Posted by: leontiucmarius | May 14, 2012

Marius Leontiuc – Drept Comunitar / Arest Preventiv

CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

HOTĂRÂREA CURȚII
din 4 decembrie 19741
„Ordine publică”
În cauza 41/74,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE de „Chancery Division” a „High Court of Justice” din Anglia, în procedura aflată pe rolul acestei instanțe între
Yvonne van Duyn și „Home Office”,
cu privire la interpretarea articolului 48 din Tratatul CEE și a articolului 3 din Directiva 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și la șederea străinilor justificate de motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică (JO din 4 aprilie 1964, p. 850),

CURTEA,

compusă din domnii R. Lecourt, președinte, C. Ó Dálaigh și A. J. Mackenzie Stuart, președinți de cameră, A. M. Donner, R. Monaco, J. Mertens de Wilmars, P. Pescatore, H. Kutscher și M. Sørensen (raportor), judecători,
avocat general: domnul H. Mayras,
grefier: domnul A. Van Houtte,
pronunță prezenta
1 Limba de procedură: engleza.
HOTĂRÂREA DIN 4.12.1974 – CAUZA C-41/74
I – 2
Hotărâre
1. Având în vedere că, prin Decizia emisă de Vice Chancellor la 1 martie 1974, primită la Curte la 13 iunie, Chancery Division a High Court of Justice din Anglia a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, trei întrebări privind interpretarea anumitor prevederi de drept comunitar în materia liberei circulații a lucrătorilor;
2. că aceste întrebări au fost adresate în cadrul unei acțiuni împotriva Home Office introduse de reclamanta din acțiunea principală, resortisant olandez, căreia nu i s-a permis intrarea în Regatul Unit pentru a ocupa un post de secretară în cadrul „Bisericii scientologice”;
3. că permisiunea de a intra i-a fost refuzată în conformitate cu politica față de respectiva organizație dusă de guvernul Regatului Unit, care consideră că activitățile organizației reprezintă un pericol social;
Cu privire la prima întrebare
4. Având în vedere că, prin intermediul primei întrebări, Curții i se solicită să stabilească dacă articolul 48 din Tratatul CEE este direct aplicabil, în sensul că acesta conferă particularilor drepturi pe care aceștia le pot invoca în justiție într-un stat membru;
5. având în vedere că articolul 48 alineatele (1) și (2) prevede că libera circulație a lucrătorilor este garantată de la încheierea perioadei de tranziție și implică „eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă”;
6. că prevederile amintite impun statelor membre o obligație precisă, care nu necesită adoptarea niciunui act, nici din partea instituțiilor Comunității, nici din partea statelor membre, și care nu lasă acestora, în vederea executării, nicio putere de apreciere;
7. că alineatul (3), care definește drepturile pe care le implică principiul liberei circulații a lucrătorilor, supune aceste drepturi unor excepții justificate de motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică; că aplicarea acestei excepții poate fi, cu toate acestea, supusă unui control jurisdicțional, astfel încât dreptul unui stat membru de a se prevala de această excepție să nu împiedice posibilitatea ca dispozițiile articolului 48, ce consacră principiul liberei circulații a lucrătorilor, să confere particularilor drepturi pe care
aceștia le pot invoca în justiție și pe care instanțele naționale trebuie să leprotejeze;

8. că, prin urmare, trebuie să se răspundă afirmativ la prima întrebare adresată;
Cu privire la a doua întrebare
9. Având în vedere că, prin intermediul celei de a doua întrebări, se solicită Curții să stabilească dacă Directiva 64/221 a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și la șederea străinilor justificate din motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică este direct aplicabilă, astfel încât să confere particularilor drepturi pe care aceștia le pot invoca în justiție într-un stat membru;
10. că din decizia de trimitere rezultă că singura prevedere din directivă relevantă în acest caz este articolul 3 alineatul (1), care prevede că „măsurile de ordine publică sau de siguranță publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita personală a individului împotriva căruia se dispun”;
11. având în vedere că Regatul Unit a susținut că articolul 189 din tratat distinge între efectele regulamentelor, ale directivelor și ale deciziilor și că, prin urmare, trebuie să se prezume că, adoptând o directivă, și nu un regulament, Consiliul a intenționat ca acest act să aibă un efect diferit de cel al unui regulament și, astfel, ca acesta să nu fie direct aplicabil;
12. având în vedere că, deși, în temeiul dispozițiilor articolului 189, regulamentele sunt direct aplicabile și, prin urmare, prin însăși natura lor, pot produce efecte directe, totuși nu rezultă din aceasta că alte categorii de acte menționate la acest articol nu pot produce niciodată efecte similare; că ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu pe care articolul 189 îl atribuie directivei să se excludă, în principiu, posibilitatea ca obligația pe care aceasta o impune să fie invocată de persoanele interesate; că, în special în cazurile în care autoritățile comunitare ar fi obligat statele membre, printr-o directivă, să adopte o anumită conduită, efectul util al unui asemenea act ar fi prejudiciat dacă justițiabilii ar fi împiedicați să se prevaleze de acesta în justiție, iar instanțele naționale ar fi împiedicate să o ia în considerare, ca element al dreptului comunitar; că articolul 177, care permite instanțelor naționale să sesizeze Curtea cu privire la validitatea și interpretarea tuturor actelor instituțiilor, fără nicio deosebire, implică, de altfel, faptul că aceste acte pot fi invocate de justițiabili în fața instanțelor respective; că trebuie să se examineze, în fiecare caz în parte, dacă dispoziția în cauză, prin natura, structura și modul său de formulare, poate produce efecte directe în relațiile dintre statele membre și persoanele private;

13. având în vedere că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221, prevăzând că măsurile preventive de ordine publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita personală, tinde să limiteze puterea discreționară pe care legislațiile naționale o atribuie, în general, autorităților competente în materie de intrare și expulzare a străinilor; că, pe de o parte, dispoziția enunță o obligație care nu cunoaște nicio excepție sau condiție și care, prin natura sa, nu necesită intervenția niciunui act, nici din partea instituțiilor comunitare, nici din partea statelor membre; că, pe de altă parte, fiind vorba despre o obligație ce revine statelor membre, în aplicarea unei clauze de derogare de la unul dintre principiile fundamentale ale tratatului în favoarea particularilor, de a nu ține cont de factori străini conduitei personale, securitatea juridică a persoanelor în cauză impune ca respectiva obligație să poată fi invocată de acestea, deși a fost prevăzută printr-un act normativ care nu are de plin drept un efect direct în ansamblul său;

14. că, deși înțelesul și sfera exactă de aplicare ale dispoziției pot ridica probleme de interpretare, acestea pot fi rezolvate pe cale judiciară, ținând cont de asemenea de procedura prevăzută la articolul 177 din tratat;
15. că trebuie, așadar, să se răspundă la întrebarea adresată în sensul că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221 a Consiliului din 25 februarie 1964 conferă particularilor drepturi pe care aceștia le pot invoca în justiție într-un stat membru și pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze;

Cu privire la a treia întrebare

16. Având în vedere că, prin intermediul celei de a treia întrebări, se solicită Curții să stabilească dacă articolul 48 din tratat și articolul 3 din Directiva 64/221 trebuie să fie interpretate în sensul că „atunci când își îndeplinește obligația de a întemeia măsura pe care o adoptă pentru motive de ordine publică exclusiv pe conduita personală, un stat membru are dreptul de a considera că sunt cuprinse în această conduită personală
a) faptul că persoana respectivă este sau a fost afiliată la un grup sau la o organizație ale căror activități sunt considerate de statul membru ca fiind contrare interesului general, dar nu sunt interzise de legislația statului în cauză;
b) faptul că persoana interesată intenționează să exercite o activitate în statul membru respectiv în cadrul unui astfel de grup sau al unei astfel de organizații, în vreme ce nu li se impune nicio restricție resortisanților statului membru respectiv care doresc să exercite o activitate similară pe lângă un astfel de grup sau de organizație.”

17. având în vedere că, în această privință, trebuie mai întâi să se examineze dacă afilierea la un grup sau la o organizație poate constitui, în sine, o conduită personală, în sensul articolului 3 din Directiva 64/221; având în vedere că, deși este adevărat că o afiliere care a încetat în trecut nu ar putea, în general, să justifice refuzarea exercitării dreptului la libera circulație în cadrul Comunității de către persoana interesată, nu este mai puțin adevărat că afilierea actuală, care reflectă participarea la activitățile grupului sau ale organizației, precum și identificarea cu scopurile și planurile acesteia, pot fi considerate un act voluntar al persoanei interesate și, prin urmare, parte din conduita sa personală, în sensul dispoziției citate;
18. având în vedere că, în continuare, întrebarea adresată ridică problema importanței ce trebuie să se acorde faptului că activitățile organizației în cauză, deși considerate de statul membru contrare interesului general, nu sunt, cu toate acestea, interzise prin legislația națională; că, în această privință, este necesar să se sublinieze faptul că noțiunea de ordine publică în contextul comunitar și în special ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a lucrătorilor trebuie să fie înțeleasă în sens strict, astfel încât sfera de aplicare a acesteia să nu poată fi stabilită în mod unilateral de fiecare stat membru, fără exercitarea unui control de către instituțiile Comunității; că nu este mai puțin adevărat că împrejurările specifice care ar putea justifica invocarea noțiunii de ordine publică pot varia de la o țară la alta și de la o perioadă la alta și că, de aceea, trebuie să se recunoască autorităților naționale competente o marjă de apreciere în această privință, în limitele impuse prin tratat;
19. că rezultă din cele de mai sus că un stat membru ale cărui autorități competente și-au definit în mod clar poziția față de activitățile unei anumite organizații, caracterizându-le ca reprezentând un pericol social, și care au luat măsurile administrative de combatere a acestor activități nu ar trebui să fie obligat, pentru a putea invoca noțiunea de ordine publică, să le interzică prin lege, în cazul în care o asemenea măsură nu este considerată potrivită în circumstanțele respective;
20. având în vedere că, în cele din urmă, întrebarea adresată aduce în discuție aspectul dacă, din motive de ordine publică, un stat membru este autorizat să se opună exercitării pe teritoriul său, de către un resortisant al unui alt stat membru, a unei activități salarizate în cadrul unui grup sau al unei organizații, în cazul în care

31964L0221
DIRECTIVA CONSILIULUI 64/221/CEE
din 25 februarie 1964
privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi şederea cetăţenilor străini,
măsuri justificate din motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică
CONSILIUL COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE,
având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, în special art. 56, alin. 2,
având în vedere Regulamentul Consiliului nr. 15 din 16 august 1961 privind primele măsuri pentru
realizarea liberei circulaţii a lucrătorilor în interiorul Comunităţii1, în special art. 47,
având în vedere Directiva Consiliului din 16 august 1961 privind procedurile şi practicile administrative
referitoare la intrarea, angajarea şi şederea lucrătorilor dintr-un stat membru, cât şi a familiilor lor, în
celelalte state membre ale Comunităţii2,
având în vedere programele generale pentru eliminarea restricţiilor aduse libertăţii de stabilire şi libertăţii de
a presta servicii3, în special titlul al II-lea din aceste programe,
având în vedere Directiva Consiliului din 25 februarie 1964 privind eliminarea restricţiilor legate de
deplasarea şi şederea cetăţenilor altor state membre în interiorul Comunităţii în domeniul stabilirii şi prestării
de servicii4,
având în vedere propunerea Comisiei,
având în vedere avizul Parlamentului European5,
având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social6,
întrucât coordonarea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative care prevăd un regim special
pentru resortisanţii străini, justificate din motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate
publică, trebuie să se refere mai întâi la condiţiile de intrare şi de şedere a resortisanţilor din statele
membre, care se deplasează în interiorul Comunităţii, fie pentru a exercita o activitate salariată sau o
activitate independentă, fie în calitate de beneficiari ai unor servicii;
întrucât această coordonare presupune în special o apropiere a procedurilor urmate în fiecare dintre statele
membre atunci când se invocă motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică cu
privire la intrarea şi şederea resortisanţilor străini;
întrucât în fiecare stat membru resortisanţii altor state trebuie să aibă la îndemână suficiente căi de atac
împotriva actelor administrative din acest domeniu;
întrucât, în ceea ce priveşte maladiile şi infirmităţile care pot pune în pericol sănătatea publică, ordinea
publică şi siguranţa publică, este dificil de realizat o enumerare practică şi exhaustivă şi întrucât este
suficient ca aceste afecţiuni să fie grupate,
1 JO 57, 26.08.1961, p. 1073/61.
2 JO 80, 13.12.1961, p. 1513/61.
3 JO 2, 15.01.1962, p. 32/62 şi 36/62.
4 Vezi mai sus, p. 845/64.
5 JO 134, 14.12.1962, p. 2861/62.
6 Vezi p. 856/64.
2
ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:
Articolul 1
1. Dispoziţiile prezentei directive se aplică cetăţenilor unui stat membru care locuiesc sau se deplasează într-un alt stat membru al Comunităţii, fie în vederea exercitării unei activităţi salariate sau
independente, fie în calitate de beneficiari ai unor servicii.
2. Aceste dispoziţii se aplică de asemenea soţului/soţiei şi membrilor familiei care se încadrează în condiţiile regulamentelor şi directivelor adoptate în acest domeniu în aplicarea Tratatului.
Articolul 2
1. Prezenta directivă reglementează măsurile referitoare la intrarea pe teritoriu, la eliberarea sau reînnoirea permisului de şedere sau la expulzarea din teritoriu, sau  măsuri care sunt luate de către statele membre din motive de ordine publică, de siguranţă publică sau de sănătate publică.
2. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Articolul 3
1. Măsurile preventive de ordine publică sau de siguranţă publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului care face obiectul lor.
2. Existenţa unor condamnări penale nu poate constitui în mod automat temei pentru aplicarea acestor măsuri.
3. Expirarea documentului de identitate sau a paşaportului care a permis intrarea în ţara gazdă şi eliberarea permisului de şedere nu poate justifica expulzarea din teritoriu.
4. Statul care a eliberat documentul de identitate va primi fără nici o formalitate pe teritoriul său pe titularul acestui document, chiar dacă acesta este expirat sau dacă cetăţenia titularului este contestată.
Articolul 4
1. Singurele maladii sau infirmităţi care pot justifica refuzul de a fi primit pe un teritoriu sau de a-i fi eliberat primul permis de şedere sunt cele cuprinse în lista din anexa la prezenta directivă.
2. Apariţia unor maladii sau infirmităţi după eliberarea primului permis de şedere nu justifică refuzul de a reînnoi permisul de şedere sau expulzarea din teritoriu.
3. Statele membre nu pot adopta dispoziţii şi practici noi, mai restrictive decât cele în vigoare la data notificării prezentei directive.
Articolul 5
1. Decizia referitoare la acordarea sau refuzul primului permis de şedere trebuie să fie luată în termenul cel mai scurt şi cel mai târziu în interval de şase luni de la formularea cererii. Persoana interesată are dreptul să rămână provizoriu pe teritoriul respectiv până la luarea deciziei de acordare sau de refuzare a permisului de şedere.
2. Ţara gazdă poate, în cazul în care apreciază că acest lucru este indispensabil, să solicite statului membru de origine şi eventual celorlalte state membre informaţii asupra antecedentelor judiciare ale
solicitantului. Solicitarea acestor informaţii nu poate avea însă un caracter sistematic. Statul membru solicitat trebuie să răspundă în termen de două luni.
Articolul 6
Motivele de ordine publică, de siguranţă publică sau de sănătate publică ce stau la baza unei decizii care o
priveşte sunt aduse la cunoştinţa persoanei interesate, în afara cazului când acest lucru nu poate fi făcut din
motive care interesează siguranţa statului.
Articolul 7
Decizia de a refuza eliberarea sau reînnoirea permisului de şedere sau decizia de expulzare din teritoriu este adusă la cunoştinţa persoanei interesate. Notificarea cuprinde indicarea termenului acordat
pentru părăsirea teritoriului. În afara cazurilor urgente, acest termen nu poate fi mai mic de cincisprezece zile când persoana interesată nu a primit încă permisul de şedere şi de o lună în celelalte cazuri.
Articolul 8
Împotriva deciziei de acordare a intrării, de refuzare a eliberării sau de reînnoire a permisului de şedere sau împotriva deciziei de expulzare din teritoriu, persoana interesată trebuie să poată intenta cel
puţin căile de atac la care au acces resortsanţii statului respectiv împotriva actelor administrative.
Articolul 9
1. În absenţa căilor de atac sau dacă aceste căi de atac se referă doar la legalitatea deciziei sau dacă nu au efect suspensiv, decizia de a refuza reînnoirea permisului de şedere sau decizia de expulzare din
teritoriu a posesorului unui permis de şedere nu este luată de autoritatea administrativă, în afara cazurilor de urgenţă, decât după avizul dat de o autoritate competentă din ţara gazdă, în faţa căreia persoana interesată trebuie să se poată apăra şi să fie asistată sau reprezentată în condiţiile de procedură prevăzute de legislaţia naţională.
Această autoritate trebuie să fie diferită de cea împuternicită să ia decizia de a refuza reînnoirea permisului sau decizia de expulzare.
2. Deciziile de a refuza eliberarea primului permis de şedere precum şi deciziile de expulzare înaintea oricărei eliberări a unui astfel de permis sunt supuse, la cererea persoanei interesate, examinării autorităţii al cărei aviz prealabil este prevăzut la alin. 1. Persoana interesată este atunci îndreptăţită să se apere personal, în afara cazului când acest lucru nu este posibil din motive care interesează siguranţa statului.
Articolul 10
1. Statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive, într-un termen de şase luni de la data notificării şi informează imediat Comisia despre aceasta.
2. Statele membre asigură comunicarea către Comisie a textului principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.
Articolul 11
Prezenta directivă se adresează statelor membre.
Adoptată la Bruxelles, la 25 februarie 1964.
Pentru Consiliu,
Preşedintele,
H. FAYAT
4
ANEXĂ
A. Maladii care pot pune în pericol sănătatea publică:
1. maladii care presupun instituirea unei stări de carantină, vizate în regulamentul sanitar internaţional nr. 2
din 25 mai 1951 al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii;
2. tuberculoza activă sau cu tendinţă evolutivă a aparatului respirator;
3. sifilis;
4. alte maladii infecţioase sau parazitare contagioase în măsura în care în ţara gazdă fac obiectul
dispoziţiilor privitoare la protecţia resortisanţilor acelei ţări.
B. Maladii şi infirmităţi care pot pune în pericol sănătatea publică sau siguranţa publică:
1. toxicomania;
2. tulburări psihomentale grave; stări evidente de psihoză însoţite de stări de agitaţie, delir, halucinaţii şi psihoză confuzională.
CONSULTAREA COMITETULUI ECONOMIC ŞI SOCIAL
Cu privire la „Propunerea de directivă privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la
deplasarea şi şederea cetăţenilor străini”
A. CERERE DE AVIZARE
În cea de-a 77-a sesiune din 23-26 iulie 1962, Consiliul a decis să consulte, în conformitate cu art. 54, alin.
2 şi art. 63, alin. 2 din Tratat, Comitetul Economic şi Social cu privire la propunerea de directivă a Comisiei
privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi şederea cetăţenilor străini, măsuri
justificate din motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică.
Cererea de avizare referitoare la acest text reprodus mai jos a fost adresată de d. E. Colombo,
preşedintele Consiliului, dlui E. Roche, preşedintele Comitetului Economic şi Social, prin scrisoarea din 24
iulie 1962.
Propunere de directivă privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi şederea
cetăţenilor străini, măsuri justificate de motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate
publică
CONSILIUL COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE,
având în vedere dispoziţiile Tratatului, în special art. 56, alin. 2,
având în vedere Regulamentul nr. 15 al Consiliului din 16 august 1961 (publicat în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene din 26 august 1961) privind primele măsuri pentru realizarea liberei circulaţii a
lucrătorilor în interiorul Comunităţii în special art. 47,
având în vedere Directiva Consiliului din 16 august (publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
din 13 decembrie 1961) privind procedurile şi practicile administrative referitoare la intrarea, angajarea şi
şederea lucrătorilor dintr-un stat membru, cât şi a familiilor lor, în celelalte state membre ale Comunităţii,
5
având în vedere dispoziţiile programelor generale de eliminare a restricţiilor aduse libertăţii de stabilire şi
libertăţii de a presta servicii, în special titlul al II-lea,
având în vedere Directiva Consiliului din … (publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene din …)
privind eliminarea restricţiilor aduse deplasării şi şederii resortisanţilor unui stat membru în celelalte state
membre,
având în vedere propunerea Comisiei,
având în vedere avizul Adunării Parlamentare Europene,
întrucât coordonarea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative care prevăd un regim special
pentru resortisanţii străini şi sunt justificate de motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate
publică, are ca obiect în special armonizarea dispoziţiilor de drept intern ale statelor membre, care pot, din
aceste motive, să aducă prejudiciu libertăţii de intrare şi şedere a resortisanţilor celorlalte state membre;
întrucât dispoziţiile de drept intern menţionate mai sus se referă, în general, la toţi cetăţenii străini şi în
consecinţă coordonarea lor trebuie să-şi producă efectele faţă de toţi resortisanţilor din statele membre care
se deplasează în interiorul Comunităţii pentru a exercita o activitate economică, oricare ar fi forma sub care
o exercită, în calitate de persoane care exercită activităţi independente sau salariaţi sau în calitate de
beneficiari de servicii;
întrucât coordonarea acestor dispoziţii de drept intern presupune eliminarea oricărei divergenţe esenţiale
referitoare la conţinutul noţiunilor de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică; întrucât ea
presupune în acelaşi timp o apropiere a procedurilor urmate în fiecare dintre statele membre pentru a
invoca motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică împotriva intrării şi şederii
resortisanţilor celorlalte state membre;
întrucât o definiţie a noţiunilor de ordine publică şi de siguranţă publică se dovedeşte totuşi în prezent şi mai
dificil de stabilit pe plan comunitar decât pe plan naţional şi întrucât încă de pe acum limitele acestor
concepte pot fi totuşi circumscrise;
întrucât, în ceea ce priveşte maladiile şi infirmităţile care pot ameninţa sănătatea publică, ordinea publică şi
siguranţa publică, este dificil de realizat o enumerare practică şi exhaustivă şi întrucât din aceste motive,
afecţiunile trebuie grupate, fără a fi enumerate;
întrucât categoriile de afecţiuni aparţinând fiecăruia dintre aceste grupuri trebuie totuşi definite suficient de
precis, pe de o parte pentru a permite în fiecare caz, şi ţinând seama de faptul că nu există o diferenţă
esenţială în situaţia epidemiologică a celor şase ţări ale Comunităţii, o apreciere obiectivă a existenţei unui
pericol real şi imediat care poate justifica opoziţia unui stat membru faţă de libera intrare sau de libera
şedere pe teritoriul sau a unui resortisant al altui stat membru şi a membrilor familiei sale, şi pe de altă parte
pentru a garanta pe deplin respectarea necesităţilor esenţiale referitoare la sănătatea publică, la ordinea
publică şi la siguranţa publică;
întrucât în ceea ce priveşte această listă de maladii şi infirmităţi, prezenta directivă înlocuieşte lista
prevăzută la art. 47 din Regulamentul nr. 15,
ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:
Articolul 1
Dispoziţiile prezentei directive se aplică resortisanţilor statelor membre care se deplasează în interiorul
Comunităţii pentru a exercita o activitate economică, în calitate de persoane care desfăşoară o activitate
independentă sau salariaţi, ori în calitate de beneficiari de servicii.
6
Articolul 2
1. Motivele de ordine publică sau de siguranţă publică nu pot fi utilizate în scopuri economice.
2. Ele trebuie să se refere exclusiv la comportamentul individului care face obiectul uneia dintre
deciziile prevăzute la art. 7.
3. Motivele de ordine publică sau de siguranţă publică trebuie să prezinte un caracter de o deosebită
gravitate.
Existenţa unor condamnări penale nu poate constitui, prin ea însăşi, automat, o raţiune de ordine publică
sau de siguranţă publică.
Articolul 3
Expirarea documentului de identitate care a permis intrarea în ţara gazdă şi eliberarea permisului de şedere
de către aceasta nu constituie o raţiune de ordine publică sau de siguranţă publică care să justifice
retragerea permisului de şedere sau măsura de expulzare.
Totuşi, statul care a eliberat documentul de identitate va primi fără nici o formalitate pe teritoriul său pe
titularul acestui document, chiar dacă acesta este expirat sau dacă cetăţenia titularului este contestată.
Articolul 4
Doar maladiile sau infirmităţile cuprinse în lista reluată în anexă pot să constituie o raţiune de sănătate
publică, de ordine publică sau de siguranţă publică pentru a justifica refuzul de a primi pe teritoriu sau de a
elibera primul permis de şedere.
Apariţia unor maladii sau infirmităţi după eliberarea primului permis de şedere nu constituie o raţiune
de sănătate publică, de siguranţă sau de ordine publică care să justifice refuzul de reînnoire sau retragerea
permisului de şedere sau măsura de expulzare.
Articolul 5
Decizia de a refuza primul permis de şedere, motivată de motive de ordine publică, de siguranţă publică sau
de sănătate publică, trebuie să fie luată în trei luni de la cerere.
Persoana interesată este în orice caz admisă provizoriu să rămână pe teritoriul respectiv până la luarea
deciziei de a acorda sau de a refuza permisul de şedere.
Articolul 6
Motivele de ordine publică, de siguranţă publică sau de sănătate publică sunt aduse la cunoştinţa persoanei
interesate, în afara cazului când acest lucru nu poate fi făcut din motive care interesează siguranţa statului.
Articolul 7
Împotriva deciziei de a refuza eliberarea sau reînnoirea permisului de şedere sau împotriva deciziei
de expulzare, persoana interesată trebuie să poată intenta cel puţin recursurile la care au acces cetăţenii
statului respectiv împotriva actelor administrative.
Articolul 8
1. În lipsa căilor de atac sau dacă aceste căi de atac se referă doar la legalitatea deciziei sau dacă ele
nu suspendă executarea, această decizie nu este luată de autoritatea administrativă decât cu avizul unei
7
autorităţi competente din ţara gazdă, în faţa căreia persoana interesată se poate apăra şi poate fi asistată
sau reprezentată în condiţiile de procedură prevăzute de legislaţia naţională.
Această autoritate competentă trebuie să fie diferită de cea împuternicită să ia decizia de refuz sau de
reînnoire a permisului sau decizia de expulzare.
2. Decizia şi motivele sale sunt notificate înaintea executării ei, în afara cazurilor de urgenţă, serviciilor
diplomatice sau consulare ale statului membru al cărui resortisant este persoana interesată.
Articolul 9
Directiva Consiliului din … privind stabilirea listei comune a maladiilor şi infirmităţilor care pot justifica
opoziţia unui stat membru la admiterea pe teritoriul său a unui lucrător resortisant al altui stat membru şi a
membrilor familiei sale este abrogată.
Articolul 10
1. Statele membre pun în aplicare, înainte de 1 ianuarie 1964, măsurile necesare pentru a se conforma
dispoziţiilor prezentei directive şi informează imediat Comisia despre aceasta.
2. Statele membre informează Comisia în timp util pentru a-şi prezenta observaţiile cu privire la orice
proiect ulterior al unor dispoziţii legislative, de reglementare sau administrative pe care intenţionează să le
adopte în domeniile reglementate de prezenta directivă.
Articolul 11
Prezenta directivă se adresează tuturor statelor membre.
Pentru Consiliu,
Preşedintele,
ANEXĂ
la directiva privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi şederea cetăţenilor străini
(art. 56, alin. 2)
A. Maladii şi infirmităţi care pot pune în pericol sănătatea publică:
Maladii şi infirmităţi infecţioase sau parazitare contagioase:
– maladii şi infirmităţi care presupun instituirea unei stări de carantină indicate în regulamentul sanitar
internaţional nr. 2 din 25 mai 1951 al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii;
– tuberculoza activă sau cu tendinţă evolutivă a aparatului respirator;
– sifilis;
– alte maladii şi infirmităţi infecţioase sau parazitare contagioase.
B. Maladii şi infirmităţi care pot pune în pericol ordinea publică sau siguranţa publică:
1. toxicomaniile;
2. tulburări psihomentale grave; stările evidente de psihoză însoţit de stări de agitaţie, delir, halucinaţii şi de
psihoză confuzională.
8
B. AVIZUL COMITETULUI ECONOMIC ŞI SOCIAL
În cadrul celei de-a 25-a sesiuni, care a avut loc la Bruxelles în perioada 28-29 noiembrie 1962, Comitetul
Economic şi Social a emis următorul aviz:
AVIZUL COMITETULUI ECONOMIC ŞI SOCIAL
asupra „Propunerii de directivă privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi
şederea cetăţenilor străini, măsuri justificate de motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de
sănătate publică”
COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL,
având în vedere cererea Consiliului de Miniştri al CEE din 24 iulie 1962 pentru avizarea „Propunerii de
directivă privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi şederea cetăţenilor străini,
măsuri justificate de motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică”,
având în vedere decizia luată de birou, în aplicarea art. 23 din regulamentul interior, de a însărcina
secţiunea specializată pentru activităţi independente şi servicii cu pregătirea unui aviz în acest domeniu,
având în vedere art. 56 din Tratatul de instituire a CEE,
având în vedere art. 47 din Regulamentul nr. 15 al Consiliului de Miniştri,
având în vedere Directiva Consiliului din 16 august 1961,
având în vedere titlul al II-lea al programelor generale de eliminare a restricţiilor aduse libertăţii de a presta
servicii şi libertăţii de stabilire,
având în vedere avizul secţiunii specializate pentru activităţi independente şi servicii,
având în vedere raportul prezentat de către raportor şi deliberările Comitetului care au avut loc cu ocazia
sesiunii plenare desfăşurate în 28 şi 29 noiembrie 1962,
având în vedere importanţa realizării integrării populaţiilor din cele şase ţări ale Comunităţii;
întrucât intrarea în vigoare a prezentei directive constituie un pas important către realizarea scopurilor
urmărite de programele generale de eliminare a restricţiilor aduse libertăţii de stabilire şi libertăţii de a presta
servicii;
întrucât aspectele sociale abordate de prezenta directivă privesc în aceeaşi măsură persoanele care
desfăşoară activităţi independente şi pe salariaţi,
EMITE URMĂTORUL AVIZ:
Se aprobă „Propunerea de directivă privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi
şederea cetăţenilor străini, măsuri justificate de motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de
sănătate publică” sub rezerva următoarelor observaţii, recomandări şi propuneri de modificare:
Articolul 1
Comitetul, conştient de marile dificultăţi juridice care se opun realizării sale, a formulat cererea de a
se examina posibilitatea de a fi adresată o recomandare ţărilor membre pentru a extinde aplicarea directivei
cu privire la apatrizii şi refugiaţii care locuiesc pe teritoriul unuia dintre statele membre.
9
Articolul 2
Alin. 3
Comitetul subliniază faptul că următoarea sintagmă: „un caracter deosebit de grav” trebuie interpretată în
funcţie de ceea ce a fost prezentat în această privinţă în expunerea de motive anexată propunerii de
directivă, adică în conformitate cu „practica aplicată deja în mai multe convenţii internaţionale”.
Articolul 6
Comitetul apreciază că următoarea sintagmă: „care trebuie să fie invocate numai în cazuri excepţionale”
trebuie adăugată la sfârşitul acestui articol.
Articolul 7
Comitetul consideră că următoarea sintagmă: „cel puţin” figurând în textul articolului 7 trebuie să fie
suprimată, pentru că este pleonastică.
Adoptat la Bruxelles, la 28 noiembrie 1962.
Preşedintele Comitetului Economic şi Social,
Émile ROCHE

ACTE ADOPTATE ÎN TEMEIUL TITLULUI VI DIN TRATATUL UE

DECIZIA-CADRU 2009/829/JAI A CONSILIULUI
din 23 octombrie 2009
privind aplicarea, între statele membre ale Uniunii Europene, a principiului recunoașterii reciproce
în materia deciziilor privind măsurile de supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea preventivă
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,
având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special
articolul 31 alineatul (1) literele (a) și (c) și articolul 34 alineatul
(2) litera (b),
având în vedere propunerea Comisiei,
având în vedere avizul Parlamentului European (1),
întrucât:
(1)
Uniunea Europeană și-a stabilit obiectivul de a menține și
dezvolta un spațiu de libertate, securitate și justiție.
(2)
În conformitate cu concluziile Consiliului European
reunit la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, în
special punctul 36, principiul recunoașterii reciproce ar
trebui să se aplice măsurilor premergătoare judecății.
Programul de măsuri de punere în aplicare a principiului
de recunoaștere reciprocă în materie penală abordează
recunoașterea reciprocă a măsurilor de supraveghere
judiciară la măsura 10.
(3)
Măsurile prevăzute în prezenta decizie-cadru ar trebui să
aibă drept scop consolidarea protecției publicului larg,
permițând unei persoane care este rezident într-un stat
membru, dar care face obiectul unor proceduri penale
într-un alt stat membru să fie supravegheată de către
autoritățile statului în care își are reședința, în așteptarea
procesului. În consecință, prezenta decizie-cadru are
drept obiectiv monitorizarea circulației unui învinuit în
conformitate cu obiectivul general de protejare a
publicului larg și cu riscul la care este expus publicul în
cadrul regimului existent, care oferă doar două alter­
native: arestarea preventivă sau circulația nesuprave­
gheată. Prin urmare, măsura va contribui la respectarea
dreptului cetățenilor care respectă legea de a trăi în
siguranță și securitate.
(4)
Măsurile prevăzute în prezenta decizie-cadru ar trebui să
urmărească, de asemenea, consolidarea dreptului la
libertate și a prezumției de nevinovăție în Uniunea
Europeană în ansamblu și asigurarea cooperării între
statele membre în cazul în care o persoană este supusă
unor obligații sau face obiectul unei supravegheri în
așteptarea unei decizii a instanței. În consecință,
prezenta decizie-cadru are drept obiectiv să promoveze,
după caz, utilizarea măsurilor neprivative de libertate ca
alternativă la arestarea preventivă, chiar și în cazul în
care, în conformitate cu legislația statului membru în
cauză, nu ar putea fi impusă ab initio o arestare
preventivă.
(5)
În ceea ce privește detenția persoanelor care fac obiectul
procedurilor penale, există riscul unui tratament diferit
pentru cele rezidente în statul unde are loc procesul și
cele nerezidente: un suspect nerezident riscă să fie pus în
stare de arest preventiv pe durata procesului, deși, în
circumstanțe similare, un rezident nu ar risca o astfel
de situație. Într-un spațiu european comun de justiție
lipsit de frontiere interne, este necesar să se acționeze
pentru a garanta faptul că o persoană care face obiectul
unor proceduri penale, nerezidentă în statul unde are loc
procesul, nu este tratată diferit față de o persoană care
face obiectul procedurilor penale și care este rezidentă în
statul respectiv.
(6)
Certificatul, care ar trebui înaintat autorității competente
a statului de executare împreună cu decizia privind
măsurile de supraveghere judiciară, ar trebui să specifice
adresa la care persoana în cauză va locui în statul de
executare, precum și orice alte informații relevante care
ar putea facilita monitorizarea măsurilor de supraveghere
judiciară în statul de executare.
RO
L 294/20
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
11.11.2009
(1) Aviz nepublicat încă în Jurnalul Oficial.
(7)
Autoritatea competentă a statului de executare ar trebui
să informeze autoritatea competentă a statului emitent
asupra perioadei maxime, dacă o asemenea perioadă
există, pe parcursul căreia măsurile de supraveghere
judiciară pot fi monitorizate în statul de executare. În
state membre în care măsurile de supraveghere judiciară
trebuie reînnoite periodic, această durată maximă trebuie
înțeleasă ca fiind durata maximă după care nu mai este
posibil din punct de vedere legal să se reînnoiască
măsurile de supraveghere judiciară.
(8)
Nicio solicitare a unei autorități competente a statului de
executare de confirmare a necesității prelungirii monito­
rizării măsurilor de supraveghere judiciară nu ar trebui să
aducă atingere legislației statului emitent, care se aplică
deciziei privind reînnoirea, revizuirea și retragerea deciziei
privind măsurile de supraveghere judiciară. O astfel de
solicitare de confirmare nu ar trebui să oblige autoritatea
competentă a statului emitent să ia o nouă decizie de a
prelungi monitorizarea măsurilor de supraveghere
judiciară.
(9)
Autoritatea competentă a statului emitent ar trebui să
aibă competența de a lua toate deciziile ulterioare refe­
ritoare la o decizie privind măsuri de supraveghere
judiciară, inclusiv să dispună arestarea preventivă. O
asemenea arestare preventivă ar putea fi dispusă, în
special, ca urmare a unei încălcări a măsurilor de supra­
veghere judiciară sau a unei nerespectări a citației la orice
audiere sau proces pe parcursul procedurii penale.
(10)
Pentru a evita cheltuielile și dificultățile inutile legate de
transferarea unei persoane care face obiectul procedurilor
penale în scopul participării la o audiere sau la un proces,
statelor membre ar trebui să li se permită utilizarea
sistemelor de teleconferință și videoconferință.
(11)
Dacă este cazul, s-ar putea recurge la monitorizarea elec­
tronică în vederea monitorizării măsurilor de supra­
veghere judiciară, în conformitate cu legislația și proce­
durile naționale.
(12)
Prezenta decizie-cadru ar trebui să facă posibilă monito­
rizarea măsurilor de supraveghere impuse persoanei în
cauză în statul de executare, asigurând totodată bunul
mers al justiției și, în special, aducerea în fața instanței
a persoanei în cauză. În cazul în care persoana respectivă
nu se întoarce de bună voie în statul emitent, aceasta
poate fi predată statului emitent în conformitate cu
Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie
2002 privind mandatul european de arestare și proce­
durile de predare între statele membre (1) (denumită în
continuare „decizia-cadru privind mandatul european de
arestare”).
(13)
Cu toate că prezenta decizie-cadru acoperă toate infrac­
țiunile și nu e limitată la anumite tipuri sau gravități ale
infracțiunii, măsurile de supraveghere judiciară ar trebui
să fie aplicate, în general, în cazul infracțiunilor mai puțin
grave. Prin urmare, toate dispozițiile deciziei-cadru
privind mandatul european de arestare, cu excepția arti­
colului 2 alineatul (1), ar trebui să se aplice în cazul în
care autoritatea competentă din statul de executare
trebuie să decidă în ceea ce privește predarea persoanei
vizate. Ca urmare, și articolul 5 alineatele (2) și (3) din
decizia-cadru privind mandatul european de arestare ar
trebui să se aplice în respectiva situație.
(14)
Costurile legate de călătoria persoanei în cauză între
statul de executare și cel emitent în legătură cu monito­
rizarea măsurilor de supraveghere judiciară sau în scopul
prezentării la o înfățișare nu sunt reglementate prin
prezenta decizie-cadru. Posibilitatea, în special pentru
statul emitent, de a suporta în totalitate sau parțial
aceste costuri este un aspect reglementat de legislația
națională.
(15)
Deoarece obiectivul prezentei decizii-cadru, și anume
recunoașterea reciprocă a deciziilor privind măsuri de
supraveghere judiciară în cursul procedurilor penale, nu
poate fi realizat suficient de statele membre prin acțiune
unilaterală și, prin urmare, având în vedere dimensiunea
și efectele sale, poate fi mai bine realizat la nivelul
Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri în conformitate
cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la
articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană și la
articolul 5 din Tratatul de instituire a Comunității
Europene. În conformitate cu principiul proporționalității,
astfel cum este prevăzut la acest ultim articol, prezenta
decizie-cadru nu depășește ceea ce este necesar pentru
atingerea acestui obiectiv.
(16)
Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale și
principiile recunoscute în special de articolul 6 din
Tratatul privind Uniunea Europeană și reflectate în
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Nicio dispoziție a prezentei decizii-cadru nu ar trebui
interpretată ca interzicând refuzul recunoașterii unei
decizii privind măsuri de supraveghere judiciară în
cazul în care există indicii obiective că aceasta a fost
impusă pentru a pedepsi o persoană din motive legate
de sexul, rasa, religia, originea etnică, cetățenia, limba,
convingerile politice sau orientarea sa sexuală sau că
această persoană ar putea fi dezavantajată din unul
dintre aceste motive.
(17)
Prezenta decizie-cadru nu ar trebui să împiedice un stat
membru să aplice normele sale constituționale privind
dreptul la un proces echitabil, libertatea de asociere,
libertatea presei, libertatea de exprimare în alte mijloace
de informare în masă și libertatea convingerilor reli­
gioase.
(18)
Dispozițiile prezentei decizii-cadru ar trebui să se aplice
în conformitate cu dreptul cetățenilor Uniunii la liberă
circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, în
temeiul articolului 18 din Tratatul de instituire a Comu­
nității Europene.
RO
11.11.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
L 294/21
(1) JO L 190, 18.7.2002, p. 1.
(19)
Datele cu caracter personal prelucrate în cadrul punerii în
aplicare a prezentei decizii-cadru ar trebui să fie protejate
în conformitate cu Decizia-cadru 2008/977/JAI a Consi­
liului din 27 noiembrie 2008 privind protecția datelor cu
caracter personal prelucrate în cadrul cooperării poli­
țienești și judiciare în materie penală (1) și în conformitate
cu principiile stabilite în Convenția Consiliului Europei
din 28 ianuarie 1981 pentru protejarea persoanelor
față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter
personal, pe care toate statele membre au ratificat-o,
ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:
Articolul 1
Obiectul
Prezenta decizie-cadru stabilește regulile potrivit cărora un stat
membru recunoaște o decizie privind măsuri de supraveghere
judiciară emisă în alt stat membru ca alternativă la arestarea
preventivă, monitorizează măsurile de supraveghere judiciară
impuse unei persoane fizice și predă persoana respectivă
statului emitent în cazul nerespectării acestor măsuri.
Articolul 2
Obiectivele
(1) Obiectivele prezentei decizii-cadru sunt:
(a) asigurarea bunului mers al justiției și, în special, aducerea în
fața instanței a persoanei în cauză;
(b) promovarea, dacă este cazul, în cursul procedurilor penale, a
utilizării măsurilor neprivative de libertate pentru persoanele
care nu sunt rezidenți ai statului membru în care se
desfășoară procedurile respective;
(c) îmbunătățirea protecției victimelor și a publicului larg.
(2) Prezenta decizie-cadru nu conferă niciunei persoane
vreun drept privind utilizarea, în decursul procedurilor penale,
a unor măsuri neprivative de libertate ca alternativă la detenție.
Aceasta reprezintă o chestiune reglementată de legislația și
procedurile naționale ale statului membru în care se desfășoară
procedura penală.
Articolul 3
Protecția aplicării legii și a ordinii și garantarea securității
interne
Prezenta decizie-cadru nu aduce atingere exercitării responsabi­
lităților care revin statelor membre în ceea ce privește protecția
victimelor, a publicului în general și garantarea securității
interne, în conformitate cu articolul 33 din Tratatul privind
Uniunea Europeană.
Articolul 4
Definiții
În sensul prezentei decizii-cadru:
(a) „decizie privind măsuri de supraveghere judiciară” înseamnă
o decizie executorie adoptată în decursul procedurilor
penale de către o autoritate competentă a statului emitent
în conformitate cu legislația și procedurile sale naționale în
cursul procedurii penale și care impune unei persoane fizice,
ca alternativă la arestarea preventivă, una sau mai multe
măsuri de supraveghere judiciară;
(b) „măsuri de supraveghere judiciară” înseamnă obligațiile și
instrucțiunile impuse unei persoane fizice, în conformitate
cu legislația și procedurile naționale ale statului emitent;
(c) „stat emitent” înseamnă statul membru în care a fost emisă
o decizie privind măsurile de supraveghere judiciară;
(d) „stat de executare” înseamnă statul membru în care sunt
monitorizate măsurile de supraveghere judiciară.
Articolul 5
Drepturi fundamentale
Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obli­
gației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor
juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate la
articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Articolul 6
Desemnarea autorităților competente
(1) Fiecare stat membru informează Secretariatul General al
Consiliului cu privire la autoritatea sau autoritățile judiciare care,
în temeiul legislației sale naționale, sunt competente să
acționeze în conformitate cu prezenta decizie-cadru atunci
când respectivul stat membru este statul de condamnare sau
statul de executare.
(2) Ca excepție de la alineatul (1) și fără a aduce atingere
alineatului (3), statele membre pot desemna alte autorități
decât cele judiciare drept autorități competente pentru luarea
deciziilor în temeiul prezentei decizii-cadru, cu condiția ca
aceste autorități să aibă competența de a lua decizii de natură
similară în conformitate cu legislația și procedurile naționale.
(3) Deciziile menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (c)
sunt adoptate de o autoritate judiciară competentă.
(4) Secretariatul General al Consiliului pune informațiile
primite la dispoziția tuturor statelor membre și a Comisiei.
RO
L 294/22
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
11.11.2009
(1) JO L 350, 30.12.2008, p. 60.
Articolul 7
Recurgerea la o autoritate centrală
(1) Fiecare stat membru poate desemna o autoritate centrală
sau, în cazul în care sistemul său juridic prevede astfel, mai
multe autorități centrale, pentru a sprijini autoritățile sale
competente.
(2) În cazul în care se dovedește necesar din motive de
organizare a sistemului său judiciar, un stat membru poate să
încredințeze autorității sau autorităților sale centrale adminis­
trarea transmiterii și a primirii deciziilor privind măsurile de
supraveghere judiciară, împreună cu certificatele menționate la
articolul 10, precum și a oricărei alte corespondențe oficiale în
legătură cu acestea. În consecință, toate comunicările, consul­
tările, schimburile de informații, cercetările și notificările între
autoritățile competente pot fi realizate, după caz, cu sprijinul
autorității centrale (autorităților centrale) a (ale) statului membru
respectiv.
(3) Statul membru care dorește să utilizeze posibilitățile
menționate în prezentul articol comunică Secretariatului
General al Consiliului informațiile referitoare la autoritatea
centrală sau la autoritățile centrale desemnate. Aceste indicații
sunt obligatorii pentru toate autoritățile statului membru
emitent.
Articolul 8
Tipuri de măsuri de supraveghere judiciară
(1) Prezenta decizie-cadru se aplică următoarelor măsuri de
supraveghere judiciară:
(a) obligația persoanei de a informa autoritatea competentă a
statului de executare cu privire la orice schimbare de
reședință, în special în scopul primirii citațiilor privind parti­
ciparea la o audiere sau la un proces în decursul proce­
durilor penale;
(b) obligația de a nu intra în anumite localități, locuri sau zone
definite din statul emitent sau de executare;
(c) obligația de a rămâne într-un anumit loc, după caz, în
anumite intervale;
(d) obligația prin care se restricționează părăsirea teritoriului
statului de executare;
(e) obligația de a se prezenta la date stabilite în fața unei
anumite autorități;
(f) obligația de a evita contactul cu anumite persoane în
legătură cu infracțiunea (infracțiunile) presupusă (presupuse)
a fi fost săvârșită (săvârșite).
(2) La transpunerea prezentei decizii-cadru sau ulterior,
fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consi­
liului cu privire la măsurile de supraveghere judiciară pe care
este pregătit să le monitorizeze, pe lângă cele menționate la
alineatul (1). Aceste măsuri pot include, în special:
(a) obligația de a nu se angaja în anumite activități în legătură
cu infracțiunea (infracțiunile) presupusă (presupuse) a fi fost
săvârșită (săvârșite), care pot include implicarea într-o
anumită profesie sau domeniu de activitate;
(b) obligația de a nu conduce un vehicul;
(c) obligația de a depune o anumită sumă sau de a oferi un alt
tip de garanție, care poate fi furnizată fie într-un anumit
număr de rate, fie o singură dată;
(d) obligația de a urma un tratament medical sau de dezinto­
xicare;
(e) obligația de a evita contactul cu anumite obiecte în legătură
cu infracțiunea (infracțiunile) presupusă (presupuse) a fi fost
săvârșită (săvârșite).
(3) Secretariatul General al Consiliului pune informațiile
primite în conformitate cu prezentul articol la dispoziția
tuturor statelor membre și a Comisiei.
Articolul 9
Criterii privind statul membru căruia îi poate fi transmisă
decizia privind măsurile de supraveghere judiciară
(1) O decizie privind măsurile de supraveghere judiciară
poate fi transmisă autorității competente din statul membru în
care persoana își are reședința legală obișnuită, în cazul în care
persoana, în condițiile în care a fost informată cu privire la
măsurile vizate, consimte să se întoarcă în statul respectiv.
(2) Autoritatea competentă din statul emitent poate
transmite, la cererea persoanei, decizia privind măsurile de
supraveghere judiciară autorității competente a unui stat
membru altul decât cel în care persoana își are reședința
legală obișnuită, cu condiția ca cea din urmă autoritate să fie
de acord cu această transmitere.
(3) Atunci când pun în aplicare prezenta decizie-cadru,
statele membre decid în ce condiții autoritățile lor competente
pot accepta transmiterea unei decizii privind măsuri de supra­
veghere judiciară în cazurile menționate la alineatul (2).
(4) Fiecare stat membru adresează o declarație Secretariatului
General al Consiliului cu privire la decizia luată în temeiul
alineatului (3). Statele membre pot modifica această declarație
în orice moment. Secretariatul General pune informațiile primite
la dispoziția tuturor statelor membre și a Comisiei.
RO
11.11.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
L 294/23
Articolul 10
Procedura transmiterii deciziei privind măsuri de
supraveghere judiciară împreună cu certificatul
(1) Atunci când transmite o decizie privind măsuri de supra­
veghere judiciară unui alt stat membru, în temeiul articolului 9
alineatul (1) sau (2), autoritatea competentă din statul emitent se
asigură că aceasta este însoțită de un certificat, al cărui model
este prezentat în anexa I.
(2) Decizia privind măsuri de supraveghere judiciară sau o
copie legalizată a acesteia, împreună cu certificatul, se transmit
de către autoritatea competentă din statul emitent direct auto­
rității competente a statului de executare prin orice mijloace
care permit o înregistrare scrisă, în condiții care permit
statului de executare să stabilească autenticitatea acestora.
Originalul deciziei privind măsuri de supraveghere judiciară
sau o copie legalizată a acesteia, precum și originalul certifi­
catului, sunt trimise statului de executare, la cererea acestuia.
Toate comunicările oficiale se fac, de asemenea, în mod direct
între respectivele autorități competente.
(3) Certificatul trebuie să fie semnat, iar conținutul său
certificat drept conform cu realitatea de către autoritatea
competentă din statul emitent.
(4) Pe lângă măsurile menționate la articolul 8 alineatul (1),
certificatul menționat la alineatul (1) din prezentul articol
include numai măsurile notificate de statul de executare, în
conformitate cu articolul 8 alineatul (2).
(5) Autoritatea competentă din statul emitent precizează:
(a) după caz, durata pe care se aplică decizia privind măsurile
de supraveghere judiciară și dacă este posibilă o reînnoire a
respectivei decizii;
și
(b) orientativ, durata provizorie pentru care este probabil să fie
necesară monitorizarea măsurilor de supraveghere judiciară,
luând în calcul toate circumstanțele cazului care sunt
cunoscute la momentul transmiterii deciziei privind
măsurile de supraveghere judiciară.
(6) Autoritatea competentă din statul emitent transmite
decizia privind măsurile de supraveghere judiciară, împreună
cu certificatul, numai unui singur stat de executare o dată.
(7) În cazul în care autoritatea competentă din statul de
executare nu este cunoscută autorității competente din statul
emitent, aceasta din urmă efectuează toate cercetările necesare,
inclusiv prin intermediul punctelor de contact ale Rețelei
Judiciare Europene instituite prin Acțiunea comună 98/428/JAI
a Consiliului din 29 iunie 1998 de creare a unei Rețele Judiciare
Europene (1), pentru a obține informațiile din partea statului de
executare.
(8) În cazul în care o autoritate din statul de executare care
primește o decizie privind măsuri de supraveghere judiciară
împreună cu un certificat nu are competența de a recunoaște
decizia în cauză, respectiva autoritate transmite din oficiu auto­
rității competente decizia împreună cu certificatul.
Articolul 11
Competența asupra monitorizării măsurilor de
supraveghere judiciară
(1) Atât timp cât autoritatea competentă a statului de
executare nu a recunoscut decizia privind măsurile de supra­
veghere judiciară care i-a fost transmisă și nu a informat auto­
ritatea competentă din statul emitent cu privire la o astfel de
recunoaștere, autoritatea competentă din statul emitent rămâne
competentă în legătură cu monitorizarea măsurilor de supra­
veghere judiciară impuse.
(2) În situația în care competența privind monitorizarea
măsurilor de supraveghere judiciară a fost transferată autorității
competente a statului de executare, o astfel de competență
revine autorității competente din statul emitent:
(a) în situația în care persoana în cauză și-a stabilit reședința
legală și obișnuită într-un stat membru altul decât statul de
executare;
(b) de îndată ce autoritatea competentă din statul emitent a
notificat, în conformitate cu articolul 13 alineatul (3), auto­
rității competente a statului de executare retragerea certifi­
catului, prevăzută la articolul 10 alineatul (1);
(c) în situația în care autoritatea competentă din statul emitent
a modificat măsurile de supraveghere judiciară și autoritatea
competentă din statul de executare, în temeiul articolului 18
alineatul (4) litera (b), a refuzat să monitorizeze măsurile de
supraveghere judiciară modificate deoarece acestea nu se
încadrează în tipurile de măsuri de supraveghere judiciară
menționate la articolul 8 alineatul (1) și/sau în tipurile noti­
ficate de statul de executare în cauză în conformitate cu
articolul 8 alineatul (2);
(d) în momentul în care perioada menționată la articolul 20
alineatul (2) litera (b) a expirat;
(e) în situația în care autoritatea competentă a statului de
executare a decis să înceteze monitorizarea măsurilor de
supraveghere judiciară și a informat în consecință autoritatea
competentă din statul emitent, în temeiul articolului 23.
(3) În cazurile menționate la alineatul (2), autoritățile
competente ale statului emitent și statului de executare se
consultă reciproc pentru a evita, în măsura posibilului, orice
discontinuitate în monitorizarea măsurilor de supraveghere
judiciară.
RO
L 294/24
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
11.11.2009
(1) JO L 191, 7.7.1998, p. 4.
Articolul 12
Decizia din statul de executare
(1) În termen cât mai scurt și, în orice caz, în termen de 20
zile lucrătoare de la primirea deciziei privind măsuri de supra­
veghere judiciară și a certificatului, autoritatea competentă din
statul de executare recunoaște decizia privind măsuri de supra­
veghere judiciară transmisă în conformitate cu articolul 9 și
respectând procedura prevăzută la articolul 10 și adoptă, de
îndată, toate măsurile necesare pentru monitorizarea măsurilor
de supraveghere judiciară, cu excepția cazului în care decide să
invoce unul dintre temeiurile de nerecunoaștere prevăzute la
articolul 15.
(2) În situația în care a fost introdusă o cale de atac
împotriva deciziei menționate la alineatul (1), termenul pentru
recunoașterea deciziei privind măsurile de supraveghere judiciară
se prelungește cu alte 20 zile lucrătoare.
(3) În cazul în care, în împrejurări excepționale, autoritatea
competentă din statul de executare se află în imposibilitatea de a
respecta termenele prevăzute la alineatele (1) și (2), aceasta
informează de îndată autoritatea competentă din statul
emitent, prin orice mijloace la alegerea sa, motivând întârzierea
și precizând termenul de care preconizează că are nevoie în
vederea pronunțării unei decizii definitive.
(4) Autoritatea competentă poate amâna decizia privind
recunoașterea deciziei privind măsuri de supraveghere judiciară
în cazul în care certificatul menționat la articolul 10 este
incomplet sau nu corespunde în mod evident deciziei privind
măsuri de supraveghere judiciară, până la stabilirea unui termen
rezonabil care să permită completarea sau corectarea certifi­
catului.
Articolul 13
Adaptarea măsurilor de supraveghere judiciară
(1) În cazul în care caracterul măsurilor de supraveghere
judiciară este incompatibil cu legislația statului de executare,
autoritatea competentă din statul membru respectiv le poate
adapta în sensul măsurilor de supraveghere judiciară care se
aplică, în conformitate cu legea statului de executare, pentru
infracțiuni similare. Măsura de supraveghere judiciară adaptată
trebuie să corespundă pe cât posibil celei impuse în statul
emitent.
(2) Măsura de supraveghere judiciară adaptată trebuie să nu
fie mai severă decât măsura de supraveghere judiciară care a fost
impusă inițial.
(3) În urma primirii unor informații menționate la
articolul 20 alineatul (2) litera (b) sau (f), autoritatea competentă
din statul emitent poate decide să retragă certificatul atât timp
cât în statul de executare nu a început încă monitorizarea. În
orice caz, o astfel de decizie se pronunță și este comunicată cât
mai curând cu putință, în termen de cel mult zece zile de la
primirea notificării respective.
Articolul 14
Dubla incriminare
(1) Următoarele infracțiuni, în cazul în care se pedepsesc, în
statul emitent, cu închisoarea sau cu o măsură privativă de
libertate cu o durată maximă de cel puțin trei ani, astfel cum
sunt definite de legislația statului emitent, conduc, în termenii
prezentei decizii-cadru și fără verificarea dublei incriminări a
faptei, la recunoașterea deciziei privind măsuri de supraveghere
judiciară:
— participarea la un grup infracțional organizat;
— terorismul;
— traficul de persoane;
— exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă;
— traficul ilicit de droguri și substanțe psihotrope;
— traficul ilicit de arme, muniții și substanțe explozive;
— corupția;
— frauda, inclusiv cea care afectează interesele financiare ale
Comunităților Europene în înțelesul Convenției din
26 iulie 1995 privind protecția intereselor financiare ale
Comunităților Europene (1);
— spălarea produselor infracțiunii;
— contrafacerea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei
euro;
— criminalitatea informatică;
— infracțiunile împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de
specii animale pe cale de dispariție și traficul ilicit de
specii și soiuri de plante pe cale de dispariție;
— facilitarea intrării și șederii ilegale;
— omorul, vătămarea corporală gravă;
— traficul ilicit de organe și țesuturi umane;
— răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal și luarea de
ostateci;
— rasismul și xenofobia;
RO
11.11.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
L 294/25
(1) JO C 316, 27.11.1995, p. 49.
— furtul organizat sau armat;
— traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv de antichități și
opere de artă;
— înșelăciunea;
— racketul și extorcarea de fonduri;
— contrafacerea și pirateria produselor;
— falsificarea de acte oficiale și uzul de fals;
— falsificarea de mijloace de plată;
— traficul ilicit de substanțe hormonale și alți factori de
creștere;
— traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
— traficul de vehicule furate;
— violul;
— incendierea cu intenție;
— infracțiunile de competența Curții Penale Internaționale;
— sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;
— sabotajul.
(2) Consiliul poate decide în orice moment să adauge alte
categorii de infracțiuni pe lista de la alineatul (1), hotărând în
unanimitate, în urma consultării Parlamentului European în
condițiile prevăzute la articolul 39 alineatul (1) din Tratatul
privind Uniunea Europeană. Consiliul examinează, ținând
seama de raportul care i-a fost prezentat în conformitate cu
articolul 27 din prezenta decizie-cadru, dacă lista trebuie
extinsă sau modificată.
(3) Pentru alte infracțiuni decât cele aflate sub incidența
alineatului (1), statul de executare poate condiționa recu­
noașterea deciziei privind măsuri de supraveghere judiciară de
faptul că decizia trebuie să se refere la fapte care să reprezinte o
infracțiune și în temeiul legislației statului de executare, oricare
ar fi elementele constitutive ale acesteia și oricum ar fi descrisă.
(4) În momentul adoptării prezentei decizii cadru, din motive
de constituționalitate, statele membre pot declara, printr-o
declarație pe care o notifică Secretariatului General al Consi­
liului, că nu vor aplica alineatul (1) cu privire la infracțiunile
menționate în respectivul alineat sau la o parte dintre acestea.
Orice astfel de declarație poate fi retrasă în orice moment. Astfel
de declarații sau retrageri de declarații se publică în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene.
Articolul 15
Temeiuri de nerecunoaștere
(1) Autoritatea competentă a statului de executare poate
refuza recunoașterea deciziei privind măsuri de supraveghere
judiciară în următoarele cazuri:
(a) certificatul menționat la articolul 10 este incomplet sau, în
mod evident, nu corespunde deciziei privind măsuri de
supraveghere judiciară și nu a fost completat sau corectat
într-un termen rezonabil stabilit de către autoritatea
competentă din statul de executare;
(b) nu sunt îndeplinite criteriile stabilite la articolul 9 alineatele
(1) și (2) sau la articolul 10 alineatul (4);
(c) recunoașterea deciziei privind măsurile de supraveghere
judiciară ar contraveni principiului non bis in idem;
(d) decizia privind măsurile de supraveghere judiciară se referă
la un fapt care nu ar constitui o infracțiune în temeiul legii
statului de executare, în situațiile menționate la articolul 14
alineatul (3) și, în cazul în care statul de executare a făcut o
declarație în temeiul articolului 14 alineatul (4), în situațiile
menționate la articolul 14 alineatul (1); cu toate acestea, în
materie fiscală, vamală și monetară, executarea deciziei nu
poate fi refuzată pe motiv că legislația statului de executare
nu impune taxe de același fel sau nu conține același tip de
dispoziții în materie fiscală, vamală sau monetară precum
legislația statului emitent;
(e) acțiunea penală este împiedicată de intervenția prescripției în
conformitate cu legea statului de executare și se referă la o
faptă care ține de competența statului respectiv, în temeiul
legislației naționale a acestuia;
(f) există imunitate în temeiul legislației statului executant, ceea
ce face imposibilă monitorizarea măsurilor de supraveghere
judiciară;
(g) dacă, în temeiul legii statului de executare, persoana nu
poate răspunde penal pentru fapta care stă la baza deciziei
privind măsuri de supraveghere judiciară din cauza vârstei
sale;
(h) în cazul încălcării măsurilor de supraveghere judiciară, auto­
ritatea ar trebui să refuze predarea persoanei în cauză în
conformitate cu Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului
din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare
și procedurile de predare între statele membre (1) (denumită
în continuare „decizia-cadru privind mandatul european de
arestare”).
RO
L 294/26
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
11.11.2009
(1) JO L 190, 18.7.2002, p. 1.
(2) În cazurile prevăzute la alineatul (1) literele (a), (b) și (c),
înainte să decidă asupra refuzului de a recunoaște decizia
privind măsuri de supraveghere judiciară, autoritatea
competentă din statul de executare comunică, prin mijloace
adecvate, cu autoritatea competentă din statul emitent și, dacă
este cazul, îi solicită acesteia să furnizeze de îndată toate infor­
mațiile suplimentare necesare.
(3) În cazul în care autoritatea competentă din statul de
executare este de părere că recunoașterea deciziei privind
măsurile de supraveghere judiciară ar putea fi refuzată în
temeiul alineatului (1) litera (h), însă cu toate acestea dorește
să recunoască decizia privind măsurile de supraveghere judiciară
și să monitorizeze măsurile de supraveghere judiciară pe care
aceasta le prevede, informează autoritatea competentă din statul
emitent în legătură cu aceasta comunicând motivele posibilului
refuz. Într-un astfel de caz, autoritatea competentă din statul
emitent poate decide să retragă certificatul în conformitate cu
articolul 13 alineatul (3) teza a doua. În cazul în care autoritatea
competentă din statul emitent nu retrage certificatul, autoritatea
competentă a statului de executare poate recunoaște decizia
privind măsurile de supraveghere judiciară și monitoriza
măsurile de supraveghere judiciară pe care aceasta le conține,
subînțelegându-se faptul că persoana în cauză nu poate fi
predată în temeiul unui mandat european de arestare.
Articolul 16
Legea aplicabilă supravegherii judiciare
Monitorizarea unei măsuri de supraveghere judiciară este regle­
mentată de legislația statului de executare.
Articolul 17
Continuarea monitorizării măsurilor de supraveghere
judiciară
În cazul în care termenul prevăzut la articolul 20 alineatul (2)
litera (b) se apropie de expirare și măsurile de supraveghere
judiciară sunt în continuare necesare, autoritatea competentă
din statul emitent poate solicita autorității competente din
statul de executare să prelungească monitorizarea măsurilor de
supraveghere judiciară, având în vedere circumstanțele cauzei și
consecințele previzibile asupra persoanei în cazul în care s-ar
aplica articolul 11 alineatul (2) litera (d). Autoritatea competentă
din statul emitent indică perioada de timp pentru care o astfel
de prelungire ar putea fi necesară.
Autoritatea competentă din statul de executare decide cu privire
la această solicitare în conformitate cu dreptul național,
indicând, dacă este cazul, durata maximă a prelungirii. În
aceste cazuri, se poate aplica articolul 18 alineatul (3).
Articolul 18
Competența privind toate deciziile ulterioare și legislația
care le reglementează
(1) Fără a aduce atingere articolului 3, autoritatea competentă
din statul emitent are competența de a lua toate deciziile ulte­
rioare referitoare la o decizie privind măsuri de supraveghere
judiciară. Printre astfel de decizii ulterioare se numără, în special:
(a) reînnoirea, revizuirea și retragerea deciziei privind măsurile
de supraveghere judiciară;
(b) modificarea măsurilor de supraveghere judiciară;
(c) emiterea unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii
judiciare executorii având același efect.
(2) Legislația statului emitent aplică deciziile luate în confor­
mitate cu alineatul (1).
(3) În situația în care este necesar în temeiul dreptului intern,
o autoritate competentă din statul de executare poate decide să
utilizeze procedura de recunoaștere stabilită în prezenta decizie-
cadru în vederea respectării deciziilor menționate la alineatul (1)
literele (a) și (b) în cadrul sistemului său juridic național. O
asemenea recunoaștere nu conduce la o nouă examinare a teme­
iurilor de nerecunoaștere.
(4) În situația în care autoritatea competentă a statului
emitent a modificat măsurile de supraveghere judiciară în
conformitate cu alineatul (1) litera (b), autoritatea competentă
din statul de executare poate:
(a) să adapteze aceste măsuri modificate în temeiul articolului
13, în cazul în care natura măsurilor de supraveghere
judiciară modificate nu este compatibilă cu legislația
statului de executare;
sau
(b) să refuze să monitorizeze măsurile de supraveghere judiciară
modificate dacă respectivele măsuri nu se încadrează în
tipurile de măsuri de supraveghere menționate la
articolul 8 alineatul (1) și/sau în cele notificate de statul
de executare în cauză în conformitate cu articolul 8
alineatul (2).
(5) Competența autorității competente din statul emitent în
temeiul alineatului (1) nu aduce atingere procedurilor care pot fi
inițiate în statul de executare împotriva persoanei vizate în
legătură cu faptele penale comise de persoana respectivă, altele
decât cele care stau la baza deciziei privind măsuri de supra­
veghere judiciară.
Articolul 19
Obligațiile autorităților implicate
(1) În orice moment în timpul monitorizării măsurilor de
supraveghere judiciară, autoritatea competentă din statul de
executare poate invita autoritatea competentă din statul
emitent să o informeze dacă monitorizarea măsurilor mai este
necesară în situația dată a unui anumit caz aflat în discuție.
Autoritatea competentă din statul emitent răspunde fără
întârziere unei asemenea invitații, dacă este cazul prin
adoptarea unei decizii ulterioare menționate la articolul 18
alineatul (1).
RO
11.11.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
L 294/27
(2) La expirarea termenului menționat la articolul 10
alineatul (5), autoritatea competentă din statul emitent indică,
din oficiu sau la cererea autorității competente a statului de
executare, dacă este cazul, termenul suplimentar estimat de
care mai are nevoie pentru monitorizarea măsurilor.
(3) Autoritatea competentă din statul de executare notifică
fără întârziere autoritatea competentă din statul emitent în
legătură cu orice încălcare a măsurilor de supraveghere judiciară,
precum și cu orice altă constatare care ar putea duce la
adoptarea oricărei decizii ulterioare prevăzute la articolul 18
alineatul (1). Pentru efectuarea notificării se utilizează formularul
al cărui model este prevăzut în anexa II.
(4) În vederea audierii persoanei în cauză, procedura și
condițiile prevăzute de instrumentele dreptului internațional și
al Uniunii Europene care prevăd posibilitatea utilizării sistemelor
de teleconferință și videoconferință pentru audierea persoanelor
poate fi utilizată mutatis mutandis, în special în situația în care
legislația statului emitent prevede obligativitatea unei audieri
judiciare înainte de adoptarea uneia dintre deciziile menționate
la articolul 18 alineatul (1).
(5) Autoritatea competentă din statul emitent informează de
îndată autoritatea competentă din statul de executare cu privire
la toate deciziile menționate la articolul 18 alineatul (1) și la
faptul că a fost introdusă o acțiune în justiție împotriva unei
decizii privind măsuri de supraveghere judiciară.
(6) În cazul în care certificatul referitor la decizia privind
măsurile de supraveghere judiciară a fost retras, autoritatea
competentă din statul de executare pune capăt măsurilor
dispuse de îndată ce a fost notificată în mod corespunzător
de către autoritatea competentă din statul emitent.
Articolul 20
Informații furnizate de statul de executare
(1) Autoritatea din statul de executare care a primit o decizie
privind măsuri de supraveghere judiciară, pe care nu are
competența de a o recunoaște, împreună cu un certificat,
informează autoritatea competentă a statului emitent către ce
autoritate a transmis această decizie, împreună cu certificatul, în
conformitate cu articolul 10 alineatul (8).
(2) Autoritatea competentă din statul de executare
informează de îndată autoritatea competentă din statul
emitent, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă,
cu privire la:
(a) orice schimbare de reședință a persoanei în cauză;
(b) durata maximă pentru care măsurile de supraveghere
judiciară pot fi monitorizate în statul de executare, în
cazul în care statul de executare prevede o astfel de durată
maximă;
(c) imposibilitatea practică de a monitoriza măsurile de supra­
veghere judiciară, din motivul că, după transmiterea deciziei
privind măsuri de supraveghere judiciară și a certificatului
către statul de executare, persoana nu poate fi găsită pe
teritoriul statului de executare, caz în care statul de
executare nu are nicio obligație de a monitoriza măsurile
de supraveghere judiciară;
(d) faptul că a fost introdusă o cale de atac împotriva deciziei
de recunoaștere a deciziei privind măsurile de supraveghere
judiciară;
(e) decizia definitivă de a recunoaște decizia privind măsuri de
supraveghere judiciară și de a lua toate măsurile necesare
pentru monitorizarea măsurilor de supraveghere judiciară;
(f) orice altă decizie de a adapta măsurile de supraveghere
judiciară în conformitate cu articolul 13;
(g) decizia de a nu recunoaște decizia privind măsuri de supra­
veghere judiciară și de a își asuma responsabilitatea moni­
torizării măsurilor de supraveghere judiciară în conformitate
cu articolul 15, inclusiv motivele luării acestei decizii.
Articolul 21
Predarea persoanei
(1) În cazul în care a autoritatea din statul emitent a emis un
mandat de arestare sau orice altă hotărâre judecătorească
executorie având același efect, persoana este predată în confor­
mitate cu decizia-cadru privind mandatul european de arestare.
(2) În acest context, articolul 2 alineatul (1) din decizia-cadru
privind mandatul european de arestare nu poate fi invocat de
autoritatea competentă a statului de executare pentru a refuza
predarea persoanei.
(3) Fiecare stat membru poate notifica Secretariatul General
al Consiliului, în momentul transpunerii prezentei decizii-cadru
sau ulterior, că va aplica, de asemenea, articolul 2 alineatul (1)
din decizia-cadru privind mandatul european de arestare pentru
a decide în ceea ce privește predarea persoanei în cauză către
statul emitent.
(4) Secretariatul General al Consiliului pune la dispoziția
statelor membre și a Comisiei informațiile primite în temeiul
alineatului (3).
Articolul 22
Consultări
(1) Cu excepția cazului în care acest lucru nu este realizabil,
autoritatea competentă a statului emitent și autoritatea
competentă a statului de executare se consultă reciproc:
(a) pe durata pregătirii sau, cel puțin, înaintea transmiterii unei
decizii privind măsurile de supraveghere judiciară împreună
cu certificatul menționat la articolul 10;
RO
L 294/28
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
11.11.2009
(b) pentru a facilita monitorizarea eficientă și în bune condiții a
măsurilor de supraveghere judiciară;
(c) în cazul în care persoana a încălcat grav măsurile de supra­
veghere judiciară impuse.
(2) Autoritatea competentă a statului emitent ia în consi­
derare orice indicații comunicate de către autoritatea
competentă a statului de executare privind riscul pe care
persoana vizată îl poate reprezenta pentru victime și pentru
publicul larg.
(3) În aplicarea alineatului (1), autoritățile competente din
statul emitent și din statul de executare schimbă toate infor­
mațiile utile, inclusiv:
(a) informațiile care permit verificarea identității și a locului de
reședință a persoanei în cauză;
(b) informațiile relevante extrase din caziere în conformitate cu
instrumentele legislative aplicabile.
Articolul 23
Notificări rămase fără răspuns
(1) În cazul în care autoritatea competentă din statul de
executare a transmis mai multe notificări, prevăzute la
articolul 19 alineatul (3), în legătură cu aceeași persoană către
autoritatea competentă din statul emitent, fără ca această ultimă
autoritate să fi adoptat în consecință orice decizie prevăzută la
articolul 18 alineatul (1), autoritatea competentă din statul de
executare poate invita autoritatea competentă din statul emitent
să adopte o asemenea decizie, acordându-i acesteia un termen
rezonabil în acest sens.
(2) În cazul în care autoritatea competentă din statul emitent
nu acționează în termenul indicat de autoritatea competentă din
statul de executare, aceasta din urmă poate decide încetarea
măsurilor de supraveghere judiciară. Într-un asemenea caz,
aceasta informează autoritatea competentă din statul emitent
cu privire la o respectiva decizie și competența de monitorizare
a măsurilor de supraveghere judiciară revine la autoritatea
competentă din statul emitent în temeiul articolului 11
alineatul (2).
(3) În cazul în care dreptul statului de executare impune o
confirmare periodică a necesității de a prelungi monitorizarea
măsurilor de supraveghere judiciară, autoritatea competentă din
statul de executare poate solicita autorității competente din
statul emitent să furnizeze o astfel de confirmare, acordându-i
un termen rezonabil pentru a răspunde la o astfel de solicitare.
În cazul în care autoritatea competentă a statului emitent nu
răspunde în termenul respectiv, autoritatea competentă din
statul de executare poate trimite o nouă solicitare autorității
competente a statului emitent, acordându-i un termen
rezonabil pentru a răspunde la o astfel de solicitare și arătând
faptul că poate decide încetarea monitorizării măsurilor de
supraveghere judiciară dacă nu se primește niciun răspuns în
termenul specificat. În cazul în care autoritatea competentă din
statul de executare nu primește un răspuns la o astfel de soli­
citare în termenul stabilit, aceasta poate acționa în conformitate
cu alineatul (2).
Articolul 24
Regimul lingvistic
Certificatele se traduc în limba oficială sau în una dintre limbile
oficiale ale statului de executare. Orice stat membru poate să
indice, la data adoptării prezentei decizii-cadru sau la o dată
ulterioară, într-o declarație depusă la Secretariatul General al
Consiliului, că va accepta o traducere într-o altă limbă sau
mai multe limbi oficiale ale instituțiilor Uniunii Europene.
Articolul 25
Costuri
Costurile generate de aplicarea prezentei decizii-cadru sunt
suportate de către statul de executare, cu excepția costurilor
contractate exclusiv pe teritoriul statului emitent.
Articolul 26
Relația cu alte acorduri și înțelegeri
(1) În măsura în care astfel de acorduri sau înțelegeri permit
extinderea sau lărgirea obiectivelor prezentei decizii-cadru și
ajută la o mai mare simplificarea sau facilitare a recunoașterii
reciproce a deciziilor privind măsuri de supraveghere judiciară,
statele membre pot:
(a) continua aplicarea acordurilor sau a înțelegerilor bilaterale
sau multilaterale în vigoare în momentul intrării în vigoare a
prezentei decizii-cadru;
(b) încheia acorduri sau înțelegeri bilaterale sau multilaterale
după momentul intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru.
(2) Acordurile și înțelegerile menționate la alineatul (1) nu
pot afecta în niciun fel relațiile cu statele membre care nu sunt
parte la acestea.
(3) Statele membre informează Comisia și Consiliul, până la
1 martie 2010, cu privire la acordurile sau înțelegerile existente
menționate la alineatul (1) litera (a) pe care doresc să le aplice în
continuare.
(4) De asemenea, statele membre informează Comisia și
Consiliul cu privire la orice nou acord sau înțelegere, în
sensul alineatului (1) litera (b), în termen de trei luni de la
data semnării unui astfel de acord sau înțelegeri.
Articolul 27
Punerea în aplicare
(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se
conforma dispozițiilor prezentei decizii-cadru până la
1 decembrie 2012.
RO
11.11.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
L 294/29
(2) Statele membre comunică, până la aceeași dată, Consi­
liului și Comisiei textul dispozițiilor care transpun în legislația
națională obligațiile care le revin în temeiul prezentei decizii-
cadru.
Articolul 28
Raportarea
(1) Până la 1 decembrie 2013, Comisia întocmește un raport
pe baza informațiilor primite din partea statelor membre în
temeiul articolului 27 alineatul (2).
(2) În temeiul acestui raport, Consiliul evaluează:
(a) măsura în care statele membre au luat măsurile necesare
pentru a se conforma prezentei decizii-cadru; și
(b) aplicarea prezentei decizii-cadru.
(3) Raportul este însoțit, după caz, de propuneri legislative.
Articolul 29
Intrarea în vigoare
Prezenta decizie-cadru intră în vigoare în a douăzecea zi de la
data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Adoptată la Luxemburg, 23 octombrie 2009.
Pentru Consiliu
Președintele
T. BILLSTRÖM
RO
L 294/30
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
11.11.2009
ANEXA I
CERTIFICAT
menționat la articolul 10 din Decizia-cadru 2009/829/JAI a Consiliului din 23 octombrie 2009 privind aplicarea, între
statele membre ale Uniunii Europene, a principiului recunoașterii reciproce în materia deciziilor privind măsurile de
supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea preventivă (1)
(a) Statul emitent:
Statul de executare:
(b) Autoritatea care a emis decizia privind măsuri de supraveghere judiciară:
Denumirea oficială:
Vă rugăm să precizați dacă informațiile suplimentare cu privire la decizia privind măsuri de supraveghere judiciară
se vor obține prin intermediul:
 autorității sus-menționate
 autorității centrale; în cazul în care ați bifat această casetă, vă rugăm să specificați denumirea oficială a
respectivei autorități centrale:
 altei autorități competente; în cazul în care ați bifat această casetă, vă rugăm să specificați denumirea oficială a
respectivei autorități:
Datele de contact ale autorității emitente/autorității centrale/altei autorități competente
Adresa:
Nr. tel.: (prefixul țării) (prefixul regiunii/localității)
Nr. fax: (prefixul țării) (prefixul regiunii/localității)
Datele persoanei (persoanelor) de contact:
Numele:
Prenumele:
Funcția (titlu/grad):
Nr. tel.: (prefixul țării) (prefixul regiunii/localității)
Nr. fax: (prefixul țării) (prefixul regiunii/localității)
E-mail (dacă există):
Limbile care pot fi utilizate pentru comunicare:
RO
11.11.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
L 294/31

discuta subiectul si tu

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: