Posted by: leontiucmarius | May 16, 2012

Marius Leontiuc – Comitetul ONU pentru Drepturile Omului cauza ,, Blaga vs. Romania ”

 

UNITED

NATIONS

 

CCPR

 

 

 

International covenant

on civil and

political rights

 

 

 

Distr.

RESTRICTED*

 

CCPR/C/86/D/1158/2003

24 April 2006

 

Original: ENGLISH

 

HUMAN RIGHTS COMMITTEE

Eighty-sixth session

13-31 March 2006

Communication No. 1158/2003

 sursa http://www.bayefsky.com/docs.php/area/jurisprudence/node/4/filename/romania_t5_iccpr_1158_2003

Submitted by:                                  Mr. Aurel Blaga and Mrs. Lucia Blaga (represented by counsel)

Alleged victim:                                The authors

State party:                                     Romania

Date of communication:                  16 July 2002 (initial submission)

Document references:                      Special Rapporteur’s rule 97 decision, transmitted to the State party on 5 February 2003 (not issued in document form)

                                                         CCPR/C/78/D/1158/2003 — Decision on admissibility, adopted on 7 July 2003

Date of adoption of views:             30 March 2006

 

          Subject matter: Equality before the law

          Procedural issues: Exhaustion of domestic remedies, admissibility ratione temporis

          Substantive issues: Extraordinary appeal of final court judgement

          Articles of the Covenant: 12, 14(1), 26

          Articles of the Optional Protocol: 3, 5(2)(b)

          On 30 March 2006, the Human Rights Committee adopted the annexed draft as the Committee’s Views, under article 5, paragraph 4, of the Optional Protocol in respect of communication No. 1158/2003. The text of the Views is appended to the present document.

Pactul internaţional
privind drepturile civile şi
drepturile politice

Jud..
RESTRICŢIONAT *

CCPR/C/86/D/1158/2003
24 aprilie 2006

Original: ENGLEZĂ

Comitetul pentru Drepturile Omului
Optzeci şi şase sesiune
13-31 martie 2006

Vizualizari

Comunicarea nr 1158/2003

Inscrisa de: domnul Aurel Blaga şi doamna Lucia Blaga (reprezentat de un avocat)
Presupusa victimă: Autorii
Statul parte: România
Data comunicării: 16 iulie 2002 (depunerea iniţială)
Referinţe documentului: Raportorul Special articolul 97 decizie, transmise statului parte la 5 februarie 2003 (nu a emis în formă document)
CCPR/C/78/D/1158/2003 – Decizie privind admisibilitatea, adoptată la 7 iulie 2003
Data adoptării de vizualizări: 30 martie 2006

 
Materie: Egalitatea în faţa legii
Aspecte procedurale: epuizarea căilor de recurs interne, admisibilitatea ratione temporis
Aspecte de fond: recurs extraordinar din hotărâre judecătorească definitivă
Articole din pact: 12, 14 (1), 26
Articole din Protocolul Opţional: 3, 5 (2) (b)
La 30 martie 2006, Comitetul pentru Drepturile Omului a adoptat proiectul anexat ca punctul de vedere al Comitetului, în conformitate cu articolul 5, paragraful 4, al Protocolului opţional, în ceea ce priveşte comunicarea nr 1158/2003. Textul de opinii este anexată la prezentul document.
[Anexa]
ANEXA

Vizualizari DE Comitetului pentru Drepturile Omului prevăzute la articolul 5, paragraful 4 din Protocolul Opţional la Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice

optzeci şi şase sesiune

cu privire la

Comunicarea nr 1158/2003 *

Inscrisa de: domnul Aurel Blaga şi doamna Lucia Blaga (reprezentat de un avocat)
Presupusa victimă: Autorii
Statul parte: România
Data comunicării: 16 iulie 2002 (depunerea iniţială)
Comitetul pentru Drepturile Omului, înfiinţat în temeiul articolului 28 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
Reuniunea la 30 martie 2006,
După ce a încheiat examinarea de comunicare nr 1158/2003, prezentată la Comitetul pentru Drepturile Omului, în numele domnului Aurel Blaga şi doamna Lucia Blaga, Protocolul Opţional la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice,
După ce a luat în considerare toate informaţiile scrise puse la dispoziţie de către autorii de comunicare şi de partid de stat,
Adoptă următoarele:
 
Vizualizari prevăzute la articolul 5, alineatul 4 din Protocolul Opţional
1. Autorii de comunicare, din 16 iulie 2002, sunt Aurel si Lucia Blaga, cetăţenii români nascut la 03 noiembrie 1930 şi 2 decembrie 1932, respectiv, şi locuieşte în Bucureşti. Ei pretind a fi victime ale încălcării de către România a articolelor 12, 14 şi 26 din Pact. Acestea sunt reprezentate de avocat. Pactul şi Protocolul Opţional, respectiv, a intrat în vigoare pentru România la 23 martie 1976 şi la 20 octombrie 1993.
Situaţia de fapt
2.1 În 1979, autorii achiziţionat un apartament în Bucureşti. În iulie 1988, au părăsit România şi sa stabilit în străinătate. Ca autorii nu au revenit în România înainte de expirarea vizei de ieşire a acestora, municipiul Bucureşti expropriat proprietatea acestora, în conformitate cu Rezoluţia 1434/1989. Rezoluţia a fost bazat pe Decretul 223/1974, care prevedea ca statul ar obţine dreptul de proprietate asupra cladirilor care au apartinut persoanelor care au părăsit ţara sau în străinătate a rămas fără permisiune. După căderea regimului comunist, Decretul 223/1974 a fost abrogat prin Ordinul statutar 9/1989, în timp ce proprietatea deja transferate de stat a rămas neafectată.
2.2 La 27 mai 1992, autorii aplicat la Tribunalul Bucureşti, care caută să anuleze rezoluţia 1434 şi să dispună restituirea bunurilor lor. La 8 iulie 1992, instanţa a respins cererea lor şi din 17 noiembrie 1992 recursul a fost respins de către Tribunalul Municipiului Bucureşti. La 24 ianuarie 1994, cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti a decis să dispună restituirea bunurilor autorilor, deoarece exproprierea a fugit în contradicţie cu articolul 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului privind libertatea de circulaţie, şi a constituit “Regulamentul abuziv”, mai degrabă decât fiind de “utilitate publică”. Nicio cale de recurs a fost posibil din prezenta hotărâre. Ca urmare, municipiul Bucureşti, a intrat o ordine de restituire în favoarea autorilor. Autorii afirma ca, la 22 mai 1995 au încheiat un contract cu un terţ de vânzare a apartamentului.
2.3 În urma unei decizii de către Curtea Supremă de Justiţie în 1995, că instanţele nu erau competente să se pronunţe cu privire la acţiunile de recuperare a clădirilor expropriate, Procurorul General a înaintat recursuri în interesul legii într-un număr de cazuri, stabilite anterior de către instanţele de judecată, inclusiv autorii “caz. La 8 mai 1996, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia Curţii de Apel în cazul autorilor, ţinându-l-a depăşit competenţa judiciară şi a încălcat principiul separaţiei puterilor.
2.4 Ca urmare a acestei decizii, statul a vândut proprietatea de a chiriaşilor, în conformitate cu Legea 112/1995. Acest statut, cu condiţia ca foştii proprietari de proprietate ar putea aplica pentru restituire, şi că, în cazul în care proprietatea nu a fost restituita, ar putea fi vândute chiriaşilor de stat. Autorii de stat pe care au aplicat, în conformitate cu acelaşi statut, pentru restituirea proprietăţii lor, dar nu a primit nici un răspuns la cererea lor.
2.5 Autorii că acelaşi subiect nu a fost prezentat pentru examinare în orice altă procedură de investigare sau soluţionare internaţionale. Ei susţin că nu există nicio posibilitate de recurs sau revizuire a deciziei Curţii Supreme de Justiţie. Ei adaugă că hotărârile Curţii de Apel, precum şi Curtea Supremă de Justiţie a avut loc după intrarea în vigoare a Protocolului opţional pentru statul parte. În special, decizia Curţii Supreme “a reconfirmat”, şi a împrumutat forţă juridică proaspete în 1996 pentru exproprierea a decis în conformitate cu decretul din 1974, şi, astfel, toate problemele reclamate intră în competenţa Comitetului.
Plângerea
3.1 Autorii susţin că decizia Curţii Supreme de Justiţie, care a restabilit la efect juridic rezoluţia de expropriere în cazul în care autorii “, a încălcat articolele 12 şi 26 din Pactul. Expropriere a acestora, fără despăgubiri sau justificare, a fost conceput pentru a pedepsi pe autorii pentru ieşirea din ţară, şi, astfel, sa ridicat la o măsură arbitrară şi discriminatorie, de asemenea, o încălcare a articolului 26. Autorii subliniază faptul că caracterul abuziv al măsurii de expropriere este recunoscut în mod explicit în preambulul legislaţiei 1989 de abrogare a decretului din 1974.
3.2 Autorii susţin o încălcare a articolului 14, alineatul 1. Acestea subliniază că înainte de 2003, Procurorul General ar putea decide în orice moment să ia măsuri excepţionale împotriva a ceea ce a fost altfel o decizie irevocabilă juridice, creând astfel o mare incertitudine juridică şi lipsind autorii de fructe de litigii lor. În plus, nu capacitatea de Procurorul General, fiind un partid de caz iniţial, pentru a face o astfel de cerere este o intruziune nedrept în litigiu care supara egalitatea de arme între părţi, contrar articolului 14. Autorii se referă la o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care deţine acest mecanism să fie contrară articolului 6, paragraful 1, din Convenţia Europeană.
3.3 Autorii susţin că, atunci când au aplicat la instanţele de judecată naţionale pentru soluţionarea problemei în cauză, instanţele au fost singurele organisme cu competenta de a decide cu privire la aceste chestiuni, care au fost, şi să rămână, drepturile şi obligaţiile cu caracter civil. Decizia Curţii Supreme de faptul că instanţele nu erau competente să se pronunţe aceste dispute încălcat astfel dreptul lor de acces la instanţă, contrar articolului 14, alineatul 1. Autorii subliniază faptul că Curtea Europeană a ajuns la concluzii identice, în ceea ce priveşte Convenţia europeană, în jurisprudenţa citată mai sus.
3.4 Ca urmare a celor de mai sus, autorii solicită Comisiei să găsească încălcări ale articolelor 12, 14 şi 26 din Conventie, să recomande stat parte de a anula decizia Curţii Supreme, şi pentru a permite restituirea efectivă a proprietăţii lor, permiţând fie la intrarea în posesie, sau “real şi corect” de compensare.
Statului-parte observaţii cu privire la admisibilitatea
4.1 Prin prezentarea din 7 aprilie 2003, partidul de stat susţine că comunicarea este inadmisibilă pentru omisiunea de a epuiza căile de atac interne, precum şi, pentru cererile prevăzute la articolele 12 şi 26, ratione temporis. În ceea ce priveşte epuizarea căilor de atac interne, partidul de stat arată că, prin deciziile din 28 septembrie 1998 şi 20 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie practica sa inversat. Aceasta a avut loc, într-o manieră obligatorii pentru toate instanţele inferioare, care au fost într-adevăr, instanţele competente să încerce acţiuni de recuperare a bunurilor expropriate de către stat în temeiul Decretului din 1974. În consecinţă, este deschis autorilor de a depune o acţiune de recuperare a bunurilor în temeiul articolului 480 din Codul civil împotriva noii proprietari de proprietate (fiind foştii chiriaşi ai apartamentului). Curtea a recunoscut în mod special faptul că o astfel de acţiune ar putea invoca contradicţie cu un tratat internaţional aplicabil, ca motiv de nulitate a deciziei statului de a expropria.
4.2 Statul-parte subliniază că decizia Curţii Supreme de Justiţie nu a fost o hotărâre cu privire la fondul cauzei, ci mai degrabă determinat, ca o întrebare prag, că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să se pronunţe asupra acestor aspecte. În consecinţă, nu se poate spune că problemele prezentate de autori sunt autorităţii de lucru judecat, deoarece Curtea Supremă de Justiţie nu a preda o hotărâre cu caracter obligatoriu cu privire la fondul cauzei lor. În susţinerea, statul-parte se referă la o decizie a Tribunalului 1954 (pe atunci) Supremă, în sensul că o decizie adversă de procedură nu este bar la o acţiune nouă abordare a fondului de un caz. Statul-parte citează recentele decizii judecătoreşti în cazuri identice “autorilor, în cazul în care această abordare a fost confirmată.
4.3 În conformitate cu o acţiune de recuperare a proprietăţii, Curtea analizează titlurile de proprietate concurente pentru a determina care parte este “mai mult caracterizat”. Orice persoană întemeiat pe un titlu poate aduce o astfel de acţiune. Este, astfel, o cale de atac eficientă, suficiente şi disponibile, şi eşecul de a se epuiza face comunicarea inadmisibilă.
4.4 Statul-parte, de asemenea, indică o măsură suplimentară în formă de Legea 10/2001, care prevede un mecanism administrativ prin care bunurile confiscate abuziv în fostul regim va fi redresat, fie în natură, prin compensare sau de măsură echivalentă de valoare. Contractele prin care statul dispus de proprietate sunt nule, cu excepţia cazului în care cumpărătorul a acţionat cu bună-credinţă. Statul-parte, astfel, susţine că, chiar dacă o acţiune de recuperare a bunurilor a fost respinsă, procedura administrativă ar oferi posibilitatea de compensare echivalentă. Statul parte adaugă că autorii aplicat la municipiul Bucureşti, în cadrul acestui mecanism la 12 aprilie 2001.
4.5 Cererile de stat parte la Comitetul ia act de faptul că a încercat să găsească soluţii diferite pentru repararea prejudiciului cauzat de confiscarea ordonate de regimul comunist.
4,6 pe problema ratione temporis, statul-parte se referă la jurisprudenţa Comitetului că acesta nu are competenţa să ia în considerare acuzaţiile de încălcări au loc înainte de intrarea în vigoare a Protocolului opţional pentru statul în cauză, dacă nu există un efect continuă. Comitetul a descris aceasta ca fiind “o afirmaţie, după intrarea în vigoare a Protocolului opţional, prin act sau de implicare clară, de încălcări anterioare ale partidului de stat”. Aplicarea acestor principii, statul-parte observă că decretul 1974 a fost abrogată ex nunc (pentru viitor), prin decret în 1989. Ex Tunc (ca la efecte anterioare), instanţele sunt competente să se pronunţe cu privire la legalitatea actelor în cauză atunci când acestea au avut loc, si astfel ele devin lipsite de orice efecte. Ceea ce priveşte articolul 12 probleme, Constituţia statul-parte, cu condiţia, în orice moment, relevante, de la intrarea în vigoare a Protocolului opţional pentru Statul-parte, de deplină libertate de mişcare. De asemenea, ca la articolul 26, punctele de stat de partid faptul că, spre deosebire de situaţia din alte state, accesul la aceste remedii este non-discriminare şi nu este conditionata de reşedinţă, sau de cetăţenia, statul-parte. Ca urmare, statul-parte susţine că nu există efecte persistente, precum şi cererile în temeiul articolelor 12 şi 26 sunt inadmisibile ratione temporis.
Autori de observaţii cu privire la propunerile partidului statului
5.1 Prin scrisoarea din 6 mai 2003, autorii respinge raţionamentul partidului statului cu privire la admisibilitatea comunicării, argumentând că problema fundamentală nu este dacă acestea ar putea aduce o nouă acţiune de recuperare a bunurilor, ci mai degrabă dacă există o cale de atac împotriva decizia Curţii Supreme în 1996, faţă de care nu se află în continuare acţiuni. În orice caz, ar fi “excesiv” şi contrar spiritului de articolele 2 şi 5, alineatul 2, din Protocolul Opţional pentru autorii care urmează să fie necesare pentru a institui proceduri noi. Chiar dacă o acţiune suplimentară ar fi de succes, de încălcări ale drepturilor lor de către Curtea Supremă de Justiţie nu ar fi extirpat. Mai mult, în timp ce partidul de stat propune remedii pentru recuperarea de bunuri, autorii susţin că nu se adresează această problemă (care nu sunt direct protejate de Convenţia), dar destul de diferite probleme care decurg în conformitate cu articolele 12, 14 şi 26. Statul-parte nu a demonstrat modul în care măsurile corective propuse ar fi adecvate pentru a remedia încălcarea acestor drepturi suferite de aceştia.
5.2 Ca să ratione temporis probleme, autorii subliniază faptul că, cel puţin, la articolul 14 cereri nu sunt afectate de aceste argumente. Cu toate acestea, în opinia autorilor, decizia Curţii Supreme de Justiţie din 1996 a reprezentat o afirmare clară a exproprierii mai devreme, şi, astfel, în sine a constituit o încălcare a articolelor 12 şi 26, suficiente pentru a aduce cererile aflate sub jurisdicţia Comitetului. Autorii subliniază că recentele decizii ale instanţelor cea mai mare parte de stat raman inconsecvente cu privire la efectul juridic al exproprierilor efectuate în conformitate cu fostul regim. Ei au stat în continuare ca remediu administrativă în conformitate cu Legea 10/2001 a fost desfiinţat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 184/2002.
Decizia Comitetului de admisibilitate
6.1 la sesiunea 78, Comitetul a considerat admisibilitatea comunicării.
6.2 Comitetul a constatat că aceeaşi chestiune nu a fost în curs de examinare în cadrul altei proceduri internaţionale de anchetă sau de reglementare în sensul articolului 5, paragraful 2 (a), a Protocolului opţional.
6.3 În ceea ce priveşte problema de epuizarea căilor de atac interne, Comitetul a observat că, chiar presupunând că măsurile corective propuse ar putea oferi satisfacţie deplină şi efectivă pentru presupuse încălcări, autorii prima aplicate de instanţele partidului de stat în 1992 pentru o rezoluţie a cererii lor . Având în vedere că statul-parte a abrogat aparent atac administrative pe care autorii au aplicat în aprilie 2001, Comitetul ar considera ca nerezonabil de a solicita autorilor de a urmări în continuare căi de atac judiciare, în prezent, unele unsprezece ani după ce a făcut acest lucru şi primul litigiu de sus la cea mai mare instanţă judecătorească. Comitetul a fost, astfel, nu exclude, în conformitate cu articolul 5, alineatul 2 litera (b) din Protocolul opţional, de la vedere de comunicare.
6.4 În ceea ce priveşte argumentele ratione temporis, în ceea ce priveşte articolele 12 şi 26, Comitetul a observat că efectul deciziei Curţii Supreme de Justiţie, în 1996, a fost faptul că exproprierea de proprietate a autorilor a rămas legal valabilă. În opinia Comitetului, ar putea fi, astfel, a susţinut că decizia confirmată şi de re-afirmat de valabilitate a măsurilor anterioare, aducand cererile în competenţa ratione temporis Comitetului.
7. La 7 iulie 2003, Comitetul pentru Drepturile Omului a decis că, prin urmare, comunicarea a fost admisibilă.
Starea partidului prezentarea pe fond
8.1 La 5 ianuarie 2004, statul parte reiterează faptul că plângerea autorilor se referă la restituirea ne-a proprietăţii confiscate şi este, aşadar, în afara domeniului de aplicare a Pactului. Statul-parte în plus reiterează faptul că sunt disponibile căi de atac eficiente autorilor. Statul parte obiecte suplimentare la referinţele autorilor de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
8.2 Statul-parte clarifică faptul că recursul în anulare de către Procurorul General a fost abolită în 2003, deoarece ea a produs o incertitudine juridică. Se reiterează în continuare sale ratione temporis obiecţie la cererile de autori de o încălcare a articolelor 12 şi 26 din Pactul de către regimul comunist şi prevede că exproprierea a avut loc în iulie 1989, înainte de intrarea în vigoare a Protocolului opţional pentru România. Statul-parte explică faptul că procedura administrativă care să permită de despăgubire pentru expropriere nu a fost abrogat, dar vor fi aplicate printr-o lege specială, care va stabili criteriile pentru stabilirea valorii compensaţiilor.
8.3 Cu referire la legislaţia internă parte de stat afirmă că autorii beneficiază de dreptul la libertatea de circulaţie. Acesta a mai susţine că autorii nu au demonstrat că au fost discriminaţi în cursul procesului, şi că toate hotărârile au fost pronunţată pe baza probelor existente. Autorii au în orice moment, sa bucurat de acces la justiţie, în conformitate cu normele procedurale.
8.4 Pentru motivele expuse mai sus, statul-parte concluzionează că nu a existat o încălcare de către România a articolelor 12, 14 şi 26 din Pactul.
Comentarii autori pe prezentarea partidului statului
9.1 În observaţiile lor din 3 februarie 2004 privind transmiterea partidului statului, autorii observă că Statul-parte este reiterând argumentele sale împotriva admisibilitatea comunicării, fără să aducă elemente noi. Ei susţin că actele de expropriere s-au în continuare efecte prin decizii judecătoreşti, în cazul lor, afirmând de valabilitate a exproprierii. În ceea ce priveşte situaţia actuală a autorilor apartament “, se spune că statul le-a vândut unui terţ la un preţ foarte scăzut în decembrie 1996 şi că această vânzare a fost posibil numai datorită a Curţii Supreme din 1996 decizie.
9.2 Pe fond, autorii susţin că exproprierea de proprietate în mod clar a fost să-i pedepsească pentru că nu au revenit în ţară şi, astfel, în încălcare a libertăţii de circulaţie protejate de articolul 12 al Pactului, în ciuda faptului că România, la timp a fost deja legat de Pactul pentru care a devenit un partid în 1976.
9.3 Autorii susţin în plus că, întrucât măsura de expropriere a fost luată doar pentru a pedepsi pe cei care au ales să părăsească ţara, a fost, de asemenea, arbitrară şi discriminatorie, în încălcarea articolului 26, pe motiv de alt statut.
9.4 În ceea ce priveşte articolul 14 din Pactul este în cauză, autorii susţin că puterea de Procurorul General, la timp pentru a introduce un recurs extraordinar împotriva hotărârii retrocedarea proprietatilor lor a încălcat dreptul la egalitate în faţa instanţei. Prin anularea unei hotărâri irevocabile, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii juridice şi de a decide că instanţele nu puteau judeca cererile de expropriere, a încălcat, de asemenea, dreptul de acces la instanţele judecătoreşti. În răspunsul la obiecţia stat parte la citarea de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de stat autorii pe care le-au referit la această jurisprudenţă, deoarece se referă la un caz similar şi de la articolul 6 din Convenţia Europeană şi la articolul 14 din Pactul sunt similare în natură.
Examinarea a meritelor

rezolutii inaintate
10.1 Comitetul pentru Drepturile Omului a considerat că prezenta comunicare, în lumina tuturor informaţiilor puse la dispoziţie de către părţi, astfel cum se prevede în articolul 5, paragraful 1, din Protocolul opţional este fondata.
10.2 autorilor principala revendicare se referă la inversarea de hotărâre în cazul lor de către Curtea Supremă de Justiţie la data de 8 mai 1996. În acest sens, Comitetul constată că este cert faptul că procurorul general recurs hotărârea Curţii de Apel în cazul în care autorii, după ce a devenit definitivă şi au fost puse în aplicare. În urma deciziei Curţii Supreme de Justiţie, proprietate a autorilor a fost din nou transferat în proprietatea statului şi ulterior vândute de către stat. Comitetul consideră că principiul egalităţii în faţa legii presupune că hotărârile, odată ce acestea au devenit definitive, nu mai pot fi contestate sau revizuite, cu excepţia cazului în circumstanţe speciale, atunci când interesele justiţiei cer aceasta, şi pe o bază non-discriminatorie. În cazul de faţă, nu argumente legitime au fost prezentate, care ar putea justifica anularea hotărârii judecătoreşti definitive în cazul în care autorii “. Statul-parte însuşi a recunoscut că practica de atac extraordinare de către Procurorul General a dus la insecuritate juridică şi pentru aceste motive a eliminat posibilitatea de astfel de apeluri în 2003. Comitetul a concluzionat că procurorul general al recursului în cazul în care autorilor şi, ulterior, 1996 Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, care a anulat hotărârea definitivă a Curţii de Apel, care a răsturnat hotărârea în primă instanţă că discriminaţi autorii pe baza de domiciliul în străinătate, constituie o încălcare a drepturilor de autor “în sensul articolului 26 din Pactul, coroborat cu articolul 2, alineatul 3, din Pact.
10.3 În funcţie de constatarea de mai sus, Comitetul consideră că nu este necesar să se examineze cererile de autori în temeiul articolelor 12 şi 14 din Pact.
11. Comitetul pentru Drepturile Omului, care acţionează în temeiul articolului 5, paragraful 4, din Protocolul Opţional, este de părere că faptele înainte de a dezvălui o încălcare a articolului 26, coroborat cu articolul 2, alineatul 3, din Pactul internaţional cu privire la Drepturile Civile şi drepturile civile şi politice sunt grave, statul roman incalcand Pactul.
12. În conformitate cu articolul 2, paragraful 3 (a), a Pactului, statul parte are obligaţia de a oferi autorilor, cu o cale de atac eficientă, inclusiv restituirea imediată a bunurilor sau de compensare acestea [franceză: … y inclus prompte la restituirea de Leur Propriété ou une indemnisation conséquente].
13. Având în vedere că, de a deveni parte la Protocolul Opţional, statul-parte a recunoscut competenţa Comisiei de a stabili dacă a existat o încălcare a Convenţiei sau nu şi care, în conformitate cu articolul 2 al Pactului, statul parte sa angajat să asigure tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său şi sub jurisdicţia lor drepturile recunoscute în Pact şi de a oferi o cale de atac eficientă şi executorie în cazul în care o încălcare a fost stabilit, Comitetul doreşte să primească de la statul-parte, în termen de nouăzeci zile, informaţii despre măsurile luate pentru a da efect de la punctul de vedere al Comitetului.
[Adoptat în engleză, franceză şi spaniolă, textul în limba engleză fiind versiunea originală. Ulterior, pentru a fi emise, de asemenea, în limbile arabă, chineză şi rusă, ca parte a raportului anual Comisiei de a Adunării Generale.]
ANNEX

 

VIEWS OF THE HUMAN RIGHTS COMMITTEE UNDER ARTICLE 5, PARAGRAPH 4, OF THE OPTIONAL PROTOCOL TO THE INTERNATIONAL COVENANT ON CIVIL AND POLITICAL RIGHTS

 

eighty-sixth session

 

concerning

 

Communication No. 1158/2003*

 

Submitted by:                                  Mr. Aurel Blaga and Mrs. Lucia Blaga (represented by counsel)

Alleged victim:                                The authors

State party:                                     Romania

Date of communication:                  16 July 2002 (initial submission)

          The Human Rights Committee, established under article 28 of the International Covenant on Civil and Political Rights,

          Meeting on 30 March 2006,

          Having concluded its consideration of communication No. 1158/2003, submitted to the Human Rights Committee on behalf of Mr. Aurel Blaga and Mrs. Lucia Blaga the Optional Protocol to the International Covenant on Civil and Political Rights,

          Having taken into account all written information made available to it by the authors of the communication and the State party,

          Adopts the following:


Views under article 5, paragraph 4, of the Optional Protocol

1.       The authors of the communication, dated 16 July 2002, are Aurel and Lucia Blaga, Romanian nationals born on 3 November 1930 and 2 December 1932, respectively, and residing inBucharest. They claim to be victims of violations byRomaniaof articles 12, 14 and 26 of the Covenant. They are represented by counsel. The Covenant and the Optional Protocol, respectively, entered into force forRomaniaon 23 March 1976 and on 20 October 1993.

Factual background

2.1     In 1979, the authors acquired an apartment inBucharest. In July 1988, they leftRomaniaand settled abroad. As the authors did not return toRomaniaprior to expiry of their exit visa, theBucharestmunicipality expropriated their property pursuant to its Resolution 1434/1989. The resolution was based upon Decree 223/1974, which provided that the State would gain ownership over buildings that belonged to persons who had left the country or had stayed abroad without permission. After the fall of the communist regime, Decree 223/1974 was repealed by the Statutory Order 9/1989, while property already transferred to the State remained unaffected.

2.2     On 27 May 1992, the authors applied to theBucharestdistrict court, seeking to quash Resolution 1434 and to order restitution of their property. On 8 July 1992 the court rejected their application and on 17 November 1992 their appeal was rejected by theBucharestcity court. On 24 January 1994, however, the Court of Appeal ofBucharestdecided to order restitution of the authors’ property because the expropriation ran counter to article 13 of the Universal Declaration of Human Rights on freedom of movement, and constituted “abusive regulation” rather than being for “public utility”. No appeal was possible from this judgement. As a result, theBucharestmunicipality entered a restitution order in the authors’ favour. The authors state that on 22 May 1995 they concluded a contract with a third party for the sale of the apartment.

2.3     Following a decision by the Supreme Court in 1995 that the courts were not competent to rule on actions for recovery of expropriated buildings, the Procurator General filed appeals in the interest of law in a number of cases previously decided by the courts, including the authors’ case. On 8 May 1996, the Supreme Court quashed the Court of Appeal’s decision in the authors’ case, holding it had exceeded its judicial competence and violated the principle of separation of powers.

2.4     As a result of this decision, the State sold the property to tenants pursuant to Act 112/1995. This statute provided that former owners of property could apply for restitution, and that if property was not restituted, it could be sold to State tenants. The authors state that they applied, pursuant to the same statute, for restitution of their property, but never received any reply to their application.

2.5     The authors state that the same matter has not been submitted for examination under any other procedure of international investigation or settlement. They argue that there is no possibility of appeal or review of the Supreme Court’s decision. They add that the judgements of the Court of Appeal as well as the Supreme Court occurred after the entry into force of the Optional Protocol for the State party. In particular, the Supreme Court’s decision “reconfirmed” and lent fresh legal force in 1996 to the expropriation decided pursuant to the 1974 decree, and thus all of the issues complained of fall within the Committee’s competence.

The complaint

3.1     The authors argue that the Supreme Court’s decision, which restored to legal effect the expropriation resolution in the authors’ case, violated articles 12 and 26 of the Covenant. Their expropriation, without compensation or justification, was designed to punish the authors for leaving the country, and thus amounted to an arbitrary and discriminatory measure, also in breach of article 26. The authors point out that the abusive nature of the expropriation measure is explicitly recognized in the preamble of the 1989 legislation abrogating the 1974 decree.

3.2     The authors claim a violation of article 14, paragraph 1. They point out that before 2003 the Procurator General could at any moment decide to take exceptional action against what was otherwise an irrevocable legal decision,[1] thus creating great legal uncertainty and depriving the authors of the fruits of their litigation. In addition, the ability of the Procurator General, not being a party to the initial case, to make such an application is an unfair intrusion into litigation that upsets the equality of arms between the parties, contrary to article 14. The authors refer to a decision of the European Court of Human Rights holding this mechanism to be contrary to article 6, paragraph 1, of the European Convention.[2]

3.3     The authors argue that when they applied to the domestic courts for resolution of the issue in question, the courts were the only bodies with competent jurisdiction to decide on these matters, which were, and remain, rights and obligations of a civil character. The Supreme Court’s decision that the courts were not competent to adjudicate these disputes thus violated their right of access to court, contrary to article 14, paragraph 1. The authors point out that theEuropean Courtreached identical conclusions, in terms of the European Convention, in the case cited above.

3.4     As a result of the foregoing, the authors request the Committee to find violations of articles 12, 14 and 26 of the Covenant, to recommend to the State party to annul the Supreme Court’s decision, and to allow effective restitution of their property by allowing either entry into possession, or “real and fair” compensation.

The State party’s submissions on the admissibility

4.1     By submission of 7 April 2003, the State party argues that the communication is inadmissible for failure to exhaust domestic remedies as well as, for the claims under articles 12 and 26, ratione temporis. As to the exhaustion of domestic remedies, the State party observes that by decisions on 28 September 1998 and 20 November 2000, the Supreme Court reversed its practice. It held, in a manner binding all lower courts, that the courts were indeed competent to try actions for recovery of property expropriated by the State pursuant to the 1974 decree. Accordingly, it is open to the authors to file an action for recovery of property under article 480 of the Civil Code against the new owners of the property (being the former tenants of the apartment). The Court specifically recognized that such an action could plead inconsistency with an applicable international treaty as a ground for invalidity of the State’s decision to expropriate.

4.2     The State party points out that the Supreme Court decision was not a judgement on the merits of the case, but rather determined, as a threshold question, that the courts did not have jurisdiction to rule on such issues. Accordingly, it cannot be said that the issues presented by the authors are res judicata, since the Supreme Court did not hand down a binding judgement on the merits of their case. In support, the State party refers to a 1954 decision of the (then) Supreme Tribunal to the effect that an adverse procedural decision is no bar to a new action addressing the merits of a case. The State party cites recent court decisions in cases identical to the authors’, where this approach has been confirmed.

4.3     Under an action for recovery of property, the court analyses the competing titles of ownership to determine which party is “more characterized”. Any person alleging a title can bring such an action. It is thus an effective, sufficient and available remedy, and failure to exhaust it renders the communication inadmissible.

4.4     The State party also points to a further measure in the form of Act 10/2001, which provides an administrative mechanism whereby property confiscated abusively under the former regime will either be redressed in kind, or by compensation of equivalent measure of value. Contracts by which the State disposed of the property are null and void, unless the buyer acted in good faith. The State party thus argues that even if an action for recovery of property was rejected, the administrative procedure would provide the possibility of equivalent compensation. The State party adds that the authors applied to theBucharestmunicipality under this mechanism on 12 April 2001.

4.5     The State party requests the Committee to take notice of the fact that it has attempted to find various solutions for the redress of damage caused by the confiscations ordered by the communist regime.

4.6     On the ratione temporis issue, the State party refers to the Committee’s jurisprudence that it does not have jurisdiction to consider allegations of violations occurring prior to the entry into force of the Optional Protocol for the State concerned, unless there is a continuing effect. The Committee has described the latter as “an affirmation, after the entry into force of the Optional Protocol, by act or by clear implication, of the previous violations of the State party”.[3] Applying these principles, the State party observes that the 1974 decree was abrogated ex nunc (as to the future) by decree in 1989. Ex tunc (as to past effects), the courts are competent to rule on the legality of the acts in question when they occurred, and thus they are rendered devoid of any effects. As to article 12 issues, the State party’s Constitution provided, at all relevant times since entry into force of the Optional Protocol for the State party, for full freedom of movement. Likewise, as to article 26, the State party points out that, contrary to the situation in other States, access to these remedies is non-discriminatory and not conditioned upon residence in, or citizenship of, the State party. As a result, the State party argues there are no continuing effects, and the claims under articles 12 and 26 are inadmissible ratione temporis.

Authors’ comments on the State party’s submissions

5.1     By letter of 6 May 2003, the authors reject the State party’s reasoning on the admissibility of the communication, arguing that the fundamental issue is not whether they could bring a new action for recovery of property, but rather whether there is a remedy against the Supreme Court’s decision in 1996 against which no further action lies. In any event, it would be “excessive” and contrary to the spirit of articles 2 and 5, paragraph 2, of the Optional Protocol for the authors to be required to institute fresh proceedings. Even if a further action were to be successful, the violations of their rights by the Supreme Court would not be extirpated. Further, while the State party proposes remedies  for the recovery of property, the authors contend they are not addressing this issue (not being directly protected by the Covenant), but rather different issues arising under articles 12, 14 and 26. The State party has not shown how the remedies proposed would be adequate to remedy the violations of these rights suffered by them.

5.2     As to ratione temporis issues, the authors point out that, at a minimum, the article 14 claims are not affected by these arguments. However, in the authors’ view, the Supreme Court’s decision of 1996 represented a clear affirmation of the earlier expropriation, and thus itself constituted a violation of articles 12 and 26, sufficient to bring the claims within the Committee’s jurisdiction. The authors point out that recent decisions of the State party’s highest courts remain inconsistent as to the legal effect of expropriations carried out under the former regime. They further state that the administrative remedy under Act 10/2001 has been abolished by emergency ordinance no. 184/2002.

The Committee’s admissibility decision

6.1     At its 78th session, the Committee considered the admissibility of the communication.

6.2     The Committee ascertained that the same matter was not being examined under another procedure of international investigation or settlement for the purposes of article 5, paragraph 2 (a), of the Optional Protocol.

6.3     As to the issue of exhaustion of domestic remedies, the Committee observed that, even assuming that the remedies proposed could offer full and effective satisfaction for the alleged violations, the authors first applied to the State party’s courts in 1992 for a resolution of their claim. Given that the State party has apparently abrogated the administrative remedy which the authors had applied for in April 2001, the Committee would regard it as unreasonable to require the authors to pursue further judicial remedies, presently some eleven years after having first done so and litigating up to the highest judicial instance. The Committee was thus not precluded, under article 5, paragraph 2(b) of the Optional Protocol, from considering the communication.

6.4     As to the arguments ratione temporis in respect of articles 12 and 26, the Committee observed that the effect of the Supreme Court’s decision, in 1996, was that the expropriation of the authors’ property remained legally valid. In the Committee’s view, it could thus be argued that the decision confirmed and re-affirmed the validity of the earlier measures, bringing the claims within the competence of the Committee ratione temporis.

7.       On 7 July 2003, the Human Rights Committee therefore decided that the communication was admissible.

State party’s submission on the merits

8.1     On 5 January 2004 the State party reiterates that the authors’ complaint refers to the non-restitution of confiscated property and is thus outside the scope of the Covenant. The State party moreover reiterates that effective remedies are available to the authors. The State party further objects to the authors’ references to the jurisprudence of the European Court of Human Rights.

8.2     The State party further clarifies that the extraordinary appeal by the Procurator General was abolished in 2003 because it produced legal uncertainty. It further reiterates its objection ratione temporis to the authors’ claims of a violation of articles 12 and 26 of the Covenant by the communist regime and states that the expropriation took place in July 1989, before the entry into force of the Optional Protocol forRomania. The State party explains that the administrative procedure allowing for compensation for expropriation was not repealed but will be applied through a special law which will establish criteria for establishing the value of the compensations.

8.3     With reference to the domestic legislation the State party asserts that the authors enjoy the right to freedom of movement. It further argues that the authors have not shown that they have been discriminated against during the process, and that all judgements have been rendered on the basis of existing evidence. The authors have at all times enjoyed access to justice, according to the procedural norms.

8.4     For the above reasons, the State party concludes that there has been no violation byRomaniaof articles 12, 14 and 26 of the Covenant.

Authors comments on the State party’s submission

9.1     In their comments dated 3 February 2004 on the State party’s submission, the authors observe that the State party is reiterating its arguments against the admissibility of the communication, without adducing any new elements. They claim that the acts of expropriation have continuing effects through the courts’ decisions in their case, affirming the validity of the expropriation. As to the present status of the authors’ apartment, it is said that the State has sold it to a third party at a very low price in December 1996 and that this sale was only possible because of the Supreme Court’s 1996 decision.

9.2     On the merits, the authors argue that the expropriation of their property clearly was to punish them for not having returned to the country and thus in violation of the freedom of movement protected by article 12 of the Covenant, despite the fact that Romania at the time was already bound by the Covenant to which it became a party in 1976.

9.3     The authors moreover argue that since the measure of expropriation was taken only to punish those who had chosen to leave the country, it was also arbitrary and discriminatory, in violation of article 26, on ground of other status.

9.4     As far as article 14 of the Covenant is concerned, the authors argue that the power of the Procurator General at the time to bring an extraordinary appeal against the judgement restituting their property violated the right to equality before the court. By annulling an irrevocable judgement, the Supreme Court violated the principle of legal certainty and by deciding that the courts could not judge claims for expropriation, also breached their right of access to the courts. In reply to the State party’s objection to the citing of the jurisprudence of the European Court of Human Rights, the authors state that they have referred to this jurisprudence since it relates to a similar case and since article 6 of the European Convention and article 14 of the Covenant are similar in nature.

Consideration of the merits

10.1   The Human Rights Committee has considered the present communication in the light of all the information made available to it by the parties, as provided in article 5, paragraph 1,  of the Optional Protocol.

10.2   The authors’ main claim relates to the reversal of the judgement in their case by the Supreme Court on 8 May 1996. In this respect, the Committee notes that it is undisputed that the Procurator General appealed the Court of Appeal judgement in the authors’ case after it had become final and had been implemented. Following the Supreme Court’s decision, the authors’ property was again transferred to State ownership and subsequently sold by the State. The Committee considers that the principle of equality before the law entails that judgements, once they have become final, can no longer be appealed or reviewed, except in special circumstances when the interests of justice so require, and on a non-discriminatory basis. In the present case, no legitimate arguments have been adduced that could justify the annulment of the final judgement in the authors’ case. The State party itself has acknowledged that the practice of extraordinary appeals by the Procurator General led to legal insecurity and for these reasons has abolished the possibility of such appeals in 2003. The Committee concludes that the Procurator General’s appeal in the authors’ case and the subsequent 1996 judgment of the Supreme Court, which annulled the final judgement of the Court of Appeal, which had overturned  the first instance judgment that discriminated against the authors on the basis of their residence abroad, constitutes a violation of the authors’ rights under article 26 of the Covenant, read in conjunction with article 2, paragraph 3, of the Covenant.

10.3   In the light of the above finding, the Committee considers that it is not necessary to examine the authors’ claims under articles 12 and 14 of the Covenant.

11.     The Human Rights Committee, acting under article 5, paragraph 4, of the Optional Protocol, is of the view that the facts before it disclose a violation of article 26, read  in conjunction with article 2, paragraph 3, of the International Covenant on Civil and Political Rights.

12.     In accordance with article 2, paragraph 3 (a), of the Covenant, the State party is under an obligation to provide the authors with an effective remedy, including prompt restitution of their property or compensation therefor [French: … y inclus la prompte restitution de leur propriété ou une indemnisation conséquente].

13.     Bearing in mind that, by becoming a party to the Optional Protocol, the State party has recognized the competence of the Committee to determine whether there has been a violation of the Covenant or not and that, pursuant to article 2 of the Covenant, the State party has undertaken to ensure to all individuals within its territory and subject to its jurisdiction the rights recognized in the Covenant and to provide an effective and enforceable remedy in case a violation has been established, the Committee wishes to receive from the State party, within ninety days, information about the measures taken to give effect to the Committee’s Views.

[Adopted in English, French and Spanish, the English text being the original version. Subsequently to be issued also in Arabic, Chinese and Russian as part of the Committee’s annual report to the General Assembly.]


*   Made public by decision of the Human Rights Committee.

 

GE.06-41463

* The following members of the Committee participated in the examination of the present communication:  Mr. Abdelfattah Amor, Mr. Nisuke Ando, Mr. Prafullachandra Natwarlal Bhagwati, Ms. Christine Chanet, Mr. Maurice Glèlè Ahanhanzo, Mr. Edwin Johnson, Mr. Walter Kälin, Mr. Ahmed Tawfik Khalil, Mr. Rajsoomer Lallah,  Mr. Michael O’Flaherty, Mr. Rafael Rivas Posada, Sir Nigel Rodley, Mr. Ivan Shearer, Mr. Hipólito Solari-Yrigoyen and Mr. Roman Wieruszewski.

[1] Article 330 of the Romanian Code of Civil Procedure.

[2] Brumarescu v. Romania (Application No. 28342/95; judgement of 28 October 1999), para. 62.

[3] Simunek et al. v. Czech Republic, communication No. 516/1992, Views adopted on 19 July 1995,  paragraph 4.5.


discuta subiectul si tu

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: