Posted by: leontiucmarius | May 17, 2012

Marius Leontiuc – ICCJ Sectiile Unite Decizia nr. XI/2005 “restituirea la scadenta in penal“

 ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
– SECŢIILE UNITE –

 

    DECIZIA Nr. XI
din 24 octombrie 2005

 

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006

 

 

    Dosar nr. 8/2005

    Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1, 2 şi ale art. 3 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, referitoare la clauza penală prin care se instituie obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită de părţi sau pe lângă dobânda legală.

    Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din totalul de 111 judecători în funcţie.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Florenţa Baltă.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se decide că prevederea într-un contract de credit a clauzei penale prin care se instituie obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine dispoziţiilor legii.

 

    SECŢIILE UNITE,

 

    deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:

    În aplicarea dispoziţiilor art. 1, 2 şi ale art. 3 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, referitoare la clauza penală prin care se instituie obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit.

    Astfel, unele instanţe au considerat că obligaţia împrumutatului de a restitui la scadenţă suma împrumutată, sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală stabilită sau dobânda legală, corespunde prevederilor legale.

    În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, din moment ce este stipulată în contract, clauza penală produce consecinţe juridice în temeiul art. 969 din Codul civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. S-a mai învederat că această clauză nu poate fi considerată nelegală sau imorală cât timp, prin prevederea ei în contract, se urmăreşte sancţionarea debitorului în cazul neîndeplinirii obligaţiei privind respectarea termenului de rambursare a ratelor creditului.

    Ca urmare, aceste instanţe, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 6 şi ale art. 10 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 356/2002, s-au pronunţat în sensul obligării debitorului la restituirea sumei datorate, a dobânzii convenite sau a dobânzii legale, precum şi a penalităţilor de întârziere.

    Alte instanţe au obligat debitorul la restituirea sumei împrumutate şi la plata dobânzii convenite sau a celei legale, precum şi a penalităţilor de întârziere, dispunând totodată reactualizarea acestor sume în raport cu rata inflaţiei.

    În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că obligaţiile asumate prin contractul de împrumut cu privire la plata ratelor datorate, a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere au deplină valabilitate deoarece, fiind convenite legal între părţi, au putere de lege între acestea conform art. 969 alin. 1 din Codul civil.

    În fine, alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că este nulă clauza penală prin care sunt prevăzute penalităţi de întârziere, în afara dobânzii contractuale sau a celei legale, apreciind că o asemenea clauză este prohibită de lege. Ca urmare, prin hotărârile pronunţate de aceste instanţe debitorul a fost obligat să plătească doar sumele nerestituite creditorului, precum şi dobânzile curente restante.

    În justificarea acestui punct de vedere s-a motivat că, în raport cu prevederile Legii nr. 313/1879, care nu a fost abrogată şi nici nu a căzut în desuetudine, clauza penală în contractele de împrumut este interzisă. S-a mai relevat că, atât timp cât dispoziţiile legale care nu permit prevederea clauzei penale în contractele de împrumut sunt de ordine publică, potrivit art. 5 din Codul civil nu se poate deroga de la aceste dispoziţii prin convenţii.

    Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

    Într-adevăr, potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, “părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti”.

    Prin art. 2 din aceeaşi ordonanţă se prevede că, “în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală”, iar în art. 3 este reglementat modul de stabilire a dobânzii legale în materie comercială.

    Pe de altă parte, în conformitate cu art. 5 alin. 1 din ordonanţa menţionată, “în raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an”.

    În acelaşi sens, în reglementarea dată prin art. 1089 alin. 2 din Codul civil, “clauza prin care, de mai înainte şi în momentul promovării unei convenţii alta decât o convenţie comercială, se va stipula dobânda la dobânzile datorate pentru un an sau pentru mai puţin, ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nulă”.

    Tot astfel, prin Legea nr. 313 din 20 februarie 1879, ale cărei dispoziţii sunt în vigoare şi constituţionale, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 524 din 2 decembrie 1997, s-a prevăzut la art. 1 că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestaţiuni în natură, precum şi că “Judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 din Codul civil, sau în caz de alte obligaţiuni, la daune-interese, conform art. 1084 din Codul civil”.

    Or, potrivit art. 1589 alin. 1 din Codul civil, “se defige o dobândă de cinci la sută pe an pentru afacerile civile şi de şase la sută pe an pentru cele comerciale, în toate cazurile unde nu s-a hotărât de părţi cuantumul ei”.

    Ca urmare, prevederile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, potrivit cărora “părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti”, nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform prevederilor art. 5 alin. 1 din aceeaşi lege, la posibilitatea de a depăşi dobânda legală cu cel mult 50% pe an.

    Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere.

    Aşa fiind, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 şi ale art. 968 din Codul civil, contravine prevederilor legii.

 

    În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul că orice clauză penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

 

    PENTRU ACESTE MOTIVE

 

    În numele legii

 

    D E C I D:

 

    Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    În aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi ale art. 3 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. 1 din Codul civil, stabilesc:

    Clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

    Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2005.

 

    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

 

    Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu


discuta subiectul si tu

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: