Leontiuc – RIL Decizia nr. 3/2012

Decizie nr. 3/2012

din 12/03/2012

privind judecarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2/2012

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 281 din 27/04/2012

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 3/2012

Livia Doina Stanciu

– preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea

– preşedintele Secţiei I civile

Corina Michaela Jîjîie

– preşedintele Secţiei penale

Ionel Barbă

– preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Adrian Bordea

– preşedintele Secţiei a II-a civile

Mirela Sorina Popescu

– judecător la Secţia penală

Ionuţ Matei

– judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir

– judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu

– judecător la Secţia penală judecător-raportor

Magdalena Iordache

– judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan

– judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei

– judecător la Secţia penală

Mariana Ghena

– judecător la Secţia penală

Georgeta Barbălată

– judecător la Secţia penală

Simona Cristina Neniţă

– judecător la Secţia penală

Sofica Dumitraşcu

– judecător la Secţia penală

Alixandri Vasile

– judecător la Secţia penală

Geanina Cristina Arghir

– judecător la Secţia penală

Ana Hermina Iancu

– judecător la Secţia penală

Florentin Sorin Drăguţ

– judecător la Secţia I civilă

Cristina Luzescu

– judecător la Secţia I civilă

Adriana Chioseaua

– judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu

– judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Florica Voicu

– judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Simona Camelia Marcu

– judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3/2012 este constituit conform dispoziţiilor art. 4144 alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportate la dispoziţiile art. 272 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa completului este prezidată de doamna Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Alina Gabriela Păun, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Sesizarea nr. 11.052/2.432/III-5/2011, „vizând posibilitatea recunoaşterii şi punerii în executare a amenzii penale, în ipoteza specială în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, în cauzele având ca obiect cereri de transfer de persoane condamnate”.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând că există o jurisprudenţa neunitară, în sensul că unele instanţe au apreciat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de transfer al persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanţa de judecată din statul solicitant, recunoaşte şi pune în executare şi pedeapsa amenzii penale aplicată în statul străin de condamnare, alături de pedeapsa închisorii, iar, dimpotrivă, altele au apreciat că nu se poate dispune recunoaşterea, alături de pedeapsa închisorii, şi a amenzii penale, întrucât statul de condamnare nu a solicitat executarea sancţiunii pecuniare, aspect care rezultă din cererea de transfer formulată de statul străin.

A fost arătată opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România se pronunţă atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât şi cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului dacă, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate se pronunţă atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât şi cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.

2. Examenul jurisprudenţial

Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la „posibilitatea recunoaşterii şi punerii în executare a amenzii penale, în ipoteza specială în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, în cauzele având ca obiect cereri de transfer de persoane condamnate”, au fost evidenţiate două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1. Într-o primă orientare a practicii s-a considerat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de transfer al persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanţa de judecată din statul solicitant, recunoaşte şi pune în executare şi pedeapsa amenzii penale aplicată în statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii (anexele nr. 1-11), argumentându-se că, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea internaţională în materie penală, republicată, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.

De asemenea, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, hotărârile penale străine recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca hotărârile pronunţate de instanţele române, iar începerea executării pedepsei în România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pedepsei pe teritoriul acestuia, cu excepţia cazului în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare.

În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă (anexa nr. 12), iar la acest punct de vedere au aderat şi instanţele în marea lor majoritate prin soluţiile pronunţate în cauze.

3.2. Într-o a doua orientare a practicii s-a considerat că nu se poate dispune recunoaşterea alături de pedeapsa închisorii şi a amenzii penale, dacă statul de condamnare nu a solicitat executarea sancţiunii pecuniare, aspect care rezultă din cererea de transfer formulată în cauză (anexele 13-18), argumentându-se că executarea sancţiunilor pecuniare este reglementată în secţiunea a 4-a a Legii nr. 302/2004, republicată, care conţine dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Decizieicadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare.

Conform dispoziţiilor menţionate, recunoaşterea sancţiunilor pecuniare comportă o procedură diferită, care include prezentarea de către statul solicitant a unui certificat emis conform anexei nr. 3 la Legea nr. 302/2004, republicată. În conţinutul acestui certificat statul solicitant trebuie să precizeze dacă permite aplicarea de către statul de executare a unor sancţiuni alternative în eventualitatea imposibilităţii de a executa decizia care aplică sancţiunea pecuniară şi care sunt sancţiunile care pot fi aplicate, respectiv felul sancţiunilor (privarea de libertate, munca în folosul comunităţii sau alte sancţiuni) şi nivelul maxim al sancţiunii.

În aceste situaţii, s-a reţinut că obiectul sesizării este strict delimitat de cererea de transfer, iar procedura de urmat trebuie să corespundă acestei solicitări, respectiv transferul condamnatului numai pentru executarea pedepsei închisorii, nu şi pentru executarea sancţiunii pecuniare.

4. Opinia procurorului general

Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România se pronunţă atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât şi cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Legiuitorul a prevăzut că transferarea unui condamnat într-un alt stat se poate face numai în urma unei proceduri de recunoaştere a hotărârii de condamnare pe teritoriul statului unde va fi transferat şi că prinConvenţia europeană asupra persoanelor condamnate şi Protocolul adiţional adoptat la Strasbourg în 18 decembrie 1997, în titlul VI din Legea nr. 302/2004, republicată, este prevăzută procedura prin care se poate realiza transferarea persoanelor condamnate în ipoteza în care statul român este statul de executare.

Prin voinţa expresă a legiuitorului, Curtea de Apel Bucureşti este instanţa competentă a se pronunţa cu privire la acceptarea sau respingerea cererii de transfer, recunoaşterea hotărârii străine de condamnare, precum şi dreptul de a dispune fie continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare, fie conversiunea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, conform art. 158 sau 159 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Cu privire la acest aspect, dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, stabilesc că executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare, iar în procedura de continuare a executării pedepsei reglementată în art. 10 din Convenţie şi art. 158 din Legea nr. 302/2004, republicată, statul de executare continuă activitatea începută de statul de condamnare, succedându-i în totalitate acestuia.

În cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, neputându-le modifica, scop în care instanţa va analiza şi va stabili compatibilitatea cu legislaţia română a felului şi duratei pedepsei dispuse prin hotărârea judecătorească străină.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, în examinarea îndeplinirii condiţiilor transferării prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa trebuie să se raporteze la întreaga durată a pedepsei ce se execută în statul de condamnare.

Potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, hotărârile penale străine recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca hotărârile pronunţate de instanţele române, iar începerea executării în România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pedepsei pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare. În cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării totale sau asupra executării parţiale a acestei pedepse.

5. Raportul asupra recursului în interesul legii

Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză a vizat prima soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate se pronunţă atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât şi cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.

S-a arătat că argumentele de drept reglementate atât prin legislaţia internă, cât şi prin legislaţia internaţională pledează şi susţin această primă opinie.

În ipoteza specială a recunoaşterii şi punerii în executare a amenzii penale, în cazul în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, instanţele învestite cu astfel de cereri vor aplica pentru realizarea transferării şi recunoaşterii unei astfel de hotărâri procedura prevăzută în art. 9 paragraful 1 lit. a din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate. Posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze: natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia naţională.

În dreptul intern, art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, permite conversiunea ori schimbarea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanţa străină sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. Legea nr. 302/2004, republicată, prevede o singură situaţie în care autoritatea judiciară de executare poate modifica sancţiunea pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută în art. 242, când hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanţa română putând decide să reducă suma pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române.

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, este reglementată prin Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983.

În dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiţii:

a) condamnatul este resortisant al statului de executare;

b) hotărârea este definitivă;

c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului dintre statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;

d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este;

e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;

f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar transferarea nu poate avea loc.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, transferarea persoanei condamnate nu poate avea loc în termenii convenţiei decât în condiţiile următoare:

a) condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare;

b) hotărârea trebuie să fie definitivă;

c) durata condamnării pe care cel condamnat o mai are încă de executat trebuie să fie de cel puţin 6 luni la data primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată;

d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta sau cu starea fizică ori mintală a acesteia unul dintre cele doua state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei;

e) acţiunile sau omisiunile care au dat naştere condamnării trebuie să constituie o infracţiune penală în raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui să constituie o astfel de infracţiune, dacă ar fi survenite pe teritoriul său;

f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări.

Analiza cumulativă a acestor dispoziţii legale relevă neechivoc că, în ipoteza specială a recunoaşterii şi punerii în executare a amenzii penale, în cazul în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, instanţele învestite cu astfel de cereri vor aplica pentru realizarea transferării şi recunoaşterii unei astfel de hotărâri procedura prevăzută în art. 9 paragraful 1 lit. a din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate. Posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze: natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia naţională.

Art. 9 paragraful 1 lit. b din Convenţie şi art. 157 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, permit autorităţilor competente ale statului de executare să aleagă între două proceduri alternative de executare:

– fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, situaţie în care este obligatoriu a se respecta felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;

– fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat dată într-o procedură judiciară sau administrativă, înlocuind astfel sancţiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancţiune prevăzută de legislaţia statului de executare pentru aceeaşi infracţiune.

Statul de executare este continuatorul statului de condamnare, principiu care rezultă din art. 10 paragraful 1 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, care prevede că, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică şi durata sancţiunii, aşa cum rezultă ele din condamnare.

Convenţia acceptă totuşi, în paragraful 2 al art. 10, dacă natura sau durata acestei sancţiuni este incompatibilă cu legislaţia statului de executare ori dacă legislaţia acestui stat o impune, ca statul de executare, printr-o hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancţiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracţiuni de aceeaşi natură.

În dreptul intern, art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, permite conversiunea ori schimbarea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanţa străină sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. În această situaţie, prin hotărâre judecătorească, se poate adapta acea pedeapsă la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Pedeapsa trebuie să corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate în statul de condamnare şi nu poate să agraveze situaţia condamnatului.

Potrivit art. 233 alin. (2) pct. 1 din Legea nr. 302/2004, republicată, prin pedeapsă pecuniară se înţelege obligaţia de a plăti:

1. a) o sumă de bani drept condamnare pentru o infracţiune, pronunţată printr-o hotărâre;

b) compensaţia pronunţată prin aceeaşi hotărâre în beneficiul victimelor, dacă victima nu se poate constitui parte civilă la proces, iar instanţa acţionează în exercitarea competenţei sale în materie penală;

c) o sumă de bani aferentă cheltuielilor cauzate de procedura judiciară sau administrativă care a dus la pronunţarea hotărârii;

d) o sumă de bani către un fond public sau către o organizaţie de sprijin pentru victime, pronunţată prin aceeaşi decizie.

Art. 240 din Legea nr. 302/2004, republicată, explică în alin. 1 că autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi şi iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaştere sau neexecutare prevăzute la art. 241 din aceeaşi lege, pentru ca în alin. (2) să arate că, dacă autoritatea judiciară română care a primit o hotărâre nu are competenţa de a o recunoaşte şi de a lua măsurile necesare în vederea executării acesteia, ea va trimite hotărârea, din oficiu, autorităţii competente şi va aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţii competente din statul emitent, în mod corespunzător.

Astfel, art. 241 din Legea nr. 302/2004, republicată, prevede că autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi şi iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care se constată că este aplicabil unul din motivele de nerecunoaştere sau neexecutare.

Legea nr. 302/2004, republicată, prevede o singură situaţie în care autoritatea judiciară de executare poate modifica sancţiunea pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută în art. 242, când hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanţa română putând decide să reducă suma pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române.

Analiza dispoziţiilor legale menţionate relevă că, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, întrucât hotărârile penale recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca hotărârile pronunţate de instanţele române, iar începerea executării pedepsei are ca efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul său, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare.

În cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării totale sau parţiale a acestei pedepse, pentru că altfel nu există nicio incompatibilitate de executare a pedepsei amenzii alături de pedeapsa închisorii, Codul penal român prevăzând inclusiv posibilitatea executării ambelor pedepse principale pentru ipoteza în care cererea de transfer în vederea executării pedepsei se referă în mod explicit şi la pedeapsa amenzii.

A considera altfel echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, referitoare la natura şi durata pedepsei, lucru nepermis de lege, aşa încât se impune ca, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate să se pronunţe atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât şi cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 4144 şi 4145 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 137 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, stabileşte că:

În cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate se pronunţă atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât şi cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.

Obligatorie, potrivit art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2012.

Leontiuc – RIL Decizie nr. 2/2012

Decizie nr. 2/2012

din 12/03/2012

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 281 din 27/04/2012

privind judecarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2/2012

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 2/2012

Livia Doina Stanciu	– preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea	– preşedintele Secţiei I civile
Corina Michaela Jîjîie	– preşedintele Secţiei penale
Ionel Barbă	– preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Adrian Bordea	– preşedintele Secţiei a II-a civile
Mirela Sorina Popescu	– judecător la Secţia penală
Ionuţ Matei	– judecător la Secţia penală
Ilie Iulian Dragomir	– judecător la Secţia penală
Maricela Cobzariu	– judecător la Secţia penală
Magdalena Iordache	– judecător la Secţia penală judecător-raportor
Ioana Bogdan	– judecător la Secţia penală
Săndel Lucian Macavei	– judecător la Secţia penală
Mariana Ghena	– judecător la Secţia penală
Georgeta Barbălată	– judecător la Secţia penală
Simona Cristina Neniţă	– judecător la Secţia penală
Sofica Dumitraşcu	– judecător la Secţia penală
Alixandri Vasile	– judecător la Secţia penală
Geanina Cristina Arghir	– judecător la Secţia penală
Ana Hermina Iancu	– judecător la Secţia penală
Florentin Sorin Drăguţ	– judecător la Secţia I civilă
Cristina Luzescu	– judecător la Secţia I civilă
Adriana Chioseaua	– judecător la Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu	– judecător la Secţia a II-a civilă
Rodica Florica Voicu	– judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Simona Camelia Marcu	– judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2/2012 este constituit conform dispoziţiilor art. 414⁴ alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportate la dispoziţiile art. 27² din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa completului este prezidată de doamna Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Alina Gabriela Păun, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Sesizarea nr. 12.422/2.874/III-5/2011, „în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi art. 127

 din Codul penal, respectiv dacă transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei”.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând că există o jurisprudenţă neunitară, în sensul că unele instanţe au apreciat că emiterea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare constituie o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei, iar, dimpotrivă, altele au apreciat că emiterea mandatului european de arestare nu întrerupe cursul prescripţiei executării pedepsei.

A fost arătată opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu este arestată provizoriu în vederea predării, are efectul de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la dispoziţiile art. 127 din Codul penal.

De asemenea, s-a mai susţinut că transmiterea mandatului european prin difuzare nu produce efectul întreruptiv de prescripţie.

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului dacă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal, transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei.

2. Examenul jurisprudenţial

Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la stabilirea faptului dacă „transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei”, a fost relevată o practică neunitară.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanţe au apreciat că emiterea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare constituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei executării pedepsei.

În acest sens, s-a argumentat că mandatul european de arestare, fiind, conform Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene, o cerere de extrădare în procedură simplificată, devin incidente prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată (anexele nr. 1-15).

În cadrul acestei orientări de practică judiciară, alte instanţe au decis că numai arestarea provizorie în vederea predării, în baza unui mandat european de arestare emis de autorităţile române, determină întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei, în condiţiile art. 127 alin. 1 din Codul penal, considerând că măsura arestării provizorii echivalează cu începerea executării pedepsei (anexele nr. 16-18).

În favoarea concluziei că emiterea unui mandat european de arestare de către autorităţile române constituie o cauză specială ce întrerupe prescripţia executării pedepsei, s-a arătat că prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 s-a concretizat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 1999 ca, între statele membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanei ce se sustrage de la executarea unei pedepse privative de libertate aplicate printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv o procedură accelerată, în cazul persoanei ce se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată.

S-a mai susţinut că într-o atare procedură dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 sunt aplicabile, mandatul european de arestare fiind, în fapt, procedura simplificată de extrădare.

În consecinţă, în privinţa întreruperii cursului prescripţiei executării pedepsei, emiterea mandatului european de arestare produce aceleaşi efecte ca depunerea unei cereri de extrădare.

3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au apreciat că emiterea mandatului european de arestare nu întrerupe cursul prescripţiei executării pedepsei, motivându-se că prevederile art. 33 alin. (2) dinlege vizează numai depunerea unei cereri de extrădare, nefiind permisă aplicarea acestei reglementări prin analogie şi instituţiei mandatului european de arestare (anexele nr. 19-34).

În susţinerea acestei idei s-a argumentat în sensul că mandatul european de arestare nu poate fi echivalat cu o cerere de extrădare, instanţa neputând proceda la o interpretare prin analogie a textelor de lege, aceasta nefiind permisă în materia dreptului penal.

S-a subliniat că, dacă în ipoteza cererii de extrădare art. 33 alin. (2) din legea menţionată stabileşte că aceasta întrerupe prescripţia executării pedepsei, în cazul emiterii unui mandat european de arestare nu există o astfel de prevedere. În contextul acestei abordări s-a evidenţiat că cele două forme de cooperare internaţională – extrădarea şi mandatul european de arestare -, deşi prezentând elemente comune cu privire la natura şi regimul lor juridic, sunt reglementate distinct, iar normele în materia extrădării nu au caracter de norme generale, având aplicabilitate doar în această materie.

Împrejurarea că prin acelaşi act normativ a fost introdus un nou sistem simplificat – mandatul european de arestare – nu transformă, în opinia acestor instanţe, normele ce reglementează această formă de cooperare în norme speciale.

4. Opinia procurorului general

Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, sunt incidente şi în materia mandatului european de arestare, cu distincţia ce se impune în raport cu localizarea persoanei solicitate.

În considerarea condiţiilor în care se produc efectele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, în domeniul extrădării, precum şi a elementelor ce conturează natura şi regimul juridic al mandatului european de arestare, s-a concluzionat că depunerea/formularea cererii de extrădare – cauză cu caracter întreruptiv al prescripţiei executării pedepsei – nu poate avea loc decât în măsura în care persoana solicitată este localizată şi statul de executare a cererii este cunoscut.

Per a contrario, atât timp cât persoana ce se sustrage de la urmărirea penală, de la executare nu este localizată, autorităţile române emit mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării (art. 65 din Legea nr. 302/2004, republicată), ipoteză în care nu se produce întreruperea prescripţiei.

Pe de altă parte, se arată că mandatul european de arestare este o instituţie similară extrădării, simplificată, ce a eliminat anumite etape în solicitarea/predarea între statele membre ale Uniunii Europene a persoanei în vederea tragerii la răspundere penală sau a executării pedepsei.

Se argumentează că raportul dintre cele două instituţii este de la general la special, de la general la particular, iar în absenţa unor norme speciale nu se poate invoca extinderea interpretării prin analogie a prevederilor art. 33 alin. (2) din lege.

Spre deosebire de cererea de extrădare, care se formulează/depune numai dacă persoana este localizată, mandatul european de arestare se emite cu satisfacerea condiţiilor prevăzute în art. 88 alin. (1) dinLegea nr. 302/2004, republicată, indiferent dacă persoana este localizată sau nu.

În prima situaţie, transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată are caracterul unei cereri de extrădare, impunându-se inclusiv recunoaşterea efectului prevăzut de lege pentru cererile de extrădare, respectiv caracterul de cauză specială de întrerupere a prescripţiei, conform art. 33 alin.(2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Cu atât mai mult efectul întreruperii cursului prescripţiei trebuie constatat în ipoteza în care faţă de persoana căutată se ia măsura arestării în scopul predării pe baza mandatului european de arestare, momentul arestării marcând debutul executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român, iar durata arestului executat în statul străin fiind dedusă din durata pedepsei [art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată].

În contextul în care persoana căutată nu este localizată, iar mandatul european de arestare este transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, care procedează la difuzarea sa pe canalele specifice, se susţine că transmiterea prin difuzare nu poate fi asimilată cu o cerere de extrădare, întrucât nu sunt verificate elementele definitorii ale extrădării, statul de executare nefiind identificat, iar derularea procedurii nefiind efectiv îndreptată împotriva persoanei căutate.

Într-o asemenea situaţie, se apreciază că, nefiind îndeplinite exigenţele legii, transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare [art. 65 alin. (4), art. 88 alin. (6) şi art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată] nu produce efectul întreruptiv de prescripţie.

5. Raportul asupra recursului în interesul legii

Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză a vizat prima soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că efectul de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei potrivit art. 33 alin. (2)din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la art. 127 din Codul penal, se impune a fi recunoscut transmiterii directe a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este ori nu este arestată provizoriu în vederea predării.

Nu produce efectul întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.

S-a argumentat, în esenţă, că transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de către autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată întruneşte toate elementele ce caracterizează o cerere de extrădare, caz în care se impune a fi recunoscut efectul prevăzut de lege, anume acela de cauză specială de întrerupere a prescripţiei, potrivit art.33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, în contextul în care actul îndreptat împotriva persoanei solicitate urmăreşte conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care estecăutată.

Cu atât mai mult efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se impune a fi recunoscut în situaţia în care faţă de persoana solicitată se dispune şi se ia măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române, momentul arestării marcând momentul de început al executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român, în condiţiile în care arestul executat în statul străin este considerat a fi efectuat în faza de executare a procesului penal şi urmează a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr.302/2004, republicată.

Cea de-a doua ipoteză, aceea în care persoana solicitată nu este localizată, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, în scopul difuzării sale pe canale specifice, nu poate fi asimilată unei cereri de extrădare, atât timp cât nu se identifică elementele de esenţă ale extrădării, şi anume o solicitare expresă de predare adresată autorităţilor statului de executare care să vizeze persoana căutată şi care să fi fost efectiv localizată pe teritoriul acelui stat, astfel încât exigenţele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, nu sunt satisfăcute.

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Din examinarea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, rezultă că depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 127 din Codul penal statuează cu privire la întreruperea cursului prescripţiei executării, în sensul că termenul de prescripţie a executării pedepsei prevăzut în art. 126 din Codul penal, pentru persoana fizică, se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni, iar sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.

Prescripţia executării pedepsei constă în înlăturarea forţei coercitive a unei hotărâri definitive de condamnare, prin trecerea unei perioade de timp prevăzute de lege fără ca ea să fie executată, reprezentând o cauză de stingere a dreptului de a impune, prin constrângere, executarea pedepsei ce a fost aplicată unei persoane.

Raţiunea prescripţiei executării pedepsei este aceeaşi cu cea a prescripţiei răspunderii penale, eficienţa executării pedepsei diminuându-se până la dispariţie prin trecerea unui interval de timp suficient de mare în care sancţiunea nu a fost executată.

Prin natura sa juridică, prescripţia, fie că este a executării pedepsei, fie că vizează însăşi răspunderea penală, apare ca o renunţare anticipată a autorităţilor de a cere sau a impune sancţiuni penale executabile, dacă acestea nu s-au produs într-o perioadă apreciată ca fiind rezonabilă de legiuitor.

În registrul circumstanţelor care întrerup cursul prescripţiei executării pedepsei, legiuitorul român a reglementat 3 cauze, şi anume: când infractorul se sustrage de la executarea pedepsei, când începe executarea pedepsei şi, în fine, când săvârşeşte o nouă infracţiune.

Principalul efect al sustragerii de la executare, după începerea executării pedepsei, îl constituie curgerea unui nou termen de prescripţie, începând cu data sustragerii.

Instituţia întreruperii cursului prescripţiei executării pedepsei, în lumina prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la efectele, în această materie, a transmiterii unui mandateuropean de arestare emis de către autorităţile judiciare române altui stat membru a generat interpretarea şi aplicarea neunitară a legii.

Dacă în cazul depunerii cererii de extrădare, prin voinţa legiuitorului, s-a instituit o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei [art. 33 alin. (2) dinLegea nr. 302/2004, republicată], analiza reglementării mandatului european de arestare nu identifică o prevedere similară.

Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal implică, în mod obligatoriu, examinarea instituţiei mandatului european de arestare din perspectiva unei proceduri de extrădare simplificate.

În esenţă, pasul spre mandatul european de arestare a fost făcut prin termenii concluziilor de după întâlnirea de la Tampere: procedura formală a extrădării ar trebui să fie suprimată între statele membre, pentru persoanele care au tendinţa de a scăpa de răspunderea în faţa justiţiei, după ce au făcut obiectul unei condamnări definitive, şi ar trebuie să fie înlocuită de un simplu transfer al persoanei.

Se poate observa, aşadar, că mandatul european de arestare acoperă un câmp de aplicare identic cu cel al extrădării, căreia în concret i se substituie, referindu-se atât la faza dinaintea pronunţării hotărârii într-un proces penal, cât şi la cea de după pronunţarea ei.

Din această perspectivă, argumentele exprimate de procurorul general referitor la caracterul special al procedurii mandatului european de arestare, în raport cu extrădarea, sunt întemeiate.

De asemenea, interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 65 şi 66 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu privire la incidenţa prevederilor art. 33 alin. (2) din aceeaşi lege determină concluzia că cererea de extrădare poate fi formulată/depusă numai în condiţiile în care persoana solicitată este localizată şi statul de executare a cererii este, prin urmare, cunoscut.

Per a contrario, atât timp cât persoana solicitată care se sustrage de la urmărirea penală sau de la executare nu este localizată, devine funcţională instituţia urmăririi internaţionale în vederea extrădării, emiţându-se mandat în acest sens, fără însă a se putea susţine că emiterea şi difuzarea unui asemenea mandat ar genera întreruperea prescripţiei.

În mod raţional, câtă vreme persoana nu este localizată şi statul de executare nu este cunoscut, se conturează o imposibilitate obiectivă de formulare/depunere a cererii de extrădare, autorităţile române neavând posibilitatea unei manifestări efective în vederea tragerii la răspundere penală a persoanei respective sau a supunerii acesteia la executarea unei pedepse, manifestare ce ar fi de esenţa cauzelor ce întrerup prescripţia.

Procedura mandatului european de arestare a reprezentat un pas înainte prin elementele de noutate în planul predării infractorilor între statele membre, al simplificării şi operativităţii cu care se realizează cooperarea juridică în interiorul Uniunii Europene, aspecte consacrate prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare în interiorul Uniunii Europene.

În fond, mecanismul unui mandat european de arestare constituie transferul unei persoane dintr-un stat membru în altul – înlocuind procedura tradiţională a extrădării -, un sistem pe orizontală care se substituie extrădării în toate materiile, inclusiv în domeniul recunoaşterii mutuale a deciziilor în justiţie, decizii ce se impun a fi executate automat pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

Instituirea mandatului european de arestare, valabil numai în interiorul Uniunii Europene, a înlocuit practic Convenţia europeană de extrădare, care rămâne valabilă în relaţia dintre un stat membru şi alte state din Europa ce nu sunt membre ale Uniunii Europene.

În considerarea celor expuse, raportul dintre cele două instituţii – extrădarea şi mandatul european de arestare – este unul de la general la special, de la general la particular, iar în măsura în care reglementarea mandatului european de arestare nu cuprinde norme edictate într-un anume domeniu, devin aplicabile normele de drept cu caracter general în materia extrădării.

În adevăr, reglementarea mandatului european de arestare nu oferă o prevedere cu privire la efectul întreruptiv al prescripţiei executării pedepsei în situaţia emiterii mandatului european de arestare, astfel cum instituţia extrădării o face prin dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Incidenţa acestor norme şi în materia mandatului european de arestare devine posibilă în baza raportului dintre cele două instituţii, fără a se putea invoca, în mod fundamentat, extinderea prin analogie a acestor prevederi.

Este ştiut că aplicarea legii penale prin analogie constituie o atingere adusă securităţii juridice a cetăţeanului şi deschide calea spre o aplicare arbitrară a normelor dreptului penal, în doctrina română apreciindu-se că principiul legalităţii se opune întotdeauna aplicării legii penale prin analogie.

În problematica în discuţie se poate constata că nu ne aflăm în situaţia interpretării extensive prin analogie a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată – dispoziţii de altfel în defavoarea persoanei solicitate -, procedeu unanim considerat ca fiind inadmisibil, atât timp cât procedura mandatului european de arestare este în sine procedura simplificată, accelerată a extrădării, normele cu caracter general fiind pe deplin aplicabile acestei proceduri speciale.

Analogia în defavoarea inculpatului – analogia in malam partem – este de altfel interzisă şi în plan european, jurisprudenţial, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în mod constant că art. 7 din Convenţie evidenţiază, între altele, interdicţia aplicării legii penale prin analogie în defavoarea inculpatului.

Deşi se impune a recunoaşte originalitatea mandatului european de arestare, din perspectiva modificărilor procedurale aduse, a importanţei încrederii reciproce, ca principiu fundamental al executării, el reprezintă, în sine, o extrădare inovativă, devenind astfel firesc ca dispoziţiile privind extrădarea, care nu se regăsesc în mod expres în reglementarea mandatului european de arestare, să-şi afle incidenţa.

Prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, care instituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei, prin formularea/depunerea cererii de extrădare, sunt aplicabile, în consecinţă, şi în materia mandatului european de arestare.

Transmiterea mandatului european de arestare autorităţilor judiciare de executare se realizează, în mod distinct, în funcţie de localizarea persoanei solicitate.

Astfel, în situaţia localizării acesteia, devin incidente prevederile art. 88 alin. (3) lit. a) şi art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, iar în ipoteza în care persoana solicitată nu este localizată, mandatul european de arestare se transmite prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care procedează la difuzarea acestuia pe canalele specifice.

Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de către autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată întruneşte toate elementele care caracterizează o cerere de extrădare, caz în care se impune a fi recunoscut efectul prevăzut de lege, şi anume acela de cauză specială de întrerupere a prescripţiei, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

O asemenea manifestare expresă a autorităţilor române, în sensul solicitării de predare, adresată autorităţilor statului pe teritoriul căruia se află infractorul ori persoana condamnată ce a fost în mod efectiv localizată, în temeiul mandatului european de arestare, întruneşte, în mod deplin, exigenţele unei cauze care justifică întreruperea prescripţiei, în contextul în care actul îndreptat împotriva persoanei solicitate urmăreşte conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care este căutată.

O asemenea concluzie este întemeiată în raport cu natura, conţinutul şi finalitatea instituţiei prescripţiei răspunderii penale şi a executării pedepsei, astfel cum a fost concepută de legiuitorul român.

În acest sens, un act precum mandatul european de arestare relevă existenţa şi persistenţa acţiunii autorităţilor judiciare de tragere la răspundere penală a infractorilor ori de supunere a acestora la executarea unei pedepse cu închisoarea şi implică exerciţiul efectiv al acestei acţiuni, constituind, fără îndoială, un act procesual întreruptiv de prescripţie.

Cu atât mai mult efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se impune a fi recunoscut în situaţia în care faţă de persoana solicitată se dispune şi se ia măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române, momentul arestării marcând momentul de început al executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român.

Un argument în plus este acela că arestul executat în statul străin este considerat a fi efectuat în faza de executare a procesului penal şi urmează a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) dinLegea nr. 302/2004, republicată.

Cea de-a doua ipoteză, aceea în care persoana solicitată nu este localizată, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, în scopul difuzării sale pe canale specifice, nu poate fi asimilată unei cereri de extrădare, atât timp cât nu se identifică elementele de esenţă ale extrădării, şi anume o solicitare expresă de predare adresată autorităţilor statului de executare care să vizeze persoana căutată şi care să fi fost efectiv localizată pe teritoriul acelui stat.

Este evident într-o asemenea situaţie că procedura nu este efectiv îndreptată împotriva persoanei căutate, iar exigenţele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, nu sunt satisfăcute.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414⁴ şi 414⁵ din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal, stabileşte că:

Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei.

Nu produce efect întreruptiv de prescripţie transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.

Obligatorie, potrivit art. 414⁵ alin. 4 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2012.

 

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent, Alina Gabriela Păun

#leontiuc-ril-decizie-nr-22012

Leontiuc RIL – Decizie nr. 5/2012

Decizie nr. 5/2012

din 12/03/2012
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 251 din 13/04/2012

privind judecarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 4/2012
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 4/2012

Rodica Aida Popa

• vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea

• preşedintele Secţiei I civile

Corina Michaela Jîjîie

• preşedintele Secţiei penale

Ionel Barbă

• preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Adrian Bordea

• preşedintele Secţiei a II-a civile

Florentin Sorin Drăguţ

• judecător la Secţia I civilă

Cristina Luzescu

• judecător la Secţia I civilă

Elena Floarea

• judecător la Secţia I civilă

Dănuţ Cornoiu

• judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu

• judecător la Secţia I civilă, judecător-raportor

Raluca Moglan

• judecător la Secţia I civilă

Adriana Chioseaua

• judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu

• judecător la Secţia a II-a civilă

Tatiana Gabriela Năstase

• judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau

• judecător la Secţia a II-a civilă, judecător-raportor

Elena Cârcei

• judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu

• judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Florica Voicu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător-raportor

Simona Camelia Marcu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Sîrbu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Maria Ilie

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emanuel Albu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Magdalena Frumuşelu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu

• judecător la Secţia penală

Ionuţ Matei

• judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 4/2012 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 3306 alin. 2 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010 şi prin Legea nr. 71/2011, raportate la dispoziţiile art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare, lipsind judecătorul desemnat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi să susţină recursul în interesul legii, doamna judecător Simona Bacşin, preşedintele Secţiei I civile a Curţii de Apel Galaţi.
La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent desemnat pentru această cauză, doamna Oana-Cristina Stan, din cadrul Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite şi la calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, prin care să se stabilească faptul că dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acestor cereri este recursul.
Preşedintele completului, doamna judecător Rodica Aida Popa, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:
1. Problemele de drept ce au generat practica neunitară
Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi s-a arătat că în practica instanţelor de judecată nu există un punct de vedere unitar cu privire la:
1. interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite;
2. calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
2. Examenul jurisprudenţial
În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări s-a constatat că nu există practică unitară în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, cu referire la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite şi la calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor astfel de cereri.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
3.1. În ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite
3.1.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe, învestite cu o cerere de întoarcere a executării în condiţiile prevăzute de art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, au considerat că este competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite instanţa care a soluţionat în fond litigiul în care au fost pronunţate hotărârile a căror desfiinţare justifică întoarcerea executării, stabilită potrivit dispoziţiilor art. 1-19 din Codul de procedură civilă sau desemnată printr-o lege specială, în raport cu natura juridică a litigiului şi, respectiv, cu elementele acţiunii civile (obiect, părţi, cauză).
S-a considerat că o asemenea interpretare are la bază considerente de ordin raţional şi, raportat la art. 4042 alin. 2 din Codul de procedură civilă, este de neconceput instituirea unor mecanisme procedurale diferite pentru soluţionarea unor cereri ce au o natură identică.
3.1.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că în stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cererii de întoarcere a executării silite se are în vedere doar criteriul valoric al obiectului litigiului.
În argumentare s-a arătat faptul că, în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, reclamantul poate exercita dreptul la acţiune pentru întoarcerea executării silite pe calea unei cereri separate care se adresează instanţei judecătoreşti „competente potrivit legii”.
S-a susţinut că, avându-se în vedere caracterul echivoc al sintagmei „instanţa judecătorească competentă potrivit legii” şi posibilitatea interpretării diferite a acesteia, se impun referinţe privitoare la conceptele de „drept subiectiv civil”, „acţiune” şi „drept la acţiune”, pentru determinarea competenţei materiale de soluţionare a cererii de întoarcere a executării silite.
Ca atare, s-a susţinut că identificarea şi cunoaşterea exactă a conceptelor sus-evocate conduc la concluzia că este exclusă ipoteza ca legiuitorul să fi avut în vedere instanţa de executare prevăzută de art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Din această perspectivă, unele instanţe au reţinut că, întrucât dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă nu indică expres competenţa instanţei de executare precum în cazul contestaţiei la executare, regula nu poate fi aplicată prin extrapolare şi altei situaţii, chiar dacă există o strânsă legătură între acestea, şi, ca atare, devin incidente prevederile art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă care stabilesc competenţa judecătoriei şi tribunalului în funcţie de criteriul valoric al obiectului cererii de chemare în judecată.
În argumentarea punctului de vedere, pornind de la raportul dintre legea generală şi legea specială, potrivit principiului generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant, s-a ajuns la interpretarea restrictivă fundamentată pe argumentul că „excepţia este de strictă interpretare şi aplicare”, ce permite astfel a se trage concluzia că atunci când nu este reglementată o situaţie de excepţie intervine dreptul comun.
Ca atare, s-a reţinut că, întrucât normele care reglementează competenţa materială a instanţei de executare sunt norme cu caracter special, acestea sunt de strictă interpretare, nefiind susceptibile de a fi aplicate prin analogie.
În aceeaşi opinie s-a mai reţinut că întoarcerea executării silite nu face parte din „categoria oricăror alte incidente” apărute în cursul executării silite pentru a se putea stabili competenţa de soluţionare a cererii în favoarea instanţei de executare, dat fiind faptul că această fază procesuală s-a finalizat anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Un alt argument în susţinerea celei de-a doua opinii vizează faptul că natura juridică originară a litigiului din care a rezultat titlul executoriu nu poate avea relevanţă pentru determinarea instanţei competente prevăzute la art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, întrucât în faza execuţională se naşte un nou raport juridic în care părţile au o altă calitate, de creditor şi debitor, iar fundamentul cererii de întoarcere a executării silite îl constituie desfiinţarea hotărârii care constituie titlu executoriu, neavând nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea.
3.1.3. În cea de-a treia orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este judecătoria ca instanţă de executare.
În argumentarea acestei opinii s-a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 4041 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau executarea însăşi, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Regula rezultă din art. 4042 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi exprimă posibilitatea celui interesat de a solicita instanţei de casare ca, prin aceeaşi hotărâre, să dispună şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării.
Dacă partea nu a avut diligenţa de a valorifica posibilitatea procesuală mai sus enunţată, iar instanţa care a desfiinţat hotărârea executată nu a dispus cu privire la întoarcerea executării silite, instanţa care rejudecă fondul va putea dispune această măsură în conformitate cu art. 4042 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Dacă nici această cale nu a fost urmată, cel îndreptăţit va putea cere „instanţei competente potrivit legii” să dispună restabilirea situaţiei anterioare, astfel cum prevede art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
S-a reţinut că la determinarea instanţei competente să soluţioneze cererea de întoarcere a executării trebuie evidenţiat faptul că dispoziţiile art. 4041 alin. 1, art. 4042 şi art. 4043 din Codul de procedură civilă, ce reglementează întoarcerea executării silite, sunt cuprinse în cartea a V-a „Despre executarea silită”, cap. I „Dispoziţii generale”, secţiunea a VI1-a „Întoarcerea executării” din Codul de procedură civilă.
În această opinie s-a susţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 4041 alin. 1 şi art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă rezultă următoarele concluzii:
a) cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului;
b) dispoziţiile legale aplicabile cu privire la instanţa competentă şi căile de atac sunt cele prevăzute pentru executarea silită şi contestaţia la executare;
c) stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia îi este aplicabilă procedura de soluţionare prevăzută pentru contestaţia la executare instituţia-cadru generală în raport cu procedura specială a întoarcerii executării ce reprezintă o contestaţie specială la executare.
Astfel, făcând aplicarea prevederilor art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, conform cărora instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia s-a făcut executarea, competenţa de soluţionare a litigiului privind întoarcerea executării silite aparţine aceleiaşi instanţe – judecătoriei, ca instanţă de executare.
3.2. În ceea ce priveşte calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă
3.2.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe au considerat că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect întoarcerea executării silite, în condiţiile prevăzute de art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, sunt supuse aceloraşi căi de atac prevăzute pentru hotărârile ce soluţionează fondul cauzei, întrucât întoarcerea executării silite este reglementată în Codul de procedură civilă într-o secţiune separată de contestaţia la executare şi nu cuprinde dispoziţii de trimitere la această din urmă instituţie, care are prevederi exprese privind competenţa şi căile de atac.
Drept urmare, s-a susţinut că nici în privinţa căilor de atac nu este aplicabilă procedura contestaţiei la executare, în condiţiile în care aceste dispoziţii procedurale sunt de strictă interpretare, iar în materia întoarcerii executării silite nu sunt prevăzute dispoziţii speciale, astfel că sunt incidente prevederile de drept comun conţinute de art. 282 şi 2821 din Codul de procedură civilă.
3.2.2. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, alte instanţe au apreciat că, stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia îi sunt aplicabile procedura de soluţionare şi căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare – instituţia-cadru generală în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care a fost definită în doctrină şi în jurisprudenţă ca fiind o contestaţie specială la executare.
Prin urmare, împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia întoarcerii executării se poate exercita numai calea extraordinară de atac a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, cu excepţiile prevăzute de această normă.
4. Opinia procurorului general
Procurorul general a opinat în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acestor cereri este recursul.
Astfel, procurorul general a susţinut că, întrucât competenţa de încuviinţare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecătoriei, ca instanţă de executare, respectând principiul simetriei, tot acesteia îi revine şi competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de întoarcere a executării, prin care se poate restabili situaţia anterioară executării, aceeaşi instanţă fiind competentă să soluţioneze şi contestaţia la executare, în lumina dispoziţiilor art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
În baza principiului simetriei, dacă executarea nu s-a putut obţine decât prin ordinul unei instanţe judecătoreşti, atunci şi revocarea unei executări (înţeleasă ca o a doua executare în sens invers) nu se poate obţine decât tot prin ordinul aceleiaşi instanţe, fiind singura care cunoaşte în detaliu modul de efectuare a procedurii de urmărire silită.
Deoarece întoarcerea executării reprezintă o modalitate de realizare a unor drepturi patrimoniale, derivând din desfiinţarea titlului executoriu, iar legea în materia executării instituie competenţa judecătoriilor de a soluţiona astfel de litigii, rezultă că nici criteriul valoric şi nici cel dedus din natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu nu pot fi valorificate pentru determinarea competenţei materiale.
Excepţiile instituite de art. 373 alin. 2 ultima teză din Codul de procedură civilă, care fac trimitere la o altă instanţă de executare în afara judecătoriei, sunt însă prevăzute în mod expres în alte acte normative [art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare].
Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că instanţa de executare este instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ, respectiv tribunalul sau curtea de apel, după distincţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, s-a reţinut că întreaga reglementare a executării silite, precum şi a cererilor ce vizează această instituţie juridică stabileşte atribuţii şi competenţe doar pe seama judecătoriilor, ca instanţe de executare, iar excepţiile de la această regulă sunt prevăzute în mod expres.
În acord cu dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care stipulează că „hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în temeiul art. 4001 şi al art. 401 alin. 2”, calea de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul prevederilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, este, în opinia procurorului general, numai recursul.
S-a mai arătat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la tribunal nu este unul absolut, fiind vorba de un drept pe care Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale l-a recunoscut fără să îl definească, în sensul restrâns al cuvântului existând posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.
Totodată, s-a învederat că art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, consacrând dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, acordă şi posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie.
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la soluţia ce urmează a fi pronunţată în recursul în interesul legii pe care l-a promovat, deşi particularitatea lui vizează soluţionarea cererii de întoarcere a executării silite, atunci când titlul executoriu iniţial era o hotărâre judecătorească pronunţată de un complet specializat de dreptul muncii şi asigurări sociale.
5. Raportul asupra recursurilor în interesul legii
Raportul asupra recursurilor în interesul legii, întocmit conform art. 3306 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a concluzionat ca fiind corectă una dintre soluţiile identificate de examenul jurisprudenţial, respectiv aceea că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar hotărârea judecătorească pronunţată este supusă căii de atac a recursului.
6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Având în vedere că jurisprudenţa neunitară a fost generată de modalitatea de interpretare diferită a dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, ce constituie obiect al recursurilor în interesul legii, urmează a fi supuse examinării următoarele aspecte: 1. reglementarea legală (sediul materiei) a instituţiei întoarcerii executării; 2. fundamentul juridic al acestei instituţii; 3. natura, caracterul, dinamica, mijloacele juridice şi modalităţile de realizare a întoarcerii executării; 4. incidenţa principiului simetriei raportat la competenţa materială a instanţelor, în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei la executare; 5. calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării (prin raportare la natura juridică a întoarcerii executării = „contestaţie specială la executare”); 6. dreptul la un „recurs efectiv” prin prisma dispoziţiilor art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, art. 3041 din Codul de procedură civilă şi art. 13 şi 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
I. Instituţia întoarcerii executării este reglementată în Codul de procedură civilă, cartea a V-a „Despre executarea silită”, cap. I „Dispoziţii generale”, secţiunea a VI1-a” „Întoarcerea executării”, ce constituie deci sediul materiei.
Este de observat că prin art. 3791 din Codul de procedură civilă se prevede expres şi imperativ că „în cazul în care s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept. Dispoziţiile art. 4041-4043 sunt aplicabile”.
Ca atare, din însăşi reglementarea instituţiei întoarcerii executării, constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară, în cadrul executării silite, rezultă, fără posibilitate de echivoc, că legiuitorul a avut în vedere ca acestei instituţii juridice, ce reprezintă de fapt o situaţie „simetric inversă executării săvârşite”, să îi fie incidente reglementările statuate în privinţa contestaţiei la executare.
Că este aşa rezultă chiar din dispoziţiile art. 4041 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.”
Pentru a se realiza însă „întoarcerea executării” trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1. Cel interesat, debitorul urmărit, trebuie să ceară instanţei, odată cu cererea de desfiinţare a titlului sau a executării silite, restabilirea situaţiei anterioare executării.
2. Dacă însă aceasta nu mai este posibilă, întrucât executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, partea interesată va face o cerere în despăgubire, solicitând restituirea sumei rezultate din vânzare.
Ca atare, în ambele situaţii, cererea debitorului are caracter accesoriu faţă de cererea principală de desfiinţare a titlului sau a executării.
3. Dacă debitorul nu a făcut o astfel de cerere, solicitând numai desfiinţarea titlului sau a executării, o va putea face ulterior printr-o cerere principală, invocând tocmai desfiinţarea titlului sau a executării.
4. Dacă instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, tot la cererea celui interesat, aceasta va putea dispune asupra restabilirii situaţiei anterioare printr-o hotărâre (art. 4042 alin. 1 din Codul de procedură civilă).
5. Dacă instanţa care a desfiinţat titlul executoriu a dispus rejudecarea în fond a cererii şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare, această măsură se va putea dispune de instanţa care judecă fondul.
6. În toate aceste situaţii, când nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare, cel îndreptăţit o va putea solicita „instanţei judecătoreşti competente potrivit legii”, dacă nu se prevede altfel.
Prin urmare, pentru a se realiza întoarcerea executării trebuie să se înlăture temeiul executării prin anularea, desfiinţarea executării sau trebuie să se invalideze executarea însăşi.
Din situaţiile expuse rezultă că „întoarcerea executării” va putea fi realizată doar dacă s-a desfiinţat însuşi titlul executoriu ori s-a anulat executarea însăşi, nu însă şi atunci când s-a anulat un anume act de executare pentru că acesta n-ar fi fost îndeplinit cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Ipoteza prevăzută de art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă este aceea care a creat un punct de vedere neunitar legat de interpretarea sintagmei „instanţă competentă potrivit legii”.
Textul de lege, art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, este cuprins în cartea a V-a, secţiunea a VI1-a introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005.
Textul art. 4042 din Codul de procedură civilă, în întregul lui, reglementează competenţa instanţei cu privire la soluţionarea cererii de întoarcere a executării silite şi modalitatea de sesizare a acesteia.
Nota comună a dispoziţiilor alin. 1 şi 2 ale art. 4042 din Codul de procedură civilă este aceea că titlul executoriu este reprezentat exclusiv de o hotărâre judecătorească ce face obiectul controlului judiciar.
Textul alin. 3 al art. 4042 din Codul de procedură civilă vizează însă o situaţie aparte de restabilire a situaţiei anterioare pe calea unei acţiuni separate, doar în situaţiile în care nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare în condiţiile alin. 1 şi 2 ale art. 4042 din Codul de procedură civilă.
Ca atare, rezultă că, în aplicarea art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, cel interesat solicită restabilirea situaţiei anterioare nu pe cale accesorie, ci pe calea unui proces distinct. Or, în condiţiile în care sediul materiei este cuprins în cartea a V-a „Despre executarea silită”, secţiunea a VI1-a „Întoarcerea executării”, se apreciază că natura juridică a întoarcerii executării – astfel cum a fost definită atât în doctrină, cât şi în literatura de specialitate, dar şi în practica judiciară – „de executare silită în sens invers” determină şi instanţa competentă pentru soluţionarea ei în acest caz, şi anume instanţa de executare – judecătoria, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Din perspectiva celor expuse şi din coroborarea prevederilor art. 4042 alin. 1 din Codul de procedură civilă cu reglementarea sus-arătată din cuprinsul art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, următoarele aspecte ce caracterizează instituţia întoarcerii executării sunt esenţiale în interpretarea textului de lege:
a) Întoarcerea executării este în fapt o reluare a „drumului executării”, însă în sens invers = restabilirea situaţiei anterioare executării săvârşite.
b) Cererea de întoarcere a executării silite, pe cale separată, este o cerere ce ţine în exclusivitate de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului.
c) Întoarcerea executării îşi are sorgintea în executarea anterioară a unui titlu executoriu ce fusese ulterior desfiinţat, cu alte cuvinte, fundamentul juridic al instituţiei întoarcerii executării şi, implicit, caracterul de „contestaţie specială la executare” derivă din chiar executarea anterioară a unui titlu executoriu ce fusese ulterior desfiinţat, neavând astfel nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea desfiinţată.
d) Stabilirea unei proceduri judiciare contradictorii pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, impune aplicarea procedurii de soluţionare prevăzute pentru contestaţia la executare – instituţia-cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care poate fi definită, astfel, ca o „contestaţie specială la executare”.
e) Caracterul de contestaţie specială la executare atrage incidenţa dispoziţiilor legale aplicabile contestaţiei la executare, inclusiv a celor ce vizează competenţa materială a instanţei.
Pe cale de consecinţă, întrucât competenţa de încuviinţare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecătoriei, ca instanţă de executare, rezultă că, în virtutea principiului simetriei, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de întoarcere a executării revine tot judecătoriei, ca instanţă de executare, potrivit dispoziţiilor art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Totodată, în virtutea aceluiaşi principiu, al simetriei, dacă executarea nu s-a putut obţine decât prin ordinul unei instanţe judecătoreşti, atunci şi revocarea unei executări – înţeleasă ca o a doua executare în sens invers – se poate obţine doar prin ordinul aceleiaşi instanţe, fiind singura care cunoaşte în detaliu modul de săvârşire a procesului de executare silită.
f) Din această perspectivă, a caracterizării întoarcerii executării ca „o contestaţie specială la executare”, sunt de amintit şi dispoziţiile Deciziei nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, prin care s-a statuat că: „Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea…”.
Or, în condiţiile în care judecătoria, ca instanţă de executare, este competentă să soluţioneze contestaţia, atât împotriva executării, cât şi a titlului executoriu, aceeaşi competenţă aparţine aceleiaşi instanţe, judecătoria, atunci când se pune problema restabilirii situaţiei anterioare executării (întoarcerea executării), ca urmare a anulării executării şi, respectiv, a desfiinţării titlului executoriu în baza căruia a fost efectuată executarea silită.
g) Cum întoarcerea executării reprezintă o modalitate de „reluare a drumului executării”, o „contestaţie specială la executare” şi, respectiv, o modalitate de realizare a unor drepturi patrimoniale derivând din desfiinţarea titlului executoriu şi cum în materia executării silite (a contestaţiei la executare) este instituită competenţa materială în favoarea judecătoriei (art. 3731 alin. 2 din Codul de procedură civilă), pe cale de consecinţă, nu poate opera nici criteriul valoric, nici cel dedus din natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu.
Excepţiile instituite de art. 373 alin. 2 teza ultimă din Codul de procedură civilă, care fac trimitere la o altă instanţă de executare în afara judecătoriei, sunt însă în mod expres prevăzute în alte acte normative.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de executare este instanţa ce a soluţionat fondul litigiului în contencios administrativ (tribunalul sau curtea de apel) după distincţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
O altă excepţie este cea derivată din dispoziţiile art. 45 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice şi juridice, altele decât debitorii definiţi la art. 38 din actul normativ sus-menţionat, sunt de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.
Faţă de considerentele expuse, având în vedere atât sediul legal de reglementare a instituţiei întoarcerii executării – cartea a V-a – „Despre executarea silită”, secţiunea a VI1-a „Întoarcerea executării” -, cât şi natura şi fundamentul juridic al instituţiei întoarcerii executării şi, implicit, caracterul de „contestaţie specială la executare” care derivă din chiar executarea anterioară a unui titlu executoriu, ce fusese ulterior desfiinţat, neavând, astfel, nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea desfiinţată, se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, „instanţa judecătorească competentă potrivit legii”, în restabilirea situaţiei anterioare (întoarcerea executării) pe calea unei acţiuni separate, este instanţa de executare, respectiv judecătoria.
II. În ceea ce priveşte calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a fi avute în vedere toate aspectele sus-evocate, ce caracterizează pe deplin cererea de întoarcere a executării, şi anume:

• cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului, iar dispoziţiile legale aplicabile, atât cu privire la instanţa competentă, cât şi cu privire la căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare, îi sunt aplicabile;
• s-a stabilit o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia fiindu-i aplicabile atât procedura de soluţionare, cât şi căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare – instituţia-cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării, ce reprezintă o „contestaţie specială la executare”;
• dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevăd că: „Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în temeiul art. 4001 şi al art. 401 alin. 2.”;
• dispoziţiile art. 3041 din Codul de procedură civilă prevăd că: „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.”;
• art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un recurs efectiv potrivit căruia: „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.

Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă nu sunt cuprinse în situaţiile de excepţie susevocate rezultă, fără posibilitate de echivoc, că recursul este calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Este de reţinut că, de altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 436 din 30 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 22 iunie 2006; Decizia nr. 540 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 15 august 2007; Decizia nr. 1.066 din 20 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 8 decembrie 2007; Decizia nr. 37 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 28 ianuarie 2008; Decizia nr. 627 din 28 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 30 iunie 2009; Decizia nr. 295 din 24 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 9 mai 2011; Decizia nr. 441 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 25 iulie 2011; Decizia nr. 719 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 5 septembrie 2011, cu privire la suprimarea căii de atac a apelului prin dispoziţiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, a statuat în jurisprudenţa sa constantă că „accesul liber la justiţie nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor care poate institui reguli deosebite în considerarea unor situaţii deosebite.”
Aşa fiind, Curtea Constituţională a statuat că textul de lege dedus controlului nu contravine art. 21 din Constituţia României, republicată, în măsura în care nu se precizează in terminis că accesul liber la justiţie implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului.
În această concluzie, Curtea aminteşte că reglementările internaţionale în materie nu impun un anumit număr de grade de jurisdicţie sau de căi de atac, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care prevăd asigurarea posibilităţii unui recurs efectiv, la o instanţă naţională.
Instanţa de contencios constituţional a mai statuat, prin deciziile sus-menţionate, că „nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 24 din Constituţie privind dreptul la apărare, deoarece exercitarea acestui drept nu este îngrădită, părţile având dreptul de a fi asistate de un avocat în tot cursul procesului, de a beneficia în cadrul procesului de toate mijloacele de apărare şi garanţiile prevăzute de lege.”
De altfel, potrivit art. 3041 din Codul de procedură civilă, „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.”
Astfel fiind, prin prisma garanţiilor efective confirmate de art. 3041 din Codul de procedură civilă, nu sunt îngrădite şi nici afectate accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi cel privind dreptul la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie).
Exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă conferă instanţei, prin prisma art. 3041 din Codul de procedură civilă, dreptul de a examina cauza sub toate aspectele, ceea ce înseamnă stabilirea situaţiei de fapt (raportat la obiectul dedus judecăţii – întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare) ce vizează temeinicia chiar şi cu privire la aplicarea legii (legalitatea) fără a fi limitată la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă.
În această reglementare, recursul reprezintă singura cale de atac, care însă permite un control judiciar deplin, sub aspectul aplicării legii şi al temeiniciei soluţiei.
Cu privire la dreptul la un recurs efectiv, prevăzut de art. 13 din Convenţie, se impun câteva precizări desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care dispoziţiile legale sus-evocate impun statelor contractante o obligaţie pozitivă, ce are ca obiect tocmai reglementarea în cadrul legislaţiei interne a unui asemenea „recurs” care să permită înlăturarea eventualelor încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei, ca reparaţie subsecventă, indiferent de autorul acesteia, şi anume:

• că absenţa unui asemenea „recurs” în dreptul intern constituie, în concepţia instanţei europene, o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor Convenţiei;
• că „eficacitatea recursului” nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant, „ceea ce interesează pe temeiul art. 13 din Convenţie este însăşi existenţa lui” (Cauza Rotaru împotriva României).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut şi în alte cauze că: „Exigenţele art. 13, ca şi cele ale oricărei alte dispoziţii din Convenţie au în vedere întotdeauna o garanţie efectivă, şi nu un simplu act de voinţă sau un aranjament practic”;

• că principiul preeminenţei dreptului, ca principiu fundamental al unei societăţi democratice, se impune a fi observat şi în privinţa examinării „eficacităţii” recursului analizat;
• că recursul reglementat de art. 13 trebuie să fie efectiv atât în „teorie, cât şi în practică”, în special în sensul că exerciţiul său nu trebuie să fie obstrucţionat, în mod nejustificat, prin acte sau omisiuni ale autorităţilor statului;
• că în măsura în care legislaţia naţională reglementează mai multe recursuri (căi de atac), în sensul art. 13 din Convenţie, şi niciunul dintre ele, luate separat, nu îndeplineşte exigenţele acestui text, dar, dacă prin luarea în considerare a ansamblului acestor recursuri, cerinţele textului sunt îndeplinite, se poate admite că persoana interesată dispune de un „recurs efectiv” în sensul Convenţiei.

Or, din perspectiva celor expuse, recursul, cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în materia executării silite, din care fac parte şi cererile privind întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare, apare şi este de fapt, prin prisma dispoziţiilor art. 402 alin. 2 şi art. 3041 din Codul de procedură civilă, „un recurs efectiv”, fiind astfel întrunite exigenţele art. 13 din Convenţie.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi.
1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria.
2. Hotărârea judecătorească pronunţată este supusă căii de atac a recursului.
Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2012.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
RODICA AIDA POPA
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Stan

Leontiuc RIL – Decizia nr. 4/2012

Decizie nr. 4/2012

din 12/03/2012
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 12/04/2012

privind recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1/2012
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 1/2012
Rodica Aida Popa

• vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea

• preşedintele Secţiei I civile

Corina Michaela Jîjîie

• preşedintele Secţiei penale

Ionel Barbă

• preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Adrian Bordea

• preşedintele Secţiei a II-a civile

Florentin Sorin Drăguţ

• judecător la Secţia I civilă

Cristina Luzescu

• judecător la Secţia I civilă, judecător-raportor

Elena Floarea

• judecător la Secţia I civilă

Dănuţ Cornoiu

• judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu

• judecător la Secţia I civilă

Raluca Moglan

• judecător la Secţia I civilă

Adriana Chioseaua

• judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu

• judecător la Secţia a II-a civilă

Tatiana Gabriela Năstase

• judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau

• judecător la Secţia a II-a civilă

Elena Cârcei

• judecător la Secţia a II-a civilă, judecător-raportor

Mirela Poliţeanu

• judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Florica Voicu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Simona Camelia Marcu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Sîrbu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător-raportor

Carmen Maria Ilie

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emanuel Albu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Magdalena Frumuşelu

• judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu

• judecător la Secţia penală

Ionuţ Matei

• judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1/2012 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 3306 alin. 2 din Codul de procedură civilă raportate la dispoziţiile art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare.
La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent desemnat pentru această cauză, doamna Maria-Cristina Petre, din cadrul Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) şi art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 şi Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi care nu a fost anulată, prin care părţile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, precum şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Doamna procuror Antonia Constantin a susţinut punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost formulat în scris, prezentând concluzii asupra recursului în interesul legii, în sensul că, în principal, apreciază că acesta este inadmisibil, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă, susţinând, în esenţă, că soluţiile diferite ale instanţelor decurg din interpretarea şi aplicarea unor clauze contractuale, iar nu a unor dispoziţii legale, şi, în subsidiar, în situaţia în care se va trece peste acest fine de neprimire, apreciază necesar a se avea în considerare faptul că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, drepturile salariale rezultate din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi puteau fi acordate fără o prealabilă anulare a clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă la nivel de unitate, negociate cu încălcarea drepturilor minimale stabilite în favoarea salariaţilor prin contractul colectiv de muncă, încheiat la nivel de grup de unităţi, iar după intrarea în vigoare a acestui act normativ este necesar să existe o cerere expresă a părţii interesate, în condiţiile art. 142 alin. (2) din noua reglementare.
Preşedintele completului, doamna judecător Rodica Aida Popa, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitară
Prin Sesizarea nr. 1.098 din 2 noiembrie 2011 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin prisma dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, examinarea problemei de drept care vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi ale art. 238 alin. (1) şi art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 şi Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi care nu a fost anulată, prin care părţile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, precum şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
2. Examenul jurisprudenţial
Prin actul de sesizare al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara s-a susţinut că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la soluţionarea problemei de drept mai sus enunţate, luându-se în considerare cauze având ca obiect acţiuni prin care organizaţiile sindicale din cadrul Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” – S.A. au solicitat, în numele membrilor de sindicat, obligarea acestui angajator şi a subunităţilor – Regionalele de Transport Feroviar de Călători – la plata primelor de Paşti, Crăciun şi de Ziua Feroviarului pe anii 2009-2010, drepturi salariale prevăzute în art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit pe 48 de luni.
Examenul jurisprudenţial a relevat că, referitor la această problemă de drept sesizată, în practica instanţelor judecătoreşti s-au conturat 3 orientări.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
3.1. Într-o primă orientare, acţiunile au fost admise fiind considerate întemeiate, în raport cu faptul că drepturile salariale sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi şi, conform art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi art. 241 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, produc efecte faţă de toţi salariaţii încadraţi la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În acest context au fost înlăturate apărările pârâtelor Societatea Naţională şi Regionalele, care au invocat clauza cuprinsă în art. 69 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate – Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. – Călători” – S.A. pe anul 2009-2010 înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Bucureşti la nr. 2.572 din 4 iunie 2009 şi în actul adiţional la acesta, înregistrat la Agenţia pentru Prestaţii Sociale Bucureşti la nr. 1.708 din 21 aprilie 2010, şi prin care părţile au convenit ca aceste drepturi să nu se acorde în anii 2009 şi 2010.
Instanţele au apreciat că această clauză nu produce efecte deoarece dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul muncii şi ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 conţin prevederea conform căreia „contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă la nivel superior”.
3.2. Într-o a doua opinie, acţiunile au fost respinse, considerându-se că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 şi ale actului adiţional la acesta reprezintă acordul de voinţă al părţilor, care, fiind şi semnatarele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, pot conveni suspendarea ori neacordarea acestor drepturi pe o anumită perioadă (recte pentru anii 2009 şi 2010), potrivit art. 31 şi 33 din Legea nr. 130/1996.
Ca urmare, s-a apreciat că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate sunt opozabile părţilor care l-au semnat şi, câtă vreme nu s-a constatat nulitatea acelei clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, această clauză îşi produce efectele.
La pronunţarea acestei soluţii s-a avut în vedere şi faptul că prin procesul-verbal din 25 mai 2009 părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi au stabilit suspendarea acestor drepturi pentru anul 2009.
Instanţele, în argumentarea acestei soluţii, au reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 38 din Codul muncii potrivit cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile recunoscute prin lege, în discuţie fiind efectele acordului de voinţă al părţilor unui contract colectiv de muncă.
Un alt argument a fost acela potrivit căruia, în măsura în care drepturile nu au fost acordate pe anul 2009 (prima de Paşti şi de Ziua Feroviarului), părţile în mod valabil au convenit ca acestea să nu se mai achite, chiar dacă dreptul s-a născut anterior acordului de voinţă în sensul neacordării lor.
3.3. Într-o a treia orientare, soluţiile de admitere sau de respingere a acţiunilor s-au bazat pe o motivare-cadru care a avut în vedere împrejurarea că dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate şi ale actului adiţional la acesta, care prevăd înţelegerea de a nu se acorda drepturile salariale în discuţie, produc efecte de la data înregistrării lor.
În acest sens s-a reţinut că dreptul de acordare a primei de Crăciun, de Paşti şi pentru Ziua Feroviarului s-a născut anterior înregistrării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate 4 iunie 2009 şi, ca urmare, s-au admis acţiunile prin care s-au cerut aceste drepturi băneşti.
Au fost însă respinse acţiunile prin care s-au pretins prima de Crăciun pe anul 2009 şi restul pretenţiilor pe anul 2010, dându-se astfel eficienţă acordului părţilor exprimat prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
4. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara şi-a exprimat opinia în legătură cu interpretarea textelor mai sus amintite, apreciind că prima orientare este cea corectă, în acord cu prevederile legale.
S-a susţinut că, potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 130/1996, clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a încheiat contractul de muncă la acest nivel, iar potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 şi art. 238 alin. (1) din Codul muncii, contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
S-a apreciat că, în aceste condiţii, clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel inferior, care înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel superior, nu produc efecte.
S-a făcut precizarea că şi după abrogarea Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă prin Legea dialogului social nr. 62/2011 şi după abrogarea art. 238-247 din Codul muncii problema de drept prezentată rămâne actuală, deoarece dispoziţiile art. 8 şi 11 din Legea nr. 130/1996 şi ale art. 238 şi 241 din Codul muncii sunt reluate în dispoziţiile art. 132 şi 133 din Legea nr. 62/2011.
5. Opinia procurorului general
5.1. Chestiuni preliminarii
În urma solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a verificat jurisprudenţa la nivelul întregii ţări, în soluţionarea litigiilor având ca obiect acţiuni prin care organizaţiile sindicale din cadrul Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. – Călători” – S.A. au solicitat, în numele membrilor de sindicat, obligarea acestui angajator şi a subunităţilor – Regionalele de Transport Feroviar – la plata primelor de Paşti, Crăciun şi Ziua Feroviarului pentru anii 2009-2010, drepturi prevăzute în art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit cu 48 de luni.
Au fost identificate aceleaşi 3 orientări semnalate şi în sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara, individualizate şi de Ministerul Public, în esenţă, prin aceleaşi argumente.
5.2. Opinia procurorului general exprimată asupra problemei de drept solicitate a fi soluţionată pe calea recursului în interesul legii a cuprins două propuneri:
5.2.1. Într-o primă propunere s-a apreciat că în cauza dedusă judecăţii nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 329 din Codul de procedură civilă pentru dezlegarea problemei sesizate pe calea recursului în interesul legii.
În susţinerea acestei opinii s-au adus următoarele argumente:
Diferitele soluţii ale instanţelor în materia examinată decurg din interpretarea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi valabil pentru perioada 2008-2010, precum şi a clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivelul unităţilor din cadrul Societăţii Naţionale de Transport Feroviar a Căilor Ferate Române – S.N.C.F.R. – S.A., valabile pentru aceeaşi perioadă, prin care părţile au convenit ca dreptul la plata primelor de Paşti, Crăciun şi Ziua Feroviarului să nu se acorde în anii 2009-2010.
Problema teoretică, aşa cum ea a fost enunţată în sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara, s-a relevat a fi fost dezlegată diferit, deoarece aria de examinare a acesteia a fost diferită.
Examinarea jurisprudenţei a relevat că instanţele:
– fie s-au oprit la analiza conţinutului negociat al contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate (fără a corobora această analiză cu clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior şi fără a avea în vedere prevederile legale incidente), ceea ce a condus la respingerea acţiunilor;
– fie, în cercetarea lor, au privit şi aspectul mai sus evocat (şi omis de la prima analiză), ceea ce a condus la admiterea acţiunilor pentru că s-a constatat o nerespectare a prevederilor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi.
În prezent există o reglementare expresă în art. 142 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, prin care legiuitorul a stabilit în mod clar mijloacele procesuale de constatare a nulităţii clauzelor din contractele colective de muncă, negociate cu încălcarea drepturilor minimale prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă încheiate la nivel superior în favoarea salariaţilor şi le-a circumscris principiului disponibilităţii.
Modificările succesive ale contractelor colective de muncă au ridicat pentru instanţe problema efectelor acestora, problemă care a adus în discuţie chestiunea aplicării în timp a clauzelor contractelor colective de muncă. Soluţia a depins de dispoziţiile legale aplicabile, în vigoare la data încheierii contractelor, precum şi de probele administrate în fiecare cauză în parte (sub aspectul determinării momentului înregistrării contractelor la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială pentru stabilirea momentului naşterii drepturilor salariale suplimentare ce au făcut obiectul cererilor).
Argumentul de jurisprudenţă s-a referit la împrejurarea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai fost confruntată cu soluţionarea unor recursuri în interesul legii cu acelaşi obiect, care au fost respinse.
5.2.2. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prezentat şi un punct de vedere subsidiar pentru cazul în care se va trece peste finele de neprimire invocat.
Astfel, s-a exprimat opinia că prima orientare jurisprudenţială a instanţelor – în ordinea expunerilor din actul de sesizare – este în litera şi spiritul legii.
În esenţă, argumentele în susţinerea acestei soluţii – de admitere a acţiunilor în pretenţii salariale izvorâte din art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar sunt următoarele:
Argumente de text:
– art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, a fost abrogat expres prin art. I pct. 90 din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, în vigoare din 30 aprilie 2011;
– art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011 a preluat dispoziţiile art. 238 din Codul muncii;
– Codul muncii, republicat, consacră în art. 37 principiul negocierii individuale şi colective a contractelor de muncă şi cuprinde în art. 38 limitele minimale ale acestei negocieri şi sancţiunea renunţării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului;
– dispoziţiile art. 8 şi 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă – în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate de instanţe şi abrogate prin Legea dialogului social nr. 62/2011 – au fost preluate în noua reglementare, art. 142 din Legea nr. 62/2011, care sancţionează cu nulitatea clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea drepturilor minimale prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă încheiate la nivel superior;
– art. 41 alin. (5) din Constituţia României şi art. 133 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, care consacră, primul, caracterul obligatoriu al convenţiilor colective şi, al doilea, condiţiile concrete în care clauzele contractelor colective de muncă îşi produc efectele faţă de angajaţi.
Argumente de logică juridică:
Dispoziţiile legale menţionate evocă măsuri de protecţie a salariaţilor pentru asigurarea exerciţiului neîngrădit al drepturilor şi intereselor legitime ce li se cuvin acestora în cadrul raporturilor de muncă.
În noua reglementare sunt semnalate instrumentele concrete de înlăturare din ordinea juridică negociată a clauzelor lovite de nulitate [art. 142 alin. (2)-(4) din Legea nr. 62/2011], cauza de ineficacitate a actului juridic trebuind a fi constatată pe cale judecătorească, la cererea părţii interesate.
Efectul nulităţii constatate pe cale judecătorească face ca până la renegocierea clauzelor acestea să fie înlocuite ex lege cu prevederile legii mai favorabile salariaţilor, cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Drepturile salariale stabilite prin contracte colective de muncă ce se impun cu forţa obligatorie garantată constituţional au acelaşi regim juridic aplicabil drepturilor salariale stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunţa la aceste drepturi, indiferent de sorgintea lor contractuală sau legală.
Argumente de jurisprudenţă:
O serie de decizii ale Curţii Constituţionale au stabilit obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate prin dispoziţiile legale şi prin contracte colective de muncă încheiate la nivel superior.
Ierarhia în care se prezintă contractele colective de muncă face ca dispoziţiile cuprinse în astfel de contracte încheiate la nivel superior să se impună în negocierea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior (de unitate), negocierea fiind posibilă numai peste nivelul minimal recunoscut de lege şi/sau contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Ministerul Public a propus – în cadrul opiniei subsidiare ca la rezolvarea problemei de drept deduse soluţionării prin prezentul recurs în interesul legii să se ia în considerare aspectul conform căruia, în contextul problematicilor sesizate, anterior Legii nr. 62/2011 drepturile salariale rezultate din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi puteau fi acordate fără o prealabilă anulare a clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă la nivel de unitate, negociate cu încălcarea drepturilor minimale stabilite în favoarea salariaţilor prin contractul colectiv de muncă, încheiat la nivel de grup de unităţi, iar după intrarea în vigoare a acestui act normativ este necesar să existe o cerere expresă a părţii interesate, în condiţiile art. 142 alin. (2) din noua reglementare.
6. Raportul asupra recursului în interesul legii
Prin raportul asupra recursului în interesul legii, întocmit conform art. 3306 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a fost propusă soluţia de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) şi art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 şi Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi care nu a fost anulată, prin care părţile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, precum şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii.
Argumente de text:
Art. 329 din Codul de procedură civilă:
„Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”
Art. 3305 din Codul de procedură civilă:
„Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, care se anexează cererii.”
Art. 3307 alin. 2 din Codul de procedură civilă:
„Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.”
Reglementarea prevăzută de legiuitor în textele sus-citate determină aria restrictivă a examinării pe care o face instanţa în soluţionarea recursului în interesul legii, obiectul acestei examinări referindu-se la actele normative în înţelesul art. 1 şi 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a căror categorie şi norme de competenţă privind adoptarea lor este stabilită prin Constituţie şi prin celelalte legi.
Spre această finalitate conduc şi dispoziţiile constituţionale care, în reglementarea art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, prevăd expres, în alin. (3), că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.
Ca urmare, dispoziţiile art. 3305 din Codul de procedură civilă, cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii, sunt circumscrise la cerinţa unei practici judiciare neunitare, dar presupun în mod intrinsec ca jurisprudenţa diferită să privească obiectul recursului în interesul legii.
Argumente de jurisprudenţă:
În mod constant Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii a pronunţat, acolo unde a fost cazul, soluţii de respingere pentru inadmisibilitate nu numai pentru inexistenţa practicii diferite în problema de drept soluţionată, ci şi pentru constatarea că obiectul recursului în interesul legii îl constituie o clauză contractuală, şi nu o lege în înţelesul mai sus evocat.
În acest sens a fost invocată şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – căruia i s-a solicitat un punct de vedere asupra prezentului recurs în interesul legii – jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, instanţa supremă, în cazuri similare, soluţionate prin Decizia nr. 33 din 16 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 20/2009, Decizia nr. 1 din 21 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 14/2010, respectiv Decizia nr. 11 din 19 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 13/2011, şi soldate cu respingerea recursului în interesul legii (în situaţia ultimelor două dosare menţionate, ca inadmisibil), a constatat că problema de drept soluţionată diferit de instanţele de judecată nu s-a datorat interpretării sau aplicării unor texte de lege. Soluţiile diferite au rezultat din raportarea normelor legale la diferite clauze cuprinse în contractele individuale sau colective de muncă, a căror interpretare s-a făcut prin acest efect.
Argumente deduse din cazul supus examinării:
Din examinarea soluţiilor prezentate în susţinerea sesizării Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara, în cele 3 categorii individualizate, se constată că problema de drept supusă analizei este interpretarea diferită a unor clauze contractuale (în contracte colective de muncă încheiate la nivel superior sau/şi la nivel inferior de unitate sau grup de unităţi).
Instanţele au dat sau nu eficienţă juridică unor clauze contractuale după cum examinarea contractelor – făcută din perspectiva reglementărilor generale, Codul muncii, sau speciale, Legea nr. 130/1996 şi, ulterior, Legea nr. 62/2011 – a privit ansamblul acestora sau numai o categorie a lor.
Obiectul recursului în interesul legii în prezenta cauză nu priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Codului muncii, ale Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi nici ale Legii dialogului social nr. 62/2011, ci interpretarea, din perspectiva efectelor juridice, a clauzelor referitoare la unele drepturi salariale inserate în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar.
În consecinţă, în raport cu argumentele evocate – referitoare la obiectul recursului în interesul legii şi la practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie – se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a prezentului recurs în interesul legii.
Faţă de argumentele mai sus menţionate, ce fundamentează inadmisibilitatea recursului în interesul legii, care prevalează, nu se mai impune analizarea soluţiei subsidiare exprimate în punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307, cu referire la art. 329 şi 3305 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) şi art. 241 alin. (1) din Codul muncii, texte legale în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 şi Legii nr. 62/2011, cu privire la efectele clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi care nu a fost anulată, prin care părţile convin să nu se acorde drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, precum şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Obligatorie, conform dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2012.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
RODICA AIDA POPA
Magistrat-asistent,
Maria-Cristina Petre

#decizia-nr-42012, #leontiuc, #ril