media and by a legislature strongly influenced by the media and bent on increasing the penalties provided for certain offences.” (Braôov court of appeal, Law Reports and Commentaries, 1995.)

142. As regards the exception concerning the ineligibility of a judge to try a case on the grounds that he had already tried another case concerning the same accused person, the court of appeal found in its decision that the situation in question was such as to affect the impartiality of the judgement. “The judge presiding over the court exercising primary jurisdiction expressed his opinion as to the guilt of the accused in that case, on the occasion of the trial of the same accused person for a related offence. Consequently, he became ineligible to try the case pursuant to article 47 of the Code of Criminal Procedure. The decision pronounced is annulled and quashed and the case sent for retrial before the same court with a different composition.” (Constanôa court of appeal, Decision No. 33/1993.)

143. Article 260 of the Code of Civil Procedure provides for the possibility of deferring the pronouncement of a decision when the court is unable to pronounce immediately. The decision must be pronounced publicly, by the same judges who participated in the previous hearings. If the decision pronouncement of which has been deferred is pronounced and signed by judges other than those who discussed the substance of the case, it is unlawful. A decision pronounced by a court of appeal that has overlooked the unlawfulness of the initial decision is likewise null. (Supreme Court of Justice, Civil Division, Decision No. 745/1994).

Paragraph 2

144. There are no new statutory regulations affecting the application of the provisions of paragraph 2 of article 14. (This is also true as regards the application of the provisions of paragraphs 3, 4 and 6 of article 14.) The legislative framework regulating this area was described in the third periodic report (CCPR/C/58/Add.15). The present report will therefore confine itself to offering a few comments concerning judicial practice.

145. A decision whereby the court exercising primary jurisdiction has endorsed the presentation of the facts given in the submissions and convicted the accused without due grounds, thereby infringing the presumption of innocence to which he is entitled until proved guilty, is unlawful. “Certainty of the accused’s guilt must be clearly and unambiguously founded on the evidence. Yet, in the example cited, the court of first instance took account only of the confused and uncertain statements made by the injured party, without also taking account of the statements made by the accused to the prosecutor and the court. The judicial review body proceeded in the same manner when it delivered a decision on the application for remedy without analysing all the items of evidence. Consequently, following the application, both decisions were quashed.” (Constanôa court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 386/1994.)

146. Pre-trial detention – another commentary emphasizes – “cannot deprive the person in question of the benefit of presumption of innocence”. That presumption must be respected by the judge when he is required to deliver a decision on the complaint lodged by the person charged or committed for trial against the pre-trial detention measure, and he must confine himself exclusively to the conditions provided by law, without making any assessment of the guilt of the accused, concerning which he will pronounce only when the case is decided on the merits. Likewise, when he rules on a request for extension of pre-trial detention, the judge must pronounce a “well-founded” decision, taking account of the danger that the release of the person arrested and the continuation of the criminal prosecution and trial while he is at large might pose to the public, with strict recognition of “the presumption of innocence and the exceptional nature of the pre-trial detention measure” (Braôov court of appeal, Law Reports and Commentaries, 1995).

Paragraph 3(a)

147. The provisions of domestic legislation requiring that the person arrested be informed promptly and in detail in a language which he understands of the nature and cause of the charge against him are complied with in Romania. Judicial practice contains no reference to appeals and applications for remedy requesting the annulment of a decision considered unlawful or ill-founded on the grounds that the accused has not been informed, in a language he understands, of the reasons for his arrest.

Paragraph 3(b)

148. Under article 6 of the Code of Criminal Procedure the right to a defence is guaranteed for the person charged or committed for trial from the outset of the criminal proceedings. The judicial organs are obliged to ensure the presence of the lawyer chosen or officially assigned from the moment of the interrogation of the accused at the time of his pre-trial arrest, as well as the possibility for the person arrested to communicate with his lawyer and to have adequate time for the preparation of his defence.

149. “Interrogation of the accused at the time of his arrest without his being assisted by a lawyer constitutes grounds for absolute nullity, even if subsequently the court assigned him a lawyer who assisted him at the time of the submissions by the prosecution in the criminal proceedings. Consequently, the court to which the submissions were addressed should, instead of proceeding with the trial, refer the case back to the prosecutor with a view to re-initiating criminal proceedings in compliance with the statutory provisions relating to guarantees of the right to a defence.” (Supreme Court of Justice, Criminal Division, Decision No. 394/1993.)

Paragraph 3(c)

150. The first condition that must be fulfilled in order to secure the right of everyone to be tried without undue delay is continuity of the prosecution process and accomplishment by the prosecutor of all the necessary steps to gather the items of evidence, with a view to establishing the file and formulating the submissions. The only possibility of jurisdictional supervision whereby the judge can eliminate undue delay in this first stage of the criminal proceedings relates to the application of the statutory provisions concerning the extension of pre-trial detention. After the first detention measure decided on by the prosecutor has been imposed, for a period of 30 days, only the court may decide to extend it, at the request of the prosecutor and only for periods each of which may not exceed 30 days. In order properly to assess the justification for reiterated requests by the prosecutor for the extension of the detention, the judge must take account of the minimum conditions provided for by law, but also of the complexity of the criminal proceedings, of any adverse effects of the acts committed by the accused on the activity of the economic entity, etc. (Constanôa court of appeal, Decisions Nos. 183/1994 and 216/1994.)

151. If, after repeated extensions, the prosecutor should request a further

30-day extension, and if at that stage the court considers that a further 15 days would provide sufficient time in which to complete the criminal proceedings, a further request for extension of the detention after the expiry of the 15-day period is not permissible. The prosecutor is deemed to have had the opportunity to appeal against the preliminary order whereby the court granted his application for an extension, but granted it for a period of 15 days only. The decision by the prosecutor not to appeal against that decision is interpreted as an acceptance of the reasons cited in the preliminary order declaring a 15-day extension of pre-trial detention to be sufficient. Consequently, the court rejected the further request for extension submitted by the prosecutor on the expiry of the 15-day period. His appeal against the court’s preliminary order was also rejected (Court of Appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 239/1994).

Paragraph 3(d)

152. Judicial practice, particularly that of the courts of appeal, bears witness to the concern to monitor modalities for application of the provisions of the Covenant concerning guarantees of the right of the accused to be tried in his presence, and of the right to an effective defence. If, however, the accused fails to inform the court of a change of domicile and the court continues to address the summons to the previous domicile, that procedure is in full compliance with the rules relating to the summons and in no way infringes the right of the accused to be tried in his presence (Iaôi court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 67/1994).

153. When considering the situation of an accused person who, after pronouncement of the judgement, had been called up for military service, the court of appeal ought to have issued a summons to him in his military unit. By failing to do so, it violated the right of the accused to be present when his appeal was heard. As a soldier, he also had the right to have counsel assigned to him if it was impossible for him to have one of his own choosing and if he belonged to one of the categories of persons for whom the law provides for mandatory legal assistance. The decision being null absolutely, the application for remedy was admitted and the case sent back to the court in order for the appeal to be retried (Iaôi court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 29/1994).

154. Purely formal observance of the right to a defence has also resulted in the quashing of the decisions pronounced by courts that have infringed that fundamental right of the individual. “When allowing the prosecutor’s request to extend the pre-trial detention of those accused, the court, instead of taking the necessary measures to inform their lawyers, assigned them another defence counsel. Formally, the requirement of the law was respected; but in practice, the right of those accused to an effective defence was not respected. Assigned counsel was appointed only on the day of the trial, was not familiar with the case, and in consequence formulated conclusions unfavourable to the interests of those accused.” The violation of the right of those accused to a defence led to the quashing of the preliminary order to extend the pre-trial detention, and to the referral of the case back to the court for retrial (Constanôa court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 83/1994).

155. In another case, the court found that, as regards the obligation of the judicial organ to provide legal assistance, the statutory provisions make no distinction between an accused person charged and an accused person committed for trial, nor between the 5-day and 30-day periods of detention provided for in the former and latter cases respectively. The fact that the accused’s statement bore an annotation to the effect that he had “been informed of his right to a defence, but that he will exercise it during the proceedings, does not satisfy the requirements to guarantee the conditions for the exercise of the respective right. In the absence of a lawyer of his own choosing, the judicial organ was obliged by law to assign him legal assistance.” (Constanôa court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 153/1994.)

156. In another hearing of an application for remedy, it was found that the statement made by an accused person under arrest during the criminal proceedings had been signed “per pro. legal assistance” by a lawyer not appointed for that purpose and who, furthermore, had not been present at the bar on that day. The court of appeal considered that “the presence of a person (exercising the profession of lawyer) at the examination of the accused, who was neither counsel of his own choosing nor assigned to him by the court, is tantamount to the absence of a defence counsel.” The application was admitted and the court’s preliminary order quashed. In addition, the accused’s complaint was admitted, the detention measure annulled and the accused released (Iaôi court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 13/1993).

157. The presence of the accused and of his defence counsel is obligatory at all stages of the trial: at first instance, on appeal and on application for remedy. When the accused is convicted of an offence punishable by law with imprisonment for a period of more than two years, the court of appeal is obliged to assign him a lawyer if there is no lawyer of his own choosing. Judgement of the appeal without provision of legal assistance for the accused has led to the quashing of the court’s decision as null absolutely (Braôov court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 51/1995).

Paragraph 3(e)

158. Ensuring a fair regime with regard to the taking of evidence in general and to the examination of prosecution and defence witnesses in particular has proved a thorny problem in the specific case of the committal of the accused for trial for accepting or soliciting bribes, having been caught in the act in an operation organized with the assistance of an individual who was both the person reporting the offence and also the person offering the bribe.

159. As bribery, too, is an act provided for and punishable under the Penal Code, the usual practice before 1990 was to admit the statements made by the person offering the bribe, who thus became a witness instead of an offender. Such a prosecution witness, who had collaborated with the prosecution authorities in setting up the operation to catch the offender in the act of taking a bribe, was in a privileged position not only vis-à-vis the accused but also vis-à-vis the defence witnesses.

160. After the restoration of democracy in Romania, there was a change in judges’ attitude with regard to exoneration of persons who had planted banknotes marked by the police in order to catch the offender in the act of taking a bribe. “The act of inducing a person to offer an official money or other gifts solicited by him to perform an act falling within his duties […] is equivalent to persuading that person to commit the offence of bribery in order to obtain evidence relating to the offence of accepting bribes. Such an action contravenes the express provisions of article 68 of the Code of Criminal Procedure, which prohibits any coercive measure performed with a view to obtaining evidence, including that of inducing a person to commit a criminal act. […] Regardless of the aim sought, the State authority may not determine or approve such a situation. A criminal prosecution body is not authorized to secure impunity for any person who has committed an offence under criminal law, such authorization falling exclusively within the powers of the legislature.” (Braôov court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 12/1995.)

Paragraph 3(f)

161. Under the provisions of article 128 of the Code of Criminal Procedure, the right to have the assistance of an interpreter is ensured in judicial practice when one of the parties or another person taking part in the trial does not understand or speak Romanian, whether he is a citizen of another State or a Romanian citizen belonging to a national minority. The interpreter is also required to present the contents of documents drafted in a language other than Romanian. Throughout the proceedings the parties may be assisted by an interpreter of their own choosing. Under the terms of the Constitution, in criminal proceedings the right to an interpreter is ensured free of charge.

Paragraph 3(g)

162. When they come before the court, accused persons often retract statements made previously to the criminal prosecution bodies. Before the introduction of the mandatory requirement to interrogate the accused in the presence of his lawyer from the outset of the proceedings (an obligation introduced into the Code of Criminal Procedure by Act No. 32/1990), cases undoubtedly arose of accused persons being subjected to threats or even violence, so as to induce them to confess guilt. The obligation to interrogate the accused in the presence of a lawyer has eliminated this risk of coercion; and, even if such coercion were to take place, a jurist is in any case bound by his professional code of conduct to protest in the name of the law and on behalf of his client.

163. Called upon to deliver a decision on the application for remedy lodged by several accused persons convicted of rape, the court considered their allegations that during the criminal proceedings they had been forced into an admission of guilt. It found that throughout the proceedings the accused had repeatedly acknowledged committing the acts, in statements made to the prosecution in the presence of counsel of their own choosing. Moreover, before the court of primary jurisdiction and also during the appeal, they had shown themselves to be incapable of producing credible arguments to refute the evidence of their guilt. Consequently, the application by the accused was rejected (Constanôa court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 131/1994).

Paragraph 4

164. In the light of the General Comments of the Human Rights Committee (CCPR/C/21/Rev.1), the present report will provide additional information regarding the situation of minors in criminal proceedings. The extent of the criminal responsibility of minors is defined by the Romanian Penal Code as follows:

(a) immunity of minors under 14 years of age from criminal responsibility;

(b) establishment of 16 as the age at which criminal responsibility begins;

(c) minors aged between 14 and 16 are criminally responsible only if it is proved that they have committed the act with due discernment (art. 99).

165. The sanctions applicable to criminally responsible minors are of two types: educative measures (admonition, probation, committal to a rehabilitation centre or a medico-educational institution, as appropriate); and penalties (fines, imprisonment).

166. The sanctions are determined in the light of the degree of danger posed to society by the act committed, the minor’s physical state, the stage of intellectual and moral development he has attained, and his general conduct. Account will also be taken of the circumstances in which he has been brought up, and of any other circumstance of relevance to his character (art. 100 (1)). A penalty is imposed only if the court considers that an educative measure would not constitute a sufficient corrective measure (art. 100 (2)). Likewise, the minor is committed to a rehabilitation centre only if the court comes to the conclusion that any other measure would be inadequate (art. 104). “The court’s obligation is to establish, in each individual case, what would be the most appropriate sanction for the purposes of best meeting the need to rehabilitate the minor.” (Constanôa court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 50/1993.)

167. The system of sanctions applicable to minors has changed over the years. For example, under the provisions of a decree of 1977 which remained in force until 1992, only educative measures could be applied to minors. The introduction, by Act No. 104/1992, of custodial penalties as an alternative sanction for minors led judicial practice to adopt wrong decisions, with prison sentences applied (under the system in force on the date of the sentence) in violation of the principle of application of the more favourable law, a principle set forth in article 13 of the Penal Code. The courts of appeal decided that by virtue of that principle, the more favourable law for the minors concerned was the one that had been in force when the offence was committed, that is, the law providing only for educative measures. Thus, decisions to impose sentences of imprisonment for acts committed before 19 December 1992 were annulled, with the courts of appeal ordering the minors to be committed to rehabilitation centres (Iaôi court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 48/1994; Constanôa court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 137/1993).

168. During the criminal proceedings, all the general provisions under article 14 of the Covenant are applied to minors, together with some special provisions set forth in chapter II of the Code of Criminal Procedure, entitled “Procedure to be followed in cases involving juvenile offenders”. These special provisions are intended to create an adequate system of protection, taking account of the age of the minor and the social benefit to be derived from his undergoing rehabilitation.

169. During the interrogation or examination of an accused minor under 16 years of age, the criminal prosecution body, whenever it deems it necessary, summons the officer of the guardianship authority, parents, guardian, curator or any other person entrusted with looking after the minor or supervising him to appear before the court. While summoning the aforementioned persons to appear remains at the discretion of the prosecution authority during the examination or the confrontation of witnesses, where submission of the criminal prosecution material is concerned the law provides for a mandatory summons (art. 481).

170. Cases involving accused minors are tried by judges appointed by the Minister of Justice. They remain empowered to try minors and to ensure application of the procedural provisions for them, even if in the mean time the accused has attained 18 years of age (art. 483). The trial takes place in the minor’s presence. In addition to the parties, the court also summons the guardianship authority, the parents, and, as applicable, the guardian, curator and other persons whose presence it deems necessary, to appear before it. All those summoned to appear have the right and the obligation to submit explanatory statements, and may make requests and proposals concerning the measures to be adopted (art. 484).

171. The session at which the act committed by a minor is tried is held separately from the other sessions, and in camera. Only the persons summoned to appear (pursuant to article 484), the parties’ lawyers and any other persons whose presence has been authorized by the court are permitted to attend. In cases where the accused is between 14 and 16 years of age, the court may, after hearing him, order him to be removed from the courtroom if it is considered that the examination of witnesses and the discussions might affect him adversely (art. 485).

172. Under the provisions of the Code of Criminal Procedure, legal assistance for the minor is obligatory throughout the criminal proceedings, regardless of whether he is investigated and tried while under arrest or while still at liberty (art. 171). If the minor does not have a lawyer of his own choosing, the judicial authority is obliged to assign one to him. Violation of these mandatory rules constitutes grounds for annulment of the court judgement pronounced in the case. The absence of the accused minor when judgement is passed also constitutes grounds for annulment of the judgement, even if he had been present at the previous session and had replied when examined (Supreme Court of Justice, Criminal Division, Decision No. 861/1994).

Paragraph 5

173. As regards the right of everyone found guilty and convicted to have “his conviction and sentence […] reviewed by a higher tribunal”, the Committee’s recommendations call for further comment. The present Romanian Penal Code, adopted in 1968, draws no distinction between serious and minor offences, so that the regulations concerning the right to appeal to a higher court against a judicial decision are applicable to all offences. Under Act No. 45/1993 modifying and supplementing the Code of Criminal Procedure, there are currently two ordinary remedies, namely, appeal and application for remedy.

174. Article 361 of the Code provides a limitative list of some exceptions to the general rule whereby decisions of primary jurisdiction may be contested on appeal, whereas decisions pronounced on appeal may be contested on application for remedy. These decisions, which may not be appealed against, may also be reviewed by a higher body (art. 3851).

175. Those exceptions were determined by reference to two criteria:

(a) first, offences in respect of which criminal proceedings are initiated only following a complaint lodged by the injured party, where conciliation of the parties eliminates criminal liability (striking, unintentional violation of the person, threats, intentional defamation, insulting behaviour, thefts between spouses or relatives, misappropriation, etc.); that is, lesser offences for which the legislature deemed the existence of a single dispute procedure, namely, application to a higher court for remedy, to be sufficient;

(b) secondly, offences so serious and complex that at the outset primary jurisdiction over them was assigned to the higher courts (such as the courts of appeal and the Military Court of Appeal, or the Criminal and Military Divisions of the Supreme Court of Justice), whose decisions may be directly challenged on application for remedy. (In these cases, competence to deliver a decision lies with the Criminal or Military Divisions and the united divisions of the Supreme Court of Justice respectively.)

176. For certain reasons set forth in the Code of Criminal Procedure, the appellant has the possibility of availing himself of special remedies against final judgements in penal proceedings, namely, application to set aside (art. 386), and application for judicial review of the facts (art. 394).

177. Although the special remedy of annulment proceedings (art. 409) cannot be exercised directly by the person convicted, it should be pointed out that he may draft a statement of case addressed to the Procurator-General or the Minister of Justice, requesting him to bring annulment proceedings. This procedure is frequently used, and a substantial proportion of actions by the Procurator-General to seize the Supreme Court of Justice of annulment proceedings are based on statements of case filed by persons on whom final sentence has been passed.

178. It should also be pointed out that the Code distinguishes two categories of circumstances in which there is legal provision for the bringing of annulment proceedings, one expressly concerning situations in which the annulment proceedings may be brought “only in favour of the person convicted”, the other referring to cases in which the bringing of the annulment proceedings “affects the situation of all the parties to the proceedings”. However, with regard to the latter category, most cases relate to situations (such as an act that is not a criminal offence; expiry of the statute of limitations for the penalty; the existence of a reason for exemption from criminal liability; force of res judicata; pardon; error of fact; illegality of the decision by the judges exercising primary jurisdiction) which, once proved, may lead to no outcome other than decisions in favour of the person unjustly convicted.

179. Practice consistently respects the fundamental principle of judicial remedies whereby the situation of the person convicted cannot be rendered worse as a result of the hearing of his own appeal. Called upon to deliver a decision on the application for remedy lodged by a former manager of a commercial entity convicted of fraudulent management, the court of appeal found that the classification of the act at law was incorrect, as the act in question exhibited all the characteristics of embezzlement of funds. But in view of the fact that the Penal Code provides for a heavier sentence for the latter offence, the court of appeal did not change the classification at law (established by the court of first instance and confirmed by the departmental court, on appeal), on the grounds that the prosecution service had not filed an application and that the application filed by the person convicted could not be used against her (Ploieôti court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 421/1994).

Paragraph 6

180. Any person convicted by a final decision has the right to compensation by the State for the damage sustained, if a new trial of the case reaches the final decision that the person did not commit the act of which he was accused or that the act did not take place. An exception to this rule is the case of a person who during the criminal proceedings or the trial has, intentionally or through serious fault, hindered or tried to hinder the establishment of the truth (Code of Criminal Procedure, art. 504).

181. Practice seeks to ensure full compensation for the damage sustained by the person unjustly convicted. In order to ensure that the injured party is compensated in full, the amount of the compensation must be established at the time of delivery of the decision in the criminal indemnification action by increasing the value of the material compensation to take account of inflation (Supreme Court of Justice, Civil Division, Decision No. 1095/1994).

182. A fair assessment of the compensation requested by the victim of a judicial error must also take account of all the income of which the person arrested and convicted was deprived during his detention, that is, the basic wage and supplement for the full duration of the work and all other supplements payable up to the time of the final decision on the dispute, as well as financial compensation for any holidays not taken. Account is also taken of legal costs and of costs of subsistence incurred in prison, substantiating documentation concerning which is placed in the file by the complainant. As for requests by the representative of the State that the costs incurred by the State in respect of the complainant’s subsistence in the place of detention should be deducted from the compensation thus calculated, the Supreme Court of Justice found that there is no legal basis to justify the return of benefits that are not imputable to the recipient and that were directly determined by his unlawful arrest and detention (Supreme Court of Justice, Civil Division, Decision No. 10/1993).

183. With regard to the scope of application of the provisions of article 504 of the Code of Criminal Procedure, some bodies have considered that the expression “the act has not taken place” would have a broader scope than the similar expression in article 10 of the Code of Criminal Procedure, which provides, among other causes that prevent the initiation or continuation of the criminal proceedings, for the situation in which “the act is not an offence in criminal law”. Consequently, the Braôov court of appeal considered in this case that an act that has taken place and is lawful from a pragmatic standpoint, which does not fall within the scope of criminal law but which, through a judicial error, has led to the conviction of a person, may be invoked after the retrial and acquittal of that person, with a view to obtaining the compensation provided for under article 504. “Given that the text of that article defines in general terms the hypothetical situations in which compensation is admissible and makes no reference to the provisions of article 10 of the Code of Criminal Procedure, its content must be determined independently, without reference to a text to which the regulations do not allude. From this perspective, one may accept that the legal hypothesis of the act not having taken place (art. 504) includes in its scope of application, at least partially, cases in which the act is not an offence in criminal law. […] A logical interpretation of the text makes such a conclusion inevitable, given that a narrow interpretation of this provision might lead to the absurd affirmation that the exercise of a fundamental right, which resulted at a given point in time in an unjust conviction, would exclude the right to compensation simply because the [lawful] act has taken place.” (Braôov court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 2/A of 3 March 1994.) The judgement was published in the 1995 Law Reports with the following note: “The judgement was quashed by the Supreme Court of Justice, which found the compensation measure inadmissible in a case where the person had been acquitted under article 10, because ‘the act is not an offence in criminal law’.” Giving its own grounds for the inclusion of the annulled judgement in the Law Reports, the Braôov court of appeal considers it “feasible and potentially of value to continue the discussion on this subject”. In the view of the author of the present report, the inclusion therein of this case and of the interesting commentary to which it gave rise is justified by the need to respond to the concerns expressed by the Human Rights Committee regarding the efforts being made by Romanian magistrates to ensure citizens a fair trial in accordance with the requirements of article 14 of the Covenant.

Paragraph 7

184. The previous report (CCPR/C/58/Add.15, para. 110) described the provisions of domestic law embodying the principle of force of res judicata. Judicial practice considers that force of res judicata exists even if the act on which final judgement has been passed has received another classification at law; for no one may be held responsible more than once for the same act. When in his appeal the accused person who has been convicted invokes the decision of another court whereby, after the first conviction (against which he is appealing), he has been tried for and convicted of the same act, the exception of force of res judicatawill be invoked in the second trial when the appeal is judged (Ploieôti court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 260/1994).

Article 15

185. In practice, the most frequent cases of application of the more favourable law in penal proceedings have arisen since the entry into force of Act No. 104/1992. In the case of juvenile offenders tried for acts committed prior to the entry into force of that law, the principle of the applicability of the more favourable law has led to the imposition of sanctions taking the form of educative measures, even if in the mean time the minors have attained the age of majority, that is, 18 years of age (Constanôa court of appeal, Judgements in Penal Proceedings Nos. 134 and 137/1993). The information provided in paragraph 167 (concerning article 14) is also relevant to the application of the principle of the more favourable law.

186. Primacy of the more favourable law is also respected in the case of suspension of execution of the penalty, a situation for which Act No. 104/1992 made prior and full making good of the damage a universal condition (whereas the previous law had laid down that condition only in the case of damage to public property). When the act was committed prior to the entry into force of the new Act, the courts have ordered the suspension of execution of the custodial penalty, even if the damage to individuals’ property had not been fully made good by the date of the judicial decision (Braôov court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 33/1995).

Article 16

187. There have been no new developments at legislative level or in judicial practice since the submission of the information provided in the third periodic report (CCPR/C/58/Add.15, paras. 112-113) concerning the right of everyone to recognition as a person before the law.

Article 17

188. The legislative framework concerning application of the provisions of article 17 of the Covenant was described in paragraphs 114 to 117 of the third periodic report of Romania (CCPR/C/58/Add.15). By virtue of the right of every individual to the protection of the law against arbitrary or unlawful interference with his home, judicial practice considers that there is a concurrence of offences where an accused person committed for trial for theft has entered the home of the injured party and there is no relationship of family or friendship, or any other relationship between them, indicative of the injured party’s consent to be visited in his home. “Even if the violation of the home was perpetrated in order to commit a theft, the unauthorized entry into the injured party’s home without his consent retains its autonomy as an offence, resulting in the perpetrator’s conviction for both offences.” (Ploieôti court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 368/1994).

189. One of the undesirable side-effects of the exercise of the rights of freedom of expression, and, especially, freedom of the press, is the increase in the number of proceedings brought for the offence of intentional defamation. The fact that in recent years the courts have obliged the perpetrators of intentional defamation to pay considerable sums in non-material damages, together with the initiative by some newspapers to make public the judicial decisions convicting journalist colleagues from other newspapers, leads one to hope that in future respect for the honour and reputation of all individuals will become the norm typifying the proper expression of opinions, without recourse to insults and intentional defamation.

Article 18

190. The previous report (CCPR/C/58/Add.15) described the constitutional provisions guaranteeing freedom of thought, conscience and religion, as well as independence of the churches vis-à-vis the State, in its paragraphs 118 to 127.

191. Because of the hostile and arrogant attitude of the authorities towards religious denominations under the Communist regime, in recent years judicial practice has been confronted with the question whether it would still be possible to annul donations to the State made under duress by heads and members of various denominations; or whether, on the contrary, their right of action should be regarded as extinguished once more than three years have elapsed since the signing of the deed of gift.

192. In one case of this type, having found that the deed of gift of a piece of land and a building belonging to the Adventist Church had been prompted by physical and mental intimidation of the head of that Church and of certain of its members, the court came to the conclusion that violence constitutes not only a defect of consent such as to lead to the annulment of the donation, but also a reason for suspension of the course of the prescription. “Thus, the moment at which the violence ceased to take place, by reference to which one may pinpoint the start of the term of prescription, must be considered in relation to the end of the totalitarian Communist regime, which, throughout its existence, occupied a position of force vis-à-vis the religious denominations, rendering it inconceivable that a court action could be brought invoking as grounds for annulment the violence exerted by the authorities in order to obtain by coercion what were alleged to be donations to the State.” Consequently, the application for annulment of the donation was admitted on the grounds of defect of consent (Ploieôti court of appeal, Civil Judgement No. 1604/1994).

Article 19

193. The information provided in the previous report (CCPR/C/58/Add.15, paras. 128-135) needs to be supplemented, in view of the fact that judicial practice in sentencing the perpetrators of certain criminal acts has prompted lively comment in the press regarding the limitation of the exercise of freedom of expression with a view to ensuring respect of the rights and reputations of others, as provided in article 19, paragraph 3, of the Covenant. The authors of the defamatory statements published in various newspapers and periodicals rejected the accusation of intentional defamation, basing themselves on the permissibility of ridiculing attitudes and individuals by the means characteristic of pamphlets and satirical journals. The injured parties, and also a number of readers, protested, finding those attempts at justification forced and unreasonable.

194. Also controversial was the legislative initiative intended to modify and supplement some articles of the Penal Code concerning insults and intentional defamation (arts. 205 and 206). After lengthy debate in Parliament the proposal to introduce new subparagraphs into those articles, providing for more severe penalties for insulting or intentionally defaming persons in the press, was rejected.

195. The draft law modifying the Penal Code and Code of Criminal Procedure also envisaged other regulations concerning the need to defend the respect due to the authorities. To that end, it established increased penalties for offences against the public authorities (article 238 of the Penal Code) and offences against persons holding official positions (ibid. art. 239). The draft also envisaged including a new subparagraph imposing more severe penalties for insulting a public official by means of abuse, intentional defamation or threats made public through the press, audiovisual or other media or at public meetings.

196. With regard to the possibility of subordinating exercise of the right of everyone to receive information and ideas of all kinds to certain restrictions necessary for the protection of national security and public order, mentioned in article 19, paragraph 3(b), the same draft law prompted controversy, because of the amendment tabled by the Senate proposing the introduction into the Penal Code of a new article 1681, sanctioning “the communication or dissemination, by any means, of news, information, false information or forged documents, if the act is such as to harm the security of the State or Romania’s international relations”.

197. The proposals to introduce into the Penal Code the offence of “public defamation, by any means, of the Romanian State and nation” (art. 2361, together with a new subparagraph to article 236 sanctioning “the act of flying the flag, displaying other national emblems, or of publicly singing the national anthem of another State, in situations other than those provided for by law”, provoked protests from representatives of the Democratic Union of Magyars of Romania and of the civic organizations. Finally, after lengthy debates and several redraftings of the text, adopted by both chambers of Parliament, the draft law as a whole was rejected by Parliament. Consequently, many other amendments to the Penal Code and the Code of Criminal Procedure, including the proposed amendment concerning article 200 (1) (under which sexual relations between persons of the same sex would be a criminal offence only if they are “committed in public or lead to public scandal”), have remained pending.

Article 20

Paragraph 1

198. In the light of the recommendations and comments of the Human Rights Committee, mention should be made of the fact that “propaganda for war”, a criminal offence under the Romanian Penal Code, is regarded as one of the most serious offences, being included in Title XI – “Crimes against peace and humanity” (together with genocide and inhuman treatment). It is punishable by 5 to 15 years’ imprisonment, deprivation of certain rights and partial confiscation of property (Penal Code, art. 356).

Paragraph 2

199. The previous report referred to the constitutional provisions prohibiting incitement to national, racial or religious hatred. The Penal Code punishes with six months’ to five years’ imprisonment “nationalist-chauvinist propaganda, incitement to racial or national hatred” (art. 317). “Propaganda of a fascist nature disseminated publicly by any means whatsoever shall constitute an offence punishable by 5 to 15 years’ imprisonment and deprivation of certain rights.” (art. 166.)

Article 21

200. Act No. 60/1991, the Public Assemblies (Organization and Conduct) Act, regulates in detail the conditions necessary to organize meetings, demonstrations, functions, parades and any other form of assembly. The principal condition is that any public assembly must be conducted in a peaceful manner, and without any kind of weapon.

201. The Act provides that public assemblies to be held in public squares, on the public highways and in other open spaces may be organized only after a written notification has been deposited with the local administration, three days prior to the event, specifying the name of the organizing group, the purpose, date, place, starting time and duration of the event, the arrangements for access and dispersal, the estimated number of participants, the persons entrusted with the task of organizing the event and taking responsibility for it, and the services the organizers are requesting the local authorities and local police to provide. Where justified, the local authorities may, with the organizers’ consent, alter some details of the preliminary notification.

202. There is no compulsory requirement to give notification of public assemblies of a cultural, artistic, sporting, religious or commemorative nature; events occasioned by official visits; and assemblies held inside the headquarters of or premises belonging to public or private corporations. If the organizers have information or indications suggesting that disorderly acts or violent demonstrations are likely to take place, they are obliged to submit a timely request for specialist assistance from the local authorities and police.

203. Pursuant to Act No. 60/1991, the peaceful and civilized character of public assemblies involves ensuring the protection of the participants and the surroundings; respect for traffic on public highways (except where an application to use the public highways has been approved); respect for the functioning of public and private cultural, educational and health institutions; and measures to ensure that assemblies do not degenerate into disturbances such as to imperil public order, the safety of persons, physical integrity, life and private or public property.

204. If they have information indicating that the holding of an assembly of which notification has been given might lead to a violation of the aforesaid provisions, or if public works are scheduled to be carried out on the date, at the place or on the highways envisaged by the organizers of the assembly, the local authorities may prohibit the holding of the assembly. The decision must be communicated in writing to the organizers, with an explanatory statement, no more than 48 hours after the submission of the written notification.

205. The local authorities and local police are obliged to guarantee the necessary conditions for the smooth running of any public assembly that has previously been notified and approved. In cases where public assemblies cease to be peaceful and civilized, the police and gendarmerieunits are required to intervene to halt demonstrations that disturb public order and that might pose a threat to the lives and physical integrity of citizens and of the forces of public order, or are likely to lead to the destruction of buildings and other property.

206. Only the Prefect, the mayor or their substitutes may take a decision to allow the police to intervene in force, at the request of the chief of the local police force or his delegate appointed to ensure that the demonstration takes place in an orderly manner. Equipment available to the forces of order may be used only after the participants have been signalled, by means of a warning sound or light, to disperse. The forces of order are required to allow a certain time – determined by the number of participants and the dispersal routes available – to elapse, so as to enable the participants to disperse. No warning and challenge are necessary if the forces of order are directly subjected to violence or if they are in immediate danger. In case of absolute necessity, when the use of firearms by the forces of order is essential, they must first give one last warning, using amplified sound and a flashing red light. Use of the means of restraint will cease as soon as the participants have been dispersed and public order restored.

Article 22

207. The legislative framework regulating the right of all persons to freedom of association, including the right to form trade unions for the protection of their interests, was described in the previous report (CCPR/C/58/Add.15, paras. 141-144). Trade unions play an active role in negotiating collective labour agreements in Romania, in accordance with the statutory provisions on the matter (Act No.13/1991, the Collective Labour Agreements Act); as well as in resolving collective labour disputes (pursuant to Act No. 15/1991).

208. The experience accumulated in the six years since the recognition of the right of persons to form political parties has led to the need for a law on political parties, to provide an appropriate framework for the smooth functioning of the principle of political pluralism, representativeness of the political parties participating in elections, and statutory conditions for the financing of the parties’ activities. This draft law is on Parliament’s agenda and is expected to be put to the vote around the end of the first quarter of 1996.

Article 23

209. The third periodic report (CCPR/C/58/Add.15, paras. 145-153) gave extensive details of the provisions of the Constitution and of the Family Code regulating the right of the family to protection by the State and society, the right of men and women to marry and found a family by free consent, as well as guarantees of equality of rights and responsibilities of spouses as to marriage, during marriage and at its dissolution.

210. In the light of the General Comments adopted by the Human Rights Committee in September and November 1989 (CCPR/C/21/Rev.1/Add.1 and 2), the present report offers the following additional information:

(a) the marriageable age of 18 for men and 16 for women, established in domestic law, reflects the future spouses’ capacity freely and fully to express their consent to the marriage, and their capacity to exercise fully the other rights guaranteed by the Covenant, such as freedom of thought, conscience and religion;

(b) the Constitution recognizes the right of the spouses to marry in a religious ceremony, subject solely to its being held after the civil marriage. In practice, the religious ceremony usually takes place on the same day as or a few days after the civil marriage, unless the spouses prefer to delay it longer;

(c) with abortion and contraception permitted and total freedom of the spouses to decide on the number of children they wish to have, the State’s family planning policy is aimed solely at encouraging the spouses to have children, through health and religious education measures, periodic publication of demographic indicators (which have shown a marked fall in the birth rate in recent years), and financial support to families with children (State benefits, allowances and other forms of assistance);

(d) there are no statutory restrictions on spouses living together, setting up a shared home or residence, or reunification of families separated in the period of the Communist dictatorship when, for political, economic and other reasons, one spouse may have left the country or the parents may have settled abroad, leaving the children in Romania;

(e) as regards the acquisition or loss of citizenship through marriage, there is no de jureor de facto discrimination based on sex, the decision being taken jointly by both spouses;

(f) equality between the spouses is at the basis of the statutory provisions concerning their right to decide on any matter relating to family life, the establishment of a home, management of household tasks, education of the children, administration of property; and also, in a situation of de facto separation or divorce, when a decision is taken on which spouse is to have custody of the children, the maintenance due to the children, visiting rights, etc. Any discrimination based on sex is inadmissible, and practice confirms this constitutional principle. Whenever the problems discussed concern the child, the guiding principle is his or her best interests.

211. In divorce proceedings, when it is decided which of the spouses is to have custody of the children, the court must not take each spouse’s material circumstances and the accommodation each can offer as its sole criterion. “The interests of the minor also require that account be taken of the conduct of the parents towards the child in the period before and after their separation, the degree of attachment and concern they have shown, the age of the child and its emotional links with each of its parents, as well as – if there is more than one child – the need for them to remain together. In such cases, separation of the children at a crucial stage in their development is an extreme measure, justifiable only if neither parent individually can provide the material resources that would enable the children to be brought up together.” (Ploieôti court of appeal, Civil Judgement No. 1505/1994.)

212. Article 43 of the Family Code establishes the right of the divorced parent who does not have custody of the child to maintain a personal relationship with the child, and to be involved in his development, education and vocational training. Given that the text of the Code does not provide for, but at the same time does not rule out, the right of the grandparents to visit their grandchildren, the courts allow such measures pursuant to article 94 of the Family Code, which provides that the grandparents too are obliged to look after a grandchild who is a minor, if the mother is dead. “The arrangements for maintaining links with the minor, whereby the minor is brought to the grandparents’ home twice a month at the weekend, […] recognize the emotional links between them, offer the child the joy of regaining a family circle, and avoid the negative influence that the right of the grandparents to visit the child at the home of the father – whose relations with his former parents-in-law are tense – might have on the child.” (Ploieôti court of appeal, Judgement No. 2008/1994.)

213. The equality of the parents vis-à-vis the children is also reflected in the equality of the maternal and paternal grandparents. In one case, a girl minor whose mother was dead, finding herself in the home of her paternal grandparents following her father’s departure abroad, was subsequently assigned the maternal grandparents as her guardians. As the maternal grandparents refused to allow the paternal grandparents to maintain a personal relationship with their granddaughter, the paternal grandparents brought a court action. “The decision to admit the action, delivered by the court exercising original jurisdiction and confirmed by the court of appeal, is lawful. In the circumstances that obtain – when the sole surviving parent has left the country – the minor needs the care and affection of maternal and paternal grandparents alike. To separate the minor from either would be contrary to her best interests.” (Supreme Court of Justice, Civil Division, Decision No. 321/1994.)

214. The elimination of any discrimination between the spouses requires that, in any court proceedings between them, they should have equal possibilities with regard to the submission and production of evidence. “The fact that, during the hearing of the divorce proceedings, the respondent declared that he consented to the dissolution of the marriage, cannot constitute a justification for the failure of the court exercising original jurisdiction to hear the witnesses produced by himself in this case.” (Braôov court of appeal, Decision No. 693/1994.)

Article 24

215. Practice, whether in the area of legislative, administrative or judicial measures, shows that, in the spirit of the Human Rights Committee’s recommendations, the expression “without any discrimination” in the first paragraph of article 24 of the Covenant is interpreted in the meaning defined by the International Convention on the Elimination of All Forms of Racial Discrimination (referring to any distinction, exclusion, restriction or preference based on race, colour, descent, or national or ethnic origin), as well as by the other provisions of international human rights texts prohibiting any distinction, exclusion, restriction or preference based on sex, language, religion, opinion, property, birth or any other situation such as to compromise the full and equal exercise of fundamental rights and freedoms.

216. A decree-law of 1990 regulated the compensation due to persons who had been persecuted under the Communist regime because of their political and religious opinions or their ethnic or social origin. That category also included persons who, for the reasons enumerated, were obliged to leave their locality or their domicile and to settle in other, generally isolated, localities and in precarious circumstances (compulsory domicile). A few of the departmental committees empowered to decide what persons are entitled to compensation refused to take into consideration applications by persons who were minors on the date of the enforced displacement. Judicial review, and above all the decisions of the Supreme Court of Justice, invalidated those decisions, on the grounds that the repressive policies applied to the parents were also such as to result in material and moral effects detrimental to the children, who, under the provisions of the Family Code, have their domicile at the parents’ domicile during the period of their minority. “To exclude from the benefits of that compensatory law those who, being minors at the time, suffered along with their parents, would constitute a discriminatory measure not intended by the legislature.” (Supreme Court of Justice, Civil Division, Decision No. 2028/1993.)

217. Another socio-legal problem with which the courts have had to deal when establishing the injury sustained concerns minors who have been victims of rape. It was considered that the prerequisite for fair compensation of the victim is the existence of a causal relationship between the offence committed and the immediate or longer-term difficulties the minor will encounter in her efforts to become reintegrated in normal social life and to overcome the social handicap caused by the rape. In assessing the handicap, account was taken of the victim’s age, her family’s material circumstances, and her social background, including the traditions prevailing in the community in which she lives (determining, for instance, the importance attached to a bride’s virginity).

218. In order to reduce the social and moral harm inflicted, which was exacerbated by the fact that the offender’s trial had made the victim’s identity common knowledge, the court awarded her moral damages such as to secure her a level of educational and cultural attainment higher than that normally encountered in the community in question. An appeal by the prosecutor in connection with the moral damages was rejected (Braôov court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 449/1994).

219. In accordance with the General Comments formulated by the Committee (CCPR/C/21/Rev.1), this report will describe the measures initiated by the State with a view to securing full application of the provisions contained in the international conventions concerning the rights of the child to which Romania is a party.

220. On 4 December 1995 Government Decision No. 972 adopted the National Programme of Action for the Child, a framework document establishing the priority areas and general orientation of action to improve children’s lives. The task of coordinating and securing the application by responsible agents of the measures taken in support of children falls to the National Committee for the Protection of the Child, an interministerial body set up in 1993 to draft the Government’s strategy in this area.

221. The National Programme of Action for the Child covers the following areas:

I. Ensuring the rights of the child, by: (a) implementation of the recommendations of the United Nations Committee on the Rights of the Child (evaluation of the impact of the economic transition on children and adoption of appropriate protection measures; according absolute priority to actions initiated for the protection of children in the process of establishing budget allocations; consolidation of the role of the National Committee for the Protection of the Child in monitoring respect for the rights of the child in Romania; promotion of research into child abuse, including abuse within the family, and preparation of effective means for rapid intervention; further training of staff working with children; improvement of the legislative framework concerning adoption so as to avoid possible harm to the best interests of the child; improvement of the system of administration of justice for minors and training of specialized staff; continuation of the active policy of non-discrimination in matters of protection of the child, with special reference to children of persons belonging to minorities and, especially, Romany children, so as to stimulate their participation in social life and reduce the social impact of existing prejudices, etc.); (b) monitoring, by the National Committee for the Protection of the Child, of respect for the rights of the child, in cooperation with other authorities of the central and local public administration, with nongovernmental structures, and with the Centre for Human Rights and other international bodies.

II. Ensuring the health of the child: implementation of the Ministry of Health programme to reduce maternal and infant mortality; development of the national network of medical services for family planning and reproductive health; continuation of the national programmes for immunization of infants and children against communicable diseases, including hepatitis B; review of the system of medical care for children.

III. Evolution and development of the child: initiation of nutritional programmes for children and families in difficulties; diversification of food products for children; establishment, at national level, of guidelines for a balanced and diversified diet for pregnant women and for children; correction of inadequate diet so as to eliminate iodine and iron deficiencies; periodic examination of children’s and adolescents’ state of health.

IV. Education of the child: introduction of measures to improve pre-school, primary and secondary education, adaptation of school curricula so as to permit the study, understanding and application of the provisions of the Convention on the Rights of the Child; introduction of new subjects in schools

– religious studies, civic culture, and education in moral and civic issues – to meet the requirements of a democratic and pluralist society and the need to integrate children in social life; development of education for children with special needs, etc.

V. Protection of the family, the ideal environment for the child’s development.

VI. Children in difficulties: (a) guaranteeing the right of children without a family – orphans, abandoned or neglected children and those at risk in their own families – to be brought up in another family or in a similar environment, without distinction on account of age, illness, disability or the school they attend; (b) supporting children with deficiencies; (c) rehabilitating maladjusted children, including street children, through programmes to identify them and place them in behavioural rehabilitation and medico-educational centres, with involvement of local authorities and NGOs in the management of the problems associated with street children, etc.

VII. Juvenile delinquents: legal protection of juvenile delinquents and prevention of delinquency (social rehabilitation, training of judges specializing in cases involving minors; creation of special detention and re-education centres for juvenile offenders, etc.

VIII. Role of women in society and improvement of children’s living conditions.

IX. The framework of laws and regulations concerning children: the central and local public authorities are called upon to develop and enumerate areas for action, using budgetary and extrabudgetary resources, as well as aid in the form of technical and financial assistance provided by UNICEF, the European Union and the United States Agency for International Development (USAID). Every two years the National Committee for the Protection of the Child will organize meetings (national conferences) to evaluate respect for the rights of the child.

Article 25

222. The previous report (CCPR/C/58/Add.15, paras. 170-177) described the legal framework whereby every Romanian citizen is enabled to exercise, without any of the distinctions mentioned in article 2 of the Covenant and without unreasonable restrictions, the right to take part in public life, to vote and to be elected, and to have access, on general terms of equality, to public service. After the submission of that report, local elections were held in spring 1992, followed by parliamentary and presidential elections in the autumn of the same year.

223. Following the local elections a considerable number of persons belonging to national minorities were elected to the local administrative structures, as mayors, deputy mayors and councillors of the communes, towns and municipalities (3,307 Magyars, 205 Germans, 152 Ukrainians, 111 Serbs, 106 Romany/Gipsies, 100 Russo-Lipovans, 67 Slovaks and Czechs, 60 Turks, etc.). In the elections for the Senate and the Chamber of Deputies, the Democratic Union of Magyars in Romania obtained 7.46 per cent of the votes cast for the Chamber of Deputies and 27 member’s mandates, and 7.59 per cent of the votes cast for the Senate and 12 Senator’s mandates. Thirteen other organizations of persons belonging to national minorities obtained a parliamentary representation, benefiting from the provisions of article 59 of the Constitution whereby “organizations of citizens belonging to national minorities, which fail to obtain the number of votes needed for representation in Parliament, have the right to one seat each in the Chamber of Deputies under the terms of the electoral law.”

224. With regard to the right of every citizen to take part in the conduct of public affairs, directly or through freely chosen representatives, some of the cases of judicial practice that have been cited in this report concern mayors suspended from their duties who have had recourse to the courts in order to obtain the annulment of suspension orders issued by the Prefects as representatives of the Government in the departments. Under article 46 of the Local Administration Act, the Prefect may order the suspension of the mayor for the duration of a judicial investigation. When in a given case it has not been proved that, prior to his suspension, the prosecution services were already investigating an offence allegedly committed by the mayor, it is not sufficient to invoke article 46 of the aforesaid Act. “The requirement to cite reasons for the suspension not only serves an informative function for the person against whom the measure is directed, but must also constitute a guarantee that no measures will be taken against him such as to jeopardize the security of the function acquired” [through elections]. (Supreme Court of Justice, Administrative Litigation Division, Decision No. 30/1994.)

225. The removal of the mayor from his elected office calls into question not only his own right as a citizen to take part directly in the conduct of public affairs, but also the right of the citizens who have elected him to exercise such participation. Consequently, Act No. 69/1991 provides that a mayor may be dismissed only in exceptional circumstances for which there is express provision in law, when his decisions contravene the general interests of the State, constitute an infringement of the legal order, or intentionally compromise the interests of the commune or town.

226. Called upon to deliver a decision on the application for remedy brought by a dismissed mayor against the decision by the court of appeal to dismiss his appeal, the Supreme Court of Justice found that decision had been founded exclusively on the affirmations of the Prefect, and that no attempt had been made to establish whether they were well-founded. In view also of the fact that the former mayor “had consistently denied, orally and in writing, committing the offences attributed to him, the court exercising primary jurisdiction was under an obligation to use every available legal means, including recourse to experts if appropriate, to establish the truth and to prevent any possible error in the correct determination of the facts.” For that reason the application was admitted and the decision of the court of appeal quashed (Supreme Court of Justice, Administrative Litigation Division, Decision No. 179/1994). It should here be mentioned that, at the time when this report was being drafted, the Romanian Parliament was preparing to consider a draft text formulated by the Government modifying the Act in question.

227. The right to vote and to be elected is among the rights whose exercise may be suspended for a limited period, by the court decision convicting the accused, under the terms set forth in the Penal Code. The Code defines deprivation of certain rights as an additional penalty that may be applied only if the principal penalty pronounced on the accused exceeds two years’ imprisonment and the court finds that, having regard to the nature and seriousness of the offence, the circumstances in which the act was committed and the personal data concerning the person convicted, an additional penalty is necessary (art. 65). The same conditions apply with regard to disqualification from the right to hold public office for a specified period (as well as for the other interdictions listed in article 64 of the Penal Code, on additional penalties).

228. In accordance with the requirements of article 25 of the Covenant, which allows for the possibility of restricting exercise of the right to vote, to be elected and to have access to public service, but only within reasonable limits, violation of the conditions set forth in the Penal Code constitutes grounds for quashing the conviction. For that reason the Supreme Court of Justice has ordered the suppression of the additional penalty when, through a misinterpretation of article 65 of the Penal Code, the courts have established a link between the two-year minimum duration of the sentence and the limitations on the principal penalty for a particular offence established in the Penal Code, instead of referring to the principal penalty actually imposed on the accused (Supreme Court of Justice, Criminal Division, Decision No. 169/1994).

229. In the case of less serious offences, for which the Penal Code does not expressly provide for deprivation of certain rights in addition to the principal penalty, the court has the possibility of pronouncing the additional penalty, but only where there are circumstances such as to lead to a reasonable fear that if he retained the enjoyment of certain rights the offender might abuse them, thereby undermining political life or violating the rights of others, or that he might commit another offence. If, when pronouncing a judicial decision to impose the additional penalty of deprivation of certain rights for an offence not thus regulated in the Penal Code, the court has failed to cite reasons for its decision, that decision is unlawful (Ploieôti court of appeal, Judgement in Penal Proceedings No. 201/1994).

Article 26

230. The General Comments of the Human Rights Committee concerning the contents of periodic reports (CCPR/C/21/Rev.1/Add.1) stressed the relationship between the provisions of article 2, paragraph 1 (which requires that each State party respect and ensure to “all individuals within its territory and subject to its jurisdiction the rights recognized in the present Covenant, without distinction of any kind, such as race, colour, sex, language, religion, political or other opinion, national or social origin, property, birth or other status”) and the provisions of article 26 (which require the State party’s law to “prohibit any discrimination and guarantee to all persons equal and effective protection against discrimination on any ground such as race, colour, sex, language, religion, political or other opinion, national or social origin, property, birth or other status”). Consequently, the information provided in the present report concerning application of article 2, paragraph 1, of the Covenant also reflects application of the principle of equality of all persons before the law in accordance with the provisions of article 26 of the Covenant. The report has also described the legislative and administrative measures taken to benefit certain groups within society: organizations of persons belonging to national minorities (who are represented in Parliament, even if they do not succeed in obtaining the necessary number of votes); women (through recent promotions to posts of State Secretary); disabled people, abandoned minors (through social protection measures), etc.

231. Mention has also been made of the statutory provisions adopted in order to guarantee certain specific rights to persons who were persecuted under the Communist regime because of their political and religious beliefs or their social origin; and examples have been given of administrative and judicial measures taken to ensure proper application of those statutory provisions. The same prescriptive act (Decree-Law No. 118/1990) also provided for measures to compensate persons who had been held prisoner in the territory of the former Soviet Union.

232. Among those requesting compensation were inhabitants of northern Transylvania, which was annexed by Hungary in 1940 under the terms of the second Vienna Award and whose inhabitants were compelled to enlist in the Hungarian army. Some of the committees set up to secure application of Decree-Law No. 118/1990 considered that those persons should receive such compensation from Hungary, which in 1992 adopted a similar law under which citizens of other countries not domiciled in Hungary also benefited. The view of those committees was shared by some Romanian courts.

233. Called upon to deliver a decision on the appeal lodged against one such judicial decision, the Braôov court of appeal found that “the purpose of the mention made, in Decree-Law No. 118/1990, of the date 23 August 1994 and of the armistice agreement, was to delimit the period within which the rights provided for therein are guaranteed, not to restrict the circle of persons benefiting therefrom, on grounds of their ethnic origin or the citizenship they held at the time when they were taken prisoner”. The legislature established a universal provision applicable to all persons who were Romanian citizens on the date of formulation of the request and fulfilling the conditions laid down by the aforesaid Decree-Law. “A proliferation, through interpretation, of the number of cases to which the Decree-Law does not apply, contravenes the strictly jurisdictional competence specific to the courts.” Consequently, the decision was quashed and the appeal admitted (Braôov court of appeal, Civil Decision No. 758/1994).

Article 27

234. According to preliminary data from the 1992 census, the ethnic structure of Romania’s population is as follows: 89.3 per cent Romanians and 10.7 per cent persons belonging to various national minorities (Hungarians, 7.1 per cent; Gipsies, 1.8 per cent; Germans, 0.5 per cent; Ukrainians, 0.3 per cent; Russo-Lipovans, 0.2 per cent; Turks and Tatars, 0.2 per cent, etc.).

235. The provisions of the Romanian Constitution and of other relevant acts setting forth the rights of persons belonging to national minorities were described in the third periodic report of Romania (CCPR/C/58/Add.15, paras. 181-191). The present report will provide additional information concerning institutional developments that have taken place, together with updated information regarding guarantees of the right of persons belonging to national minorities to enjoy their own culture, to profess and practise their own religion, or to use their own language.

236. In order to ensure the broadest possible framework for participation by such persons in public life, and, in particular, in the formulation of measures to deal with their own specific problems, Government Decision No. 137/1993 established the Council of National Minorities, a consultative body of the Romanian Government bringing together representatives of organizations of citizens belonging to minorities and a number of State bodies (the Ministries of Foreign Affairs, Justice, Finance, Labour and Social Protection, Public Works and Planning, and Youth and Sport, the State Secretariat for Religious Denominations, and the Government Department for Local Public Administration). The Council’s powers cover prescriptive, administrative and financial aspects of the rights of persons belonging to national minorities to retain, develop and express their ethnic, cultural, linguistic and religious identity, as provided for in the Romanian Constitution and current legislation, and in the international treaties and conventions to which Romania is a party. The Council establishes and maintains contacts with representatives of organizations of citizens belonging to national minorities; makes proposals concerning the preparation of draft laws and government decisions in its sphere of competence; submits to the Government or its Secretary-General, as appropriate, proposals for the adoption of the administrative measures it considers necessary to deal with problems falling within its competence; maintains permanent links with the local authorities so as to identify and solve their specific problems; establishes and develops contacts with the international governmental and non-governmental organizations and bodies concerned with the rights of persons belonging to national minorities; gives opinions on draft laws and government decisions affecting the rights of persons belonging to minorities, etc.

237. The Council is made up of several working committees: the Committee on Education, Science and Youth; the Committee on Culture, Worship and the Media; the Committee on Legislation and Administration; the Committee on Social and Economic Affairs; the Committee on Financial Matters, etc. It supports radio and television broadcasts in minority languages and publications by organizations of citizens belonging to minorities. It allocates the annual State subsidies to the organizations of persons belonging to national minorities. One of the Council’s ongoing concerns since its creation in 1993 has been the preparation of a draft law on the rights of persons belonging to national minorities. A draft text prepared by representatives of 15 organizations of persons belonging to national minorities is currently on the Romanian Parliament’s agenda.

238. Information concerning the participation of persons belonging to national minorities in Romanian public life is to be found in paragraph 224 of this report, on application of the provisions of article 25 of the Covenant.

239. There have been no fundamental changes regarding education dispensed in minority languages since the submission of the third periodic report of Romania. One noteworthy innovation, however, has been the adoption by Parliament of the Education Act, a piece of legislation of especial significance, drafted along innovative lines with a view to ensuring the development of the Romanian education system on the basis of humanistic traditions and the values of democracy, so as to enable individuals to develop freely, fully and harmoniously and to become independent and creative human beings. This Act provides that “citizens of Romania have equal rights of access to all levels and forms of education, without distinction on account of social and material status, sex, race, nationality, or political or religious affiliation.” (art. 5, para. 1.)

240. Regarding teaching in minority languages, the Act reflects the relevant constitutional provisions, expressly guaranteeing “the right of persons belonging to national minorities to learn their mother tongue and the right to be taught in that language” (art. 8, para. 2), and also establishing a mandatory requirement to study and assimilate the Romanian language, as the official language of the State (art. 8, para. 3).

241. The Act also provides for the introduction of religion as a compulsory subject in primary education, as an optional subject in lower secondary education, and as an extra subject in upper secondary education and vocational schools. The student, with the consent of the parent or legally appointed guardian, chooses the religion and denomination he or she wishes to study. The provisions of the Education Act also deal with the organization, by the Ministry of Education at the request of the religious denominations recognized by the State, of specific denominational education so as to meet their needs for trained staff. The curricula are drawn up by the denominations and approved by the State Secretariat for Religious Denominations and the Ministry of Education. Article 12 of the Act also provides that “the organization and contents of the teaching may not be structured on the basis of exclusive and discriminatory criteria of an ideological, political, religious or ethnic nature. Educational units and institutions created in response to religious or linguistic needs, in which the teaching reflects the choice of the parents or legally appointed guardians of the students, shall not be regarded as being based on exclusive and discriminatory criteria.”

242. The organization of private education as an alternative or complement to State education is also permitted and regulated, provided that such education is “based on non-discriminatory principles, rejecting anti-democratic, xenophobic, chauvinistic and racist ideas, views and attitudes.”

243. Chapter XII of the Education Act is entirely devoted to education dispensed in the languages of persons belonging to national minorities. Its nine articles contain specific provisions on the conducting of that education: the right to study and be taught in their mother tongue at all levels and in all forms of education, in compliance with the conditions laid down in the Act; the organization, in the light of local needs, of educational groups, sections or units using the languages of persons belonging to national minorities – subject to the continuing obligation to learn and teach the official language (art. 119); establishment of specific arrangements for teaching Romanian in primary and lower and upper secondary schools in which academic subjects are taught in minority languages, as well as those subjects (i.e. Romanian history and geography) the teaching of which in Romanian is compulsory; introduction of the study, as a separate subject in upper secondary schools, of the history and traditions of national minorities, taught in the mother tongue (art. 20, para. 4); the possibility for students from national minorities who attend educational units in which the teaching takes place in Romanian, to study, if they so request, their mother tongue and its literature, together with the history and traditions of their national minority (art. 12); the possibility for persons from national minorities to enrol on university medical courses taught in their mother tongue in existing State university medical faculties, subject to the obligation to learn the specialized terminology in Romanian as well as in their mother tongue (art. 122, para. 2); the possibility of setting up, in State university education, on demand and as provided for in the Act, groups and sections in which teaching is conducted in minority languages so as to train the necessary staff in educational, cultural and artistic activities (art. 123); conditions governing the conducting of entrance and end-of-cycle examinations in the mother tongue (art. 124); proportional allocation of teaching staff from national minorities to the administrative and decision-making structures of educational units and establishments containing groups, classes or sections for national minorities, with due respect for the principle of professional competence (art. 126), etc.

244. During the 1994-1995 academic year teaching in Hungarian was provided at all levels: pre-school, primary, first- and second-cycle secondary, post-baccalaureate and university. In pre-university education, the network in which teaching takes place in Hungarian consists of 2,395 educational establishments and sections, or 8.4 per cent of Romania’s entire school network (higher than the figure of 7.1 per cent for Magyars as a percentage of Romania’s population).

245. The network of establishments and sections in which teaching is conducted in Hungarian accounts for 8.9 per cent of the total in pre-school education (or 1,127 establishments and sections out of a current national total of 12,665); 7.6 per cent in primary education years one to four (or 471 establishments and sections out of a national total of 6,162); 8.6 per cent in first-cycle secondary education (or 612 establishments and sections out of a total of 1,276); and 4.0 per cent in vocational and post-baccalaureate education (53 out of a total of 1,309). Eighteen fewer establishments and 38 fewer sections conduct teaching in Hungarian than in the 1993-1994 academic year, because educational establishments with only a small number of pupils have been amalgamated. It should be mentioned that there are also 375 fewer schools nationwide.

246. In pre-university education, 207,763 children and students of Hungarian origin study in Hungarian – 4.8 per cent of the total number of pupils attending school. About 50,000 children and students of Hungarian origin attend groups or classes in which the teaching is in Romanian. Thus, the total number of Hungarian pupils in pre-university education as a whole is about 258,000, or 6.0 per cent of the total national figure for pre-university students. At university level there are Hungarian-language teaching departments at Babeô-Bolyai University in Cluj-Napoca, at the University of Medicine and Pharmacy and the Szentgyörgi István Academy of Art, both in Târgu-Mureô, and at Bucharest University.

247. There are 1,330 directors and deputy directors of Hungarian origin on the managerial staff of the 2,395 establishments and sections in which teaching takes place in Hungarian. Similarly, the regional inspectors-general in the departments of Covasna and Harghita and one of the deputy inspectors-general in the departments of Arad, Bihor and Mureô are of Hungarian origin. Fifty-four inspectors of Hungarian nationality directly monitor teaching conducted in Hungarian.

248. There are 302 school establishments and sections in which teaching is conducted in German, attended by 20,949 children and students – 1,000 more than in the 1993-1994 academic year. A substantial number of students from the German minority study in schools in which the teaching takes place in Romanian, and they also have the possibility of studying, on request, the German language as a subject in school (four hours per week for years one to four and three hours per week for years five to twelve). The school network for teaching in the national minority languages also includes establishments, sections and study groups in which the students can be taught or learn in the language of the Serbian, Ukrainian, Slovak, Czech, Bulgarian, Croatian, Turkish and Tatar, Russian, Polish, Armenian, Greek and Italian minorities.

249. In the framework of the State’s efforts to secure fuller social integration of persons belonging to the Romany/Gipsy minority, a school programme has been started up to provide Romany/Gipsy children with an opportunity to learn the Romany language. Study groups for the language have been set up in eight pre-university educational establishments, and 302 pupils have selected this option. Four hours a week are devoted to teaching Romany in years one to four, and three a week in years five to twelve. In the town of Caracal there is also a nursery school currently attended by 30 children from that ethnic group.

250. For training teachers of the Romany language, who can then be more closely involved in the education of Romany/Gipsy children thereafter, special classes for Romany language and literature teachers have been set up in three teacher training colleges in Bucharest, Bacau and Târgu-Mureô, starting in the 1993-1994 academic year. In the 1994-1995 academic year 55 such students attended these teacher training colleges. Students on the programme include not only young people of Gipsy origin, but also Romanians who have agreed to go on to work as teachers in schools with a majority of Romany/Gipsy pupils.

251. The Educational Publishing House has published a special textbook to facilitate the teaching of Romany, and the Ministry of Education has prepared a curriculum for years one to four. An anthology of Romany/Gipsy literary texts (for years one to four) is due to appear during the 1995-1996 academic year. In his educational process increased importance is being attached to cooperation between the competent Romanian authorities and NGOs working in the field of Romany/Gipsy education and culture. Research will continue with a view to identifying the most appropriate means of providing Romany/Gipsy children with an education.

252. With regard to freedom to profess their own religion, persons belonging to national minorities benefit from the same constitutional provisions as do all other Romanian citizens. Article 6 of the Constitution provides that “the State recognizes and guarantees the right of persons belonging to national minorities to the preservation, development and expression of their […] religious identity”; while article 29 defines the framework for the expression of freedom of conscience and religion in Romania as follows:

“1. Freedom of thought, opinion and religion may not be restricted in any way. No one may be compelled to embrace an opinion or religion contrary to his own beliefs.

2. Freedom of conscience is guaranteed; it must be exercised in a spirit of tolerance and mutual respect.

3. Religious denominations shall be free, and organized in accordance with their own statutes, in compliance with the law.

4. In relations among denominations, any forms, means, acts or activities of religious enmity are prohibited.

5. Religious denominations shall be independent of the State and shall enjoy its support, inter aliathrough facilitation of religious ministration in the army, hospitals, prisons, hostels and orphanages.

6. Parents or legal tutors have the right to ensure, in accordance with their own convictions, the education of minors for whom they are responsible.”

253. Article 32 of the Constitution establishes the freedom of religious education, in the following terms: “The State shall ensure freedom of religious education, in accordance with the specific requirements of each denomination. In State schools, religious education shall be organized and guaranteed by law.” The State Secretariat for Religious Denominations, a central institution set up in 1992, supports all denominations on an equal basis, contributes to the development of religious education in theological colleges, and acts as a liaison between the denominations and central and local public administration. Through the Secretariat, the State contributes each month to financing the wage bill of the denominations and the costs of theology courses, and allocates funds annually for the construction, restoration and preservation of places of worship and articles of the cultural heritage in the care of the religious denominations.

254. Persons belonging to national minorities are among the members of the various religious denominations recognized in Romania, such as the Roman Catholic Church, the Evangelical Church (Augsburg Confession), the Reformed Church, the Evangelical Church (Synodic-Presbyterian), the Unitarian Church, the Armenian Church, Judaism, Islam, and the Ukrainian and Serbian Orthodox vicariates. These denominations are equal among themselves and before the law and the public authorities, without privileges and without discrimination. They are free and autonomous, and freely appoint their governing bodies and clergy without interference by the State. Clergy are trained by the denominations’ own schools, faculties and colleges of theology, in the light of actual needs. Denominations are free to use the mother tongue of the congregation in their worship.

255. The denominations have received considerable State support for the establishment of new educational units. At present they have 34 tertiary-level theology faculties and colleges (compared to four in 1989), 81 upper-secondary level seminaries (compared to 10 in 1989), and 30 post-secondary denominational schools of medicine. The Roman Catholic Church (whose members come from the Magyar, Romanian, Slovak and other communities), has seven higher education establishments, ten upper-secondary seminaries and four post-secondary medical schools. The various Protestant denominations (Magyars, Romanians and Romany/Gipsies) have four university establishments, five upper-secondary seminaries and two post-secondary medical schools. The Baptist denomination (Romanians and Magyars) has two university institutes, five seminaries and two post-secondary medical schools; the Pentecostal denomination (Romanians, Magyars, Romany/Gipsies and Germans) also has a university institute, two upper-secondary seminaries and one post-secondary medical school. The Seventh-day Adventists (Romanians and Magyars) have a theological institute, three seminaries and one specialized post-secondary school. The Christian Gospel denomination has one institute and one specialized post-secondary school. The Islamic faith (Turks and Tatars) has a theological seminary at Medgidia.

256. The State provides substantial support for the cultural life of national minorities. It is involved in financing the activities of cultural establishments (theatres, arts groups, museums, libraries, etc.), and in publication of newspapers and books in minority languages and production of radio and television broadcasts in those languages. Conditions conducive to closer international relations have also been created.

(a) Theatres: eleven Hungarian-language State theatres and departments, three German-language State theatres, one Yiddish theatre;

(b) Dozens of national and local publications in Hungarian, Turkish, German, Romany, Slovak and Czech, Serbian, Armenian, Bulgarian, Ukrainian and Russo-Lipovan. More than 20 publications in national minority languages are subsidized by the Council of National Minorities;

(c) Radio and television: daily broadcasts in Hungarian and German and weekly broadcasts in other languages on national radio, as well as weekly broadcasts from local stations; twice-weekly broadcasts in Hungarian and German and broadcasts for other national minorities (the programme entitled Convieôuiri) on the national television channels, and broadcasts from local television studios;

(d) Publication of books by the Kriterion publishing house, which specializes in books by authors from national minorities written in their mother tongue, and in translations of works written in minority languages, intended for the wider Romanian public.

257. In recent years the Government has devoted special attention to initiatives and activities whose principal aim is the prevention of acts of racism, racial discrimination and xenophobia, so as to guarantee that young people are educated in a spirit of openness and tolerance, secure broad dissemination of the principles of democracy and human rights, and promote a climate of dialogue and tolerance among the various sections of Romanian society, including persons belonging to ethnic, linguistic and religious minorities.

258. One dimension of the democratic process has been reflected in the preparation and initiation of an extensive programme of education in human rights, addressed both to specialists and to the general public. Thus, every faculty of law includes human rights as a fundamental component of its training of lawyers, magistrates and officials responsible for securing application of laws. Human rights are also taught at the Police Academy (which has university status) and at the National School of Administration; and are included in the primary and secondary school curriculum, in the form of courses in civic education and human rights.

259. The need for action to ensure that human rights are widely disseminated and to consolidate the climate of tolerance in Romanian society led to the creation, by Parliament in 1991, of the Romanian Human Rights Institute, which is a beneficiary of the Centre for Human Rights programme of advisory services. A number of activities – such as seminars, debates and publications – have been organized with a view to promoting respect for human rights and tolerance and increasing public awareness of issues relating to implementation of the principles of human rights.

260. Romania also participates in international cooperative efforts to identify the most appropriate measures to combat acts of racism, racial discrimination and xenophobia. After the launching, in Strasbourg in December 1994, of the European Youth Campaign against Racism, Xenophobia, Anti-Semitism and Intolerance – “All Different, All Equal”, scheduled to take place in 1995 and 1996 under the auspices of the Council of Europe, a Romanian National Foundation to coordinate the Youth Campaign against Racism, Anti-Semitism, Xenophobia and Intolerance (the RAXI Foundation) was set up, with the participation of interested NGOs, youth organizations from all the political parties and government institutions with competence in the fight against racism, anti-semitism, xenophobia and discrimination. The RAXI Foundation has been very active, organizing lectures, symposiums, seminars and round-table conferences on such highly topical subjects as “Workshops on Tolerance”, “Tolerance in Political Life”, and “Youth and the Campaign against Racism, Anti-Semitism, Xenophobia and Intolerance”.

261. As part of the European Youth Campaign, a “Tolerance, Truth and Hope Week” was held in Romania from 9 to 16 July 1995 -an event which attracted about 2,000 young people from Romania and abroad. The scale of the initiative and the wide publicity that surrounded it guaranteed its success as a vehicle for promoting democratic values, dialogue and a spirit of tolerance.

262. Continuing close cooperation between the Romanian Government and the Council of Europe, UNESCO and the Office for Democratic Institutions and Human Rights of the Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE) has resulted, inter alia, in the holding of an international seminar on tolerance, in Bucharest from 23 to 26 May 1995, which provided a very open forum for discussion of the importance of promoting tolerant attitudes in the world of education, in the media and among local authorities.

©1996-2001
Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights

discuta subiectul si tu

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: