Posted by: leontiucmarius | May 17, 2012

Marius Leontiuc – ICCJ Sectiile Unite Decizia nr.VII/2006 cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedura penala, referitoare la încetarea de drept a masurilor preventive.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

–          SECŢIILE UNITE –
DECIZIA Nr. VII
din 20 februarie 2006

 

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 475 din 01/06/2006

 

    Dosar nr. 40/2005

    Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive.

    Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106 judecători în funcţie.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.

 

    SECŢIILE UNITE,

 

    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

    În aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte efectele neverificării de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.

    Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la termenele prevăzute în textele de lege menţionate, atrage sancţiunea nulităţii relative cu consecinţele prevăzute în art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală. S-a motivat că în astfel de cazuri sunt incidente prevederile art. 185 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora nerespectarea termenelor procedurale atrage aplicarea dispoziţiilor referitoare la nulităţi, acestea dând posibilitate inculpatului arestat preventiv să facă dovada că a suferit o vătămare datorită depăşirii termenului fixat de lege pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luate faţă de el.

    Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.

    Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

    Prin art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede că măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute în lege sau stabilite de organele judiciare, în astfel de cazuri instanţa de judecată având obligaţia, în conformitate cu alin. 3 al aceluiaşi articol, să dispună punerea de îndată în libertate a celui arestat.

    Din aceste dispoziţii imperative ale legii rezultă, fără echivoc, încetarea de drept a oricărei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, la expirarea termenelor prevăzute în lege sau stabilite de organele judiciare.

    O atare interpretare este impusă de reglementarea dată art. 23 alin. (6) din Constituţia României, republicată, potrivit căreia “în faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate”, precum şi de alin. (9) al aceluiaşi articol, prin care se prevede că “punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege”.

    Aceste reglementări de ordin constituţional sunt conforme principiului înscris în art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la care România a aderat, potrivit căruia “orice persoană arestată sau deţinută… trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.

    În raport cu prevederile constituţionale şi cu aceste din urmă reglementări internaţionale la care România a devenit parte, prin art. 160^b alin. 1 şi art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală a fost instituită obligaţia instanţei de a verifica periodic, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului major şi a celui minor.

    În acest sens este de observat că prin art. 160^b alin. 1 din Codul de procedură penală s-a prevăzut că, “în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive”.

    Tot astfel, prin art. 160^h alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că, în cazul minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani, “verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile”, iar prin alin. 3 al aceluiaşi articol se prevede că “verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile”.

    Faţă de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale la care s-a făcut referire, aceste dispoziţii cu caracter imperativ din Codul de procedură penală impun respectarea cu stricteţe a termenelor de verificare a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive pe întreg parcursul judecăţii, pentru că altfel nu ar mai exista garanţia că lipsirea de libertate poate avea loc numai în condiţiile determinate de lege.

    A considera că termenele de mai sus nu ar fi de decădere, ci doar de recomandare ar însemna să se lipsească de conţinut nu numai dispoziţiile din Codul de procedură penală care le instituie, ci înseşi prevederile constituţionale şi reglementările internaţionale la care România este parte, ceea ce ar fi inadmisibil.

    Pe de altă parte, neconstatarea nulităţii măsurii arestării preventive luate în cazul când instanţa nu se conformează dispoziţiilor procedurale obligatorii referitoare la verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei unei atare măsuri ar contraveni şi prevederilor art. 197 alin. 4 teza finală din Codul de procedură penală, potrivit cărora se iau “în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei”.

    Or, în raport cu prevederea art. 23 alin. (1) din Constituţie conform căreia “libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”, precum şi cu garanţiile acordate celor lipsiţi de libertate prin alin. (2)-(10) ale aceluiaşi articol, ar fi total inacceptabil ca nerespectarea obligaţiei examinării periodice a măsurii arestării preventive, reglementată prin art. 160^b şi art. 160^h din Codul de procedură penală, să nu fie sancţionată cu nulitatea.

    Ca urmare, pentru garantarea dreptului fundamental la libertate şi la siguranţa persoanei, se impune să se considere că, într-o astfel de materie, nerespectarea cerinţelor privind verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive constituie o încălcare a normelor procedurale ce asigură justa soluţionare a cauzei de natura celei la care se face referire în art. 197 alin. 4 teza finală din Codul de procedură penală, astfel că aceasta nu se poate îndrepta decât prin încetarea de drept a măsurii arestării preventive, ca efect al nerespectării termenelor imperative privind verificarea legalităţii şi temeiniciei acesteia.

    În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi, în raport cu cerinţele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.

 

    PENTRU ACESTE MOTIVE

 

    În numele legii

 

    D E C I D:

 

    Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    În aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, stabilesc:

    Neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160^b alin. 1 din Codul de procedură penală, a inculpatului minor cu vârsta între 14 şi 16 ani înainte de expirarea duratei de 30 de zile prevăzute în art. 160^h alin. 2 din Codul de procedură penală, iar a inculpatului minor mai mare de 16 ani înainte de expirarea duratei de 40 de zile prevăzute în art. 160^h alin. 3 din Codul de procedură penală atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.

    Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006.

 

    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

 

    Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei


discuta subiectul si tu

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: