Posted by: leontiucmarius | May 14, 2012

Marius Leontiuc – art.6 CEDO Dulaurans v. France, cea mai importanta hotarare CEDO

TROISIÈME SECTION
Dulaurans C. FRANŢA

(Cererea nr 34553/97)

OFF

STRASBOURG

Douăzeci şi unu martie 2000

Această hotărâre este supusă revizuirii editoriale înainte de publicarea versiunii definitive a acesteia, în rapoartele oficiale ale hotărârilor selectate şi deciziile Curţii.

În cazul în Dulaurans C. Franţa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în Camera compusă din:

Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,
 MM. J.-P. Costa,
  L. Loucaides,
  P. Kūris,
 F. Tulkens,
 MM. W. Fuhrmann,
  K. Traja, judecători,
şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,

Deliberând cu uşile închise pe 7 martie 2000,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. Cazul a fost trimis la Curtea, în conformitate cu dispoziţiile aplicabile înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”), de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”) şi de către guvernul francez (“Guvernul”), pe 2 şi, respectiv, 30 noiembrie 1998 (articolul 5 § 4 din Protocolul nr 11 şi fostele articole 47 şi 48 din Convenţie).

2. În cazul originea într-o cerere (nr. 34553/97), faţă de Franţa şi că un cetăţean al acestui stat, Michelle Christine Dulaurans (“reclamantul”) a depus la Comisia 17 decembrie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenţie. Reclamantul a pretins că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat.

Comisia a declarat cererea admisibilă la 14 ianuarie 1998. În raportul său din 20 mai, 1998 (fostul articol 31 din Convenţie), a exprimat opinia că articolul 6 din Convenţie a fost încălcat în acest caz (de douăsprezece voturi contra unu).

3. Curtea, solicitantul este reprezentat de JA White, avocat la Consiliul de Stat şi Curtea de Casaţie. Guvernul este reprezentat de domnul R. Avraam, director pentru afaceri juridice, Ministerul Afacerilor Externe, în calitate de agent.

4. La 2 martie 1999, panoul de Marea Cameră a decis că acest caz ar trebui să fie decis de către o Cameră a Curţii (articolul 100 § 1). Preşedintele Curţii atribuit la caz la secţiunea a treia (articolul 52 § 1).

5. Reclamanta şi Guvernul au depus câte un scurt. După consultarea agent al Guvernului şi avocatul reclamantei, Consiliul a decis că nu era necesar să se organizeze o audiere.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Proxy din data de 15 octombrie 1991, reclamanta a dat puterea de a BN, agent imobiliar, vinde două clădiri aparţinând la un “preţ minim de toate cele douăzeci de milioane de franci.” Acesta a fost declarat de către solicitant că “taxele de [BN] sunt în sarcina mea de aproximativ zece la sută din taxa de vânzare-preţ.”

7. 05 noiembrie 1991, BN a negociat vânzarea acestor cladiri cu S Corporation Prin două proxy-uri din 25 noiembrie 1991, reclamanta a dat mandatul de a BN să-şi vândă proprietăţile spus, prima pentru un preţ de douăzeci de milioane de franci si a doua, la un preţ de două milioane de franci, inclusiv taxe. Prin scrisoarea din data de 27 noiembrie 1991, S Corporation a acceptat oferta pe vânzarea de prima clădire.

8. Prin scrisoare recomandată cu confirmare de 9 ianuarie 1992, reclamanta, care a fost vândut la cel mai bun pret, revocat doi termeni de vânzare conferite 25 noiembrie 1991.

9. În aceeaşi zi, BN a răspuns că a avut deja, pe 7 şi 8 ianuarie 1992, două angajamente contractate de vânzare în numele său, unul în favoarea Corporation S pentru prima clădire, alta beneficiul J. pentru a doua.

10. La 16 ianuarie 1992, reclamanta se încheie cu o tranzacţie BN, prin care a promis să-i plătească o sumă forfetară de 500.000 de franci, cu dobândă, la rata de 12% pe an, de plătit la sau înainte de 15 mai 1992. Mai mult, prin două controale din data de 17 ianuarie 1992, reclamantul a plătit pentru ambele cumpărătorii în contact cu BN de compensare pentru pierderea de 900.000 şi 350.000 de franci, respectiv.

11. În ciuda unui punere în întârziere din 14 mai 1992, reclamanta a refuzat să plătească suma stabilită la BN. La 9 iulie 1992, aceasta a atribuit reclamanta la plata sumei de 500.000 de franci, cu beneficiul de executarea provizorie.

12. Scrierea deservite de 7 ianuarie 1993, reclamanta susţine în primul rând faptul că contractele de mandat pe 25 noiembrie 1991, inclusiv de fraudă şi încălcare a prevederilor din Actul de 02 ianuarie 1970, care reglementează condiţiile de desfăşurare a activităţilor legate de anumite tranzacţii care implică activele imobiliare şi de afaceri (vezi mai jos “dreptul intern pertinent”). Argumentând privind punerea în aplicare a acestei legi, reclamanta a prezentat, printre altele, că “este incontestabil faptul că BN a fost supus dispoziţiilor din Actul din 25 ianuarie, 1970 (…) activitatea de BN (…) este că comerciant de proprietate (…) acest lucru este confirmat jurisprudenţa civil (…), pur şi simplu prin care impune ca dealer de proprietate a finalizat două operaţiuni enumerate la articolul 1 din Legea din 1970 pentru dispoziţiile prezentei legi se aplică în sine (…) “. Reclamanta a reiterat acest argument, în concluziile sale de răspuns, menţionând că “în materie, jurisprudenţa impune numai ca agent imobiliar a finalizat două operaţiuni enumerate la articolul 1 din Legea din 1970 înainte de dispoziţiile prezentei aplicabilă în sine lege. În acest caz, BN a făcut cel puţin două operaţiuni în dispoziţiile de fraudă din Legea din 1970 cu privire la [reclamantă], fără a aduce atingere oricăror alte operaţiuni pe care le are experienţă profesională şi care concludent cunoscut. ” Pe fond, reclamantul sa plâns că acţiunea din 25 noiembrie 1991, nu au precizat valoarea comisionului datorat şi nu include nici o limitare a efectului lor de-a lungul timpului.

13. La 6 aprilie 1993, Tribunalul de Mare Instanţă din Nanterre a dispus ca reclamantul să plătească miliarde de dolari 500 000 de franci, cu dobândă la rata contractuală de 12% pe an din 15 mai 1992, în conformitate cu tranzacţia din 16 ianuarie 1992. Instanţa a constatat, în special, faptul că reclamanta “susţine fără a se stabili că tranzacţia ar fi nici un efect juridic pe motiv că acordul său a fost uzurpat de fraudă sau de violenţă, nu justifică nici o dovadă de oricare din aceste creanţe şi apare, dimpotrivă, a acţionat ca un abil pe deplin conştient de afaceri, a pieţei de locuinţe, Memorandumul de înţelegere din 16 ianuarie 1992, prin urmare, îndeplineşte toate condiţiile de valabilitate în secţiunile 2044 şi următoarele (…) “.

Instanţa de judecată nu au răspuns la obiecţiile ridicate de către solicitant în conformitate cu dispoziţiile Actului din 02 ianuarie 1970.

14. 06 mai 1993, vice-reclamanta a adversarului suma de 568,566 de franci în executarea tranzacţiei din 16 ianuarie 1992.

15. Este, de asemenea, apel împotriva deciziei de Tribunalul de Mare Instanţă din Nanterre, inclusiv prin care se solicită constatarea nulităţii mandatelor de vânzare din 25 noiembrie 1991, care ar fi fost stabilite, în conformitate cu ei, în încălcare a legii de 02 ianuarie 1970. În special, în avizul său din 6 septembrie 1993, ea a susţinut că “(…) nu există nici o îndoială că BN este supus dispoziţiilor din Actul din 02 ianuarie 1970 care reglementează condiţiile de desfăşurare a activităţilor legate de anumite tranzacţii care implică de proprietate şi de afaceri (…) “.

16. În plus, în concluziile sale din 7 martie 1994, în răspuns la cele de pârâtului, reclamantul a susţinut că “(…) BN, o provocare capacitatea sa de profesionist imobiliar şi actul de a se angaja într-un mod obişnuit de tranzacţii imobiliare menţionate la articolul 1 din Legea din 02 ianuarie 1970, susţine că aceste dispoziţii nu se aplică. Aceste argumente sunt valabile. Într-adevăr, BN şi se reaminteşte, în scrierile sale, el a lucrat deja cu [reclamantei] pentru achiziţionarea de proprietăţi diferite pentru un total de 5.000.000 de franci, exploatarea materializat printr-un act din 14 octombrie 1991 (…) [BN] a fost atent să atragă atenţia concludente cu privire la aplicarea legii din 2 ianuarie 1970, astfel că nu poate susţine existenţa a Acordul privind excluderea acestor dispoziţii legale de ordine publică (…) “.

17. La data de 26 mai 1994, Curtea de Apel de la Versailles, a menţinut hotărârea atacată, în special având în vedere că “ca un dealer de proprietate nu este angajată într-un mod obişnuit pentru operaţiunile prevăzute la articolul 1 din Legea 02 ianuarie 1970, [BN] nu intră în sfera de aplicare a prezentei legi. ”

18. Reclamantul a depus apoi un recurs. În memorandumul suplimentar său din 7 decembrie 1994, ea a susţinut că “(…) din legea 02 ianuarie 1970 se aplică chiar şi la persoanele care fac numai de operaţiuni ocazionale aşa (…) , astfel, a fost lipsit de importanţă dacă [NL] şi-a exercitat, chiar în primul rând, o altă activitate de dealer de proprietate în cazul în care recunoaşterea a pluralităţii de mandate pentru caracteristică distinctă de operaţiunile de performanţă un mod obişnuit de care se ocupă în proprietatea altora (…) “.

19. În apărarea sa, depusă la Curtea de Casaţie la 9 martie 1995, BN a ridicat o excepţie de inadmisibilitate întemeiată pe noutatea motiv prezentat de către reclamantă în susţinerea recursului său. În special, BN a remarcat că “criticii va fi primul exclus ca noi şi de fapt şi de drept mixt. Într-adevăr, în concluziile sale de recurs, [reclamanta], probabil mai puţin inspirat, la moment, nu au gândit pentru a sprijini natura obişnuită a activităţii ar putea rezulta din simpla acceptare a doi termeni aceleaşi de zile. ”

20. La 2 iulie 1996, Curtea de Casatie a respins un recurs de către reclamantă, pe motiv că acesta din urmă “, care iniţial, de 15 octombrie 1991, a acordat o putere de a vinde cele două clădiri, nu a susţinut în concluziile sale că [BN ], un fel de obicei, a fost angajat sau a fost operează în legătură cu operaţiunile avute în vedere de către Actul de 02 ianuarie 1970 [şi], ea nu are dreptul să facă acest lucru pentru prima dată în faţa Curţii de Casaţie. ” Având în vedere, de asemenea, recursul reclamantului abuzive, Curtea Supremă de Justiţie a condamnat la o amendă civilă de 10.000 de franci. În plus, reclamantul a trebuit să plătească adversarul său suma de 12.000 de franci pentru cheltuieli care nu sunt incluse în cheltuielile, în calitatea sa de partea care pierde.

II. Legislaţia naţională

  A. Legea nr 70 – 9 din 02 ianuarie 1970

21. Intra aici în considerare următoarele dispoziţii din Legea din 02 ianuarie 1970:

Articolul 1

“Dispoziţiile prezentei legi se aplică persoanelor fizice sau juridice care, în mod obişnuit, se angajează sau asista, chiar pe o operaţiunile auxiliare de pe proprietatea altora cu privire la: i) cumpărarea, vânzarea, schimbul, închirierea sau subînchirierea în clădiri goale sau mobilate sau insuficient dezvoltate (…). ”

Articolul 6 alineatul

“Acordurile cu persoanele menţionate la articolul 1 de mai sus şi cu privire la tranzacţiile menţionate în acest document trebuie să fie în scris şi de stat (…) pentru a determina condiţiile de despăgubire, precum şi o indicaţie de partidul va fi responsabil (…). ”

Articolul 7

“Este promisiuni nule şi acordurile de orice natură cu privire la operaţiunile prevăzute la articolul 1 care nu au o limitare a efectelor lor în timp. ”

B. Codul de procedură civilă

22. Prevederile relevante din Codul de procedură civilă prevede:

Articolul 563

“Pentru a justifica cererile de recurs pe care le-au prezentat la judecătorul, părţile pot invoca moduri noi, producătoare de piese noi sau oferă noi dovezi. ”

Secţiunea 619

“Cele mai noi moduri de care nu sunt admisibile în Curtea de Casaţie.

Poate fi încă invocat pentru prima dată, cu excepţia cazului în:

1 ° de drept pură;

2 ° înseamnă născut din decizia atacată. ”

LEGEA

I. Pretinsa violare a articolului 6 § 1 DIN CONVENŢIE

23. Reclamantul sa plâns că nu a primit un proces echitabil, în măsura în care Curtea de Casaţie a declarat singurul motiv de recurs inadmisibil, bazat pe o constatare în mod clar greşit, că aceasta e “a fost un motiv nou. Ea sa bazat pe articolul 6 § 1 al Convenţiei, părţile relevante, după cum urmează:

“Orice persoană are dreptul de a avea cazul sa auzit destul de (…), de către o instanţă (…) va decide (…) stabilirea drepturilor şi obligaţiilor sale într-un costum (…)”

Comisia concluzionează că, pe baza o constatare greşită în mod clar, pe argumentul de către reclamantă în faţa Curţii de Apel, Curtea Supremă nu a asigurat dreptul la un proces echitabil.

1. Părţilor

a) Solicitantul

24. Ea susţine că a avut sprijin clar, atât la proces şi în recurs, că adversarul său a fost angajat ca de obicei, în tranzacţiile reglementate de legea din 02 ianuarie 1970. Ea crede că nu putem accepta că motivul invocat în faţa Curţii de Casaţie a fost din nou singurul motiv că aceasta nu ar fi din nou a declarat în faţa instanţei de apel că adversarul său a primit două mandate separate pentru vânzarea a două clădiri. Existenţa acestor doi termeni a fost unul dintre faptele stabilite de caz, astfel de scris, că BN a “deja au avut loc” în timpul unei vânzări anterioare, reclamanta a invocat implicit, dar necesar doi termeni în litigiu, după , care a fost adaugat in acest al treilea termen pentru a caracteriza elementul normală.

25. Este, prin urmare, ca urmare a unei erori vădite de apreciere de către Curtea de Casaţie a constatat că reclamanta nu a susţinut concluziile sale că BN, în mod obişnuit, a fost angajat sau împrumutate asistenţă pentru operaţiunile avute în vedere de Legea din 2 ianuarie 1970.

26. În această privinţă, reclamanta afirmă că este irelevant faptul că adversarul său a ridicat o excepţie de inadmisibilitate întemeiată pe noutatea de mediu. În primul rând, procedura cu reprezentarea obligatorie în faţa Curţii de Casaţie este reglementat şi de faptul că numai două slip pot fi depuse: o declaraţie de cerere şi de apărare. Nici un răspuns este de aşteptat. Pe de altă parte, a aparţinut, în orice caz, Curtea Supremă de Justiţie să ia în considerare ea însăşi fondul de mişcare de concediere în cauză. Pentru acest scop, ea a avut toate observaţiile făcute de către solicitant la proces şi în recurs.

b) Guvernul

27. Guvernul a subliniat specificitatea de recurs, cale de atac extraordinară juridic care poate să respecte regulile formale şi mai riguroasă. El a remarcat faptul că revizuirea a înregistrării, nu se contestă faptul că reclamanta a adresat punerea în aplicare a din Legea din 1970, în caz de recurs. Cu toate acestea, el subliniază faptul că este insuficientă pentru a ridica un argument în faţa unei instanţe de a deveni un mediu, astfel cum este definit în jurisprudenţa Curţii de Casaţie. Este necesar ca mediu a fost formulate în detaliu în observaţiile reclamantului în recurs să fie considerate ca atare.

28. Guvernul susţine aici că analiza a memoriilor depuse de recurentă în faţa Curţii Supreme de Justiţie arată că acesta a fost bazat pe raţionamentul că ea nu a produc absolut în faţa Curţii de recurs. În special, motivul de recurs depuse de către solicitant pe următoarele premise: a) Legea din 1970 se aplică persoanelor care practică în mod obişnuit operaţiuni reglementate de acest text, b) natura obişnuită poate rezulta din simpla constatare a existenţa a două mandate de operaţiuni distincte; c) BN care au vândut două clădiri în conformitate cu ordinele din 25 noiembrie 1991, el a făcut două acte separate şi, prin urmare, ar trebui să fie considerate ca fiind angajate în mod obişnuit în tranzacţii avute în vedere de către a spus lege. Acum, în faţa Curţii de Apel, reclamantul a fost mulţumit să afirme aplicabilitatea Legii din 02 ianuarie 1970, indicând faptul că BN “a fost deja atins cu [ei], pentru achiziţionarea de diverse proprietăţi pentru un total de 5 milioane dolari SUA, operaţiune întruchipat într-un act din 14 octombrie 1991. ”

29. În opinia Guvernului, este bine să reţineţi că în niciun moment, în concluziile sale prezentate la instanţa de apel, reclamanta a stabilit că utilizarea a misiunii atribuite BN pe două mandate emise simultan 25 noiembrie 1991 să vândă două clădiri, ea sa bazat pe fapte complet diferite, deoarece deduce caracterul de obicei nu, livrarea simultană a doi termeni, dar secvenţă temporală a vânzarea a avut loc înainte de 14 octombrie 1991, între BN şi ea, şi a acordat mandate de 25 noiembrie 1991.

30. Prin urmare, nu au susţinut în faţa instanţei de apel că existenţa simultană a două mandate de obicei caracteristic vânzare cerute de Legea din 1970, reclamanta ar putea afirma, atunci acest argument în faţa Curţii de Casaţie , aceasta din urmă fiind în imposibilitatea de a răspunde la o întrebare de fapt şi de drept mixt, care nu a fost anterior a solicitat judecătorilor care au luat decizia în litigiu.

31. Guvernul adaugă că, în această privinţă, că reclamanta a prezentat mai precis, înainte de Tribunalul de Mare Instanţă din Nanterre, argumentele sale referitoare la cele două mandate acordate BN, nu pot compensa pentru lipsa de concluziile sale Curtea de Apel de la Versailles, care a avut înainte de faptul că acestora din urmă. Curtea de Casaţie nu a putut plânge în mod valabil că instanţa de apel pentru că nu a răspuns la o apărare care nu au fost prezentate în mod clar. A fost inevitabil ca motiv de recurs depuse de către solicitant pentru a fi luate în considerare din nou de către Curtea de Casaţie.

32. De asemenea, Guvernul consideră că acest caz trebuie să se distingă clar de Fouquet caz, în care Comisia a considerat că un justiţiabil nu a fost auzit de fapt, în cazul în care o apărare a fost în esenţă, ignorat de către instanţa competentă (Hotărârea Fouquet C Franţa la 31 ianuarie 1996., Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I, raportul Comisiei din 12 octombrie, 1994). Spre deosebire de acest caz, Guvernul a remarcat că, în acest caz, Curtea Supremă de Justiţie a uitat nici una din probele prezentate de către reclamantă în susţinerea apărării sale, numai ceea ce este bine, după analizarea setul de memorie în susţinerea recursului la Curtea de Casaţie a respins motivul prezentat de către solicitant întrucât a fost nou. Guvernul a subliniat aici că noutatea motiv prezentat de către solicitant a fost în mod clar ridicat de adversarul său în apărarea sa, depusă la Curtea de Casaţie la 9 martie 1995. La acest punct, Guvernul afirmă că nimic nu a împiedicat reclamanta, după ce a primit răspunsul pârâtei de a produce observaţii suplimentare cu privire la admisibilitatea modului său de a încerca să demonstreze că nu era nou .

2. Aprecierea Curţii

33. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei includ, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţii pe care le consideră relevante pentru activitatea lor. Convenţia nu are drept scop de a asigura drepturile sunt teoretice sau iluzorii, ci drepturi care sunt practice şi efective (a se vedea Artico c.. Italia, pe 13 mai 1980, seria A nr 37, p. 16., § 33), acest drept nu poate trece de eficientă în cazul în care aceste comentarii sunt cu adevarat “auzit”, adică în mod corespunzător în considerare de către instanţa de judecată. Cu alte cuvinte, articolul 6 implică, în special, în detrimentul “tribunal”, obligaţia de a se angaja într-o examinare a observaţiilor, argumentele şi dovezile prezentate de către părţi, cu excepţia să aprecieze relevanţa (a se vedea Hotărârea Van de Hurk vs. Ţările de Jos, la 19 aprilie 1994, Seria A nr 288, p. 19,. § 59).

34. Sarcina Curţii este de a stabili dacă această condiţie este îndeplinită găsit în acest caz: Curtea trebuie să se asigure că inadmisibilitatea a câştigat o de reclamantă în susţinerea recursului său nu a fost rezulta o eroare vădită de apreciere de către Curtea de Casaţie.

35. Curtea observă, în special, faptul că recurenta a criticat Curtea de Apel a considerat în mod eronat că adversarul său nu intră în domeniul de aplicare al Legii din 02 ianuarie 1970. Curtea de Casaţie a respins acest argument, pe motiv că aceasta era nou. Potrivit Guvernului, aceasta nu este o eroare din partea Curţii de Casaţie, dar o evaluare exactă a făcut după examinarea sol.

36. Curtea nu este convins de acest argument. Este clar că reclamanta nu a oprit de la bun început a procedurilor, susţinând că adversarul său a fost supus dispoziţiilor din Legea din 1970. Atât proces şi apel, a fost clar că natura obişnuită de misiunea încredinţată de a adversarul său a rezultat din doi termeni care au fost acordate 25 noiembrie 1991 să vândă două clădiri. În timp ce instanţa de apel, soulignât reclamanta că adversarul său a lucrat deja cu ei cu ocazia unei vânzări anterioare, fără a se referi în special la două termeni în cauză, toate acestea, Curtea consideră că “nu se poate vorbi aici de două argumente separate. Indică faptul că adversarul său a fost “deja”, a intervenit cu ea, solicitantul ar putea doar aluzie la doi termeni, la epicentrul a litigiului, care a menţionat deja la instanţa de judecată şi la care face trimitere ulterior, la Curtea de Casaţie.

37. Mai mult, Curtea notează că Curtea Supremă de Justiţie a declarat doar că “nu a susţine concluziile sale că [BN], un fel de obicei, a fost angajat sau a fost operează în legătură cu operaţiunile avute în vedere de către legea din 02 ianuarie 1970. ” Curtea consideră că această concluzie este contrazisă de acelaşi dispozitiv, cu hotărârea Curţii de Apel, care a concluzionat că BN nu “emis [i], nu într-un mod obişnuit pentru operaţiunile prevăzute la articolul 1 din Legea din 2 ianuarie 1970. ” Curtea nu vede nici un motiv pentru care instanţa de apel ar fi ajuns la o astfel de constatare, dacă nu pentru a răspunde la o acuzaţie ridicată de reclamantă în această privinţă.

38. În orice caz, Curtea a constatat că Curtea Supremă nu a explicat în continuare poziţia sa, şi nu a făcut o distincţie între raţionamentul de reclamantă în faţa celor trei instanţe confiscate, la fel ca acum guvernul . Lipsa de orice altă motivaţie conduce Curtea la concluzia că singurul motiv pentru care Curtea de Casatie a respins motivul în cauză a fost rezultatul unei erori vădite de apreciere.

39. Curtea concluzionează că Curtea de Casaţie nu permite dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie.

Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziţii.

II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

40. Potrivit articolului 41 al Convenţiei,

“Dacă Curtea constată o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite repararea doar parţial la această încălcare, Curtea acordă părţii vătămate , dacă este cazul, o satisfacţie. ”

A. Prejudiciu

41. Reclamanta consideră că acestea au fost lipsiţi de orice şansă de a câştiga cazul său. Dacă argumentul nu a fost în mod greşit declarate inadmisibile şi, din nou, el ar fi condus inevitabil la anularea hotărârii judecătoreşti, şi a condus la succesul completă a creanţelor sale în faţa instanţei. Reclamanta a solicitat rambursarea unei sume de 2,758,566 franci în ceea ce priveşte prejudiciul material, care corespunde respectiv la suma plătită pentru adversarul său în executarea de tranzacţii, cum ar 16 ianuarie 1992 (568,566 de franci mai mult de 200.000 de franci în dobânzi la rata legală), sumele plătite pentru ambele cumpărătorilor contactat de miliarde de euro în ceea ce priveşte compensarea pierderilor (1,25 milioane de franci mai mult de 650.000 de franci pentru dobânzi la rata legală), şi în cele din urmă la desenul de notar promite de vânzări de 60.000 de franci (plus 30 000 de franci pentru dobânzi la rata legală).

Ea a solicitat, de asemenea, suma de 50.000 de franci, în ceea ce priveşte daunele cauzate de încălcare a Convenţiei.

42. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de prejudiciu material, Guvernul a remarcat că, în susţinerea cererii sale, reclamantul este în realitate, solicită Curţii să soluţioneze litigiul în favoarea rulează împotriva adversarului său. Cu toate acestea, este clar, potrivit Guvernului, că reclamantul pe deplin capabil să se apere în faţa instanţelor de judecată, şi că cererile sale au fost întotdeauna respinse. Astfel, Guvernul a afirmat că “posibilitatea de pierdut”, de care reclamanta invocă pentru a justifica cererile sale este cu totul iluzorie. În orice caz, chiar presupunând că Curtea Supremă de Justiţie a considerat recursul recurentului, şi a admis argumentele sale, de rupere a hotărârii instanţei de apel atacat, nu există nici o să-şi asume faptul că instanţa Curţii de Apel a salutat apoi pretenţiile sale. Prin urmare, Guvernul consideră că toate cererile formulate de către reclamantă în ceea ce priveşte prejudiciul material ar trebui să fie respinsă.

În ceea ce priveşte repararea prejudiciului moral de orice, Guvernul consideră că constatarea unei încălcări ar constitui doar satisfacţie suficientă.

43. Curtea constată că singura bază pentru a refuza acordarea de satisfacţie echitabilă în acest caz constă în faptul că reclamanta nu sa bucurat în faţa Curţii Supreme de garanţiile articolului 6. Aceasta cu siguranţă nu poate specula asupra a ceea ce ar fi fost rezultatul caz altfel, dar nu consideră că este rezonabil să se creadă că femeia a suferit o pierdere de oportunităţi reale (a se vedea, mutatis mutandis, Pelissier Sassi şi C. Franţa la 25 martie 1999, care urmează să fie publicate în Rapoartele de hotărâri şi decizii 1999, § 80). Adăugat la acest lucru este un rău moral care constatare a unei încălcări a Convenţiei cuprinse în prezenta hotărâre nu este suficient pentru a remedia. Pronunţându-se pe o bază echitabilă, în conformitate cu articolul 41, Curtea a acordat reclamantului suma de 100.000 de franci.

B. Costuri şi cheltuieli

44. Reclamanta a solicitat plata a costurilor şi a cheltuielilor legate de procedura internă, suma de 98 179.13 franci, la care se adaugă rambursarea a pedepsei civile, pe care ea a fost condamnată de către Curtea de Casaţie (10 000 franci), precum şi orice sumă plătită pentru adversarul său pentru cheltuielile care nu sunt incluse în cheltuielile, în calitatea sa de partea care pierde (12.000 de franci), sau de 22.000 de franci.

În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile suportate în faţa Convenţiei, reclamantul a solicitat rambursarea unei sume de 60,300 de franci.

45. Guvernul spune că da naştere doar la costurile de compensare şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor chemate să soluţioneze plângerea întemeiat pe o încălcare a Convenţiei. În acest caz, doar cheltuielile suportate în faţa organelor Convenţiei trebuie să fie luate în considerare, deoarece plangere invocat de reclamantă numai pentru hotărârea Curţii de Casaţie. Pentru Guvernul o sumă de 40.000 de franci ar fi rezonabil.

46. Pe baza dovezilor înainte, Curtea, pe o bază echitabilă, Curtea acordă reclamanta 50.000 de franci.

C. Penalităţi

47. Potrivit informaţiilor în faţa Curţii, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franţa la data adoptării acestei hotărâri este de 3,47% pe an.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate

1. Deţine o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;

2. Hotărăşte că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 100.000 (o suta de mii) franci francezi pentru prejudiciul material şi 50.000 (cincizeci de mii) franci francezi pentru costuri şi cheltuieli, sume pentru a creşte dobândă simplă de 3,47% pe an de la expirarea unui termen de trei luni, până la decontare;

3. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru restul.

Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 21 martie 2000 în temeiul articolului 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

S. Dolle N. Bratza
 Grefier Preşedinte

Dulaurans C. FRANŢA

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE DULAURANS c. FRANCE

(Requête n° 34553/97)

ARRÊT

STRASBOURG

21 mars 2000

Cet arrêt peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive dans le recueil officiel contenant un choix d’arrêts et de décisions de la Cour.

En l’affaire Dulaurans c. France,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de :

Sir Nicolas Bratza, président, 
 MM. J.-P. Costa, 
  L. Loucaides, 
  P. Kūris, 
 Mme F. Tulkens, 
 MM. W. Fuhrmann, 
  K. Traja, juges, 
et de Mme S. Dollé, greffière de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mars 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date :

PROCÉDURE

1.  L’affaire a été déférée à la Cour, conformément aux dispositions qui s’appliquaient avant l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »), par la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») et par le gouvernement français (« le Gouvernement ») les 2 et 30 novembre 1998 respectivement (article 5 § 4 du Protocole n° 11 et anciens articles 47 et 48 de la Convention).

2.  A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 34553/97) dirigée contre la France et dont une ressortissante de cet Etat, Mme Michelle Christine Dulaurans (« la requérante »), avait saisi la Commission le 17 décembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention. La requérante alléguait que son droit à un procès équitable avait été violé.

La Commission a déclaré la requête recevable le 14 janvier 1998. Dans son rapport du 20 mai 1998 (ancien article 31 de la Convention), elle formule l’avis que l’article 6 de la Convention a été violé en l’espèce (par douze voix contre une).

3.  Devant la Cour, la requérante est représentée par Me J.-A. Blanc, avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation. Le Gouvernement est représenté par M. R. Abraham, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères, en qualité d’agent.

4.  Le 2 mars 1999, le collège de la Grande Chambre a décidé que l’affaire devait être examinée par une chambre de la Cour (article 100 § 1 du règlement). Le président de la Cour a attribué l’affaire à la troisième section (article 52 § 1 du règlement).

5.  La requérante et le Gouvernement ont chacun déposé un mémoire. Après consultation de l’agent du Gouvernement et de l’avocat de la requérante, la chambre a décidé qu’il n’était pas nécessaire de tenir une audience.

EN FAIT

I. LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

6.  Par procuration en date du 15 octobre 1991, la requérante donna pouvoir à B.N., marchand de biens, de vendre deux immeubles lui appartenant, pour un « prix minimum de l’ensemble de vingt millions de francs ». Il était précisé par la requérante que « les honoraires de [B.N.] sont à ma charge d’environ dix pour cent hors taxe du prix de vente ».

7.  Le 5 novembre 1991, B.N. négocia la vente de ces immeubles avec la société S. Par deux procurations en date du 25 novembre 1991, la requérante donna mandat à B.N. de vendre lesdits immeubles, le premier moyennant un prix de vingt millions de francs et le second moyennant un prix de deux millions de francs, honoraires compris. Par lettre du 27 novembre 1991, la société S. accepta l’offre concernant la vente du premier immeuble.

8.  Par lettre recommandée avec accusé de réception du 9 janvier 1992, la requérante, qui avait trouvé acquéreur à meilleur prix, révoqua les deux mandats de vente conférés le 25 novembre 1991.

9.  Le jour même, B.N. lui répondit qu’il avait déjà, les 7 et 8 janvier 1992, contracté deux promesses de vente en son nom, l’une au profit de la société S. pour le premier immeuble, l’autre au profit de J. pour le second.

10.  Le 16 janvier 1992, la requérante conclut avec B.N. une transaction par laquelle elle s’engageait à lui verser une indemnité forfaitaire de 500 000 francs avec intérêts de retard au taux de 12% l’an, payable au plus tard le 15 mai 1992. Par ailleurs, par deux chèques en date du 17 janvier 1992, la requérante paya aux deux acquéreurs contactés par B.N. des indemnités de dédit de 900 000 et 350 000 francs respectivement.

11.  Malgré une mise en demeure du 14 mai 1992, la requérante refusa de verser à B.N. la somme convenue. Le 9 juillet 1992, ce dernier assigna la requérante en paiement de la somme de 500 000 francs, avec le bénéfice de l’exécution provisoire.

12.  Par écritures signifiées le 7 janvier 1993, la requérante conclut principalement à la nullité des contrats de mandat du 25 novembre 1991, notamment pour dol et non-respect des dispositions de la loi du 2 janvier 1970, réglementant les conditions d’exercice des activités relatives à certaines opérations portant sur les immeubles et les fonds de commerce (voir ci-après « Droit interne pertinent »). Argumentant sur l’application de cette loi, la requérante soutint notamment « qu’il est incontestable que B.N. était soumis aux dispositions de la loi du 25 janvier 1970 (…) ; l’activité de B.N. (…) est celle de marchand de biens (…) ; c’est ce que confirme la jurisprudence civile (…), en exigeant simplement que le marchand de biens ait effectué deux opérations énumérées à l’article 1 de la loi de 1970 pour que les dispositions de cette loi lui soient applicables (…) ». La requérante réitéra cette thèse dans ses conclusions en réplique, en notant « qu’en la matière, la jurisprudence exige simplement que le marchand de biens ait effectué deux opérations énumérées à l’article 1 de la loi de 1970 pour que les dispositions de cette loi lui soient applicables. En l’espèce, B.N. a au moins effectué deux opérations en fraude des dispositions de la loi de 1970 en ce qui concerne [la requérante], nonobstant toutes les autres opérations que ce professionnel a pu réaliser et que la concluante ignore ». Sur le fond du litige, la requérante se plaignit que les actes du 25 novembre 1991 ne précisaient pas le montant de la commission due et ne comportaient aucune limitation de leur effet dans le temps.

13.  Le 6 avril 1993, le tribunal de grande instance de Nanterre condamna la requérante à payer à B.N. la somme de 500 000 francs avec intérêts au taux contractuel de 12% l’an à compter du 15 mai 1992, en exécution de la transaction du 16 janvier 1992. Le tribunal considéra en particulier que la requérante « prétend sans établir que cette transaction serait dépourvue d’effet juridique au motif que son consentement aurait été usurpé par le dol ou la violence ; elle ne justifie pas d’aucun élément de preuve quelconque de ces allégations ; il apparaît au contraire qu’elle a agi en qualité de femme d’affaires avisée parfaitement au courant du marché immobilier ; le protocole d’accord du 16 janvier 1992 répond par conséquent à l’ensemble des conditions de validité prévues par les articles 2044 et suivants du code (…) ».

Le tribunal ne répondit pas aux griefs soulevés par la requérante au titre des dispositions de la loi du 2 janvier 1970.

14.  Le 6 mai 1993, la requérante versa à son adversaire la somme de 568 566 francs en exécution de la transaction du 16 janvier 1992.

15.  Par ailleurs, elle interjeta appel de la décision du tribunal de grande instance de Nanterre, en sollicitant notamment la constatation de la nullité des mandats de vente du 25 novembre 1991, qui auraient été établis, selon elle, en violation des dispositions de la loi du 2 janvier 1970. En particulier, dans ses conclusions du 6 septembre 1993, elle soutint que « (…) il n’est pas contestable que B.N. se trouve soumis aux dispositions de la loi du 2 janvier 1970 réglementant les conditions d’exercice des activités relatives à certaines opérations portant sur les immeubles et les fonds de commerce (…) ».

16.  En outre, dans ses conclusions du 7 mars 1994 en réponse à celles du défendeur, la requérante soutint que « (…) B.N., contestant sa qualité de professionnel de l’immobilier et le fait de se livrer d’une manière habituelle aux opérations immobilières visées à l’article 1er de la loi du 2 janvier 1970, soutient que ces dispositions ne trouvent pas application. Cette argumentation est inopérante. En effet, ainsi que B.N. le rappelle lui-même dans ses écritures, il était déjà intervenu auprès de [la requérante] pour l’acquisition des divers biens immobiliers pour un montant total de 5 000 000 francs, opération concrétisée par un acte du 14 octobre 1991 (…) ; [B.N.] s’est bien gardé d’attirer l’attention de la concluante sur l’application de la loi du 2 janvier 1970, en sorte qu’il ne saurait soutenir l’existence d’un accord concernant l’exclusion de ces dispositions légales d’ordre public (…) ».

17.  Le 26 mai 1994, la cour d’appel de Versailles confirma le jugement attaqué, en considérant notamment « qu’en sa qualité de marchand de biens ne se livrant pas d’une manière habituelle aux opérations visées à l’article 1er de la loi du 2 janvier 1970, [B.N.] ne tombe pas sous le coup de cette loi ».

18.  La requérante se pourvut alors en cassation. Dans son mémoire ampliatif du 7 décembre 1994, elle soutint que « (…) la loi du 2 janvier 1970 s’applique même aux personnes qui n’accomplissent qu’à titre accessoire les opérations qu’elle vise (…) ; qu’ainsi, il importait peu que [B.N.] eût exercé, fût-ce à titre principal, une autre activité de marchand de biens dès lors que la constatation de la pluralité de mandats relatifs à des opérations bien distinctes caractérisait l’accomplissement d’une manière habituelle d’opérations portant sur les biens d’autrui (…) ».

19.  Dans son mémoire en défense, déposé devant la Cour de cassation le 9 mars 1995, B.N. souleva une exception d’irrecevabilité tirée de la nouveauté du moyen présenté par la requérante à l’appui de son pourvoi en cassation. En particulier, B.N. nota que « la critique pourra d’abord être écartée comme nouvelle et mélangée de fait et de droit. En effet, dans ses conclusions d’appel, [la requérante], sans doute moins inspirée à l’époque, n’avait pas songé à soutenir que le caractère habituel de l’activité pourrait résulter de la seule acceptation de deux mandats le même jour ».

20.  Le 2 juillet 1996, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de la requérante au motif que cette dernière « qui, initialement le 15 octobre 1991, avait consenti un pouvoir pour vendre les deux immeubles, n’a pas soutenu dans ses conclusions que [B.N.], d’une manière habituelle, se livrait ou prêtait son concours aux opérations prévues par la loi du 2 janvier 1970 [et] qu’elle n’est pas recevable à le faire pour la première fois devant la Cour de cassation ». Jugeant en outre le pourvoi de la requérante abusif, la Cour de cassation condamna celle-ci à une amende civile de 10 000 francs. En outre, la requérante a dû verser à son adversaire la somme de 12 000 francs au titre des frais non compris dans les dépens en sa qualité de partie perdante.

II. LE DROIT INTERNE PERTINENT

  A.  Loi n° 70-9 du 2 janvier 1970

21.  Entrent ici en ligne de compte les dispositions suivantes de la loi du 2 janvier 1970 :

Article 1er

« Les dispositions de la présente loi s’appliquent aux personnes physiques ou morales qui, d’une manière habituelle, se livrent ou prêtent leur concours, même à titre accessoire, aux opérations portant sur les biens d’autrui et relatives à : i) L’achat, la vente, l’échange, la location ou sous-location en nu ou en meublé d’immeubles bâtis ou non bâtis (…). »

Article 6

« Les conventions conclues avec les personnes visées à l’article 1er ci-dessus et relatives aux opérations qu’il mentionne doivent être rédigées par écrit et préciser (…) les conditions de détermination de la rémunération, ainsi que l’indication de la partie qui en aura la charge (…). »

Article 7

« Sont nulles les promesses et les conventions de toute nature relatives aux opérations visées à l’article 1er qui ne comportent pas une limitation de leurs effets dans le temps. »

B. Code de procédure civile

22.  Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent ainsi :

Article 563

« Pour justifier en appel les prétentions qu’elles avaient soumises au premier juge, les parties peuvent invoquer des moyens nouveaux, produire de nouvelles pièces ou proposer de nouvelles preuves. »

Article 619

« Les moyens nouveaux ne sont pas recevables devant la Cour de cassation.

Peuvent néanmoins être invoqués pour la première fois, sauf disposition contraire :

1° Les moyens de pur droit ;

2° Les moyens nés de la décision attaquée. »

EN DROIT

I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

23.  La requérante se plaint qu’elle n’a pas bénéficié d’un procès équitable, dans la mesure où la Cour de cassation déclara l’unique moyen de cassation irrecevable, en se fondant sur une constatation manifestement inexacte, à savoir qu’il s’agissait d’un moyen nouveau. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées :

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (…), par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »

La Commission conclut qu’en se basant sur une constatation manifestement inexacte, relative à l’argumentation développée par la requérante devant la cour d’appel, la Cour de cassation ne lui a pas assuré son droit à un procès équitable.

1. Thèses des parties

a) La requérante

24.  La requérante affirme qu’elle avait très clairement soutenu, tant en première instance qu’en appel, que son adversaire se livrait de manière habituelle à des opérations régies par la loi du 2 janvier 1970. Elle considère qu’on ne saurait souscrire à l’opinion que le moyen présenté devant la Cour de cassation était nouveau au seul motif qu’elle n’aurait pas à nouveau précisé devant la cour d’appel que son adversaire avait reçu deux mandats distincts pour la vente des deux immeubles. L’existence de ces deux mandats faisait partie des faits constants de l’espèce ; ainsi, en écrivant que B.N. était « déjà intervenu » à l’occasion d’une précédente vente, la requérante se référait implicitement mais nécessairement aux deux mandats litigieux postérieurs, auxquels s’ajoutait ce troisième mandat pour caractériser l’élément d’habitude.

25.  Ce n’est, en conséquence, que par suite d’une erreur d’appréciation manifeste que la Cour de cassation a constaté que la requérante n’avait jamais soutenu dans ses conclusions que B.N., d’une manière habituelle, se livrait ou prêtait son concours aux opérations prévues par la loi du 2 janvier 1970.

26.  A cet égard, la requérante souligne qu’il importe peu que son adversaire ait soulevé une exception d’irrecevabilité tirée de la nouveauté du moyen. D’une part, la procédure avec représentation obligatoire devant la Cour de cassation est ainsi réglementée que deux mémoires seulement peuvent être déposées : un mémoire en demande et un mémoire en défense. Aucun mémoire en réplique n’est prévu. D’autre part, il appartenait en tout état de cause à la Cour de cassation d’examiner par elle-même le bien-fondé de l’exception d’irrecevabilité en question. A cet effet, elle disposait de toutes les conclusions déposées par la requérante en première instance et en appel.

b) Le Gouvernement

27.  Le Gouvernement rappelle la spécificité du pourvoi en cassation, voie de droit extraordinaire pouvant obéir à des règles plus formalistes et plus rigoureuses. Il note qu’à l’examen du dossier, il n’est pas contestable que la requérante a bien évoqué l’application de la loi de 1970 en cause d’appel. Cependant, il note qu’il ne suffit pas de soulever un argument devant une juridiction pour qu’il devienne un moyen, au sens de la jurisprudence de la Cour de cassation. Il faut en effet que le moyen ait été articulé avec précision dans les conclusions du demandeur au pourvoi pour être considéré comme tel.

28.  Le Gouvernement affirme à cet égard que l’analyse du mémoire ampliatif déposé par la requérante devant la Cour de cassation permet de constater que celle-ci s’est appuyée sur un raisonnement qu’elle n’avait absolument pas développé devant la cour d’appel. En particulier, le moyen de cassation présenté par la requérante reposait sur les prémisses suivantes : a) la loi de 1970 s’applique aux personnes qui pratiquent habituellement les opérations visées par ce texte ; b) le caractère habituel peut résulter de la simple constatation de l’existence de deux mandats relatifs à des opérations bien distinctes ; c) B.N. ayant vendu deux immeubles en vertu des mandats du 25 novembre 1991, il a effectué deux actes distincts et doit donc être considéré comme pratiquant de manière habituelle les opérations visées par la loi précitée. Or devant la cour d’appel, la requérante s’est contentée d’affirmer l’applicabilité de la loi du 2 janvier 1970, en indiquant que B.N. « était déjà intervenu auprès [d’elle] pour l’acquisition des divers biens immobiliers pour un montant total de 5 000 000 FRF, opération concrétisée par un acte du 14 octobre 1991. »

29.  De l’avis du Gouvernement, force est ainsi de constater qu’à aucun moment, dans ses conclusions présentées devant la cour d’appel, la requérante n’a fondé le caractère habituel de la mission confiée à B.N. sur les deux mandats délivrés simultanément le 25 novembre 1991 en vue de vendre deux immeubles ; elle s’est fondée sur des éléments de fait complètement différentes, puisqu’elle a déduit ce caractère habituel non pas de la délivrance simultanée des deux mandats, mais de la succession dans le temps de la vente réalisée antérieurement, le 14 octobre 1991, entre B.N. et elle-même, et des mandats consentis le 25 novembre 1991.

30.  Par conséquent, faute d’avoir soutenu devant la cour d’appel que l’existence concomitante de deux mandats de vente caractérisait l’habitude requise par la loi de 1970, la requérante ne pouvait ensuite faire état de cette argumentation devant la Cour de cassation, cette dernière étant dans l’impossibilité de répondre à une question mélangée de fait et de droit, qui n’avait pas été précédemment posée aux juges ayant rendu la décision attaquée.

31.  Le Gouvernement ajoute à cet égard que le fait que la requérante avait présenté de manière plus précise, devant le tribunal de grande instance de Nanterre, ses arguments relatifs aux deux mandats donnés à B.N., ne permet pas de pallier l’insuffisance de ses conclusions devant la cour d’appel de Versailles, qui n’était saisie que de ces dernières. La Cour de cassation ne pouvait pas valablement reprocher à la cour d’appel de n’avoir pas répondu à un moyen de défense qui ne lui avait pas été clairement soumis. Il était dès lors inévitable que le moyen de cassation présenté par la requérante soit considéré comme nouveau par la Cour de cassation.

32.  Le Gouvernement considère enfin que la présente affaire doit être clairement distinguée de l’affaire Fouquet, dans laquelle la Commission avait considéré qu’un plaideur n’était pas effectivement entendu, lorsqu’un moyen de défense essentiel était méconnu par la juridiction compétente (arrêt Fouquet c. France du 31 janvier 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-I, rapport de la Commission du 12 octobre 1994). A la différence de cette affaire, le Gouvernement note qu’en l’espèce, la Cour de cassation n’a oublié aucun des éléments présentés par la requérante à l’appui de son unique moyen de défense ; c’est bien après avoir analysé le mémoire établi au soutien du pourvoi que la Cour de cassation rejeta le moyen présenté par la requérante considérant qu’il était nouveau. Le Gouvernement souligne à cet égard que la nouveauté du moyen présenté par la requérante a été clairement soulevée par son adversaire dans son mémoire en défense, déposé devant la Cour de cassation le 9 mars 1995. Sur ce point, le Gouvernement précise que rien n’empêchait la requérante, après avoir pris connaissance du mémoire en réponse du défendeur, de produire des observations complémentaires sur la recevabilité de son moyen, pour tenter de démontrer qu’il n’était pas nouveau.

2. Appréciation de la Cour

33.   La Cour rappelle que le droit à un procès équitable, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, englobe, entre autres, le droit des parties au procès à présenter les observations qu’elles estiment pertinentes pour leur affaire. La Convention ne visant pas à garantir des droits théoriques ou illusoires mais des droits concrets et effectifs (arrêt Artico c. Italie du 13 mai 1980, série A n° 37, p. 16, § 33), ce droit ne peut passer pour effectif que si ces observations sont vraiment « entendues », c’est-à-dire dûment examinées par le tribunal saisi. Autrement dit, l’article 6 implique notamment, à la charge du « tribunal », l’obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties, sauf à en apprécier la pertinence (voir l’arrêt Van de Hurk c. Pays-Bas du 19 avril 1994, série A n° 288, p. 19, § 59).

34.  La tâche de la Cour consiste donc à rechercher si cette condition se trouva remplie en l’espèce : la Cour doit s’assurer que l’irrecevabilité de l’unique moyen produit par la requérante à l’appui de son pourvoi ne fut pas le résultat d’une erreur manifeste d’appréciation de la part de la Cour de cassation.

35.  La Cour note, en particulier, que la requérante reprochait à la cour d’appel d’avoir à tort considéré que son adversaire ne tombait pas sous le coup de la loi du 2 janvier 1970. Or la Cour de cassation rejeta ce moyen, au motif qu’il était nouveau. D’après le Gouvernement, il ne s’agit pas là d’une erreur de la part de la Cour de cassation, mais d’une appréciation exacte formée après examen du moyen.

36.  La Cour n’est toutefois pas convaincue par cette argumentation. Force est de constater que la requérante n’a pas cessé, dès le début de la procédure litigieuse, de prétendre que son adversaire était soumis aux dispositions de la loi de 1970. Tant en première instance qu’en cassation, elle a clairement affirmé que le caractère habituel de la mission confiée à son adversaire résultait des deux mandats qui lui avaient été donnés le 25 novembre 1991 en vue de vendre deux immeubles. S’il est vrai que devant la cour d’appel, la requérante soulignât que son adversaire était déjà intervenu auprès d’elle à l’occasion d’une précédente vente, sans se référer expressément aux deux mandats litigieux, la Cour estime néanmoins qu’on ne saurait parler en l’espèce de deux raisonnements distincts. En indiquant que son adversaire était  « déjà » intervenu auprès d’elle, la requérante ne pouvait que faire allusion aux deux mandats à l’épicentre du litige, auxquels elle s’était déjà référée devant le tribunal de première instance et auxquels elle se référa par la suite devant la Cour de cassation.

37.  Par ailleurs, la Cour relève que la Cour de cassation s’est bornée à déclarer que la requérante « n’a pas soutenu dans ses conclusions que [B.N.], d’une manière habituelle, se livrait ou prêtait son concours aux opérations prévues par la loi du 2 janvier 1970 ». Or, la Cour estime que cette conclusion est contredite par le dispositif même de l’arrêt de la cour d’appel, qui conclut que B.N. « ne se livra[i]t pas d’une manière habituelle aux opérations visées à l’article 1er de la loi du 2 janvier 1970 ». La Cour n’aperçoit aucune raison pour laquelle la cour d’appel serait arrivée à une telle constatation, si ce n’est pour répondre à une allégation soulevée par la requérante en ce sens.

38.  En tout état de cause, la Cour note que la Cour de cassation n’a pas davantage expliqué sa position, et n’a pas opéré une distinction entre le raisonnement développé par la requérante devant les trois juridictions saisies, comme le fait maintenant le Gouvernement. L’absence de toute autre motivation amène la Cour à conclure que la seule raison pour laquelle la Cour de cassation rejeta le moyen en question était le résultat d’une erreur manifeste d’appréciation.

39.  La Cour conclut que la Cour de cassation n’a pas assuré à la requérante son droit à un procès équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Partant il y a eu violation de cette disposition.

II. SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

40.  Aux termes de l’article 41 de la Convention,

« Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »

A. Dommage

41.  La requérante estime avoir été privée de toute chance de gagner son procès. Si son moyen n’avait pas été à tort déclaré nouveau et irrecevable, il aurait inéluctablement entraîné la cassation de l’arrêt attaqué, et abouti au succès total de ses prétentions devant la juridiction de renvoi. La requérante sollicite le remboursement d’une somme de 2 758 566 francs au titre du préjudice matériel, qui correspond respectivement à la somme versée à son adversaire en exécution de la transaction intervenue le 16 janvier 1992 (568 566 francs plus 200 000 francs au titre des intérêts au taux légal), aux sommes versées aux deux acquéreurs contactés par B.N. au titre des indemnités de dédit (1 250 000 francs plus 650 000 francs au titre des intérêts au taux légal), et enfin au paiement du notaire rédacteur des promesses de vente (60 000 francs plus 30 000 francs au titre des intérêts au taux légal).

Elle sollicite également la somme de 50 000 francs au titre du préjudice moral causé par la violation de la Convention.

42.  En ce qui concerne la somme sollicitée au titre du préjudice matériel, le Gouvernement observe qu’à l’appui de sa demande la requérante demande en réalité à la Cour de trancher en sa faveur le litige qui l’opposait à son adversaire. Or, force est de constater, selon le Gouvernement, que la requérante a parfaitement pu se défendre devant les juridictions du fond, et que ses demandes ont toujours été rejetées. Ainsi, le Gouvernement affirme que la « perte de chances » dont se prévaut la requérante pour justifier ses demandes est totalement illusoire. En tout état de cause, et à supposer même que la Cour de cassation ait examiné le pourvoi de la requérante, et qu’elle ait fait droit à ses arguments, en cassant l’arrêt de la cour d’appel attaqué, rien ne permet de supposer que la cour d’appel de renvoi aurait ensuite accueilli favorablement ses prétentions. Par conséquent, le Gouvernement estime que l’ensemble des demandes formulées par la requérante au titre du dommage matériel devront être rejetées.

En ce qui concerne la réparation d’un éventuel dommage moral, le Gouvernement estime que le constat de violation constituerait une satisfaction équitable suffisante.

43.  La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que la requérante n’a pu jouir devant la Cour de cassation des garanties de l’article 6. Elle ne saurait certes spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès dans le cas contraire, mais n’estime pas déraisonnable de penser que l’intéressée a subi une perte de chances réelles (voir, mutatis mutandis, l’arrêt Pelissier et Sassi c. France du 25 mars 1999, à publier au Recueil des arrêts et décisions 1999, § 80). A quoi s’ajoute un préjudice moral auquel le constat de violation de la Convention figurant dans le présent arrêt ne suffit pas à remédier. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue à la requérante la somme de 100 000 francs.

B. Frais et dépens

44.  La requérante sollicite le paiement des frais et dépens concernant la procédure interne, soit la somme de 98 179,13 francs, à laquelle s’ajoutent le remboursement de l’amende civile à laquelle elle a été condamnée par la Cour de cassation (10 000 francs), et celui de la somme versée à son adversaire au titre des frais non compris dans les dépens en sa qualité de partie perdante (12 000 francs), soit 22 000 francs.

S’agissant des frais et dépens exposés devant les organes de la Convention, la requérante sollicite le remboursement d’une somme de 60 300 francs.

45.  Le Gouvernement affirme que seuls peuvent donner lieu à une indemnisation les frais et dépens engagées devant les juridictions appelées à connaître du grief tiré de la violation de la Convention. En l’espèce, seuls les frais engagés devant les organes de la Convention doivent être pris en compte, puisque le grief soulevée par la requérante ne concerne que l’arrêt de la Cour de cassation. Pour le Gouvernement une somme de 40 000 francs semblerait raisonnable.

46.  Sur la base des éléments en sa possession, la Cour, statuant en équité, accorde à la requérante 50 000 francs.

C. Intérêts moratoires

47.  Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d’intérêt légal applicable en France à la date d’adoption du présent arrêt était de 3,47 % l’an.

par ces motifs, la cour, A L’UNANIMITE,

1. Dit, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ;

2. Dit, que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, 100 000 (cent mille) francs français pour dommages matériel et moral, ainsi que 50 000 (cinquante mille) francs français pour frais et dépens, montants à majorer d’un intérêt simple de 3,47 % l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ;

3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 mars 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

S. Dollé N. Bratza 
 Greffière Président


ARRêT Dulaurans c. FRANCE

 

 

 

 

OPINIE DULAURANS C. FRANCE

Controlul de inadmisibilitate de motive noi

Curtea de Casaţie:

Dulaurans caz (21 martie, 2000)

de

Vincent Delaporte

Avocatul a Consiliului de Stat şi cel mai apropiat Curtea de Casaţie

1. Dulaurans caz nu este primul în care CEDO se ataca cel mai apropiat Curtea franceză de Casaţie, dar este, probabil, cel care a fost cel mai nedorit de către Curtea noastră de mare, care a depăşit limitele de tolerabilă estimat .

Încercaţi să analizeze obiectiv cazul. Aş spune, de asemenea, cu claritate şi precizie. Acesta nu va fi uşor, deoarece în acest caz, totul este aproximativ: variabila cel mai apropiat de reclamant în diferite etape ale procedurii de argumentul geometria, răspunsul dat de către instanţa de judecată şi a Curţii de Casaţie, iar ultima oprire a Curţii Europene a Justiţiei. Unul are impresia de a vedea un joc de oglinzi, mai apropiate de cel mai apropiat dialogul surzilor între solicitant, instanţele franceze şi de Curtea Europeană, inclusiv faptul că nimeni nu a sprijinit altul exact.

Initial, doamna Dulaurans a vrut să vândă două apartamente deţinute de el. Ea a adresat-o cel mai apropiat dealer de proprietate, domnul Ben Naceur. Recall, pentru elevii de aici, că comerciant proprietatea cumpără şi vinde proprietăţi imobiliare în nume propriu şi în cont propriu şi derivă profitul din diferenţa dintre preţul de cumpărare şi preţul de revânzare, în timp ce agent imobiliar este un intermediar care se conecteaza cumpărători şi vânzători şi a căror remuneraţie constă din taxe numite “comisie”, cel mai apropiat povara a partidului care a comandat. Prin urmare, atunci când domnul Ben Naceur care afişează profesia de agent imobiliar, primeşte puterea de a vinde două clădiri, ea nu acţionează ca un agent imobiliar, ci ca un intermediar, sarcina de a găsi pe cineva în considerare achiziţionarea de bunuri imobiliare de Dulaurans doamnei, pentru preţul perceput de acesta, care a fost specia 20 de milioane de toate de două clădiri. Ben Naceur găsit un cumpărător şi doamna Dulaurans înlocuit de cel mai apropiat proxy-ul din data de 15 noiembrie 1991, care părea să fie în ansamblu, două clădiri, două noi avocat din 25 noiembrie 1991 şi care a purtat costul R de 20 de milioane de franci pentru prima cea mai apropiată clădire şi două milioane de franci pentru a doua clădire. Cu aceste avocat nou, domnul Ben Naceur a continuat negocierile cu cumpărătorul şi pare a fi un acord ferm ajuns la 27 noiembrie 1991.

Problema nu a făcut aici, pentru că d-na Dulaurans a avut de partea sa solicitat, de asemenea, un cumpărător şi ea a găsit-l oferă un preţ de mai sus că cel mai apropiat, care a fost indicat în proxy din 25 noiembrie.

Deci, ea a trimis o scrisoare domnului Ben Naceur să-l notifice de revocare a mandatelor de 25 noiembrie.

Ce Naceur Ben a răspuns că el a făcut două promisiuni déjŕ curs de vânzări, că principalul său angajat.

Noi trebuie să credem că oferta făcută de către cumpărător a constatat în mod direct de către Dulaurans Mrs. a fost tentant pentru că, deşi a vrut să dispară angajamente în numele lor de către domnul Ben Naceur. Pentru a oferi cumpărătorilor de beneficiari de promisiuni de vânzare acordate de către domnul Ben Naceur, ea a turnat-le compensaţii pentru pierderea de: cele mai apropiate una de 900.000 de franci şi 350.000 de franci mai apropiata.

A rămas, însă cel mai apropiat dezinteresat Ben Naceur care şi-a îndeplinit mandatul său: Dna Dulaurans petrecut cu el, astfel o tranzacţie în care sa angajat cel mai apropiat plătească o sumă forfetară de 500.000 de franci.

De compensare, care a refuzat să plătească şi că este ceea ce a castigat cel mai apropiat Curtea de Casaţie a fi criticat de către Curtea Europeană.

2. Desigur, domnul Ben Naceur a trimis o petiţie la instanţele judecătoreşti să oblige doamna Dulaurans cel mai apropiat plăti taxa de decontare de 500.000 de franci. Cea mai apropiata de a se opune acestei plăţi, Dna Dulaurans a susţinut că mandatul acordat domnului Ben Naceur a fost invalid pentru eşecul de a se conforma cu aceasta din urmă a comportamentului de activitatea de agent imobiliar, care rezultă din legea din 02 ianuarie 1970. În timp ce cazurile nu oferă precizia cel mai apropiat subiect, putem presupune că situaţia neregulamentară a domnului Ben Naceur a avut loc, în mod implicit de emitere a cardului de afaceri de obicei, emis de prefect şi că oricine ar trebui să justifice plata sa concursuri “mod obişnuit”, a tranzacţiilor care implică proprietatea altora (art. 1 şi 3 din Legea). În conformitate cu jurisprudenţa, doi termeni sunt suficiente pentru a caracteriza starea cea mai apropiată de obicei cerute de lege. Şi Dna Dulaurans sprijinit implicit qu’ŕ carte de afaceri, nu domnul Ben Naceur exercitarea în mod regulat şi a profesiei de agent imobiliar ar putea beneficia cel mai apropiat de remunerare. Procurile au fost, prin urmare, nule şi tranzacţia a avut loc pe proxy-ul in sine a fost nul nul.

Dna Dulaurans invocat, de asemenea, nulitatea tranzacţiei pentru fraudă şi violenţă morală. Dar am lăsa deoparte acest aspect al litigiului nu are nicio influenţă, în cazul nostru, deoarece a fost abandonat de către Curtea de Casaţie.

În acest stadiu al cauzei, vom vedea că credinţa déjŕ bună şi respectul pentru un singur cuvant nu apare pe partea de Dulaurans doamna, care nu a contestat realitatea de agenţie de vânzări, din moment ce a stabilit, fără a contesta o pedeapsă pentru ambele cumpărătorii gasite agentul lor. Şi dezvoltate prin intermediul uzuală în ceea ce priveşte cel mai apropiat domnul Ben Naceur relčve şicană mai mult de bun simţ. Dna Dulaurans într-adevăr, iniţial dat de domnul Ben Naceur 15 octombrie 1991 un termen pe ambele clădiri. Mandatul nu este, de obicei, caracterizate, dar el a fost înlocuit cu doi termeni, unul pentru fiecare cladire, 25 noiembrie 1991. Dna Dulaurans şi a solicitat deducerea din divizia de pluralitatea de mandate editoriale şi, prin urmare, obiceiul de care ar fi făcut nici un angajament de a plăti 500.000 de franci.

Probabil s-au enervat cel mai apropiat quibbles mai apropiate astfel de răspuns, Tribunalul de Mare Instanţă din Nanterre condamnat Dna cel mai apropiat Dulaurans a domnului Ben Naceur plătească suma de 500.000 de franci. Dacă vrem să credem că hotărârea Curţii Europene, instanţa nu a răspuns la motivul de către solicitant a nulităţii tranzacţiei, pe baza legii din 2 ianuarie 1970.

3. Din partea mea, cred că provocarea de a doamnei Dulaurans a fost pur artificiu. În primul rând, pentru că a fost cel mai apropiat de origine a dat un singur termen, pe care divizia ulterioară în două rubrici separate pentru fiecare dintre clădiri nu, de obicei, caracterizate, în al doilea rând şi mai ales că nu domnul Ben Naceur susţinând remuneraţia prevăzută mandatelor sale, dar unul care a fost prevăzut pentru o tranzacţie care, la finalul secţiunii 2052 din Codul civil, a avut autoritatea de lucru judecat de ultimă instanţă între părţi. Şi a fost în zadar că doamna Dulaurans a afirmat că tranzacţia a fost gol pentru că a fost trecut în executarea de un vid de securitate (art. 2054), pentru că ignoranţa pretinsa nulitate a titlului ar putea duce doar de o eroare dreapta. Dna Dulaurans au avut cunoştinţă de toate faptele care ar putea justifica în funcţie de invaliditate a mandatelor. Prin urmare, în cazul în care, cu cunoştinţe de aceste fapte, l-au ignorat mandatele de nulitate, ar putea fi faptul că o eroare de drept pe care-l interzis să solicite nulitatea a tranzacţiei.

Dar acest lucru nu este ceea ce a fost spus doamna Dulaurans.

4. Acesta a făcut apel. Şi în faţa Curţii, ea a rafinat argumentul său de trimitere nu numai la mandatele din 15 octombrie şi 25 noiembrie 1991, dar mai apropiate de alte declaraţii făcute de domnul Ben Naceur pentru achiziţionarea de proprietăţi diferite pentru o sumă total de 5 milioane de franci (operaţiune încorporate într-un act din 14 octombrie, 1991).

Prin urmare, domnul Ben Naceur ar fi, de asemenea, a intervenit mai devreme, nu este clar, în orice formă, intr-o tranzactie încorporate într-un act din 14 octombrie 1991. Aceasta este ultimul act de actul de vânzare a acestuia (între vânzător şi cumpărător) sau mandatul acordat domnului Ben Naceur? Noi nu ştim. Şi chiar dacă ne menţinem la cel mai apropiat de hotărârea Curţii, nu se ştie nimic despre natura intervenţiei, care constatările cele mai apropiate fac aluzie suna Dna Dulaurans.

Acesta a fost în această stare, care Curtea de Apel de la Versailles, a confirmat hotărârea contestată afirmând, astfel, probabil, un pic concis “, care ca un dealer de proprietate nu este angajată într-un mod obişnuit pentru operaţiunile prevăzute cel mai apropiat Articolul 1 din Legea din 02 ianuarie 1970, domnul Ben Naceur nu intră în sfera de aplicare a prezentei legi. ”

5. Dna Dulaurans recurs în casaţie. Ea a dat vina pe cel mai apropiat Curtea de Apel a respins cererea sa de anulare a tranzacţiei, pe motiv că domnul Ben Naceur, în calitatea sa de dealer de proprietate nu a fost angajat într-o manieră obişnuită a operaţiunilor reglementate de lege de 02 ianuarie 1970, “… în timp ce obligaţiunile emise de lege din 2 ianuarie, 1970) fiind sancţionat penal, elementul, de obicei, constă în cât mai curând prima iteraţie a nelegiuirii lor, astfel că a fost lipsit de importanţă dacă M Ben Naceur. şi-a exercitat, chiar şi cel mai apropiat titlu principal, un alt dealer de proprietate atunci când activitatea cât mai curând recunoaşterea de pluralitatea de mandate pentru operaţiunile de cele mai apropiate caracteristică distinctă a performanţei într-un mod obişnuit pentru tranzacţii care implică altcuiva de proprietate (încălcare a articolului 2054 din Codul civil şi de 1 şi 7 din Legea din 2 ianuarie, 1970). ”

Concedierea a recursului de către următoarele motive:

“Doamna Dulaurans care iniţial 15 octombrie 1991, a acordat o putere de a vinde cele doua cladiri prin stipularea unui preţ minim de ansamblu, nu a susţine concluziile sale că domnul Ben Naceur, într-un mod obişnuit, se complăcea sau împrumutate de asistenţă pentru operaţiunile avute în vedere de Legea din 2 ianuarie 1970, nu este admisibilă la cel mai apropiat pentru prima dată în faţa Curţii de Casaţie “.

6. Dulaurans Doamna LR nu rămân şi, prin urmare, Curtea Europeană, care, printr-o hotărâre din 21 martie 2000, a fost cenzurat în Franţa, şi, prin urmare, Curtea de Casaţie, în câteva motive întemeiate:

“Reclamanta nu a încetat, de la începutul procedurii, susţinând că adversarul său a fost supus dispoziţiilor din Legea din 1970. În primă instanţă şi în apel, a fost clar ca de obicei caracter misiunea încredinţată lui rezultatul cel mai apropiat adversar de doi termeni care au fost acordate 25 noiembrie 1991 să vândă două clădiri. În timp ce instanţa de apel, reclamanta a subliniat că adversarul său a fost atins auprčs déjŕ de este cel mai apropiat ocazia unei vânzări anterioare, fără a se referi în special la două termeni în cauză, toate acestea, Curtea consideră că nu se poate vorbi pentru speciile de două argumente distincte. indicând că adversarul său a fost atins auprčs déjŕ de aceasta, reclamanta ar putea referi doar (sic) a doi termeni cel mai apropiat de epicentrul a litigiului, care a fost déjŕ referire la Tribunalul de Primă Instanţă şi care sa referit ulterior, Curtea de Casaţie. .. “(Hotărârea, § 36).

Acesta rămâne cel mai apropiat aprecia această soluţie.

7. Înainte, aş pune hotărârea Curţii de cel mai apropiat adapost de una dintre principalele critici care au fost adresate, şi, probabil, mai fundamentală, decât s-au arogat puterea de a controla caracterul de noutate un mijloc adoptat de către Curtea de Casaţie. Potrivit unora, Curtea ar fi comis LR excčs o putere reală, pentru că rolul său se limitează cel mai apropiat încălcarea sancţiunea directă a Convenţiei, dar nu încălcare indirecte care ar rezulta dintr-o simplă neînţelegere a faptelor cauzei. Aceasta critica pe ideea că ar exista o repartizare a competenţelor sau a competenţelor mai puţin între autorităţile naţionale şi Curtea Europeană: dacă pretinsa încălcare a drepturilor definite de Convenţia ar fi o aplicare eronată a normelor de drept intern autorităţile naţionale ar fi suveran de a se bucura de faptele pe care aceste norme naţionale. Cu alte cuvinte, nu ar fi, între autorităţile naţionale, prin urmare, Curtea de Casaţie, şi de Curtea Europeană cel mai apropiat analog una comună între Curtea Supremă de Justiţie şi instanţele inferioare. Ei apreciaza faptele supreme şi Curţii de Casaţie terminalul cel mai apropiat a verifica dacă au luat consecinţele corespunzătoare juridică a faptelor care le-au observat. Aceasta ar fi acelaşi lucru între Curtea de Casaţie şi Curtea Europeană. Curtea Europeană are puterea de a spune dacă abstract inadmisibilitatea un motiv nou la Curtea de Casaţie este contrară sau în conformitate cu cerinţele de la articolul 6 § 1 al Convenţiei, şi este cunoscut pentru a fi recunoscut de conformitate din această regulă (CEDO, 29 august 2000, 40-490/98 Appl., Jahnke şi Lenoble, JCP al II-lea 2000. Nr 10435, note Perdriau). Dar, aceasta fiind acordată, Curtea de Casaţie ar fi suveran în a decide dacă este sau nu un nou mod.

Această teză ceea ce nu este acceptabil, deoarece, în conformitate cu o formulă a Curţii, Convenţia nu garantează drepturile de drepturi abstracte şi teoretice, dar practic si eficient. Curtea, până abia face revizuirea formală a acestuia, nu se poate lipi cel mai apropiat o încălcare a abstracte şi teoretice directe ale Convenţiei. Ea trebuie să caute şi să caute în mod eficient în cazul în care, chiar şi în absenţa a deschis o încălcare a Convenţiei, autorităţile naţionale nu au ascuns o încălcare indirectă şi insinuează sub o înţelegere greşită a faptelor.

Noi nu putem da vina pe cel mai apropiat Curtea Europeană, în hotărârea sa din 21 martie 2000, nu s-au oprit la cel mai apropiat de declaraţia Curţii de Casaţie care motiv era nou şi a dorit să îl ai, chiar dacă cum a fost cazul.

Trebuie să subliniem de la restul, cel mai apropiat în mod întemeiat, că într-un caz mai devreme, care nu a cauzat o astfel de agitatie, Comisia a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 printr-o hotărâre a Curţii de Casaţie a declarat că inadmisibil ca un mod contrar argumentelor invocate cel mai apropiat instanţa de judecată, în timp ce aceasta a fost teza acelaşi care a fost susţinută atât în recurs, Curtea de Casaţie (Fouquet de caz, raportul Comisiei, 12 octombrie 1994, Appl. nr 20.398/92).

Cu toate acestea, Curtea trebuie să exercite acest control, cu prudenţă şi moderaţie, ca de plumb de control prea mare, cel mai apropiat două consecinţe inacceptabile:

– În primul rând, în cazul în care Curtea a fost o încălcare a secţiunii 6 ori de câte ori o normă de drept naţional a fost aplicat în mod greşit cel mai apropiat ochii lui, spunand ca drept material va fi inclus în dreptul la un proces echitabil. Dreptul la un proces echitabil ar implica nu numai respectarea formală a procedurii, dar încă substanţial cu respectarea normelor. Articolul 6 § 1 ar putea absorbi, nu doar procedura, dar, de asemenea, toate de drept material.

– Această extindere a domeniului de aplicare a articolului 6 ar duce, prin urmare, extinderea domeniului de aplicare a intervenţiei a Curţii, prin controlul a articolului 6 ar putea fi transformate în conformitate cu revizuirea din toate jurisdicţiile naţionale.

Este evident imposibil de a merge în sus şi, prin urmare, LR echilibrul pare să fie noţiunea de eroare vădită de apreciere. Pentru proces echitabil şi nu este doar o parodie, judecătorul trebuie să aplice normele de drept, şi de instanţele judecătoreşti dispun de o marjă considerabilă de colaborare în interpretarea şi aplicarea dreptului intern, sub rezerva doar sub rezerva eroare vădită care ar face accesul la justiţie iluzorie.

Deoarece acestea sunt principiile, se pare că, în acest caz, nu este Dulaurans Curtea Europeană şi Curtea de Casaţie, care a comis o eroare vădită.

Într-adevăr, Curtea a ignora pur şi simplu o regulă evident şi bine cunoscute de toţi practicanţii, cel mai apropiat punct pe care nimeni nu poate fi şocaţi de faptul că Curtea Supremă de Justiţie nu-şi aminteşte de cel mai apropiat posibilitatea de fiecare caz, în plus, ea uită să definească conceptul care a fost cel mai apropiat aceeaşi bază pentru decizia sa, care este cel mai apropiat anume noţiunea de mediu.

8. Regulă cunoscute de toţi practicanţii este prevăzut în mod expres cel mai apropiat articolul 954 al noului Cod de procedură civilă:

“Rezultatele ar trebui să pretenţiile explicite ale partidului, precum şi motivele pe care fiecare dintre aceste afirmaţii se bazează … partea care intra in cea mai apropiata inversare a hotărârii trebuie să precizeze în mod expres motivele de a nu proceda cel mai apropiat de referinţă concluziile sale din primă instanţă … “.

Nimeni nu poate spune socat de faptul ca o astfel de regulă este faptul că expresia de bun-simţ: aceasta este responsabilitatea părţilor să indice judecătorilor ceea ce doresc şi de ce atât de cerere, şi Ban pe cărţile de Primă Instanţă este strict analiza cea mai apropiata linie de apel ca o modalitate de achčvement: deoarece apelul poate finaliza procesul, este logic de a plasa cel mai apropiat apelantului să-şi regândească şi reconstrui argumentul său pentru a răspunde la obiecţiile pe care au fost făcute de către instanţa de judecată.

Prin urmare, noutatea de-un fel, Curtea de Casaţie, este evaluată numai prin referire la concluziile de atac. Din moment ce Curtea de Apel nu a făcut referire la rezultatele cele mai apropiate de primă instanţă, care sunt considerate abandonate, Curtea de Casaţie nu se poate aprecia ce înseamnă fie admisibilitatea acestor constatări de referinţă R.

Un justiţiabil este destul de nepotrivit de a critica judecător pentru că nu a răspuns cel mai apropiat concluzii pe care el nu ar fi confiscate.

Curtea nu ar putea aprecia noutatea cu ajutorul a susţinut în faţa Curţii Supreme de Justiţie, cu referire la constatările de primă instanţă.

9. Apoi, Curtea Europeană ar putea fi oprit câteva momente defini cel mai apropiat drum. Acest concept se aplică raţionamentul din spatele cererii de un justiţiabil. Un motiv este, prin urmare:

– Declaraţie a unei norme de drept;

– Declaraţia de faptele relevante pentru statul de drept;

– Impactul pe care statul de drept se ataseaza la fapte şi declaraţii.

Aceste trei elemente trebuie să fie prezentate împreună şi într-un argument construit. Precizia de fiecare element variază în funcţie de circumstanţe. Astfel, în cazul în care statul de drept este forţa obligatorie a contractelor, nu este nevoie de a face un rezumat de prezentare, este suficient să se amintească contract şi consecinţele pe care partidul se ataseaza la el. Despre faptele relevante, acestea trebuie să fie suficient de precis mod declaraţii şi, în orice caz, acestea trebuie să fie însoţite de o ofertă de probă. Faptele invocate vagi, imprecise, nedovedite, nu permite judecătorului la cea mai apropiata de calificare în conformitate cu statul de drept invocate.

În speţă, concluziile de Dulaurans Dna în faţa instanţei de apel, cel puţin aşa cum sunt amintit de hotărârea Curţii Europene, în mare parte au fost minore. Fără îndoială, Dna Dulaurans ea a invocat nulitatea de mandate mai multe în conformitate cu Legea din 2 iulie 1970, din cauza a ceea ce adversarul său a fost angajat prin intermediul unei operaţiuni de cel mai apropiat mod obişnuit, şi poate fi Din păcate, Curtea Supremă de Justiţie a declarat vizavi de o mica brusc.

Cu toate acestea, hotărârea Curţii de Casaţie poate fi înţeleasă fără prea mult efort: concluziile de recurs invocate Dulaurans Dna bine utilizate, dar fără a preciza modul în care acest obicei a fost caracterizat.

Curtea Europeană însăşi recunoaşte că “instanţa de apel, reclamanta a subliniat că adversarul său a fost cel mai apropiat auprčs déjŕ ei a intervenit în cursul unei vânzări anterioare, fără a se referi în special la două termeni în litigiu”. Cu alte cuvinte, doamna Dulaurans invocat, dar a fost folosit doar un singur termen, şi, din nou, trebuie să fim indulgenţi să spun că ea sa bazat pe un mandat de doar cel mai apropiat, pentru că domnul Ben Naceur ar fi intervenit mai devreme, fără a precizează chiar forma, termenii şi natura acestei intervenţii. Deci, nimeni nu ştie nimic despre rolul jucat de domnul Ben Naceur într-o tranzacţie anterior. Acest lucru ar putea, în nici un fel caracteriza obicei.

Pentru restul, cei doi termeni mai apropiate de baza litigiului, 25 noiembrie 1991, nu au fost obiectul unei aluzie că, după cum a declarat de către Curtea Europeană în sine (§ 36). O aluzie nu este un mijloc. Cerinţe de proces echitabil nu are nevoie de judecătorul cel mai apropiat cele mai apropiate răspunde acuzaţiilor vagă şi imprecisă, exprimată în termeni voalate.

Dar Dulaurans de oprire apare nicăieri.

10. Déjŕ în hotărârea sa din 29 august 2000 citată Curtea Europeană a respins o cerere deja identică cu cea din cazul de mai apropiate de trimitere Dulaurans o definiţie mai precisă a mijloacelor pe termen lung.

Ea a amintit că inadmisibilitatea un motiv nou la Curtea de Casaţie nu a fost contrară legii la cel mai apropiat de un proces echitabil, pe care nimeni nu sa îndoit vreodată. Mai important, réfčre Curtea Europeană o noţiune strict de cel mai apropiat mod de a concluziona că Curtea de Casaţie nu a săvârşit o eroare vădită de apreciere în selectarea nou. Curtea a subliniat, de asemenea, cel mai apropiat “, pentru îndeplinirea sarcinilor lor, instanţele trebuie să obţină cooperarea dintre părţi, în măsura în care este posibil, sunt necesare pentru a face argumentele într-o. Clară, lipsită de ambiguităţi şi rezonabil structurat”

Putem considera aceste condiţii, în staţia ca un Dulaurans accidente corectate prin hotărârea din 29 august 2000.

11. În cele din urmă, aş dori să raporteze un caz care, dacă sunt luate cel mai apropiat scrisoare, ar trebui să pună în instanţele naţionale de primă instanţă, apel sau recurs la cel mai apropiat critica de mai sus a Curţii Europene. Ştiţi într-adevăr, faptul că hotărârile Curţii de Casaţie are trei tipuri de motivaţie, motivaţia că este normală se opreşte, în general, a publicat, motivaţia prescurtată, care răspunde şi de a spune brčve motive de recurs şi, în cele din urmă motivare excesiv de brčve sau “tampon”, care a respins recursul printr-o formulă stereotipică fără concrčte de referinţă cel mai apropiat argumentul reclamantei. Această formulă este:

“Întrucât, recursul este o cale de atac extraordinară de atac în conformitate cu secţiunea 604 din noul Cod de procedură civilă, cel mai apropiat tinde să cenzureze de către Curtea de Casaţie nerespectare a deciziei, care se adresează normele de drept ;

“Întrucât, domnul X a introdus o cale de atac împotriva hotărârii prin care a respins cererea sa pentru un …

“Întrucât Curtea de Apel, care a apreciat extrem de faptele de caz, a decis, în conformitate cu normele de drept aplicabile, din care rezultă că mijloacele pot fi cazaţi.”

Un partid al cărui apel a fost respins de o astfel de formulă a abordat Curtea Europeană prin invocarea articolului 6 § 1 din Convenţie, din cauza că de oprire nu a îndeplinit mijloacele prezentate la aceasta. Curtea Europeană a declarat inadmisibilă plângerea de către un brčve motivaţie, chiar mai mult, dacă este posibil. Această motivaţie este formulat după cum urmează:

“Curtea reiterează că în timp ce articolul 6 § 1 prevede motivele cele mai apropiate judecătorilor pentru deciziile lor, această obligaţie nu poate fi înţeleasă ca necesitând un răspuns detaliat pentru fiecare argument cel mai apropiat” (a se vedea, în special, de oprire Garcia Ruiz C / Spania de la douăzeci şi unu ianuarie 1999 …). Ia act de faptul că staţia în cauză se referă la cele patru moduri dezvoltate de către solicitant, care sunt ataşate în plus. Este, de asemenea, relčve face clar faptul că aceste mijloace de oprire au fost respinse pe motiv că a ridicat probleme de fapt şi de drept, nu şi Curtea Supremă de Justiţie nu a putut distra. Pornind de cerere este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 3 şi 4 din Convenţie “(CEDO, 20 iunie 2000, Appl. Nr 47.592/99, Nisse).

Cu alte cuvinte, o oprire este suficient de motivată de viză simplă (rezumat gratuit) înseamnă, capsat-le în anexă a hotărârii judecătoreşti şi declaraţia că acestea sunt nefondate. Dacă, în Dulaurans caz, Curtea de Casaţie a avut loc cel mai apropiat tampon formula de mai sus, fara a face nici un efort de motivare, aceasta ar pune în siguranţă de la cel mai apropiat orice pericol de cenzură. Acest lucru înseamnă că jurisprudenţa Curţii Europene cu privire la gradul de motivare necesare instanţelor naţionale nu este întotdeauna o lizibilitate perfectă


Responses

  1. salutations like your work take a browse of mine


discuta subiectul si tu

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: